Decizia nr. 26 – Dosar nr. 3425/1/2019 – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept învestit cu soluţionarea Dosarului nr. 3.425/1/2019 este constituit conform dispoziţiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă şi ale art. 27

Şedinţa este prezidată de doamna judecător Gabriela Elena Bogasiu, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

La şedinţa de judecată participă doamna Mihaela Lorena Mitroi, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Cluj – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, în Dosarul nr. 1.619/100/2017, privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care s-a comunicat părţilor, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, fiind depus un punct de vedere de către recurentul-pârât Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră privind chestiunea de drept supusă judecăţii. La dosar au fost transmise de către instanţele naţionale hotărârile judecătoreşti ce au fost identificate, precum şi punctele de vedere teoretice. Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui recurs în interesul legii.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că nu există chestiuni prealabile, iar completul rămâne în pronunţare asupra sesizării privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Curtea de Apel Cluj – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin Încheierea din 6 decembrie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 1.619/100/2017, sesizarea din oficiu a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept: „În interpretarea dispoziţiilor art. 14 alin. (1) teza întâi din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare, conform cărora «Personalul care deţine titlul ştiinţific de doctor beneficiază de o indemnizaţie lunară pentru titlul ştiinţific de doctor în cuantum de 50% din nivelul salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată, dacă îşi desfăşoară activitatea în domeniul pentru care deţine titlul», sintagma «în domeniul pentru care deţine titlul» se impune să fie raportată la Nomenclatorul domeniilor şi al specializărilor/programelor de studii universitare sau la sfera atribuţiilor de serviciu, astfel cum aceasta rezultă din fişa postului?”

Art. 14 alin. (1) teza întâi din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare (Legea-cadru nr. 153/2017) prevede că:

Anterior, art. 19

Anual, prin hotărâre de Guvern se aprobă Nomenclatorul domeniilor şi al specializărilor/programelor de studii universitare şi structura instituţiilor de învăţământ superior.

În speţă, faţă de limitele învestirii instanţei cu o acţiune în pretenţii pentru o perioadă începând cu 25 septembrie 2015 (conform cererii modificatoare, necontestată), contrar celor susţinute în dosarul în care s-a realizat prezenta sesizare, este aplicabilă Hotărârea Guvernului nr. 575/2015 privind aprobarea Nomenclatorului domeniilor şi al specializărilor/programelor de studii universitare şi a structurii instituţiilor de învăţământ superior pentru anul universitar 2015-2016, cu modificările şi completările aduse prin Hotărârea Guvernului nr. 781/2015, astfel cum a fost rectificată.

Ulterior, Nomenclatorul domeniilor şi al specializărilor/programelor de studii universitare şi structura instituţiilor de învăţământ superior pentru anul universitar 2016-2017 au fost aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 376/2016, modificată şi completată prin Hotărârea Guvernului nr. 654/2016, prin Hotărârea Guvernului nr. 140/2017 privind aprobarea Nomenclatorului domeniilor şi al specializărilor/programelor de studii universitare şi a structurii instituţiilor de învăţământ superior pentru anul universitar 2017-2018, cu modificările şi completările aduse prin Hotărârea Guvernului nr. 615/2017, precum şi prin Hotărârea Guvernului nr. 158/2018 privind aprobarea Nomenclatorului domeniilor şi al specializărilor/programelor de studii universitare şi a structurii instituţiilor de învăţământ superior pentru anul universitar 2018-2019, cu modificările şi completările ulterioare.

În prezent este adoptată Hotărârea Guvernului nr. 326/2019 privind aprobarea Nomenclatorului domeniilor şi al specializărilor/programelor de studii universitare şi a structurii instituţiilor de învăţământ superior pentru anul universitar 2019-2020, cu modificările aduse prin Hotărârea Guvernului nr. 640/2019.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Maramureş la 16 mai 2017 cu nr. 1.619/100/2017, reclamantul, în contradictoriu cu pârâţii Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră Sighetu Marmaţiei şi Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră, a solicitat instanţei să constate că, în calitatea sa de comisar-şef de poliţie în cadrul Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră, îşi desfăşoară activitatea în domeniul în care a obţinut titlul ştiinţific de doctor, conform diplomei de doctor emise de Ministerul Educaţiei Naţionale (în prezent având denumirea Ministerul Educaţiei şi Cercetării) la 26 noiembrie 2015 şi că pregătirea doctorală deţinută este utilă compartimentului şi instituţiei în care îşi desfăşoară activitatea.

A solicitat ca pârâţii să fie obligaţi în principal la acordarea şi la plata, începând cu 1 august 2016, a sumelor compensatorii aferente titlului ştiinţific de doctor, iar în subsidiar la acordarea şi la plata, începând cu 5 noiembrie 2016, a sporului de 15% din salariul de bază aferent titlului ştiinţific de doctor.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că ocupă funcţia de şef de serviciu teritorial în cadrul Inspectoratului Teritorial al Poliţiei de Frontieră Sighetu Marmaţiei, iar în urma susţinerii tezei de doctorat „Sectorul Nordic al Frontierei Româno-Ucrainiene. Structură, funcţionalitate şi impact teritorial” a obţinut titlul ştiinţific de doctor în geografie.

A arătat că în baza art. 3

Reclamantul a arătat că îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 19

A conchis titularul acţiunii în sensul că activitatea poliţiei de frontieră reprezintă un domeniu în sine şi se circumscrie mai multor domenii de activitate, opinie care este exprimată în actele normative interne ale instituţiei. De asemenea, a arătat că domeniul geografiei interferează cel mai mult cu activitatea poliţiei de frontieră, prin faptul că acţiunile, misiunile poliţiei de frontieră, unele activităţi de control se planifică şi se execută în funcţie de factorii fizico-geografici, climaterici.

A subliniat şi că a realizat o lucrare având ca obiect frontiera de stat, cu abordarea şi analizarea frontierei din punct de vedere geografic, geopolitic, istoric, funcţional, statistic, strategic, operativ, legislativ, prin raportare la activitatea poliţiei de frontieră, cu analizarea fenomenului contrabandei şi migraţiei, precum şi studii de caz cu prezentarea funcţiilor frontierei.

La 31 octombrie 2017, reclamantul a depus o cerere de modificare a acţiunii, prin care a solicitat în principal plata sporului de 15% din salariul de bază aferent titlului ştiinţific de doctor pentru perioada 25 septembrie 2015-1 iulie 2017, iar pentru perioada 2 iulie 2017-4 septembrie 2017 a sporului de 50% din salariul de bază aferent titlului ştiinţific de doctor, precizând că îşi menţine primul petit al acţiunii şi petitele formulate în subsidiar.

Prin Sentinţa civilă nr. 298 din 1 martie 2019, pronunţată în Dosarul nr. 1.619/100/2017, Tribunalul Maramureş – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive cu privire la ambii pârâţi şi a admis în parte acţiunea formulată de reclamant.

I-a obligat pe pârâţi la plata către reclamant a diferenţelor salariale cuvenite, cu titlu de sume compensatorii echivalente sporului de doctorat de 15%, aplicat la salariul de bază, calculate pentru perioada 25 septembrie 2015-30 noiembrie 2016, cu titlu de spor de 15% aplicat la salariul de bază, calculate pentru perioada 1 decembrie 2016-30 iunie 2017, şi cu titlu de indemnizaţie lunară pentru titlul ştiinţific de doctor în cuantum de 50% din nivelul salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată, calculate pentru perioada 1 iulie 2017- 4 septembrie 2017.

Împotriva acestei sentinţe au declarat recurs pârâţii Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră şi Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră Sighetu Marmaţiei.

În susţinerea cererilor de recurs, în cadrul criticii privind admiterea în parte a acţiunii, cu referire la domeniul în care îşi desfăşoară activitatea reclamantul, pârâţii au arătat în esenţă următoarele: nu există o corespondenţă între titlul ştiinţific de doctor şi domeniul în care reclamantul îşi desfăşoară activitatea, acesta având rolul de a coordona şi realiza managementul Serviciului Teritorial al Poliţiei de Frontieră Maramureş; aşadar, nu există interferenţe cu domeniul în care îşi desfăşoară activitatea reclamantul.

De asemenea, s-au invocat prevederile Hotărârii Guvernului nr. 376/2016 privind aprobarea Nomenclatorului domeniilor şi al specializărilor/programelor de studii universitare şi a structurii instituţiilor de învăţământ superior pentru anul universitar 2016-2017, cu modificările şi completările ulterioare (Hotărârea Guvernului nr. 376/2016), arătându-se că domeniul „Geografie” este inclus în domeniul fundamental „Matematică şi ştiinţe ale naturii”.

S-a arătat că domeniul fundamental în care este inclus domeniul de studii universitare în care şi-a obţinut reclamantul titlul ştiinţific de doctor nu este inclus în domeniile necesare postului în care acesta îşi desfăşoară activitatea.

S-a mai arătat că pregătirea de bază a reclamantului, conform fişei postului, include „studii universitare de lungă durată în domeniul drept/ştiinţe administrative/ştiinţe politice/ştiinţe militare, informaţii şi ordine publică/ştiinţe economice/psihologie/management”.

Completul de judecată al Curţii de Apel Cluj – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal, învestit cu soluţionarea recursurilor declarate de pârâţi împotriva hotărârii primei instanţe, a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării, potrivit dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, după cum urmează:

În ceea ce priveşte existenţa unei chestiuni de drept cu privire la care există posibilitatea unor interpretări diferite, curtea de apel a apreciat că problema de drept expusă îndeplineşte această condiţie, câtă vreme nu se poate considera că art. 14 alin. (1) teza întâi din Legea-cadru nr. 153/2017 ar conţine o soluţie legislativă clară, arătându-se că se va proceda, ulterior analizării condiţiilor de admisibilitate, la dezvoltarea problemei de drept incidente în speţă.

Curtea de Apel Cluj, s-a apreciat, este învestită cu soluţionarea recursului formulat împotriva unei hotărâri prin care s-a soluţionat în primă instanţă un litigiu de contencios administrativ, deci în mod evident este îndeplinită şi condiţia ca problema de drept să se ridice în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă.

În ceea ce priveşte caracterul esenţial al problemei de drept, instanţa de trimitere a constatat că soluţionarea cauzei depinde, pentru perioada 2 iulie 2017-4 septembrie 2017, de interpretarea dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 şi a subliniat că şi pentru perioada anterioară interpretarea termenului la care se referă problema de drept este relevantă, întrucât şi art. 19

Referitor la noutatea chestiunii de drept s-a arătat că norma a cărei interpretare se solicită este cuprinsă în Legea-cadru nr. 153/2017, care a intrat în vigoare la 1 iulie 2017, fiind vorba, aşadar, de un text legal nou.

Instanţa de trimitere a apreciat că este deosebit de important sub aspectul noutăţii chestiunii de drept faptul că textul legal indicat diferă de cel în vigoare anterior, respectiv de art. 19

Totodată, s-a reţinut că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat asupra problemei de drept ridicate, iar aceasta nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Recurentul-pârât Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră nu a depus un punct de vedere în legătură cu sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în condiţiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Recurentul-pârât Inspectoratul Teritorial al Poliţiei de Frontieră Sighetu Marmaţiei a depus note scrise la instanţa de sesizare, prin care s-a referit exclusiv la prevederile art. 19

Intimatul-reclamant a arătat că, raportat la noţiunea de „domeniu”, nu trebuie ca analiza să se rezume doar la un sector al unei ştiinţe sau al unei arte, aşa cum sunt prezentate domeniile în hotărârile de Guvern anuale. Reclamantul a arătat că, dacă ar fi avut această intenţie, legiuitorul ar fi arătat expres acest lucru.

După comunicarea raportului întocmit de judecătoriiraportori, potrivit dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, a fost depus un punct de vedere de către recurentul-pârât Inspectoratul General al Poliţiei de Frontieră, prin care a apreciat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a sesizării prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă. Totodată, a considerat că sintagma „în domeniul în care îşi desfăşoară activitatea” implică existenţa legăturii efective între studiile doctorale şi activitatea desfăşurată, stabilită prin fişa postului, raţiunea legiuitorului la momentul stabilirii acestui beneficiu fiind aceea a valorii superioare pe care o poate aduce în activitatea desfăşurată efectuarea studiilor de doctorat.

Completul de judecată al Curţii de Apel Cluj – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal a arătat că problema de drept a cărei dezlegare se solicită prin prezenta sesizare prezintă o importanţă deosebită, întrucât există numeroase situaţii în practica judiciară care vizează o divergenţă între angajat şi angajator cu privire la ceea ce trebuie să se înţeleagă prin sintagma „în domeniul în care îşi desfăşoară activitatea”.

Astfel, instanţa de trimitere a arătat că, în speţă, angajatorul se prevalează inclusiv de faptul că reclamantul şi-a obţinut titlul ştiinţific de doctor în domeniul „Geografie”, domeniu care nu este necesar în cadrul pregătirii pentru funcţia deţinută de acesta şi că reclamantul, dimpotrivă, susţine că ceea ce este important este să se analizeze legătura dintre atribuţiile de serviciu şi conţinutul efectiv al lucrării.

Curtea de apel a arătat că există însă litigii în care susţinerile părţilor sunt diametral opuse: angajatul susţine că este important domeniul în care s-a realizat lucrarea în sensul nomenclatorului reglementat prin hotărâri de Guvern, iar angajatorul refuză acordarea sporului de doctorat, arătând că în concret teza de doctorat nu are nicio legătură cu atribuţiile de serviciu ale angajatului.

Instanţa de sesizare a indicat cu titlu exemplificativ Dosarul nr. 1.256/117/2019, aflat pe rolul aceluiaşi complet de judecată, arătând că, în respectivul dosar, reclamanta este angajată ca asistent social şi a obţinut titlul de doctor în domeniul „Sociologie” cu teza „Păstoritul în Transilvania”, iar angajatorul refuză să îi acorde sporul de doctorat cu motivarea că, deşi reclamanta este asistent social şi a obţinut titlul de doctor în sociologie, teza de doctorat nu are nicio legătură cu atribuţiile sale de serviciu.

În sprijinul opiniei că prezintă relevanţă domeniul reglementat de nomenclator, argumentul apreciat ca fiind cel mai important de către instanţa de sesizare este acela că nomenclatorul reprezintă reglementarea legală a noţiunii de „domenii în care se desfăşoară studiile doctorale” şi, prin urmare, la aceasta ar trebui să facă referire textul legal care prevede sporul de doctorat.

S-a apreciat că în sprijinul celeilalte opinii se pot aduce următoarele argumente: în sensul obişnuit al termenilor, sintagma „domeniul în care îşi desfăşoară activitatea” implică necesitatea legăturii efective între studiile doctorale şi activitatea desfăşurată; raţiunea acordării sporului de doctorat este aceea a valorii superioare pe care o poate aduce în activitatea desfăşurată efectuarea acestor studii.

În fine, în funcţie de situaţia concretă, s-a arătat că în sprijinul ambelor opinii se poate aduce argumentul lipsei de previzibilitate a legii, întrucât aceasta nu ar trebui să pună persoana în cauză în situaţia de a nu putea să beneficieze de sporul de doctorat. Această interpretare conduce însă la o concluzie care, în mod cert, nu corespunde intenţiei legiuitorului, respectiv aceea de a se acorda în ambele situaţii sporul de doctorat.

Această lipsă de previzibilitate, apreciază instanţa de sesizare, ar putea fi înlăturată prin pronunţarea unei hotărâri prealabile în materie, care ar fi utilă nu doar instanţelor de judecată, ci şi angajatorilor şi angajaţilor, care şi-ar putea orienta în mod corect conduita în funcţie de această decizie.

Astfel, autorităţilor angajatoare li s-ar clarifica situaţiile în care trebuie să acorde sporul de doctorat, iar angajaţii ar şti ce studii trebuie să urmeze pentru a beneficia de acest spor. Ca urmare, se poate prezuma că pronunţarea hotărârii prealabile nu ar conduce doar la dezlegarea facilă şi legală a cauzelor, ci şi la scăderea numărului acţiunilor în justiţie având acest obiect.

S-a considerat că importanţa soluţionării acestei chestiuni se verifică şi din perspectiva mizei ridicate pe care o are pentru persoanele în cauză interpretarea sintagmei în discuţie şi, implicit, acordarea sporului de doctorat, care, în contextul legislaţiei actuale, influenţează semnificativ nivelul veniturilor lunare ale persoanelor aflate în aceeaşi situaţie.

Din datele comunicate de instanţele naţionale la solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a rezultat că la nivelul curţilor de apel Iaşi, Timişoara, Alba Iulia, Târgu Mureş, Craiova, Oradea şi Ploieşti nu s-a identificat practică judiciară cu relevanţă asupra chestiunii de drept supuse dezlegării.

Hotărârile judecătoreşti pronunţate în materie au relevat că marea majoritate a instanţelor judecătoreşti au raportat sintagma „în domeniul pentru care deţine titlul” la sfera atribuţiilor de serviciu, astfel cum acestea rezultă din fişa postului (curţile de apel Piteşti, Constanţa, Braşov, Galaţi, Suceava, Bucureşti).

În schimb, la nivelul Curţii de Apel Bacău s-a reţinut că sintagma „în domeniul pentru care deţine titlul” se raportează la Nomenclatorul domeniilor şi al specializărilor/programelor de studii universitare.

Instanţa de trimitere, Curtea de Apel Cluj, a menţionat în încheierea de sesizare că prin Decizia civilă nr. 4.565 din 19 decembrie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Cluj în Dosarul nr. 8.132/117/2017 s-a admis recursul formulat împotriva Sentinţei civile nr. 1.163 din 23 aprilie 2018, pronunţată de Tribunalul Cluj şi, în rejudecare, s-a admis cererea formulată de reclamant, fiind obligată pârâta să îi acorde reclamantului sumele corespunzătoare titlului de doctor.

S-a reţinut că în speţă pârâta arătase că reclamantul îşi desfăşoară activitatea în domeniul „Silvicultură”, dar a obţinut titlul de doctor în domeniul „Zootehnie”. Curtea de apel a reţinut că teza de doctorat a fost „Amenajarea unui tronson de curs montan pentru sporirea productivităţii salmonicole”, fiind într-adevăr menţionat domeniul „Zootehnie”, dar menţionarea acestui domeniu nu exclude însă în niciun fel posibilitatea ca teza de doctorat a reclamantului să se încadreze şi în domeniul „Silvicultură”, existând posibilitatea ca cele două domenii să se întrepătrundă; s-a mai reţinut că, raportat la tema tezei de doctorat a reclamantului, este cert că aceasta priveşte salmonicultura, activitate care, după cum rezultă din opiniile experţilor depuse la dosarul cauzei, se încadrează în domeniul silviculturii; în consecinţă, curtea de apel a constatat că reclamantul îşi desfăşoară activitatea în domeniul în care şi-a obţinut diploma de doctorat.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Adresa nr. 3.171/C/4.471/III-5/2019 din 13 ianuarie 2019, a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu se verifică, în prezent, practică judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări.

Prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 695 din 31 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 28 din 16 ianuarie 2020, s-a respins, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 14 alin. (1) teza întâi partea finală din Legea-cadru nr. 153/2017.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională a reţinut că prevederile art. 14 alin. (1) teza întâi partea finală din Legea-cadru nr. 153/2017 stabilesc acordarea indemnizaţiei lunare pentru titlul ştiinţific de doctor personalului care deţine titlul ştiinţific de doctor, dacă îşi desfăşoară activitatea în domeniul pentru care deţine titlul. Indemnizaţia respectivă face parte din categoria drepturilor salariale suplimentare, stabilite de legiuitor, în limitele opţiunii sale, iar raţiunea acordării acestei indemnizaţii este încurajarea personalului plătit din fonduri publice de a participa activ în viaţa ştiinţifică, de a-şi perfecţiona cunoştinţele într-un domeniu dat şi de a-şi îmbunătăţi performanţele profesionale la locul de muncă.

Curtea a observat că în cauza în care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate este pusă în discuţie aplicarea dispoziţiilor art. 14 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 în cazul persoanelor care deţin titlul ştiinţific de doctor obţinut pe baza tezelor care tratează subiecte multidisciplinare sau interdisciplinare. Asemenea aspecte privesc, în realitate, probleme de interpretare şi aplicare a sintagmei „dacă îşi desfăşoară activitatea în domeniul pentru care deţine titlul”, din cuprinsul prevederilor legale criticate.

Or, Curtea Constituţională a constatat că interpretarea şi aplicarea acestui text de lege în raport cu raţiunea care a stat la baza adoptării sale revin angajatorului, iar, în cazul unui litigiu, instanţelor de judecată, nefiind de resortul contenciosului constituţional. Interpretarea legilor este operaţiunea raţională, indispensabilă în procesul aplicării şi respectării acestora, având ca scop clarificarea înţelesului normelor juridice sau a câmpului lor de aplicare (a fost citată, în acest sens, Decizia nr. 1.560 din 7 decembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 139 din 24 februarie 2011), iar în procesul de soluţionare a cauzelor cu care au fost învestite această operaţiune este realizată de instanţele judecătoreşti, în mod necesar, prin recurgerea la metodele interpretative.

De asemenea, Curtea Constituţională a subliniat că o greşită interpretare şi aplicare a legii poate fi remediată prin recurgerea la controlul judiciar, iar acceptarea unui punct de vedere contrar ar echivala cu încălcarea competenţei instanţelor judecătoreşti, în caz contrar Curtea Constituţională fiind pusă în situaţia de a exercita competenţe specifice acestora şi transformându-se din instanţă constituţională în instanţă de control judiciar (au fost evocate, în acest sens, Decizia nr. 276 din 10 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 572 din 28 iulie 2016, paragrafele 20 şi 21, şi Decizia nr. 2 din 18 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 399 din 9 mai 2018, paragraful 19).

Prin Decizia nr. 689 din 31 octombrie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 153 din 26 februarie 2010, Curtea Constituţională a reţinut, la paragraful 18, următoarele: „În ceea ce priveşte însă cerinţa legală care condiţionează acordarea indemnizaţiei pentru titlul ştiinţific de doctor de desfăşurarea activităţii funcţiei de bază într-un domeniu pentru care înalta calificare profesională dobândită prin obţinerea acestui titlu prezintă relevanţă, Curtea apreciază că aceasta se sprijină pe evidente raţiuni obiective, ce vizează înseşi temeiurile pentru care acest drept este acordat. Astfel, Curtea observă că, prin reglementarea indemnizaţiei pentru titlul ştiinţific de doctor, legiuitorul recunoaşte şi recompensează contribuţia profesională deosebită pe care o persoană care a obţinut titlul de doctor se presupune că o are în domeniul în care îşi desfăşoară activitatea profesională. În concepţia legiuitorului, simpla calificare a unei persoane în diverse domenii de activitate, chiar dacă se face la un nivel superior, nu justifică per se acordarea acestei indemnizaţii dacă nu este valorificată în activitatea profesională de bază. Prin urmare, instituirea unui tratament juridic diferit între persoanele care deţin titlul de doctor în domeniul în care îşi desfăşoară activitatea profesională de bază şi cele care deţin acest titlu în alte domenii, nerelevante pentru această activitate, este justificată în mod obiectiv şi rezonabil.”

În cauza în care s-a formulat prezenta sesizare, în motivarea sentinţei de primă instanţă au fost reţinute considerente din Decizia nr. 21 din 21 noiembrie 2016 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.002 din 13 decembrie 2016, prin care s-a statuat că: „În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 30 alin. (6) şi art. 48 alin. (1) pct. 7 din Legea nr. 330/2009, art. 4 alin. (1), art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2010, art. 1 alin. (5) din Legea nr. 285/2010 şi art. 8 din anexa nr. 5 a Legii nr. 63/2011, au dreptul la sume compensatorii persoanele care au dobândit titlul de doctor după intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009”.

În legătură cu această decizie se cuvin a fi amintite şi Decizia nr. 8 din 20 februarie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 202 din 23 martie 2017, precum şi Decizia nr. 15 din 8 aprilie 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 419 din 29 mai 2019.

Nu au fost identificate hotărâri relevante cu privire la problema de drept supusă dezlegării în cauza de faţă.

Prin raportul întocmit în cauză, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (7) din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile nu îndeplineşte cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, cu referire la cerinţa noutăţii chestiunii de drept.

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, punctele de vedere formulate de părţi, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Potrivit prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Textul legal evocat impune examinarea sesizării din perspectiva îndeplinirii cumulative a următoarelor condiţii:

Primele trei condiţii de admisibilitate sunt îndeplinite.

Astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este sesizată de un complet al Curţii de Apel Cluj – Secţia a III-a contencios administrativ şi fiscal în Dosarul nr. 1.619/100/2017, având ca obiect recursurile declarate de recurenţii-pârâţi împotriva Sentinţei civile nr. 298 din 1 martie 2019, pronunţată de

Instanţa de trimitere judecă în recurs în ultimă instanţă în materia contenciosului administrativ, potrivit art. 10 alin. (2) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

Este îndeplinită şi condiţia de admisibilitate referitoare la existenţa unei legături de cauzalitate între problema de drept sesizată şi soluţionarea pe fond a cauzei, dar, pentru a argumenta îndeplinirea acestei condiţii, întrebarea adresată de instanţa de trimitere trebuie reformulată.

În acest sens, se cuvine subliniat faptul că, în realitate, o problemă de interpretare nu pune sintagma „în domeniul în care deţine titlul”, întrucât acest domeniu rezultă neîndoielnic din menţiunea corespunzătoare care se regăseşte pe diploma care atestă deţinerea titlului ştiinţific de doctor şi care este în deplină concordanţă cu Nomenclatorul domeniilor şi al specializărilor/programelor de studii universitare, astfel cum acesta este aprobat anual prin hotărâre a Guvernului.

În realitate, aşa cum se desprinde chiar din încheierea de sesizare (mai precis din punctul de vedere al completului de judecată), instanţa de recurs subliniază că problema de drept ce se cere a fi dezlegată îşi are originea în divergenţa care există între angajat şi angajator cu privire la înţelesul sintagmei „în domeniul în care îşi desfăşoară activitatea”.

Privită din această perspectivă, problema de drept supusă dezlegării este în fapt aceea a compatibilizării a două sintagme: „domeniul pentru care deţine titlul” şi „domeniul în care îşi desfăşoară activitatea”, ambele cu referire la angajatul care pretinde acordarea sporului/indemnizaţiei aferente titlului ştiinţific de doctor.

Această problemă este de esenţa soluţiei pe care instanţa de recurs este chemată să o dea în cauză, având în vedere faptul că ambii recurenţi-pârâţi au criticat hotărârea de primă instanţă sub aspectul modului în care s-a apreciat asupra îndeplinirii în speţă a condiţiei referitoare la concordanţa dintre domeniul în care intimatul-reclamant deţine titlul şi domeniul în care acesta îşi desfăşoară activitatea.

Or, cel puţin din perspectiva modificării cererii introductive de instanţă de la 31 octombrie 2017, sub aspectul solicitării de acordare a sporului aferent titlului de doctor de 50% din salariul de bază pentru perioada 2 iulie-4 septembrie 2017, este evidentă legătura cu cauza a dispoziţiilor art. 14 alin. (1) teza întâi din Legea-cadru nr. 153/2017, recurenţii-pârâţi susţinând în esenţă tocmai încălcarea acestor prevederi legale.

Sunt îndeplinite, de asemenea, condiţia referitoare la inexistenţa pe rolul instanţei supreme a unui recurs în interesul legii care să aibă ca obiect chestiunea de drept sesizată, precum şi condiţia ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat asupra aceleiaşi chestiuni, nici prin decizii de speţă şi nici în cadrul unuia dintre cele două mecanisme de unificare a practicii judiciare.

În acest sens trebuie amintit că singura hotărâre cu referire la domeniul drepturilor aferente titlului ştiinţific de doctor este Decizia nr. 21 din 21 noiembrie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin care s-a stabilit că, în „interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 30 alin. (6) şi art. 48 alin. (1) pct. 7 din Legea nr. 330/2009, art. 4 alin. (1), art. 6 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 1/2010, art. 1 alin. (5) din Legea nr. 285/2010 şi art. 8 din anexa nr. 5 a Legii nr. 63/2011, au dreptul la sume compensatorii persoanele care au dobândit titlul de doctor după intrarea în vigoare a Legii nr. 330/2009”.

Nu este însă îndeplinită cerinţa noutăţii chestiunii de drept a cărei dezlegare se solicită în cauza de faţă.

Procedând la o examinare din perspectivă temporală a dispoziţiilor legale incidente, se constată următoarele:

Art. 33 din Ordonanţa Guvernului nr. 38/2003 privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 353/2003, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa Guvernului nr. 38/2003) – aplicabil până la 1 ianuarie 2010, data intrării în vigoare a Legiicadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările ulterioare – prevedea: „Poliţiştii care posedă titlul ştiinţific de doctor beneficiază de un spor de 15% din salariul de bază dacă îşi desfăşoară activitatea în domeniul pentru care posedă titlul ştiinţific respectiv.”

Legea-cadru nr. 284/2010 prevede la art. 19

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015 prevede la art. 3

Legea-cadru nr. 153/2017 prevede la art. 14 alin. (1) următoarele: „Personalul care deţine titlul ştiinţific de doctor beneficiază de o indemnizaţie lunară pentru titlul ştiinţific de doctor în cuantum de 50% din nivelul salariului de bază minim brut pe ţară garantat în plată, dacă îşi desfăşoară activitatea în domeniul pentru care deţine titlul. Cuantumul salarial al acestei indemnizaţii nu se ia în calcul la determinarea limitei sporurilor, compensaţiilor, primelor, premiilor şi indemnizaţiilor prevăzute la art. 25.”

Succesiunea acestor acte normative evocate permite a se identifica o constantă a viziunii legiuitorului în privinţa condiţiilor de acordare a sporului/indemnizaţiei, în ipoteza supusă dezlegării, care se poate sintetiza astfel: este îndrituit la a beneficia de acest spor cel care deţine titlul ştiinţific de doctor în domeniul în care îşi desfăşoară activitatea.

Examinarea hotărârilor judecătoreşti comunicate la dosar de instanţele naţionale relevă faptul că acestea au fost pronunţate începând cu anul 2016, dar cuprind referiri şi la perioade anterioare acestui an (chiar la anul 2010), instanţele de judecată dezlegând, în mare parte dintre cazuri, chiar problema de drept de faţă.

Prin urmare, în condiţiile în care reglementarea actuală a art. 14 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 s-a regăsit identic chiar în textul art. 33 din Ordonanţa Guvernului nr. 38/2003, iar instanţele de judecată au avut a aprecia îndeplinirea cerinţelor din aceste texte legale şi au pronunţat un număr semnificativ de hotărâri legate de acest aspect, nu se mai poate vorbi despre o chestiune de drept nouă în accepţiunea art. 519 din Codul de procedură civilă.

Nu poate fi primit punctul de vedere al instanţei de trimitere referitor la cerinţa noutăţii, pentru că supusă dezlegării este doar ipoteza prevăzută de art. 14 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017, identică din perspectiva conţinutului cu celelalte texte menţionate în precedent, nu opţiunea legiuitorului de a exclude a doua ipoteză din art. 19

În sensul argumentelor de mai sus privitoare la cerinţa noutăţii chestiunii de drept este şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, care a reţinut în mod constant că acest caracter de noutate se pierde pe măsură ce o chestiune de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor.

Cu titlu exemplificativ se cuvin amintite următoarele decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept: Decizia nr. 6 din 23 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 691 din 22 septembrie 2014; Decizia nr. 8 din 20 februarie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 202 din 23 martie 2017; Decizia nr. 31 din 15 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 471 din 22 iunie 2017; Decizia nr. 82 din 20 noiembrie 2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 172 din 23 februarie 2018; Decizia nr. 4 din 14 ianuarie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 132 din 19 februarie 2019; Decizia nr. 15 din 8 aprilie 2019, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 419 din 29 mai 2019.

Având în vedere că dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă impun întrunirea cumulativă a cerinţelor analizate în precedent, iar în cauză nu este respectată cerinţa noutăţii chestiunii de drept, sesizarea este inadmisibilă, urmând a fi respinsă în consecinţă.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 521 din Codul de procedură civilă,