SECȚIUNEA 3 DEAK c. ROMÂNIA (solicitarea nr. 44790/02) HOTĂRÂREA STRASBURG 4 noiembrie 2008 DEF 06/04/2009 Această hotărâre poate fi supusă unor modificări de formă. În cauza Deak c. România, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), care se află într-o cameră compusă din Josep Casadevall, președinte, Elisabet Fura-Sandström, Corneliu Biersan, Alvina Gyulumyan, Ineta Ziemela, Luis López Guerra, Ann Power, judecători, și Stanley Naismith, grefier adjunct al secțiunii După ce a deliberat în camera consiliului la 7 octombrie 2008, se pronunță la hotărâre că, adoptat la această dată procedural La origine a cauzei se află o cerere (n 44790/02) îndreptată împotriva României și inclusiv o resortisantă a acestui stat, M Adelaida Deak ( La 13 noiembrie 2002, Curtea a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( La 5 octombrie 2007, președintele celei de-a treia secțiuni a decis să comunice cererea guvernului. După cum permite art. 3 din Convenție, s-a decis, în același timp, să se examineze admisibilitatea și fondul cauzei. La 30 august 1999, reclamanta a solicitat Comisiei pentru pensii din cel de-al treilea district al Bucureștiului (adică comisia locală de pensii) să emită o decizie de pensionare și să calculeze suma lunară a pensiei sale în funcție de veniturile salariale percepute între august 1988 și august 1993, perioadă în care salariul său lunar mediu a fost de 8 029 lei românești ( ROL □) Legea 49/1992 permitea persoanei în cauză să aleagă, în scopul calculării drepturilor sale de pensie, o perioadă de cinci ani în cursul ultimilor zece ani de contribuție la sistemul de pensii. Printr-o decizie din 20 septembrie 1999, comisia locală a făcut o decizie de pensionare care lua în considerare, la calcularea pensiei lunare a recurentei, perioada cuprinsă între aprilie 1988 și aprilie 1993 în cursul căreia salariul mediu al persoanei în cauză fusese de 6 794 ROL. Comisia locală a precizat că această decizie ar putea fi invocată în fața comisiei de contestații a Departamentului de Securitate Socială în apropierea Ministerului Muncii ( La 7 octombrie 1999, recurenta a contestat decizia menționată anterior în fața comisiei de contestații. Printr-o scrisoare din 29 noiembrie 1999, comisia locală i-a răspuns recurentei că luase în considerare o perioadă diferită de cea aleasă de aceasta, care ducea la un alt salariu mediu, pe motiv că acesta din urmă fusese în concediu fără plată timp de patru luni între 1996 și 1998. La 22 februarie 2000, ca răspuns la o nouă scrisoare a recurentei, Comisia pentru contestații a confirmat poziția comisiei locale și a clasat fără întârziere litigiul cu privire la dreptul la concediu, adăugând că cele patru luni de concediu fără sold nu au fost luate în considerare în mod legal pentru calcularea salariului mediu și a drepturilor sale de pensie. Printr-o scrisoare din 28 septembrie 2001, ca răspuns la cererea recurentei în favoarea unui nou calcul al drepturilor sale de pensie, comisia locală și-a confirmat poziția. La 13 februarie 2002, recurenta sesizează tribunalul județ de la București cu privire la o acțiune de condamnare a comisiei locale de recalculare a drepturilor sale de pensie și de plată a sumelor datorate în acest sens începând cu anul 1999. 3/7/2002, astfel cum a fost modificată după 1989, și a adresat cererea sa 3/1977 Tribunalul departamental a respins ca inadmisibil acțiunea formulată de recurentă în contestarea deciziei din 20 septembrie 1999. El a considerat că recurenta utilizase căile de atac prevăzute de Legea nr. 3/1977 și că hotărârea menționată anterior, pronunțată în temeiul legii în cauză, nu putea fi contestată în fața instanțelor, astfel cum prevedea noua lege n 19/2000 privind pensiile care au abrogat prima, dar numai în fața comisiei de contestații. 11. Recurenta a formulat o acțiune împotriva hotărârii menționate anterior, invocând dreptul său de a avea acces la o instanță pentru a contesta un act administrativ. 12. Prin hotărârea din 24 mai 2002, închisă la 27 iunie 2002, Camera Socială a Instanței de Apel din București a confirmat hotărârea din 7 martie 2002 și respingerea pentru inadmisibilitatea acțiunii recurentei. II. DREPTUL ȘI PRACTICA INTERNE PERTINENTE 13. Legea nr. 3/1977 privind pensiile, astfel cum a fost redactată în 1999 ca urmare a modificării prin Legea nr. 73/1991 prevedea, la art. 52, că decizia de pensionare și de calculare a drepturilor de pensie a comisiei locale ar putea face obiectul unei căi de atac în fața comisiei de contestații. 29/1990 privind litigiul administrativ, care prevedea obligația de a epuiza acțiunea ierarhică înainte de a sesiza instanțele cu privire la o acțiune împotriva unui act administrativ. Această lege prevedea, de asemenea, că instanța departamentală este competentă, cu excepția cazului în care se face excepție, în ceea ce privește contestarea actelor administrative. 14. Articolele 112 și 114 din Codul de procedură civilă (CPC) prevăd că cererea de înregistrare a unei cereri de înscriere în registru trebuie să conțină elemente care să permită identificarea părților la procedură (numele și domiciliul sau reședința), obiectul cererii și, dacă este cazul, valoarea acesteia, mijloacele de fapt și de drept pe care se bazează cererea, precum și dovezile justificative. La primirea cererii, președintele Tribunalului sau judecătorul desemnat în acest scop verifică respectarea condițiilor menționate anterior și, dacă este cazul, indică pe deplin necesitatea de a o completa sau de a o modifica. 15. La art. 158 CPC prevede că instanța în fața căreia se pune problema competenței sale are obligația, dacă nu are competența, de a desemna instanța competentă și de a pronunța o hotărâre pentru a-i revoca cauza. Prin urmare, jurisprudența internă a considerat ilegal, într-o astfel de ipoteză, respingerea unei acțiuni pentru inadmisibilitate în locul pronunțării unei decizii de trimitere la instanța competentă (deciziile Curții Supreme de Justiție din 19 ianuarie 1994 și din 8 ianuarie 2007 ale Tribunalului județean din Lalomita). și se află între două camere din aceeași instanță, Curtea Supremă de Justiție a statuat, într-o hotărâre din 24 Septembrie 2003, că articolul menționat anterior al CPC nu reglementează competența camerelor și că decizia luată de o cameră din oficiu de a transfera o cauză unui rol de altă persoană constituie un act de procedură de natură administrativă, care poate face obiectul unei căi de atac cu decizia din fond. 16. Regulamentul de procedură al instanțelor interne a fost adoptat la 22 iulie 2003 Septembrie 2005 de către Consiliul Superior al Magistraturii (CSM) și publicat la 28 octombrie 2005 de către Monitor. Acesta a înlocuit regulamentul precedent publicat la 27 septembrie 2004. Noul regulament prevede că, după prezentarea acestora președintelui Tribunalului sau unui judecător desemnat în acest scop, cererile introductive de către grefier sunt atribuite în funcție de obiectul lor camerelor competente (articolele 62 și 93). 99 (2), în cazul atribuirii unei cauze unei camere incompetente, trimiterea dosarului la camera competentă a aceleiași instanțe se face printr-o hotărâre înainte de a pronunța dreptul. ÎN CURS PRIVIND VIOLAȚIA ALOCATĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE 17. În esență, recurenta se plânge de încălcarea dreptului său de a avea acces la o instanță din cauza respingerii pentru inadmisibilitatea acțiunii sale privind drepturile sale de pensie, respinsă în opinia sa pe baza lipsei de competență generală a instanțelor interne. Orice persoană are dreptul ca cauza sa să fie ascultată în mod echitabil (...) de o instanță (...) care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) 18. Guvernul luptă împotriva acestei teze. Despre admisibilitate 19. Guvernul exclude neobosirea căilor de atac interne de către reclamant, considerând că, chiar dacă instanța departamentală competentă a sesizat instanța competentă în temeiul Legii nr. 3/1977, astfel cum a fost modificată după 1989, aceasta nu a indicat în cererea sa 29/1990 privind litigiul administrativ, la care se referea art. 55 din Legea nr. 3/85 și nu a solicitat nici transferul cauzei sale atribuite camerei civile rolului camerei de judecată administrativă, prin intermediul unei hotărâri înainte de a pronunța dreptul. Guvernul adaugă că, în prezent, pe baza articolului (2) din Regulamentul de procedură al instanțelor din 2005 ( Regulamentul (CE) nr. Curtea consideră că excepția guvernului este strâns legată de substanța Registrului întemeiat pe art. 6 alin. (1) din Convenție, astfel încât aceasta trebuie anexată la fond (a se vedea mutatis mutandis Constantin Oprea c. România, nr. 2424/03, § 31, 8 noiembrie 2007 22. Pe de altă parte, Curtea constată că nu este în mod clar întemeiat greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. Curtea constată că aceasta nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Pe fond 23. Admitend că, în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Convenție, recurenta trebuia să aibă posibilitatea de a controla de către un tribunal decizia administrativă privind drepturile sale de pensie, guvernul consideră totuși că, în măsura în care nu a indicat în mod expres o dispoziție a Legii nr. 29/1990 privind litigiul administrativ în acțiunea sa întemeiată pe legea nr. 3/1977 acțiune care tindea la un nou calcul al drepturilor sale de pensie și care era redactată ca acțiune civilă, instanțele naționale au făcut în speță o aplicare corectă a dispozițiilor legale și nu o privează pe reclamantă de o posibilitate clară și concretă de acces la o instanță. 24. recurenta face în esență trimitere la faptele relevante. 25. Curtea reamintește că limitările aplicate dreptului de acces la o persoană la o instanță, care decurg din formalitățile și termenele de procedură stabilite de către statul membru, nu trebuie să restrângă accesul la un astfel de drept într-un mod sau într-un astfel de punct încât dreptul de acces să fie atins în propria sa substanță. De asemenea, Curtea amintește că aceste limitări nu se încadrează în domeniul de aplicare al articolului 1 că, în cazul în care urmăresc un scop legitim și sil există un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul vizat (Gérin c. Franța, 29 iulie 1998, § 37, Recuperarea hotărârilor și a deciziilor 1998-V). Reglementarea privind formalitățile care trebuie îndeplinite pentru a forma o cale de atac pentru a asigura buna administrare a justiției și respectarea, în special, a principiului securității juridice, persoanele interesate trebuie să se poată aștepta ca normele să fie aplicate (Miragall Escolano și alții c. Spania, n 38366/97 și altele, § 33, CEDO 2000-I 26). Pe de altă parte, Curtea amintește că, în ceea ce privește deciziile privind drepturile și obligațiile cu caracter civil, art. 6 alineatul (1) din Convenție dispune ca deciziile luate de autoritățile administrative care nu îndeplinesc ele însele cerințele acestei dispoziții să fie supuse controlului ulterior asupra unui organism judiciar de pe deplina instanță (Glod c. România, nr 41134/98, § 35, 16 Septembrie 2003. 27. În speță, Curtea constată că acțiunea recurentei îndreptată împotriva deciziei administrative din 20 septembrie 1999 și întemeiată pe lege 3/1977 a fost respinsă ca inadmisibilă de instanțele interne pe motiv că, potrivit legii menționate anterior, hotărârea în cauză nu putea fi contestată în fața instanțelor, ci numai în fața comisiei de contestații, cale de atac pe care o utilizase deja. Curtea ia notă de faptul că nu se contestă în speță că comisia administrativă a contestațiilor nu răspundea condiției de independență față de executiv și că nu poate, prin urmare, să constituie o instanță judecătorească, în sensul articolului 6 alineatul (1) menționat anterior (a se vedea mutatis mutandis Glod, citată anterior, § 36). Curtea constată, de asemenea, că, în timp ce admite că reclamanta a sesizat instanța competentă și a indicat Legea nr. 3/1977 aplicabilă în speță, guvernul susține că instanțele interne au respins ca inadmisibil acțiunea din partea instanței pe motiv că aceasta nu este adresată camerei competente, invocând, de asemenea, legea nr. 29/1990 privind litigiile administrative. În plus, în opinia sa, la ui a avut posibilitatea de a solicita transferul dosarului atribuit camerei civile la camera de judecată administrativă. 29. Curtea arată în primul rând că este clar din termenii hotărârilor instanțelor interne pronunțate cu privire la acțiunea recurentei că acestea au considerat că decizia administrativă în litigiu nu putea fi contestată în niciun fel în fața instanțelor. Atât Camera Civilă a tribunalului județ din București, cât și Curtea din București nu au făcut nicio referire la argumentele invocate de guvern, în timp ce Tribunalul Civil din București, care nu dispunea de formare juridică și nu era asistată de un avocat, a precizat în mod expres că acțiunea sa se baza pe lege 3/1977 în forma sa modificată după 1989, care permite accesul la o instanță (punctul 13 de mai sus) și care ar trebui să beneficieze de posibilitatea de a contesta o decizie cu privire la drepturile sale de pensie. 30. Desigur, reclamanta nu a adăugat în cererea sa 29/1990 în fața camerei de judecată administrativă, dar se întemeiază pe cererea sa privind Legea nr. 3/1977 modificată, care face trimitere la art. 55 din Legea nr. 29/1990, permițând tribunalelor să identifice fără nicio dificultate obiectul acțiunii sale (punctul 10 de mai sus). În plus, Curtea observă că, în conformitate cu dreptul intern, o persoană nu are obligaia de a indica într-o cerere .. ............................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................................... În cele din urmă, în ceea ce privește posibilitatea recurentei de a solicita în cursul procedurii transferul dosarului către camera de judecată administrativă, Curtea constată că Ö nu a furnizat copii ale hotărârilor judecătorești în ceea ce privește existența unei practici stabilite în acest sens la fața locului a faptelor și că Õ aceasta din urmă din urmă nu a fost prevăzută de dispozițiile legale sau de reglementare înainte de 2005 (puncte 16 și 19 fine de mai sus). 31. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că, în cazul în care legislația română privind contestarea deciziilor administrative referitoare la drepturile de pensie nu acordă, în sine, criticii, nu este mai puțin adevărat că aplicarea sa concretă în speță a condus la un rezultat contrar dreptului recurentei de a avea acces la o instanță și aproape de negarea justiției (a se vedea, mutatis mutandis Santos Pinto c. Portugalia, n 39005/04, § 44 in fine, 20 mai 2008. Curtea amintește în această privință că Convenția are ca scop protejarea drepturilor nu teoretice sau iluzorii, ci concrete și efective (Airey c. Irlanda, 9 octombrie 1979, § 24, seria A n 32). 32. Prin urmare, este necesar să se respingă excepția de neobosire a căilor de atac interne impuse de guvern și să se constate că dreptul de acces al recurentei la o instanță sa este atins în însăși substanța sa. Prin urmare, s-a încălcat art. 6 alineatul (1) din Convenție. II. PRIVIND APLICAREA ARTICOLULUIUI 41 DIN CONVENȚIE 33. În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se desprindă de consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Pagubă 34. În ceea ce privește prejudiciul material, recurenta solicită plata unei sume corespunzătoare întregii pensii pentru perioada 1999-2008, pe care guvernul trebuie să o calculeze luând în considerare salariul său mediu de 8 ani. 029 lei românești (ROL), în conformitate cu sistemul prevăzut de dispozițiile legale în acest domeniu. În plus, în ceea ce privește prejudiciul moral, aceasta solicită o sumă în euro (EUR) reprezentând echivalentul sumei de 15 lei românești noi (RON) pe zi începând cu 20 septembrie 1999, ca compensație pentru condițiile de viață pe care a trebuit să le suporte și a cărei răspundere le atribuie autorităților. 35. Guvernul susține că, întrucât se referă doar la problema dreptului de acces la o instanță a recurentei, cererea privind prejudiciul material este pur speculativă și contrară jurisprudenței Curții. În ceea ce privește prejudiciul moral, guvernul în litigiu cu privire la existența unei legături de cauzalitate între presupusul prejudiciu și posibila încălcare a dreptului de acces la dreptul de acces la un tribunal. În opinia sa, o eventuală constatare a încălcării articolului 1 din convenție ar putea constitui, în sine, o despăgubire echitabilă satisfăcătoare. 36. Curtea ia notă de faptul că, în speță, singura bază care trebuie reținută pentru acordarea unei satisfacții echitabile constă în constatarea încălcării dreptului de acces al recurentei la un tribunal, garantat prin art. 6 alineatul (1) din Convenție. 37. În ceea ce privește pretinsul prejudiciu material, Curtea nu poate specula cu privire la rezultatul la care ar fi dus procedura judiciară de control al deciziei comisiei locale din 20 septembrie 1999 în cazul în care încălcarea convenției nu a fost săvârșită. Prin urmare, nu este necesar să se acorde recurentei o despăgubire în acest sens (a se vedea mutatis mutandis Lungoci c. România În schimb, Curtea consideră că constatarea încălcării la care a ajuns nu poate compensa în mod satisfăcător prejudiciul moral pe care l-a suferit recurenta în urma refuzului autorităților judiciare de a controla decizia administrativă în cauză. Cheltuieli și cheltuieli de judecată 39. Recurenta nu a depus o cerere de rambursare a cheltuielilor și cheltuielilor de judecată efectuate pentru procedurile în fața instanțelor interne sau în fața Curții. Interese moratorii 40. Curtea consideră că este adecvat să se stabilească rata dobânzii restante pe rata dobânzii aferente dobânzii la facilitatea de împrumut marginală a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. Prin aceste motive, Curtea, la L. UNANIMITATE, cu un fond la. Excepție preliminară ridicată de guvernul întemeiat pe neobosirea căilor de atac interne și o respinge Declară respondența admisibilă A declarat că a avut loc o încălcare a art. 6 alin. (1) din Convenția menționată că statul pârât trebuie să plătească recurentei, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă în temeiul articolului 2 din Convenție, 2 500 EUR (două mii cinci sute de euro) pentru a fi convertită în moneda statului pârât la rata aplicabilă la data regulamentului, pentru daune morale, plus orice sumă care poate fi datorată cu titlu de impozit de la data expirării termenului menționat și până la data de plată, această sumă va crește de la o dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de creditare marginală a Băncii Centrale Europene care se aplică în această perioadă, plus trei puncte procentuale resping cererea de satisfacție echitabilă pentru surplus. Adoptată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 4 noiembrie 2008, în conformitate cu art. 77 alineatul (2) și cu art. 3 din Regulamentul de procedură. Stanley Naismith Josep Casadevall Grefier Adjunct Președinte
TROISIÈME SECTION
DEAK c. ROUMANIE
(Requête n
o
42790/02)
ARRÊT
4 novembre 2008
06/04/2009
Cet arrêt peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Deak c. Roumanie,
La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
Josep Casadevall,
président,
Elisabet Fura-Sandström,
Corneliu Bîrsan,
Alvina Gyulumyan,
Ineta Ziemele,
Luis López Guerra,
Ann Power,
juges,
et de Stanley Naismith,
greffier adjoint de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 7 octobre 2008,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
42790/02) dirigée contre la Roumanie et dont une ressortissante de cet Etat, M
me
Adelaida Deak («
la requérante
»), a saisi la Cour le 13 novembre 2002 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le gouvernement roumain («
le Gouvernement
») est représenté par son agent, M. Răzvan-Horațiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.
3.
Le 5 octobre 2007, le président de la troisième section a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article
29
§
3 de la Convention, il a en outre été décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire.
I.
4.
La requérante est née en 1944 et réside à Bucarest.
5.
Le 30 août 1999, la requérante demanda à la commission des pensions de retraite du troisième arrondissement de Bucarest («
la commission locale
») de rendre une décision de mise à la retraite et de calculer le montant mensuel de sa pension de retraite en fonction de ses revenus salariaux perçus entre août 1988 et août 1993, période où son salaire mensuel moyen avait été de 8
029 lei roumains («
ROL
»). La
loi
n
o
49/1992 permettait à la personne concernée de choisir, aux fins de calcul de ses droits de pension, une période de cinq ans au cours de ses dix
dernières années de contribution au système de pensions.
6.
Par une décision du 20 septembre 1999, la commission locale rendit une décision de mise à la retraite qui prenait en compte, dans le calcul de la pension mensuelle de la requérante, la période comprise entre avril 1988 et avril 1993 pendant laquelle le salaire moyen de l’intéressée avait été de 6
794 ROL. La commission locale précisait que cette décision était susceptible de recours devant la commission des contestations du département de la sécurité sociale près le ministère du Travail («
la commission des contestations
»), en vertu de l’article 52 de la loi n
o
3/1977 sur les pensions de retraite («
la loi
n
o
3/1977
»).
7.
Le 7 octobre 1999, la requérante contesta la décision susmentionnée devant la commission des contestations. Par une lettre du 29 novembre 1999, la commission locale répondit à la requérante qu’elle avait pris en compte une période autre que celle choisie par l’intéressée, aboutissant à un autre salaire moyen, au motif que cette dernière avait été en congés sans solde pendant quatre mois entre 1996 et 1998.
8.
Le 22 février 2000, en réponse à une nouvelle lettre de la requérante, la commission des contestations confirma la position de la commission locale et classa sans suite la contestation de l’intéressée, ajoutant que les quatre mois de congés sans solde n’étaient pas pris en compte dans l’ancienneté pour le calcul du salaire moyen et de ses droits de pension. Par une lettre du 28 septembre 2001, en réponse à la demande de la requérante en faveur d’un nouveau calcul de ses droits de pension, la commission locale confirma sa position.
9.
Le 13 février 2002, la requérante saisit le tribunal départemental de Bucarest d’une action tendant à la condamnation de la commission locale à recalculer ses droits de pension et à lui payer les montants dus à ce titre à compter d’octobre 1999. Elle fonda son action sur la loi n
o
3/1977, telle qu’elle avait modifiée après 1989, et adressa sa demande introductive d’instance au président du tribunal départemental.
10.
L’affaire de la requérante fut attribuée à la chambre civile du tribunal départemental. Par un jugement du 7 mars 2002, se fondant sur l’article 52 de la loi n
o
3/1977, le tribunal départemental rejeta comme irrecevable l’action formée par la requérante en contestation de la décision du 20
septembre 1999. Il jugea que la requérante avait utilisé les voies de recours prévues par la loi n
o
3/1977 et que la décision susmentionnée, rendue en vertu de la loi en question, ne pouvait être contestée devant les tribunaux, ainsi que le prévoyait la nouvelle loi n
o
19/2000 sur les pensions de retraite qui avait abrogé la première, mais seulement devant la commission des contestations.
11.
La requérante forma un recours contre le jugement précité, invoquant son droit d’accès à un tribunal pour contester un acte administratif.
12.
Par un arrêt du 24 mai 2002, mis au net le 27 juin 2002, la chambre sociale de la cour d’appel de Bucarest confirma le jugement du 7 mars 2002 et le rejet pour irrecevabilité de l’action de la requérante.
II.
13.
La loi n
o
3/1977 sur les pensions de retraite, telle qu’elle était rédigée en 1999 à la suite de sa modification par la loi n
o
73/1991, prévoyait dans son article 52 que la décision de mise à la retraite et de calcul des droits de pension rendue par la commission locale était susceptible de recours devant la commission des contestations. L’article 55 précisait que les décisions des commissions des contestations pouvaient faire l’objet d’un recours en justice en vertu de la loi
n
o
29/1990 sur le contentieux administratif, qui prévoyait l’obligation d’épuiser le recours hiérarchique avant de saisir les tribunaux d’une action contre un acte administratif. Cette loi prévoyait aussi que le tribunal départemental était compétent, sauf exception, en matière de contestation des actes administratifs.
14.
Les articles 112 et 114 du code de procédure civile (CPC) prévoient que la demande introductive d’instance doit contenir des éléments qui permettent d’identifier les parties à la procédure (nom et domicile ou résidence), l’objet de la demande et, le cas échéant, la valeur de celui-ci, les moyens de fait et de droit sur lesquels la demande est fondée, ainsi que les preuves à l’appui. A la réception de la demande, le président du tribunal ou le juge désigné à cet effet vérifie le respect des conditions précitées et, le cas échéant, indique à l’intéressé la nécessité de la compléter ou de la modifier.
15.
L’article 158 CPC prévoit que le tribunal devant lequel se pose la question de sa compétence a l’obligation, s’il ne s’estime pas compétent, de désigner la juridiction compétente et de rendre une décision pour lui renvoyer l’affaire. Partant, la jurisprudence interne a jugé comme illégal, dans une telle hypothèse, le rejet d’une action pour irrecevabilité au lieu du prononcé d’une décision de renvoi vers le tribunal compétent (décisions du 19
janvier 1994 de la Cour suprême de justice et du 8 janvier 2007 du tribunal départemental de Ialomita). Par ailleurs, lorsque la question de la compétence
ratione materiae
s’est posée entre deux chambres d’une même juridiction, la Cour suprême de justice a considéré, dans un arrêt du 24
septembre 2003, que l’article précité du CPC ne régit pas la compétence des chambres et que la décision prise d’office par une chambre de transférer une affaire au rôle d’une autre constitue un acte de procédure de nature administrative, susceptible de recours avec la décision au fond.
16.
Le règlement intérieur des juridictions internes a été adopté le 22
septembre 2005 par le Conseil supérieur de la magistrature (CSM) et publié le 28 octobre 2005 au Moniteur officiel. Il a remplacé le précédent règlement publié le 27 septembre 2004. Le nouveau règlement prévoit que, après leur présentation au président du tribunal ou à un juge désigné à cet effet, les demandes introductives d’instance sont attribuées en fonction de leur objet aux chambres compétentes par le greffier (articles 62 et 93). Par ailleurs, selon l’article
99 (2), dans le cas de l’attribution d’une affaire à une chambre incompétente, le renvoi du dossier à la chambre compétente de la même juridiction se fait par un jugement avant dire droit.
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
17.
La requérante se plaint en substance de la violation de son droit d’accès à un tribunal en raison du rejet pour irrecevabilité de son action portant sur ses droits de pension, rejet fondé selon elle sur le défaut de compétence générale des juridictions internes. Elle invoque l’article 6 § 1 de la Convention, ainsi libellé dans ses parties pertinentes en l’espèce
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal (...) qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
18.
Le Gouvernement combat cette thèse.
A.
Sur la recevabilité
19.
Le Gouvernement excipe du non-épuisement des voies de recours internes par la requérante, estimant que, même si l’intéressée a saisi le tribunal départemental compétent sur la base de la loi n
o
3/1977 telle que modifiée après 1989, elle n’a pas indiqué dans sa demande introductive d’instance la chambre compétente et la loi n
o
29/1990 sur le contentieux administratif, à laquelle renvoyait l’article 55 de la loi
n
o
3/1977, et n’a pas demandé non plus le transfert de son affaire attribuée à la chambre civile au rôle de la chambre du contentieux administratif, par le biais d’un jugement avant dire droit. Le Gouvernement ajoute qu’à présent, sur la base de l’article
99
(2) du règlement intérieur des juridictions de 2005 («
le
règlement
», paragraphe 16 ci-dessus), il est possible d’invoquer l’exception de la composition illégale de la formation de jugement et de demander le transfert de l’affaire, par un jugement avant dire droit, à la chambre du contentieux administratif d’une même juridiction.
20.
La requérante n’a pas présenté d’observations à cet égard.
21.
La Cour estime que l’exception du Gouvernement est étroitement liée à la substance du grief fondé sur l’article 6 § 1 de la Convention, de sorte qu’il y a lieu de la joindre au fond (voir,
mutatis mutandis
,
Constantin Oprea c. Roumanie
, n
o
24724/03, § 31, 8 novembre 2007).
22.
Par ailleurs, la Cour constate que la requête n’est pas manifestement mal fondée au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève qu’elle ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de la déclarer recevable.
B.
Sur le fond
23.
Admettant qu’en vertu de l’article 6 § 1 de la Convention la requérante devait pouvoir faire contrôler par un tribunal la décision administrative relative à ses droits de pension, le Gouvernement considère néanmoins que, dans la mesure où l’intéressée n’a pas indiqué expressément une disposition de la loi n
o
29/1990 sur le contentieux administratif dans son action fondée sur la loi n
o
3/1977, action qui tendait à un nouveau calcul de ses droits de pension et qui était rédigée comme une action civile, les tribunaux nationaux ont fait en l’espèce une application correcte des dispositions légales et n’ont pas privé la requérante d’une possibilité claire et concrète d’accès à un tribunal.
24.
La requérante renvoie pour l’essentiel aux faits pertinents.
25.
La Cour rappelle que les limitations appliquées au droit d’accès d’un individu à un tribunal, qui découlent des formalités et délais de procédure établis par l’Etat, ne doivent pas restreindre l’accès ouvert à l’intéressé d’une manière ou à un point tel que le droit s’en trouve atteint dans sa substance même. Elle rappelle en outre que ces limitations ne se concilient avec l’article
6
§
1 que si elles poursuivent un but légitime et s’il existe un rapport raisonnable de proportionnalité entre les moyens employés et le but visé (
Guérin c. France
, 29 juillet 1998, § 37,
Recueil des arrêts et décisions
1998-V). La réglementation relative aux formalités à accomplir pour former un recours visant à assurer la bonne administration de la justice et le respect, en particulier, du principe de la sécurité juridique, les intéressés doivent pouvoir s’attendre à ce que les règles soient appliquées (
Miragall Escolano et autres c. Espagne
, n
os
38366/97 et autres, § 33, CEDH 2000-I).
26.
Par ailleurs, la Cour rappelle que, s’agissant de décisions sur des droits et obligations de caractère civil, l’article 6 § 1 de la Convention commande de soumettre les décisions prises par des autorités administratives ne remplissant pas elles-mêmes les exigences de cette disposition au contrôle ultérieur d’un organe judiciaire de pleine juridiction (
Glod c. Roumanie
, n
o
41134/98, § 35, 16
septembre 2003).
27.
En l’espèce, la Cour observe que l’action de la requérante dirigée contre la décision administrative du 20 septembre 1999 et fondée sur la loi
n
o
3/1977 a été rejetée comme irrecevable par les juridictions internes au motif que, selon la loi précitée, la décision en cause ne pouvait être contestée devant les tribunaux, mais seulement devant la commission des contestations, voie de recours que l’intéressée avait déjà utilisée. La Cour note qu’il n’est pas contesté en l’espèce que la commission administrative des contestations ne répondait pas à l’exigence d’indépendance à l’égard de l’exécutif, et qu’elle ne saurait, dès lors, constituer un «
tribunal
», au sens de l’article 6 § 1 précité (voir,
mutatis mutandis
,
Glod
, précité, § 36).
28.
La Cour note également que, tout en admettant que la requérante a saisi le tribunal compétent et a indiqué la loi n
o
3/1977 applicable en l’espèce, le Gouvernement soutient que les juridictions internes ont rejeté comme irrecevable l’action de l’intéressée au motif que celle-ci ne s’est pas adressée à la chambre compétente en invoquant aussi la loi n
o
29/1990 sur le contentieux administratif. Par ailleurs, selon lui, l’intéressée avait la possibilité de demander le transfert du dossier attribué à la chambre civile à la chambre du contentieux administratif.
29.
La Cour relève d’abord qu’il ressort clairement des termes des décisions des juridictions internes rendues sur l’action de la requérante que celles-ci ont considéré que la décision administrative litigieuse ne pouvait aucunement être contestée devant les tribunaux. Tant la chambre civile du tribunal départemental de Bucarest que la cour d’appel de Bucarest n’ont fait aucune référence aux arguments invoqués par le Gouvernement, alors que l’intéressée, qui n’avait pas de formation juridique et n’était pas assistée d’un avocat, a expressément précisé qu’elle fondait son action sur la loi
n
o
3/1977 dans sa forme modifiée après 1989, qui permettait l’accès à un tribunal (paragraphe 13 ci-dessus), et qu’elle devait bénéficier de la possibilité de contester une décision relative à ses droits de pension.
30.
Certes, la requérante n’a pas ajouté dans sa demande introductive d’instance que la procédure devait se dérouler selon la loi n
o
29/1990 devant la chambre du contentieux administratif, mais elle s’est fondée dans sa demande sur la loi n
o
3/1977 modifiée, qui renvoyait dans son article 55 à la loi n
o
29/1990, permettant ainsi aux tribunaux d’identifier sans aucune difficulté l’objet de son action (paragraphe 10 ci-dessus). De surcroît, la Cour observe qu’en vertu du droit interne un individu n’a pas l’obligation d’indiquer dans une demande introductive d’instance la chambre compétente (paragraphe 14 ci-dessus) et que la charge d’attribuer le dossier à la chambre en cause revient à des professionnels de la justice (paragraphes
14
in fine
et 16 ci-dessus). Enfin, s’agissant de la possibilité pour la requérante de demander au cours de la procédure le transfert du dossier à la chambre du contentieux administratif, la Cour observe que le Gouvernement n’a pas fourni des copies de décisions judiciaires prouvant l’existence d’une pratique établie en ce sens à l’époque des faits et qu’il admet d’ailleurs qu’une telle possibilité n’a pas été prévue par les dispositions légales ou réglementaires avant 2005 (paragraphes
16 et 19
in
fine
ci-dessus).
31.
Au vu de ce qui précède, la Cour considère que, si la législation roumaine en matière de contestation de décisions administratives relatives aux droits de pension ne prêtait pas, en tant que telle, à la critique, il n’en demeure pas moins que son application concrète en l’espèce a conduit à un résultat contraire au droit de la requérante d’accès à un tribunal et proche du déni de justice (voir,
mutatis mutandis
,
Santos Pinto c. Portugal
, n
o
39005/04, § 44
in fine
, 20
mai 2008). La Cour rappelle à cet égard que la Convention a pour but de protéger des droits non pas théoriques ou illusoires, mais concrets et effectifs (
Airey c. Irlande
, 9 octobre 1979, §
24, série
A n
o
32).
32.
Partant, il y a lieu de rejeter l’exception de non-épuisement des voies de recours internes soulevée par le Gouvernement et de constater que le droit d’accès de la requérante à un tribunal s’est trouvé atteint dans sa substance même. Il y a eu donc violation de l’article 6 § 1 de la Convention.
II.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
33.
Aux termes de l’article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
34.
Au titre du préjudice matériel, la requérante réclame le paiement d’une somme correspondant à la totalité de sa pension de retraite pour la période comprise entre 1999 et 2008, que le Gouvernement devra calculer en prenant en compte son salaire moyen de 8
029 lei roumains (ROL), selon le système prévu par les dispositions légales en la matière. Par ailleurs, au titre du dommage moral, elle demande une somme en euros (EUR) représentant l’équivalent du montant de 15 nouveaux lei roumains (RON) par jour à partir du 20 septembre 1999, en dédommagement des conditions de vie qu’elle a dû subir et dont elle attribue la responsabilité aux autorités.
35.
Le Gouvernement soutient que, comme il ne s’agit que de la question du droit d’accès à un tribunal de la requérante, la demande au titre du dommage matériel est purement spéculative et contraire à la jurisprudence de la Cour. Quant au préjudice moral, le Gouvernement conteste l’existence d’un lien de causalité entre le préjudice allégué et une éventuelle violation du droit d’accès de l’intéressée à un tribunal. A son avis, un éventuel constat de violation de l’article
6
§
1 de la Convention pourrait constituer en soi une réparation équitable satisfaisante.
36.
La Cour note qu’en l’espèce la seule base à retenir pour l’octroi d’une satisfaction équitable réside dans le constat de violation du droit d’accès de la requérante à un tribunal, droit garanti par l’article 6 § 1 de la Convention.
37.
En ce qui concerne le dommage matériel allégué, la Cour ne saurait spéculer sur le résultat auquel aurait abouti la procédure judiciaire tendant au contrôle de la décision de la commission locale du 20 septembre 1999 si la violation de la Convention n’avait pas été commise. Il n’y a donc pas lieu d’accorder à la requérante une indemnité à ce titre
(voir,
mutatis mutandis
,
Lungoci c. Roumanie
,
n
o
62710/00, § 53, 26
janvier 2006).
38.
En revanche, la Cour estime que le constat de violation auquel elle a abouti ne saurait compenser de manière suffisante le préjudice moral qu’a vraisemblablement subi la requérante du fait du refus des autorités judiciaires de contrôler la décision administrative en question. Statuant en équité, la Cour octroie à l’intéressée la somme de 2
500
EUR à ce titre.
B.
Frais et dépens
39.
La requérante n’a pas soumis de demande de remboursement des frais et dépens exposés pour les procédures devant les juridictions internes ou devant la Cour.
C.
Intérêts moratoires
40.
La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
1.
Joint au fond
l’exception préliminaire soulevée par le Gouvernement tirée du non-épuisement des voies de recours internes et la
rejette
;
2.
Déclare
la requête recevable
;
3.
Dit
qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention
;
4.
Dit
a)
que l’Etat défendeur doit verser à la requérante, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif en vertu de l’article
44
§
2 de la Convention, 2
500 EUR (deux mille cinq cents euros), à convertir dans la monnaie de l’Etat défendeur
au taux applicable à la date du règlement, pour dommage moral, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt
;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
5.
Rejette
la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 4 novembre 2008, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Stanley Naismith
Josep Casadevall
Greffier adjoint
Président