WEINOHRL v. GERMANY

Reclamantul, dl Alois Weinöhrl, este un național austriac născut în 1944 și locuiește în Reichelsheim în Germania. El a fost reprezentat în fața Curții de către dl H. Wenz, un avocat practicant în Fürth/Odenwald. Reclamantul a lucrat intermitente ca strat de compoziție și lucrător de construcții în Germania din 1961. La 7 iulie 1994, Asociația de Asigurări privind Responsabilitatea Angajatorului pentru Industriile de Inginerie și Metal (Maschinenbau- und Metall-Berufsgenossenschaft) a primit notificarea medicală că reclamantul suferă de probleme de coloană lombară. A fost notificată în continuare la 19 septembrie 1994 de către angajatorul reclamantului la momentul în care reclamantul a renunțat la muncă în martie 1994 din cauza acestor probleme. Prin urmare, Asociația de Asigurări a inițiat o procedură pentru a determina dacă problemele cu coloana lombară ale reclamantului constituie o boală ocupațională. După consultarea Serviciului de supraveghere tehnică al Asociației de Asigurări, fondurile de asigurare medicală relevante, alte asociații de asigurări și consilierul medical competent la Ministerul Hessen pentru Femeie, Muncă și Social, Asociația de asigurare a constatat la 8 august 1995 că boala reclamantului nu era legată de muncă și că reclamantul nu avea dreptul la plata prestațiilor. În conformitate cu nr. 2108 din anexa 1 la Orientările privind bolile ocupaționale (Berufskrankheiten-Verordnung), problemele cu coloanele lombare pot fi recunoscute ca o boală ocupațională numai dacă lucrătorul a fost în mod regulat ridicarea sau transportarea de sarcini grele sau a trebuit să lucreze într-o poziție extrem de îndoit pe o perioadă lungă de timp. În conformitate cu rezultatele anchetelor sale, Asociația de Asigurări a susținut că condițiile tehnice ale ocupației reclamantului nu îndeplineau aceste criterii. Un recurs administrativ al reclamantului, referindu-se la un certificat medical conform căruia era probabil ca problemele coloanei vertebrale ale reclamantului să fie legate de ocuparea sa anterioară, a fost respins de Asociația de Asigurări la 12 ianuarie 1996. Cauza a fost respinsă de Curtea Socială Darmstadt (Sozialgericht) la 23 aprilie 2002, după audiere a reclamantului și după examinarea a două avize privind martorii de experți, care au fost colectate în cadrul procedurii judiciare separate care se ocupă de un caz comparabil. Curtea Socială a constatat că ocuparea reclamantului și condițiile în care a fost efectuată nu sunt în general capabile să provoace presupusa boală ocupațională și că, prin urmare, nu s-a stabilit că boala reclamantului este legată de muncă. Curtea Socială a susținut că, prin urmare, nu a fost decisiv dacă reclamantul a suferit, de fapt, de suferința presupuselor probleme de sănătate și, prin urmare, a respins cererea reclamantului de a solicita un aviz suplimentar de experți medicali. La 16 ianuarie 2004, Curtea Socială de Apel Hessen (Landessalialgericht), în urma unei audieri a reclamantului și a unei consultări suplimentare a Serviciului de Supraveghere Tehnica, a respins apelul reclamantului. Acesta a susținut că, chiar și atunci când ia în considerare toate argumentele reclamantului cu privire la natura și durata ocupării sale anterioare, condițiile de ocupare a sa nu justifică recunoașterea problemelor cu coloana vertebrală ca boală ocupațională. Prin urmare, Curtea Socială de Apel a susținut decizia Curții Sociale că nu a fost necesară acordarea cererii reclamantului de un aviz suplimentar de experți medicali și, în continuare, a respins cererea sa nouă introdusă pentru a auzi dovezi de la un expert medical cu privire la condițiile tehnice ale lucrărilor sale. La 17 iunie 2004, o plângere a reclamantului împotriva refuzului Curții de Apel de a-l acorda permisiunea de a face apel la Curtea Socială Federală (Bundessialgericht) a fost respinsă ca fiind inadmisibilă. Curtea Socială Federală a constatat că reclamantul nu și-a confirmat afirmația că procedura a fost încălcată de deficiențe procedurale care ar fi putut afecta decizia Curții de Apel Social în temeiul articolului 160 alineatul (2) alineatul (3) din Legea privind codul social. La 8 septembrie 2004, Curtea Constituțională Federală a refuzat să ia în considerare o plângere constituțională depusă de reclamant. Secțiunea 103 din Legea Curții Sociale prevede că instanța trebuie să examineze faptele unei cauze ale propunerii sale și în consultare cu părțile la procedură. În conformitate cu art. 106 din Legea Curții Sociale, președintele trebuie să se străduiască să asigure eliminarea deficiențelor procedurale, clarificarea cererilor neclare, prezentarea cererilor relevante, completarea faptelor unei cauze și prezentarea tuturor declarațiilor necesare pentru evaluarea faptelor. Secțiunea 109 din Legea Curții Sociale prevede că, la cererea asigurată, un anumit expert medical trebuie să fie auzit de instanțe sociale, cu excepția cazului în care admiterea unor astfel de dovezi ar întârzia procedura sau instanța este convinsă că cererea a fost depusă într-o încercare de a întârzia procedura sau că cererea nu a fost depusă anterior din cauza neglijenței grave. Secțiunea 160 alineatul (2) alineatul (3) din Legea Curții Sociale prevede că un recurs împotriva deciziei Curții de Apel sociale nu poate fi admis decât în cazul în care se referă la deficiențe procedurale care ar putea afecta decizia de recurs. O încălcare a articolului 109 nu poate fi considerată o deficiență procedurală în acest scop și o încălcare a articolului 103 nu poate fi considerată ca astfel decât în cazul în care refuzul de a accepta o cerere de a primi dovezi nu a fost suficient de motivat de Curtea de Apel social.

The applicant, Mr Alois Weinöhrl, is an Austrian national who was born in 1944 and lives in Reichelsheim in Germany. He was represented before the Court by Mr H. Wenz, a lawyer practising in Fürth/Odenwald. The applicant had worked intermittently as a composition floor layer and construction worker in Germany since 1961. On 7 July 1994 the Employer’s Liability Insurance Association for the Engineering and Metal Industries (Maschinenbau- und Metall-Berufsgenossenschaft) received medical notification that the applicant was suffering from lumbar spine problems. It was further notified on 19 September 1994 by the applicant’s employer at the time that the applicant had given up work in March 1994 due to these problems. The Insurance Association therefore initiated a procedure to determine whether the applicant’s lumbar spine problems constituted an occupational disease. Following consultation of the Insurance Association’s Technical Supervision Service, the relevant health insurance funds, other insurance associations and the competent medical adviser at the Hessen Ministry for Women, Labour and Social Order, the Insurance Association found on 8 August 1995 that the applicant’s disease was not work-related and that the applicant was thus not entitled to the payment of benefits. Pursuant to No. 2108 of Annex 1 to the Guidelines pertaining to occupational diseases (Berufskrankheiten-Verordnung), lumbar spine problems can only be recognised as an occupational disease if the worker has been regularly lifting or carrying heavy loads or has had to work in an extremely bent position over a long period of time. In line with the outcome of its investigations, the Insurance Association held that the technical conditions of the applicant’s occupation did not meet those criteria. An administrative appeal by the applicant, referring to a medical certificate according to which it was likely that the applicant’s spine problems were related to his former occupation, was rejected by the Insurance Association on 12 January 1996. The applicant then referred the case to the social courts and was represented by counsel throughout the subsequent proceedings. The case was rejected by the Darmstadt Social Court (Sozialgericht) on 23 April 2002 following a hearing of the applicant and examination of two expert witness opinions that were collected in separate court proceedings dealing with a comparable case. The Social Court found that the applicant’s occupation and the conditions in which it was carried out were in general not capable of causing the alleged occupational disease and that it had therefore not been established that the applicant’s disease was work-related. The Social Court held that it was thus not decisive whether the applicant did in fact suffer from the alleged health problems and accordingly dismissed the applicant’s request for a further medical expert opinion. On 16 January 2004 the Hessen Social Court of Appeal (Landessozialgericht), following a hearing of the applicant and further consultation of the Technical Supervision Service, rejected an appeal by the applicant. It held that even when taking into account all of the applicant’s submissions as to the nature and duration of his previous employment, the conditions of his occupation did not justify the recognition of his spine problems as an occupational disease. The Social Court of Appeal therefore upheld the decision of the Social Court that it was not necessary to grant the applicant’s request for a further medical expert opinion and, further, rejected his newly introduced alternative application to hear evidence from a medical expert on the technical conditions of his work. On 17 June 2004 a complaint by the applicant against the Court of Appeal’s refusal to grant him leave to appeal to the Federal Social Court (Bundessozialgericht) was rejected as inadmissible. The Federal Social Court found that the applicant had failed to substantiate his allegation that the proceedings had been flawed by procedural shortcomings that might have affected the decision of the Social Court of Appeal pursuant to section 160 (2)(3) of the Social Code Act. On 8 September 2004 the Federal Constitutional Court declined to consider a constitutional complaint lodged by the applicant. Section 103 of the Social Court Act stipulates that the court has to investigate the facts of a case of its own motion and in consultation with the parties to the proceedings. Pursuant to section 106 of the Social Court Act, the President must endeavour to ensure the elimination of procedural shortcomings, clarification of unclear applications, submission of relevant applications, completion of the statement of facts of a case and submission of all declarations necessary for the assessment of the facts. Section 109 of the Social Court Act provides that, upon the request of the insured person, a particular medical expert has to be heard by the social courts unless the admission of such evidence would delay the proceedings or the court is convinced that the request was submitted in an attempt to delay the proceedings or that the request was not submitted earlier due to gross negligence. Section 160(2)(3) of the Social Court Act provides that an appeal against the decision of the Social Court of Appeal may only be admitted if it refers to procedural shortcomings that might affect the decision being appealed. A violation of section 109 cannot be considered as a procedural shortcoming for this purpose and a violation of section 103 can only be considered as such in the event that a refusal to accept an application to take evidence has not been sufficiently reasoned by the Social Court of Appeal.