SECȚIUNEA 3 PRIVIND RECEVABILITATEA cererii nr. 31231/02 prezentate de Adriana Doina CERĂCEANU împotriva României (n Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care are loc la 4 noiembrie 2008 într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Biersan, Boštjan M. Zupančič, Alvina Gyulumyan, Egbert Myjer, Luis López Guerra, judecători; și de Santiago Quesada, grefier, având în vedere cererea menționată mai sus formulată la 17 septembrie 2001, având în vedere observațiile prezentate de guvernul pârât și cele prezentate ca răspuns de recurentă, După ce a deliberat, face următoarea decizie CU FAȚĂ reclamanta, Adriana Doina Ceraceanu, este cetățean român, născut în 1941 și rezident în București. Guvernul pârât era reprezentat de domnul Cristina-Iulia Tarcea, de la Ministerul Justiției, apoi de domnul Răzvan-Horațiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe, agent al guvernului român pe lângă Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Circumstanțele speței Faptele cauzei, astfel cum au fost expuse de către părți, pot fi rezumate după cum urmează. La articolul publicat de reclamantă Recurenta este traducătoare și membră a Uniunii scriitorilor din România. La 18 decembrie 1995, ea a publicat în Jurnalul România liber un articol intitulat prezentarea unui caz de necunoaștere gravă a drepturilor de proprietate intelectuală De la James Clavell pe care a făcut-o și pe care mai târziu a publicat un plagiat al acestei traduceri. Recurenta a scris, de asemenea, că a inițiat o procedură civilă împotriva editorului său pe această temă și că acesta din urmă a făcut amenințări la adresa sa și a încercat prin orice mijloace să amâne și să-și dea la o parte acțiunile judiciare. Ultimul a menționat o ședință pe care secțiunea traducătorilor din Uniunea scriitorilor tocmai o dedicase în special numărului tot mai mare de cazuri de necunoaștere a drepturilor de proprietate intelectuală ale traducătorilor și de apariție a plagiatului în acest domeniu. 2. Procedurile inițiate de casa de ediție La 15 februarie 1996, considerând calomniatoare afirmațiile recurentei exprimate în articolul său, casa de ediție a ziarelor, Orizonturi, lalassigna în justiție pentru calomnie și acuză daune. La 29 mai 1997, tribunalul de primă instanță din districtul I București a declarat stingerea acțiunii penale pe motiv că casa Orizonturi La 14 ianuarie 1998, tribunalul județ din București a primit recursul în recurs (recuperări) al casei de ediție a casei Orizonturi și a pronunțat cazul în fața judecătorului de primă instanță. La 16 februarie 1996, directorul editurii, I.E., a dat în judecată reclamanta, care se plângea de conținutul calomniator al articolului publicat în ziarul România libertă și s-a constituit parte civilă. La 3 februarie 1999, Tribunalul de Primă Instanță din al IV-lea I.E. a formulat un recurs în recurs, care a fost primit de tribunalul județ din București la 19 mai 1999. Tribunalul a pronunțat decizia din 3 februarie 1999 pentru viciu de procedură și a pronunțat cauza pentru o nouă hotărâre în fond. printr-o decizie din 28 septembrie 1999, Tribunalul de Primă Instanță din al IV-lea Districtul București a trimis cauza Tribunalului de Primă Instanță din I raional pentru a permite tratarea în comun a celor două acțiuni penale inițiate de I.E. și de Orizonturi La 8 decembrie 1999, Tribunalul de Primă Instanță din secțiunea IV a Bucureștiului și-a declinat competența în favoarea instanței sesizate la 9 decembrie 1999 și anume Tribunalul de Primă Instanță din secțiunea a IV-a. La 8 noiembrie 2000, reclamanta a fost achitată, iar revendicările civile ale casei de ediție a editurii au fost respinse. Tribunalul a constatat mai întâi că răspunderea penală a reclamantei nu mai putea fi angajată din motive de prescripție. Tribunalul a luat act de cererea formulată de reclamantă de a continua procedura în temeiul articolului 13 din Codul de procedură penală, pentru a-și face constatarea nevinovăției. Tribunalul a constatat că, în articolul său, recurenta a menționat situația în litigiu existentă între ea și fostul său editor, fără nicio intenție de calomnie. Instanța a respins cererile de despăgubire pe motiv că părțile Ö n La 26 aprilie 2001, Tribunalul a clasat hotărârea în primă instanță în ceea ce privește acțiunea civilă și a condamnat recurenta să plătească 50 000 000 ROL fiecăreia dintre cele două părți prejudiciate ca daune pentru prejudiciul moral, în următoarele cuvinte: Tribunalul de Primă Instanță, care a constatat că nu a avut nici o vină [din partea sa], a reținut pe bună dreptate că fapta comisă de persoana acuzată nu avea toate elementele constitutive ale actului de calomnie. În ceea ce privește acțiunea civilă, este de netăgăduit că imaginea părților vătămate a fost afectată. Clima socială și morală a fost perturbată din cauza faptului că persoanele în legătură cu E.I. în calitate de director al societății editurii sunt în mod greșit deviate. Este posibil ca alți editori concurenți să fi utilizat în propriul lor interes insinuările de la inculpat. Aceste afirmații au fost de natură să facă să se gândească la anumite nereguli. Instanța consideră că acuzațiile de la data învinuirii au cauzat prejudicii morale părților vătămate. În conformitate cu articolele 998 și 999 din Codul civil, răspunderea oricărei persoane este angajată prin orice fapt care cauzează un prejudiciu altora și, fie că este o greșeală intenționată sau nu, prejudiciul trebuie remediat. Tribunalul consideră că suma de 50 000 000 de lei pentru fiecare dintre părțile vătămate este o satisfacție materială suficientă și reparatorie pentru suferința morală suferită. 11. La 21 septembrie 2001, reclamanta a fost somată de un aprod al justiției să plătească daunele-interese stabilite prin Decizia din 26 aprilie 2001. 12. La 31 octombrie și 6 noiembrie 2001, recurenta a solicitat procurorului general să introducă un recurs extraordinar în anulare (recuurs in anulare) împotriva acestei decizii. La o dată nespecificată, o organizație guvernamentală, Liga pentru apărarea drepturilor omului (LADO) a reiterat cererea recurentei de introducere a unui recurs în anulare. 13. De asemenea, recurenta sesizează Tribunalul de Primă Instanță din București cu privire la o cerere de suspendare a executării forțate a aceleiași hotărâri. La 5 februarie 2002, instanța a respins această cerere. Recursul extraordinar în anulare introdus împotriva deciziei pronunțând o condamnare civilă a reclamantei 14. La 22 aprilie 2002, procurorul general, ca urmare a cererii recurentei, a introdus un recurs în anulare împotriva hotărârii din 26 aprilie 2001 a Tribunalului de județ din București. 15. La executarea hotărârii din 26 aprilie 2001 a Tribunalului de departament din București a fost suspendată până la pronunțarea recursului. 16. Printr-o decizie din 19 septembrie 2003, Curtea Supremă de Justiție a primit recursul în anulare. Curtea Supremă a hotărât că tribunalul departamental din București ar fi trebuit să analizeze dacă condițiile de punere în discuție a răspunderii civile a recurentei erau întrunite în speță. Curtea Supremă a considerat că reclamanta a făcut afirmațiile în cauză pentru a-și proteja dreptul de proprietate intelectuală în cadrul exercitării legitime a libertății sale de exprimare, ceea ce exclude posibilitatea ca afirmațiile sale să prezinte un caracter ilicit. Prin urmare, Curtea Supremă a hotărât că răspunderea civilă a recurentei fusese reținută în mod ilegal de către tribunalul departamental și a decis la data anulării condamnării sale civile. Alte proceduri 17. În 1993, recurenta a atribuit în justiție I.E. și F.A. pentru a-și exercita drepturile de proprietate intelectuală asupra traducerii romanului Shygun Procedura a fost pronunțată definitiv în defavoarea recurentei de către Curtea Supremă de Justiție, la 19 iunie 2001. Curtea Supremă a pronunțat hotărârile pronunțate de instanțele inferioare, pe motiv că existența în speță a unui plagiat nu a fost suficient susținută de recurentă. În urma unei cereri din partea recurentei, procurorul general a formulat un recurs în anulare împotriva acestei decizii. Prin hotărârea din 13 ianuarie 2003, Curtea Supremă de Justiție a primit recursul extraordinar, iar casa de ediții a Bibliei Orizonturi Aproximativ 45 000 de lei românești (RON), în beneficiul recurentei, pentru publicarea unui plagiat al traducerii sale, în valoare de aproximativ 45 000 de lei românești, în urma unei proceduri de lichidare judiciară. 18. Aceste fapte sunt descrise în Hotărârea SC Editura Orizonturi S.R.L. c. România, nr 15872/03, din 3 mai 2008. Mai multe procese penale au fost inițiate de către I.E. și de către ediția de ediție a ziarelor din București, în 1992 și 11 iulie 1997. 20. La 19 octombrie 1999, Tribunalul de Primă Instană din Pitești a acuzat-o pe reclamantă de calomnie într-o altă procedură penală inițiată de E.I. recursul în recurs a fost primit de tribunalul județ din Argeș, la 17 aprilie 2000. Tribunalul a condamnat-o pe reclamantă la o amendă de 1 000 000 lei, precum și la plata către I.E. a unor daune-interese în valoare de 5 000 000 ROL. În motivele sale, instanța a reținut că reclamanta a afirmat în public că acesta din urmă a fost un avocat înalt calificat la Academia de Ascendenți populari și cu o masterat în Institutul de Medicină Legală și că plagiat [al traducerii romanului Shogun a fost comis de către F.A. în acord cu directorul casei de ediție Dreptul intern relevant Codul penal 21. Dispozițiile relevante din Codul penal, în vigoare la momentul respectiv, se citesc astfel Art. 63. [...] (3) În cazul în care legea prevede o pedeapsă cu moartea fără ca sumele să fie precizate [...] și în cazul în care această pedeapsă este prevăzută ca alternativă pentru o pedeapsă care depășește un an de închisoare, minimul special de la mai puțin de 350 000 lei, în timp ce maximul special este de 30 000 000 lei. art. 206 În cazul unei persoane care, dacă ar fi adevărat, ar expune această persoană la o pedeapsă penală, administrativă sau disciplinară sau cu dispreț public, va fi pedepsită cu o pedeapsă cu închisoarea de la trei luni la un an sau o amendă. Codul de procedură penală 22. Dispozițiile relevante ale Codului de procedură penală în vigoare la data faptelor se citesc astfel Art. 346 (1) În caz de condamnare, condamnare sau de încetare a procesului penal, instanța se pronunță prin aceeași decizie privind acțiunea civilă. (2) În cazul în care executarea a fost pronunțată pentru motivul prevăzut la art. 10, b, 1 sau pe motivul că instanța a constatat existența unei cauze pentru care fapta nu avea caracter penal sau a constatat că unul dintre elementele constitutive ale dreptului de proprietate nu existau, este, de asemenea, posibil ca instanța să se pronunțe în privința acțiunii civile. (3) Despăgubiri civile nu pot fi acordate în cazul în care a fost pronunțat actul în cauză pe motiv că fapta nu există sau nu a fost comisă de către persoana acuzată. [...] Codul civil 23. Dispozițiile relevante din Codul civil sunt formulate astfel: art. 998 Orice fapt al omului care cauzează altora o pagubă îl obligă pe cel din greșeala căruia a reușit să îl repare. art. 999 Fiecare este răspunzător pentru prejudiciul pe care l-a cauzat nu numai prin fapta sa, ci și prin neglijența sa sau prin imprudența sa. GRIFS 24. reclamanta se plângea că faptul că a fost condamnată să plătească 100 000 000 de lei românești vechi (ROL) pentru calomnie constituie o interferență în dreptul său la libertatea de exprimare care nu este în conformitate cu art. 10 din Convenție. Comisia s-a plâns în special de valoarea disproporționată stabilită de Tribunal în favoarea părților vătămate, ca despăgubiri morale. Recurenta susține că a încercat să sensibilizeze publicul cu privire la drepturile sale de proprietate intelectuală și se plânge că au fost supuse mai multor urmăriri penale ulterior, care au târât mai mulți ani în fața instanțelor naționale 25. Invocând art. 6 din Convenție, reclamanta se plângea că responsabilitatea sa civilă delicventă a fost inițiată în timpul unei proceduri inechitabile și fără ca instanța să determine în mod legal existența unei greșeli din partea sa. 1 din Convenție care, în părțile sale relevante, se citește astfel Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil, public și într-un termen rezonabil, de către o instanță independentă și imparțială (...) care va decide, fie cu privire la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, fie cu privire la temeinicia oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva ei (...) 27. În plus, ea se plângea că condamnarea sa la închisoarea civilă constituia o încălcare a dreptului său la libertatea de exprimare garantată prin art. 10 din Convenție, al cărei cuvânt în părțile sale relevante este următorul Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. (...) Îndepărtarea acestor libertăți cu obligații și responsabilități poate fi supusă anumitor formalități, condiții, restricții sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, (...) apărării ordinii (...) [și] protecției reputației sau a drepturilor de orice fel (...) 28. În observațiile sale prezentate la 19 aprilie 2003, guvernul a considerat că cererea era în mod evident greșit întemeiată. În primul rând, acesta susținea că existența condițiilor legale care determină răspunderea civilă a recurentei fusese stabilită implicit de către instanțe. În plus, guvernul a susținut că reclamanta nu a fost audiată în persoană de către tribunalul departamental deoarece, în pofida convocărilor repetate, aceasta a solicitat în mod expres să fie obligată să se prezinte în fața instanței și să i se acorde permisiunea de a-și prezenta apărarea în scris. 29. În ceea ce privește necunoașterea libertății de exprimare, guvernul susținea că reclamanta, care nu era jurnalistă, și-a publicat articolul cu privire la un litigiu privat pe care îl avea cu editorul său, în afara oricărei dezbateri de interes general, fără a-și putea susține afirmațiile pe o bază de fapt suficientă. În plus, potrivit guvernului, sancțiunea aplicată de instanța judecătorească nu era disproporționată. 30. În observațiile sale suplimentare din 11 noiembrie 2005, guvernul susținea că recurenta și-a pierdut calitatea de victimă, ca urmare a hotărârii Curții Supreme de Justiție din 19 septembrie 2003, care, prin anularea condamnării sale civile, a recunoscut în mod expres și a reparat încălcarea articolelor 6 și 10 din convenție. 31. În primele sale observații prezentate la 29 mai 2003, reclamanta se opunea argumentelor guvernului. În observațiile sale complementare, în ceea ce privește calitatea sa de victimă, recurenta susținea că satisfacția pe care a obținut-o în fața Curții Supreme de Justiție prin hotărârea sa din 19 septembrie 2003 nu era suficientă pentru a-i elimina calitatea de victimă, deoarece ea este încă ținta multor alte acțiuni judiciare inițiate de adversarii săi, și anume casa de ediție Orizonturi și directorul său. 32. Curtea constată mai întâi că hotărârea Curții Supreme de Justiție din 19 September 2003, care a primit recursul extraordinar al Parchetului, a anulat hotărârea de condamnare civilă la origine a obiecțiunilor întemeiate pe articolele 6 și 10 din convenție, reținând că răspunderea recurentei fusese stabilită în lipsa unui fapt ilegal și în necunoașterea libertății sale de exprimare. 33. Curtea amintește că, în primul rând, este de competența autorităților naționale să soluționeze o presupusă încălcare a Convenției. În această privință, întrebarea dacă un solicitant poate pretinde că este victimă a presupusei încălcări apare în toate etapele procedurii în raport cu Convenția (a se vedea Karahalios c. Grecia, nr 62503/00, § 22, 11 decembrie 2003). 34. Curtea a reafirmat că o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este suficientă, în principiu, să-i retragă calitatea de victimă, decât dacă autoritățile naționale au recunoscut, în mod explicit sau în esență, apoi au remediat încălcarea Convenției (Amuur c. Franța, 25 iunie 1996, § 36, Recuperarea hotărârilor și a deciziilor 1996 III). Într-o astfel de ipoteză, dublarea procedurii interne a unei instanțe în fața Curții nu pare a fi compatibilă cu caracterul subsidiar al mecanismului de salvgardare instituit de Convenție. Aceasta încredințează mai întâi fiecăruia dintre statele contractante responsabilitatea de a asigura respectarea drepturilor și libertăților pe care le consacră. Acest caracter subsidiar capătă și mai mult relief atunci când este vorba despre state care au încorporat Convenția în ordinea lor juridică și care consideră standardele ca fiind direct aplicabile (Eckle c. Germania, 15 iulie 1982, § 66, seria A n 51). 35. În ceea ce privește redresarea care trebuie oferită unui solicitant pentru a remedia încălcarea unui drept convențional la nivel național, Curtea consideră, în general, că aceasta depinde de toate circumstanțele cauzei și, în special, de natura încălcării convenției constatate. Curtea a concluzionat, de asemenea, că un solicitant nu își pierde calitatea de victimă a unei încălcări a drepturilor sale garantate prin convenție numai din cauza faptului că o instanță declară că o probă obținută ilegal nu ar fi trebuit să fie admisă în procedura penală fără ca aceasta să aibă consecințe asupra drepturilor pârâtului garantate prin convenție (compararea Heglas c. Republica Cehă, nr. 5935/02, § 52, 1 martie 2007, pentru acuzațiile de încălcare a art. 8 și 6 din Convenție. În cauzele în care încălcarea Convenției cauzase reclamantului un prejudiciu material sau moral semnificativ, Curtea a hotărât, de asemenea, dacă un solicitant și-a pierdut sau nu calitatea de victimă faptul că a primit o despăgubire a cărei valoare era rezonabilă (a se vedea Dalban c. România [GC], n 2814/95, § 44, CEDH 1999 VI, cu privire la o condamnare contrară articolului 10. 36. În speță, Curtea constată că: în urma recursului extraordinar formulat de procurorul general, Curtea Supremă de Justiție a declarat în mod expres, în decizia sa din 19 septembrie 2003, că răspunderea recurentei a fost stabilită în lipsă de fapt ilicită și de necunoaștere a libertății sale de exprimare. 37. În aceste condiții, Curtea constată că instanțele interne care au solicitat să se pronunțe cu privire la această chestiune au recunoscut în mod explicit și neechivoc că condamnarea civilă a recurentei prin decizia tribunalului departamental din București din 26 aprilie 2001 nu a respectat dreptul la un proces echitabil și la libertatea de exprimare garantate de convenție (a se vedea a opuso Dalban , citată anterior, punctul 44) 38. Curtea constată, de asemenea, că sancțiunea civilă aplicată reclamantei prin decizia Tribunalului de departament din București a fost anulată de Curtea Supremă de Justiție. În plus, după introducerea recursului în anulare, Curtea Supremă de Justiție dispunea suspendarea executării acestei decizii, în ceea ce privește obligația recurentei de a plăti suma de 100 000 În plus, Curtea ia notă de faptul că, spre deosebire de cauza Dalban menționată anterior, în speță, nu a fost condamnată penal de reclamantă 39. Prin urmare, Curtea consideră că anularea condamnării civile a recurentei reprezintă un motiv important pentru a oferi o despăgubire altfel decât prin intermediul retribuirii unei sume de bani. 40. Având în vedere considerațiile de mai sus și având în vedere toate circumstanțele cauzei, Curtea consideră că instanțele interne au acordat recurentei o despăgubire suficientă pentru încălcarea drepturilor garantate prin convenție. 41. În concluzie, recurenta nu mai poate pretinde că este victima unei încălcări a articolelor 6 și 10 din convenție. Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, declară cererea inadmisibilă. Santiago Quesada Josep Casadevall Premier
de la requête n
o
31231/02
présentée par Adriana Doina CERĂCEANU
contre la Roumanie (n
o
2)
La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant le 4 novembre 2008 en une chambre composée de
:
Josep Casadevall,
président,
Elisabet Fura-Sandström,
Corneliu Bîrsan,
Boštjan M. Zupančič,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Luis López Guerra,
juges,
et de Santiago Quesada,
greffier,
Vu la requête susmentionnée introduite le 17 septembre 2001,
Vu les observations soumises par le gouvernement défendeur et celles présentées en réponse par la requérante,
Après en avoir délibéré, rend la décision suivante
:
1.
La requérante, M
me
Adriana Doina Cerăceanu, est une ressortissante roumaine, née en 1941 et résidant à Bucarest. Le gouvernement défendeur était représenté par M
me
Cristina-Iulia Tarcea, du ministère de la Justice, puis par M.
Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères, agent du gouvernement roumain auprès de la Cour européenne des Droits de l’Homme.
A.
Les circonstances de l’espèce
2.
Les faits de la cause, tels qu’ils ont été exposés par les parties, peuvent se résumer comme suit.
1.
L’article publié par la requérante
3.
La requérante est traductrice et membre de l’Union des écrivains de Roumanie.
4.
Le 18 décembre 1995, elle publia dans le journal
România liberă
un article intitulé «
Un traducteur accuse
», dans l’intention déclarée de «
présenter un cas de grave méconnaissance des droits de propriété intellectuelle
». L’article mettait en cause les relations contractuelles entre la requérante et son éditeur, la maison d’édition «
Orizonturi
» dirigée par I.E. Elle disait que l’éditeur n’avait pas respecté le contrat concernant la traduction du roman «
Shōgun
» de James Clavell qu’elle avait faite et qu’il avait par la suite publié un plagiat de cette traduction. La requérante écrivait également qu’elle avait entamé une procédure civile contre son éditeur à ce sujet et que ce dernier avait proféré des menaces à son encontre et avait tenté par tout moyen de retarder et de rendre vaines ses démarches judiciaires.
5.
L’édition du 4 février 1998 du journal
Curentul
fit état d’une réunion que la section des traducteurs de l’Union des écrivains venait de consacrer en particulier au nombre croissant de cas de méconnaissance des droits de propriété intellectuelle des traducteurs et de l’émergence du plagiat en ce domaine.
2.Les procédures entamées par la maison d’édition «
Orizonturi
» et par I.E. à l’encontre de la requérante
6.
Le 15 février 1996, estimant diffamatoires les propos que la requérante avait exprimé dans son article, la maison d’édition «
Orizonturi
» l’assigna en justice pour diffamation et demanda des dommages et intérêts. Le 29 mai 1997, le tribunal de première instance du I
er
arrondissement de Bucarest déclara éteinte l’action pénale au motif que la maison «
Orizonturi
» ne pouvait pas se prétendre, en tant que personne morale, victime de la diffamation. Le 14 janvier 1998, le tribunal départemental de Bucarest accueillit le pourvoi en recours (
recurs
) de la maison d’édition «
Orizonturi
» et renvoya l’affaire devant le juge de première instance.
7.
Le 16 février 1996, le directeur de la maison d’édition, I.E., assigna en justice la requérante, se plaignant du contenu diffamatoire de l’article paru dans le journal
România liberă
et se constitua partie civile. Le 3
février
1999, le tribunal de première instance du IV
ème
arrondissement de Bucarest acquitta la requérante. I.E. forma un pourvoi en recours, qui fut accueilli par le tribunal départemental de Bucarest le 19 mai 1999. Le tribunal cassa la décision du 3 février 1999 pour vice de procédure et renvoya l’affaire pour un nouveau jugement au fond.
8.
Par une décision du 28 septembre 1999, le tribunal de première instance du IV
ème
arrondissement de Bucarest renvoya l’affaire devant le tribunal de première instance du I
er
arrondissement pour permettre de traiter conjointement les deux actions pénales engagées par I.E. et par «
Orizonturi
» contre la requérante à propos de l’article qu’elle avait publié le 18 décembre 1995. Le 8 décembre 1999, ce dernier tribunal ordonna la jonction des deux affaires. Le 9 décembre 1999 toutefois, il déclina sa compétence en faveur du tribunal saisi en premier, à savoir le tribunal de première instance du IV
ème
arrondissement de Bucarest.
9.
Le 8 novembre 2000, la requérante fut acquittée et les prétentions civiles de la maison d’édition «
Orizonturi
» et de I.E. furent rejetées. Le tribunal constata d’abord que la responsabilité pénale de la requérante ne pouvait plus être engagée, pour cause de prescription. Il prit acte de la demande formée par la requérante de continuer la procédure en vertu de l’article 13 du code de procédure pénale, afin de faire constater son innocence. En prononçant l’acquittement de la requérante, le tribunal jugea que les éléments constitutifs de l’infraction de diffamation faisaient défaut en l’espèce. Il constata que dans son article la requérante avait fait état de la situation litigieuse existante entre elle et son ancien éditeur, sans aucune intention diffamatoire. Le tribunal rejeta les demandes en dédommagement au motif que les parties lésées n’avaient étayé par aucun moyen de preuve l’existence d’un préjudice.
10.
E.I. et la maison d’édition «
Orizonturi
» formèrent un pourvoi en recours qui fut accueilli par le tribunal départemental de Bucarest, le 26
avril 2001. Le tribunal cassa la décision rendue en première instance pour ce qui était de l’action civile. Il condamna la requérante à payer 50
000
000 ROL à chacune des deux parties lésées à titre de dommages et intérêts pour le préjudice moral dans les termes suivants:
«
Le tribunal de première instance ayant constaté qu’il n’y avait pas de faute [de sa part], c’est à bon droit qu’il a retenu que le fait commis par l’inculpée ne revêtait pas tous les éléments constitutifs de l’infraction de diffamation.
En ce qui concerne l’action civile, il est indéniable que l’image des parties lésées a été affectée. Le climat social et moral a été perturbé du fait que les personnes en relation avec E.I. en sa qualité de directeur de la société d’édition l’ont à tort déconsidéré. Il est possible que d’autres éditeurs concurrents aient utilisé dans leur propre intérêt les insinuations de l’inculpée. Ces affirmations étaient de nature à faire penser à certaines irrégularités.
Le tribunal considère que les affirmations de l’inculpée ont causé un préjudice moral aux parties lésées. Selon les articles 998 et 999 du code civil la responsabilité de toute personne est engagée par tout fait qui cause un préjudice à autrui et, que ce soit une faute intentionnelle ou non, le préjudice doit être réparé. Le tribunal estime que la somme de 50 000 000 lei pour chacune des parties lésées est une satisfaction matérielle suffisante et réparatrice pour les souffrances morales subies.
»
11.
Le 21 septembre 2001, la requérante fut sommée par un huissier de justice de payer les dommages-intérêts fixés par la décision du 26
avril
2001.
12.
Les 31 octobre et 6 novembre 2001, la requérante demanda au procureur général l’introduction d’un pourvoi extraordinaire en annulation (
recurs în anulare
) contre cette décision. A une date non précisée, une organisation non gouvernementale, la Ligue pour la sauvegarde des droits de l’homme – (LADO) reprit la demande de la requérante pour l’introduction d’un pourvoi en annulation.
13.
La requérante saisit également le tribunal de première instance de Bucarest d’une demande de suspension de l’exécution forcée de la même décision. Le 5 février 2002, le tribunal rejeta cette demande.
3.
Le pourvoi extraordinaire en annulation introduit contre la décision prononçant la condamnation au civil de la requérante
14.
Le 22 avril 2002, le procureur général, faisant suite à la demande de la requérante, introduisit un pourvoi en annulation contre l’arrêt du 26
avril
2001
du tribunal départemental de Bucarest.
15.
L’exécution de l’arrêt du 26 avril 2001
du tribunal départemental de Bucarest fut suspendue jusqu’au jugement du pourvoi.
16.
Par une décision du 19 septembre 2003, la Cour suprême de justice accueillit le pourvoi en annulation. La Cour suprême jugea que le tribunal départemental de Bucarest aurait dû analyser si les conditions de la mise en cause de la responsabilité civile de la requérante étaient réunies en l’espèce. La Cour suprême estima que la requérante avait fait les affirmations en cause pour protéger son droit de propriété intellectuelle dans le cadre de l’exercice légitime de sa liberté d’expression, ce qui excluait que ses affirmations pussent présenter un caractère illicite. Dès lors, la Cour suprême jugea que la responsabilité civile de la requérante avait été illégalement retenue par le tribunal départemental et décida l’annulation de sa condamnation au civil.
4.
Autres procédures
17.
En 1993, la requérante avait assigné en justice I.E. et F.A. pour faire valoir ses droits de propriété intellectuelle sur la traduction du roman «
Shōgun
». La procédure fut définitivement tranchée en défaveur de la requérante par la Cour suprême de justice, le 19 juin 2001. La Cour suprême cassa les décisions rendues par les juridictions inférieures, au motif que l’existence en l’espèce d’un plagiat n’avait pas été suffisamment étayée par la requérante. A la suite d’une demande de la requérante, le procureur général forma un pourvoi en annulation contre cette décision. Par un arrêt du 13 janvier 2003, la Cour suprême de justice accueillit le pourvoi extraordinaire, et la maison d’éditions «
Orizonturi
» se vit imposer le payement d’un dédommagement d’environ 45 000 nouveau lei roumains (RON), au profit de la requérante, pour avoir publié un plagiat de sa traduction, montant que la maison d’édition acquitta à la suite d’une procédure de liquidation judiciaire.
18.
Ces faits sont décrits dans l’arrêt
SC Editura Orizonturi S.R.L.
c. Roumanie
, n
o
15872/03, du 3 mai 2008.
19.
Plusieurs poursuites pénales furent engagées par I.E. et par la maison d’édition «
Orizonturi
» à l’encontre de la requérante. Des décisions de non-lieu furent rendues par le parquet auprès du tribunal de première instance de Bucarest, en 1992 et le 11 juillet 1997.
20.
Le 19 octobre 1999, le tribunal de première instance de Pitești acquitta la requérante accusée de diffamation dans une autre procédure pénale entamée par E.I. Le pourvoi en recours de ce dernier fut accueilli par le tribunal départemental d’Argeș, le 17 avril 2000. Le tribunal condamna la requérante à une amende de 1 000 000 lei ainsi qu’au versement à I.E. de dommages et intérêts à hauteur de 5
000
000 ROL. Dans ses motifs, le tribunal retint que le requérante avait affirmé en public que ce dernier «
était un juriste hautement qualifié à l’Académie des assesseurs populaires et ayant une maîtrise de l’Institut de médecine légale
» et que «
le plagiat
[de la traduction du roman «
Shogun
»]
avait été commis par F.A. en accord avec le directeur de la maison d’édition
».
B.
Le droit interne pertinent
1.
Le code pénal
21.
Les dispositions pertinentes du code pénal, en vigueur à l’époque, se lisent ainsi
:
Article 63
«
[...] (3) Lorsque la loi prévoit une peine d’amende sans que les montants soient précisés [...] et lorsque cette peine est prévue comme alternative pour une peine qui dépasse un an d’emprisonnement, le minimum spécial de l’amende est de 350 000 lei, alors que le maximum spécial est de 30 000 000 lei.
»
Article 206
«
L’affirmation ou l’imputation en public d’un fait donné concernant une personne, fait qui, s’il était vrai, exposerait cette personne à une sanction pénale, administrative ou disciplinaire, ou au mépris public, sera punie d’une peine d’emprisonnement de trois mois à un an ou d’une amende.
»
2.
Le code de procédure pénale
22.
Les dispositions pertinentes du code de procédure pénale en vigueur à l’époque des faits se lisent ainsi
:
Article 346
«
(1)
En cas de condamnation, d’acquittement ou d’extinction du procès pénal, le tribunal se prononce par la même décision sur l’action civile.
(2) Si l’acquittement a été prononcé pour le motif prévu à l’article 10, b, 1
o
ou au motif que le tribunal a constaté l’existence d’une cause en raison de laquelle le fait n’avait pas de caractère pénal, ou bien a constaté qu’un des éléments constitutifs de l’infraction faisaient défaut, il est également possible au tribunal de se prononcer à l’égard de l’action civile.
(3) Des dédommagements civils ne peuvent être octroyés lorsque l’acquittement a été prononcé au motif que le fait imputé n’existe pas ou il n’a pas été commis par l’inculpé.
[...]
3.
Le code civil
23.
Les dispositions pertinentes du code civil sont libellées ainsi :
Article 998
«
Tout fait quelconque de l’homme qui cause à autrui un dommage oblige celui par la faute duquel il est arrivé à le réparer.
»
Article 999
«
Chacun est responsable du dommage qu’il a causé non seulement par son fait, mais encore par sa négligence ou par son imprudence.
»
24.
La requérante se plaignait que le fait d’avoir été condamnée à payer 100
000
000
anciens lei roumains (ROL) pour diffamation constituait une ingérence dans son droit à la liberté d’expression non conforme à l’article 10 de la Convention. Elle se plaignait en particulier du montant disproportionné fixé par le tribunal en faveur des parties lésées, à titre de réparation morale. La requérante allègue avoir tenté de sensibiliser l’opinion publique au sujet de ses droits de propriété intellectuelle et se plaint d’avoir fait l’objet de nombreuses poursuites pénales par la suite, qui ont traîné plusieurs années devant les instances nationales.
25.
Invoquant l’article 6 de la Convention, la requérante se plaignait que sa responsabilité civile délictuelle avait été engagée lors d’une procédure inéquitable et sans que le tribunal eût déterminé légalement l’existence d’une faute de sa part.
26.
La requérante se plaignait que sa cause n’avait pas été entendue équitablement. Elle invoque l’article
6
§
1 de la Convention qui, dans ses parties pertinentes, se lit ainsi
:
«
1.
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement, publiquement et dans un délai raisonnable, par un tribunal indépendant et impartial, (...) qui décidera, soit des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil, soit du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle (...)
»
27.
Elle se plaignait en outre que sa condamnation au civil constituait une violation de son droit à la liberté d’expression garanti par l’article 10 de la Convention dont le libellé dans ses parties pertinentes est le suivant
:
«
1.
Toute personne a droit à la liberté d’expression. (...).
2.
L’exercice de ces libertés comportant des devoirs et des responsabilités peut être soumis à certaines formalités, conditions, restrictions ou sanctions prévues par la loi, qui constituent des mesures nécessaires, dans une société démocratique, (...) à la défense de l’ordre (...) [et] à la protection de la réputation ou des droits d’autrui, (...)
»
28.
Dans ses observations présentées le 19 avril 2003, le Gouvernement estimait que la requête était manifestement mal fondée. Tout d’abord, il faisait valoir que l’existence des conditions légales entraînant la responsabilité civile de la requérante avait bien été établie, de manière implicite, par les tribunaux. En outre, le Gouvernement faisait valoir que la requérante n’avait pas été entendue en personne par le tribunal départemental car, en dépit des convocations répétées, elle avait expressément demandé d’être dispensée de se présenter devant le tribunal et de se voir octroyer la permission de présenter sa défense par écrit.
29.
S’agissant du grief relatif à la méconnaissance de la liberté d’expression, le Gouvernement faisait valoir que la requérante, qui n’était pas une journaliste, avait publié son article à propos d’un litige privé qu’elle avait avec son éditeur, en dehors de tout débat d’intérêt général, sans pouvoir appuyer ses affirmations sur une base factuelle suffisante. En outre, selon le Gouvernement, la sanction appliquée par le tribunal n’était pas disproportionnée.
30.
Dans ses observations complémentaires du 11 novembre 2005, le Gouvernement faisait valoir que la requérante a perdu sa qualité de victime, à la suite de l’arrêt de la Cour suprême de justice du 19 septembre 2003 qui, en annulant sa condamnation civile, a reconnu expressément et réparé la violation des articles 6 et 10 de la Convention.
31.
Dans ses premières observations présentées le 29 mai 2003, la requérante s’opposait aux arguments du Gouvernement. Dans ses observations complémentaires, s’agissant de sa qualité de victime, la requérante faisait valoir que la satisfaction obtenue par elle devant la Cour suprême de justice à travers son arrêt du 19 septembre 2003 ne suffisait pas à lui enlever la qualité de victime, car elle est toujours la cible de nombreuses autres actions judiciaires entamées par ses adversaires, à savoir la maison d’édition «
Orizonturi
»
et son directeur.
32.
La Cour note tout d’abord que l’arrêt de la Cour suprême de justice du 19
septembre 2003, accueillant le pourvoi extraordinaire du parquet, a annulé la décision de condamnation civile à l’origine des griefs tirés des articles 6 et 10 de la Convention, en retenant que la responsabilité de la requérante avait été établie en l’absence de fait illicite et en méconnaissance de sa liberté d’expression.
33.
La Cour rappelle que c’est en premier lieu aux autorités nationales qu’il appartient en de redresser une violation alléguée de la Convention. A cet égard, la question de savoir si un requérant peut se prétendre victime de la violation alléguée, se pose à tous les stades de la procédure au regard de la Convention (voir
Karahalios c. Grèce
, n
o
62503/00, §
22, 11
décembre
2003).
34.
La Cour a réaffirmé qu’«
une décision ou une mesure favorable au requérant ne suffit en principe à lui retirer la qualité de «
victime
» que si les autorités nationales ont reconnu, explicitement ou en substance, puis réparé la violation de la Convention
» (
Amuur c. France
, 25 juin 1996, §
36,
Recueil des arrêts et décisions
1996
‑
III).
Dans une telle hypothèse, doubler la procédure interne d’une instance devant la Cour paraît peu compatible avec le caractère subsidiaire du mécanisme de sauvegarde instauré par la Convention. Celle-ci confie d’abord à chacun des États contractants le soin d’assurer la jouissance des droits et libertés qu’elle consacre. Ce caractère subsidiaire acquiert encore plus de relief quand il s’agit d’États qui ont incorporé la Convention à leur ordre juridique et qui en considèrent les normes comme directement applicables (
Eckle c. Allemagne
, 15
juillet
1982, §
66, série
A n
o
51).
35.
Quant au redressement à offrir à un requérant afin de remédier à la violation d’un droit conventionnel au niveau national, la Cour estime généralement que cela dépend de l’ensemble des circonstances de la cause et en particulier de la nature de la violation de la Convention constatée. La Cour a conclu en outre qu’un requérant ne perd pas sa qualité de victime d’une violation de ses droits garantis par la Convention du seul fait qu’un tribunal déclare qu’un élément de preuve obtenu irrégulièrement n’aurait pas dû être admis dans la procédure pénale sans que cela entraîne de conséquences pour les droits du défendeur garantis par la Convention (comparer
Heglas c. République tchèque
, n
o
5935/02, §
52, 1
er
mars 2007, pour des allégations de violation des articles 8 et 6 de la Convention). Dans des affaires où la violation de la Convention avait causé au requérant un important préjudice matériel ou moral, la Cour a jugé en outre déterminant pour savoir si un requérant avait ou non perdu la qualité de victime le fait que l’intéressé eût perçu une réparation dont le montant était raisonnable (voir
Dalban c. Roumanie
[GC], n
o
28114/95, §
‑
VI, à propos d’une condamnation contraire à l’article 10).
36.
En l’espèce, la Cour note qu’à la suite du pourvoi extraordinaire formé par le procureur général, la Cour suprême de justice a expressément déclaré, dans sa décision du 19 septembre 2003, que la responsabilité de la requérante avait été établie en l’absence de fait illicite et en méconnaissance de sa liberté d’expression.
37.
Dans ces conditions, la Cour constate que les tribunaux internes appelés à se prononcer sur cette question ont reconnu de manière explicite et non équivoque que la condamnation civile de la requérante par la décision du tribunal départemental de Bucarest du 26 avril 2001 méconnaissait le droit à un procès équitable et à la liberté d’expression garanties par la Convention (voir
a contrario Dalban
, précité, § 44)
.
38.
La Cour observe par ailleurs que la sanction civile appliquée à la requérante par la décision du tribunal départemental de Bucarest a été annulée par la Cour suprême de justice. Au demeurant, après l’introduction du pourvoi en annulation, la Cour suprême de justice avait ordonné la suspension de l’exécution de cette décision, en ce qui concernait l’obligation pour la requérante de payer la somme d’un montant de 100
000
000 ROL, à laquelle elle avait été condamnée au titre des dommages et intérêts envers la maison d’édition et son directeur. La Cour note, en outre, qu’à la différence de l’affaire
Dalban
précitée, en l’espèce il n’y a pas eu de condamnation pénale de la requérante.
39.
Dès lors, la Cour considère que l’annulation de la condamnation civile de la requérante représente un moyen substantiel d’offrir une réparation autrement que par le versement d’une somme d’argent.
40.
Vu les considérations qui précèdent et eu égard à l’ensemble des circonstances de la cause, la Cour estime que les tribunaux internes ont accordé à la requérante une réparation suffisante pour la violation des droits garantis par la Convention.
41.
En conclusion, la requérante ne peut plus se prétendre victime d’une violation des articles 6 et 10 de la Convention.
Par ces motifs, la Cour, à l’unanimité,
Déclare
la requête irrecevable.
Santiago Quesada
Josep Casadevall
Greffier
Président