ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2476/2003

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 23

aprilie 2002 la Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ,

sub nr. 771, reclamanta G.A. a solicitat, în contradictoriu cu Ministerul

Finanțelor, Direcția Generală de Control și Audit Public Intern, anularea

procesului-verbal de inspecție nr. 410179 din 24 ianuarie 2002 și a deciziei

nr. 27 din 22 februarie 2002, ca nelegale.

În motivarea acțiunii s-a precizat

de către reclamantă că prin procesul-verbal de inspecție, încheiat de

Ministerul Finanțelor, s-a stabilit în sarcina sa nerespectarea unor prevederi

legale, cu consecința răspunderii pentru producerea unor pagube.

S-a mai susținut că obiectul

inspecției l-a format modul de constituire, urmărire și încasare a debitelor de

la societățile comerciale care au făcut importuri, în contul recuperării

creanțelor României din R.S.

Vietnam și în cadrul lichidării contului de cliring-cooperare pe relația

Bangladesh.

Cu acea ocazie s-a reținut, în mod

nelegal, situație menținută și de decizia Ministerului Finanțelor, că termenul

de plată a contravalorii în lei a importului a fost stabilit la 180 de zile de

la data declarației vamale de import

și că s-au încălcat prevederile capitolului IV pct. 5 din

Ordinul nr. 1547/1994, în care se stipulează un interval ce nu depășește 90 de

zile.

Referitor la responsabilitatea

neverificării contractului de gaj cu deposedare de acțiuni și semnarea

contractului de gaj, fără a se face o verificare a calității acestuia și fără

avizul Direcției Județene din Ministerul Finanțelor, reclamanta a susținut că

persoanele care au încheiat procesul-verbal de inspecție nu aveau competența și

calificarea necesară controlării modului de evaluare a acțiunilor respective,

iar corectitudinea datelor privind valoarea acțiunilor depuse în gaj a fost

stabilită de experți autorizați.

Legat de responsabilitatea urmăririi

depunerii scrisorilor de garanție bancară, reclamanta a susținut că este

nelegală stabilirea în sarcina sa a răspunderii, această situație fiind

gestionată de lucrătorul responsabil pe țară.

Și în cea ce privește

răspunderea pentru urmărirea depunerii actelor privind importul, reclamanta a

arătat că a solicitat importatorului respectarea termenelor de depunere

convenite de comun acord.

De asemenea, reclamanta a arătat că

este nelegală stabilirea răspunderii pentru acordul dat de SC E.P. SRL, de a

efectua un import din Bangladesh după expirarea Convenției și cu încălcarea

Notei Comisiei Interdepartamentale, întrucât aceasta a rămas în vigoare și și-a

produs efectele pe toată durata derulării contractului, până la încasarea

efectivă a importului.

Aceeași motivare a susținut-o și în

legătură cu importul efectuat de SC R.H. SRL, iar în legătură cu răspunderea

pentru modificarea prevederilor referitoare la modalitatea de garantare,

reclamanta a precizat că președintele Comisiei Interdepartamentale a fost

autorizat să ia decizia asupra termenului de plată și modalităților de

garantare a plății, astfel încât să fie asigurate preluarea fără întârziere a

mărfurilor care făceau obiectul importurilor respective.

De asemenea, reclamanta a contestat

și modul de calcul al penalităților, în funcție de termenele de plată de 90 de

zile și de aplicarea unor cote de penalizări aferente altor categorii de

obligații de plată datorate bugetului de stat.

Curtea de Apel București, secția de

contencios administrativ, prin sentința civilă nr. 999, pronunțată la 24

octombrie 2002, a respins acțiunea formulată de reclamanta G.A. în

contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor.

Pentru a hotărî astfel, instanța de

fond a reținut ca situație de fapt, că la data de 24 ianuarie 2002 s-a efectuat

o inspecție la Direcția Generală a Finanțelor Publice Externe, în perioada 26

septembrie – 19 octombrie 2001, control dispus de conducerea ministerului,

având ca obiect modul de constituire, urmărire și încasare a debitelor de la

societăți comerciale care au efectuat importuri în contul recuperării

creanțelor României din R.S. Vietnam și în cadrul lichidării contului de

cliring-cooperare pe relația Bangladesh.

Cu acea ocazie au fost verificate

dosarele societăților care nu au achitat la termenele scadente, contravaloarea

în lei a importurilor, iar în baza Ordinului comun al Ministerului Finanțelor,

Ministerului Comerțului și Ministerului Afacerilor Externe, nr. 1547 din 6

decembrie 1994, a fost reglementată funcționarea Comisiei Interdepartamentale

pentru avizarea modalităților de încasare a creanțelor României din activitatea

de comerț exterior și alte activități externe derulate înainte de 31 decembrie

1989, comisie din care a făcut parte și reclamanta, care a deținut funcția de

director general adjunct al D.G.F.P. Externe.

Comisia a avizat încheierea unor

convenții cu trei societăți comerciale: SC E.I. SRL, SC E.P. SRL și SC E.R.

SRL.

În drept, instanța de fond a reținut

că s-au produs încălcări al Ordinului nr. 1547/1994, întrucât Comisia

Interdepartamentală a întocmit note, prin care termenul de plată a

contravalorii importului în lei a fost stabilit la 180 de zile de la data

declarației vamale de import, față de 90 de zile, că, de asemenea, aceasta a

modificat modalitatea de garantare a importului din scrisoarea de garanție

bancară în gaj cu deposedare de acțiuni, renunțând astfel la o formă sigură și

rapidă de executare a garanției.

Instanța de fond a

înlăturat apărarea formulată de reclamantă, în sensul că ordinele în baza

căreia a funcționat Comisia Interdepartamentală, din care a făcut și ea parte,

nu sunt valabile întrucât nu au fost publicate în Monitorul Oficial, reținând

că acestea nu aveau caracter general pentru a se impune publicarea lor.

În aceeași ordine de idei, instanța

a mai argumentat că dacă s-ar accepta inexistența acestor ordine, ar însemna că

nici activitatea desfășurată de comisie nu ar avea temei legal, or temeiul

legal al constituirii comisiei l-a reprezentat H.G. nr. 362/1994.

De asemenea, a fost înlăturată și

apărarea referitoare la prelungirea termenului de achitare a contravalorii

importurilor în temeiul O.M.F. nr. 1283/1998, întrucât acest act nu era

aplicabil în cauză.

În ce privește responsabilitatea

reclamantei pentru neverificarea contractului de gaj cu deposedare de acțiuni

și semnarea acestuia fără a-l verifica, precum și în legătură cu faptul că nu a

urmărit depunerea scrisorilor de garanție bancară, instanța a stabilit culpa

reclamantei atât în ceea ce privește cazul SC E.I. SRL, cât și SC E.P. SRL.

Referitor la cazul SC E.R. SRL,

instanța a reținut că importurile s-au efectuat fără a exista o convenție

valabilă și că acceptarea de către reclamantă a acestor condiții a dus la

crearea de grave prejudicii.

Împotriva sentinței pronunțate de

Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a declarat recurs

reclamanta G.A., invocând nelegalitatea și netemeinicia acesteia.

În motivarea recursului s-a susținut

că hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București, secția de contencios

administrativ, este nemotivată cu privire la modul de soluționare al pct. 3, 4,

5 și 6 din cererea de chemare în judecată.

De asemenea, s-a precizat că aceasta

a fost dată cu aplicarea greșită a legii, în sensul că atât procesul-verbal

contestat, cât și decizia emisă în soluționarea contestației, sunt lovite de

nulitate absolută, întrucât organul care a realizat controlul, respectiv

Direcția Generală de Control și Audit Public Intern din Ministerul Finanțelor,

nu era competentă în soluționarea cauzei.

O ultimă critică s-a referit la

faptul că Ordinul comun nr. 1547/1994, cât și Ordinul nr. 2362/1996 nu au fost

publicate în Monitorul Oficial, astfel că nu-și produc efecte juridice și că,

în mod greșit, instanța a reținut că sunt simple acte administrative fără

caracter normativ.

În argumentarea acestei critici s-a

mai arătat că prin adresa nr. 60689 din 29 aprilie 1997, aceste acte au fost

transmise spre publicare chiar de către Ministerul de Finanțe, fiind, însă,

returnate de Regia Autonomă Monitorul Oficial, faptă ce demonstrează

inaplicabilitatea lor.

Și în ipoteza valabilității

acestora, recurenta a susținut că acordarea termenelor de plată mai mari de 90

de zile se referă la momentul încărcării mărfii în portul de plecare și nu de la

data documentelor vamale de import, distinct de împrejurarea că Ordinul comun

nr. 1547/1994 a fost modificat la cap. 3 pct. 5 care conține prevederi

referitoare la stabilirea termenului de plată, în funcție de natura mărfii.

Recursul este fondat.

Curtea, verificând actele dosarului,

urmează să constate că hotărârea pronunțată de Curtea de Apel București, secția

de contencios administrativ, este nelegală.

Rezultă că atât procesul verbal de inspecție, cât și

decizia emisă în soluționarea contestației sunt lovite de nulitate absolută,

întrucât autoritatea care a realizat controlul și care a soluționat în același

timp contestația – Direcția Generală de Control și Audit Public Intern

(D.G.C.A.P.I.) din cadrul Ministerului Finanțelor, nu era competentă.

Această autoritate, așa cum o arată

și denumirea, este o direcție internă din cadrul Ministerului Finanțelor, ea

neavând competența să controleze activitatea unor comisii constituite din

membrii mai multor ministere ale instituțiilor publice – Banca Națională României,

F.P.S.

Atât Comisia

Interdepartamentală pentru avizarea modalităților de încasare a creanțelor

României din activitatea de comerț exterior și alte activități externe,

constituită în baza H.G. nr. 362/1994, modificată prin H.G. nr. 19/1999 și a

Legii nr. 29/1994, cât și cealaltă Comisie, constituită în baza O.G. nr.

59/1994 privind reglementarea operațiunilor de import-export care se derulează

prin cliring, barter și cooperare economică internațională, nu sunt structuri

interne ce se subordonează Ministerului Finanțelor, ele având în componență

reprezentanți ai mai multor instituții publice, respectiv Ministerul

Comerțului, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul Industriilor, Ministerul

de Interne, F.P.S., ce puteau fi controlate de Curtea de Conturi.

Chiar din actele

atacate, rezultă că, într-o oarecare măsură, Direcția Generală de Control și

Audit Public Intern din cadrul Ministerului Finanțelor și-a sesizat

necompetența întrucât, atunci când a stabilit prejudiciul, acesta a fost pus

doar în sarcina membrilor comisiei ce reprezentau Ministerul Finanțelor,

înlăturând astfel răspunderea celorlalți membrii ai Comisiei, fără nici o

justificare legală.

În legătură cu celelalte critici,

Curtea apreciază că față de constatarea nulității actului administrativ atacat

devine inutilă analizarea legalității ordinelor prin care au fost stabilite

procedurile de recuperare a creanțelor provenite din activitatea de comerț

exterior, precum și cele referitoare la prejudiciu, cu atât mai mult, cu cât

acesta nici nu a fost înregistrat în contabilitatea Trezoreriei Statului.

Admițând recursul, Curtea urmează să

caseze sentința atacată și, pe fond, să admită acțiunea pentru considerentele

precizate, dispunând astfel anularea procesului verbal nr. 410179 din 24

ianuarie 2002 și a deciziei nr. 27 din 22 februarie 2002.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de G.A.

împotriva sentinței civile nr. 999 din 24 octombrie 2002 a Curții de Apel

București, secția de contencios administrativ.

Casează sentința atacată și, în

fond, admite acțiunea, anulează procesul-verbal nr. 410179 din 24 ianuarie 2002

și decizia nr. 27 din 22 februarie 2002 emisă de Ministerul Finanțelor Publice.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 20 iunie 2003.