Decizia nr. 26 din 11 noiembrie 2019

Articolul 514 din Codul de procedură civilă stipulează următoarele: „Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti.” II. Sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Sesizarea s-a făcut de către Ministerul Public, ataşându-se jurisprudenţă în susţinerea demersului juridic întreprins. III. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unui recurs în interesul legii

Hotărârea Guvernului nr. 1.211/2001 privind înfiinţarea Fondului Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii – S.A. – I.F.N., republicată, cu modificările şi completările ulterioare, denumită în continuare Hotărârea Guvernului nr. 1.211/2001 Art. 1 alin. (1): „Se înfiinţează Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii – S.A. – I.F.N., denumit în continuare F.N.G.C.I.M.M. – S.A. – I.F.N. sau Fondul, ca societate comercială pe acţiuni, în condiţiile Legii nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, instituţie financiară nebancară, cu capital de risc, persoană juridică de drept privat.[…]” Art. 2 alin. (1): „F.N.G.C.I.M.M. S.A. – I.F.N. are ca activitate principală acordarea din fonduri proprii a finanţărilor, garanţiilor şi asumarea angajamentelor de garantare sau finanţare, precum şi orice alte instrumente de finanţare care pot fi obţinute de întreprinderile mici şi mijlocii, definite potrivit legii, precum şi de alte categorii de solicitanţi prevăzuţi în lege şi în actul său constitutiv, de la bănci sau din alte surse.”

Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2013 privind Programul de garantare a creditelor pentru întreprinderi mici şi mijlocii, aprobată cu modificări de Legea nr. 8/2014, denumită în continuare Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2013 Art. 2: „În înţelesul prezentei ordonanţe de urgenţă, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii: […]” – lit. c) defineşte contractul de garantare ca fiind „contractul încheiat între beneficiarul programului, instituţia de credit finanţatoare şi Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii – S.A. – I.F.N., denumit în continuare F.N.G.C.I.M.M., prin care statul, prin Ministerul Finanţelor Publice – F.N.G.C.I.M.M., se obligă să garanteze creditul acordat de instituţia de credit finanţatoare şi beneficiarul îşi asumă obligaţia să ramburseze statului sumele datorate ca urmare a executării garanţiei de către instituţia de credit finanţatoare, în cazul producerii riscului de credit.” Art. 10 alin. (1): „Instituţia de credit are dreptul la plata valorii de executare a garanţiei în cazul producerii riscului de credit, în condiţiile programului. […]” Art. 11 alin. (4): „Contractele de garantare constituie titluri executorii.”

Normele metodologice de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 92/2013 privind Programul de garantare a creditelor pentru întreprinderi mici şi mijlocii, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 936/2013 Art. 1 alin. (5): „Ministerul Finanţelor Publice, denumit în continuare M.F.P., în parteneriat cu Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii – S.A. – I.F.N., denumit în continuare F.N.G.C.I.M.M., şi instituţiile de credit finanţatoare implementează măsurile reglementate de prezentele norme metodologice pe baza unei convenţii de colaborare.” Art. 7 alin. (1): „Finanţatorul transmite F.N.G.C.I.M.M., direct sau prin unităţile sale teritoriale, solicitarea privind acordarea garanţiei de stat, după aprobarea finanţării de către structurile sale competente. (2) Solicitarea de garantare se transmite de către finanţator împreună cu următoarele documente în copie certificată de către bancă pentru conformitatea cu originalul: a) certificatele de atestare fiscală emise de organele fiscale competente şi de autorităţile administrativ-teritoriale, aflate în termenul de valabilitate la data depunerii solicitării de garantare, din care să rezulte că beneficiarul nu are restanţe la plata sumelor datorate bugetului general consolidat. În cazul în care beneficiarul înregistrează datorii restante către bugetul general consolidat, certificatele amintite sunt însoţite de copiile certificate pentru conformitatea cu originalul a documentelor justificative, prin care aceste debite au fost achitate. Certificatele de atestare fiscală cuprind, la solicitarea beneficiarului, informaţiile referitoare la executarea silită, actele prin care s-au acordat înlesniri la plată, suspendarea executării silite etc., în conformitate cu prevederile legale în vigoare; b) declaraţia beneficiarului pe propria răspundere privind încadrarea în categoria I.M.M., al cărei model este prevăzut în anexa nr. 1 la Legea nr. 346/2004 privind stimularea înfiinţării şi dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii, cu modificările şi completările ulterioare; c) declaraţie pe propria răspundere a beneficiarului finanţării garantate, din care să rezulte îndeplinirea criteriilor de eligibilitate prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. a), b), e) şi g) şi respectarea prevederilor art. 3 alin. (2) şi (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2013, emisă cu cel mult 30 de zile înainte de data depunerii solicitării de garantare; d) rezultatul consultării Centralei Incidentelor de Plăţi (CIP), din care să rezulte îndeplinirea condiţiei de eligibilitate prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. d) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2013, emis cu cel mult 30 de zile înainte de data depunerii solicitării de garantare; e) rezultatul consultării Centralei Riscului de Credit (CRC), din care să rezulte îndeplinirea condiţiei de eligibilitate prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. c) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2013, emis cu cel mult 30 de zile înainte de data depunerii solicitării de garantare, cu datele disponibile la data emiterii; f) certificatul constatator emis de oficiul registrului comerţului/extras obţinut de la RECOM Online, din care să rezulte îndeplinirea condiţiei de eligibilitate prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. e) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2013, emis cu cel mult 30 de zile înainte de data depunerii solicitării de garantare. (3) F.N.G.C.I.M.M. analizează solicitarea de garantare pe baza informaţiilor furnizate de instituţia de credit finanţatoare şi potrivit reglementărilor proprii şi prezentelor norme metodologice comunică finanţatorului decizia sa.” Art. 8 alin. (1): „După aprobarea garanţiei şi achitarea de către beneficiar a comisionului de administrare, precum şi după primirea din partea finanţatorului a copiei ordinului de plată, decontat de către acesta, privind achitarea de către beneficiarul programului a comisionului de risc în contul IBAN RO24TREZ999650101XXXXXXX, deschis pe numele M.F.P. la Trezoreria Operativă Centrală, cod de identificare fiscală 8609468, F.N.G.C.I.M.M. transmite instituţiei de credit finanţatoare contractul de garantare, contractul/contractele de fideiusiune şi contractul privind constituirea ipotecii mobiliare prevăzute la art. 8 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2013. (2) Contractul de garantare cuprinde, fără a se limita la acestea, identitatea părţilor, obiectul şi durata contractului, termenii şi condiţiile de acordare şi plată a garanţiei, obligaţiile părţilor, valoarea maximă a garanţiei acordate în monedă naţională, modalitatea de calcul şi termenele de plată ale comisionului de risc şi ale comisionului de administrare, precum şi celelalte drepturi şi obligaţii ale părţilor. (3) În aplicarea prevederilor art. 9 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2013, F.N.G.C.I.M.M., în calitate de mandatar al statului român, încheie contracte de fideiusiune cu toate persoanele fizice sau juridice care au calitatea de administratori şi asociaţi/acţionari ai beneficiarului, ce deţin cel puţin 50% din părţile sociale/acţiunile acestuia, precum şi cu întreprinzătorul persoană fizică autorizată ce desfăşoară activităţi economice în mod independent, autorizată potrivit legii, după caz.” Art. 17: „În cazul în care beneficiarul programului nu îşi îndeplineşte obligaţiile de plată care îi revin în baza contractului de credit, instituţia de credit poate solicita executarea garanţiei emise de F.N.G.C.I.M.M. Plata valorii de executare a garanţiei se efectuează de M.F.P. din fondul de risc constituit conform art. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2013. Recuperarea sumelor plătite ca urmare a executării garanţiilor acordate în cadrul programului se realizează de organele competente ale Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, cu respectarea prevederilor Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.” Art. 18 alin. (1): „Cererea de plată se depune de către instituţia de credit finanţatoare în perioada de valabilitate a garanţiei, ulterior trecerii la restanţă a întregii finanţări garantate, în intervalul cuprins între 30 de zile şi maximum 60 de zile calendaristice de restanţă la plata principalului înregistrată de beneficiar, împreună cu următoarele documente: a) documentul/documentele de identitate al/ale reprezentantului beneficiarului şi fideiusorilor; se transmit cele mai recente documente aflate în posesia instituţiei de credit finanţatoare, în copie certificată de instituţia de credit finanţatoare pentru conformitate cu originalul; b) contractul de credit, inclusiv anexele, însoţit de toate actele adiţionale încheiate la acesta, în copie certificată pentru conformitate cu originalul; c) un exemplar al contractului de garantare, în original; d) copia procesului-verbal de predare-primire a contractului de garantare, a contractului de fideiusiune şi a contractului de ipotecă mobiliară; e) dovada plăţii comisionului de risc către M.F.P. pe toată perioada de valabilitate a garanţiei, în copie certificată pentru conformitate cu originalul; f) avizul de înscriere a ipotecii mobiliare asupra soldurilor creditoare ale tuturor conturilor curente deschise la instituţia de credit finanţatoare în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare, valabil până la stingerea tuturor creanţelor datorate de beneficiar în baza contractului de garantare, în copie certificată de instituţia de credit finanţatoare pentru conformitate cu originalul; g) extrasul contului curent la data cererii de plată, în copie certificată de instituţia de credit finanţatoare pentru conformitate cu originalul; h) extrasul contului de credit al beneficiarului sau un document echivalent, din care să rezulte fără echivoc întreaga valoare a finanţării garantate nerambursate şi data trecerii la restanţă a acesteia, în copie certificată de instituţia de credit finanţatoare pentru conformitate cu originalul; i) notificarea instituţiei de credit finanţatoare către beneficiarul finanţării garantate conform contractului de credit, cu privire la trecerea la restanţă a finanţării garantate, însoţită de dovada transmiterii, în copii certificate de instituţia de credit finanţatoare pentru conformitate cu originalul; din documentele anexate trebuie să rezulte faptul că notificarea a fost transmisă beneficiarului în termen de cel mult 10 zile de la data trecerii integrale la restanţă a liniei de credit; j) declaraţia pe propria răspundere a beneficiarului finanţării garantate, din care să rezulte îndeplinirea criteriilor de eligibilitate prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. a), b), e), g) şi respectarea prevederilor art. 3 alin. (2) şi (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2013, în original, emisă cu cel mult 10 zile înainte de data depunerii solicitării de garantare; k) declaraţia pe propria răspundere a beneficiarului privind încadrarea în categoria I.M.M., al cărei model este prevăzut în anexa nr. 1 la Legea nr. 346/2004, cu modificările şi completările ulterioare, în original; l) ultimele două situaţii financiare consecutive încheiate din care să rezulte îndeplinirea la data aprobării finanţării a criteriilor prevăzute în art. 3 alin. (1) lit. a), g) şi h) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2013, însoţite de dovada depunerii acestora la organele financiare competente, în copii certificate de instituţia de credit finanţatoare pentru conformitate cu originalul. În cazul persoanelor fizice autorizate, întreprinderilor individuale şi al întreprinderilor familiale se vor prezenta ultimele două formulare Declaraţie privind venituri realizate din România/Decizie de impunere emise de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, în copie certificată de instituţia de credit finanţatoare pentru conformitate cu originalul; m) declaraţia pe propria răspundere a finanţatorului referitoare la respectarea prevederilor art. 3 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2013.” Art. 19 alin. (1): „În termen de cel mult 25 de zile calendaristice de la primirea cererii de plată, F.N.G.C.I.M.M. aprobă sau respinge cererea de plată. (2) F.N.G.C.I.M.M. aprobă cererea de plată a garanţiei, în condiţiile transmiterii de către instituţia de credit finanţatoare a tuturor documentelor care însoţesc cererea de plată prevăzută la art. 18 în perioada de valabilitate a garanţiei, asumării de către instituţia de credit finanţatoare a verificării îndeplinirii la data acordării finanţării a obligaţiei prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. f) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2013, ale respectării de către finanţator a obligaţiei prevăzute la art. 5 alin. (1) şi în condiţiile achitării primei de garantare pe toată durata de valabilitate a garanţiei. (3) F.N.G.C.I.M.M. respinge cererea de plată a garanţiei, în condiţiile transmiterii incomplete a documentelor care însoţesc cererea de plată prevăzută la art. 18 sau în afara perioadei de valabilitate a garanţiei, neasumării de către instituţia de credit finanţatoare a verificării îndeplinirii la data acordării finanţării a obligaţiei prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. f) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2013, ale nerespectării de către finanţator a obligaţiei prevăzute la art. 5 alin. (1) şi în condiţiile neachitării în totalitate a primei de garantare aferente întregii perioade de valabilitate a garanţiei. (4) Decizia de aprobare sau, după caz, de respingere a cererii de plată a garanţiei se comunică instituţiei de credit finanţatoare şi M.F.P. cel mai târziu în ziua lucrătoare imediat următoare datei adoptării, pe fax sau poştă electronică, urmând ca ulterior, în cel mult două zile lucrătoare, să se transmită şi documentul în original […]. (6) Plata garanţiei se face de către M.F.P. într-un cont unic al instituţiei de credit finanţatoare, pe baza deciziei F.N.G.C.I.M.M. de aprobare a cererii de plată, în termen de maximum 5 zile calendaristice de la primirea deciziei F.N.G.C.I.M.M. de aprobare a cererii de plată, fără însă a se depăşi 90 de zile calendaristice de restanţă a beneficiarului la plata principalului. (7) Sumele garantate de F.N.G.C.I.M.M. se plătesc instituţiei de credit finanţatoare de către M.F.P. de la fondul de risc şi se recuperează de către organele competente ale Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală de la beneficiarii finanţării garantate, în condiţiile legii.” Art. 20 alin. (1): „În termen de 5 zile lucrătoare de la data plăţii valorii de executare a garanţiei, M.F.P. transmite F.N.G.C.I.M.M. dovada efectuării plăţii. (2) F.N.G.C.I.M.M. întocmeşte un înscris prin care se individualizează creanţa bugetară rezultată prin plată, precum şi data scadenţei acesteia, care se transmite debitorului- beneficiar al finanţării garantate, prin poştă, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire, în termen de 15 zile calendaristice de la data primirii dovezii efectuării plăţii prevăzute la alin. (1). (3) Accesoriile creanţei bugetare, în cazul în care beneficiarul achită cu întârziere creanţa, sunt calculate de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală. (4) Înscrisul prevăzut la alin. (2) împreună cu dovada efectuării procedurii de transmitere către debitorul-beneficiar al finanţării garantate, însoţite de contractul de garantare în original, contractul/contractele de fideiusiune în original, însoţit de copia documentului de identitate al fideiusorului, şi contractul de ipotecă mobiliară, însoţit de copia avizului de înscriere a contractului de ipotecă mobiliară în Arhiva Electronică de Garanţii Reale Mobiliare, se înaintează, în termen de 5 zile lucrătoare de la data primirii dovezii privind efectuarea procedurii de transmitere, organelor fiscale competente ale Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală, în vederea recuperării creanţei bugetare, în condiţiile legii.”

Ordinul viceprim-ministrului, ministrul finanţelor publice, şi al ministrului delegat pentru buget nr. 8/2014 pentru aprobarea Convenţiei privind implementarea Programului de garantare a creditelor pentru întreprinderi mici şi mijlocii dintre Ministerul Finanţelor Publice şi Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii – S.A. – IFN, prevăzută la art. 8 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2013 privind Programul de garantare a creditelor pentru întreprinderi mici şi mijlocii şi a Convenţiei de colaborare prevăzute la art. 1 alin. (5) din Normele metodologice de aplicare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 92/2013 privind Programul de garantare a creditelor pentru întreprinderi mici şi mijlocii, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 936/2013, cu modificările şi completările ulterioare, denumit în continuare Ordinul nr. 8/2014. Art. 11 alin. (5): „Contractele de garantare constituie titluri executorii.” IV. Orientările jurisprudenţiale divergente Situaţia de fapt care a generat practica judiciară neunitară este următoarea:

Instituţiile de credit au încheiat convenţii de garantare cu F.N.G.C.I.M.M. (Fondul) prin care acesta a înţeles să garanteze creditele pe care instituţiile de credit le acordă întreprinderilor mici şi mijlocii.

Mecanismul de funcţionare a emiterii garanţiei este următorul: instituţia de credit prezintă către Fond o notificare de includere în plafonul de garantare prin care pune la dispoziţia Fondului elementele necesare analizării încadrării clientului în categoria I.M.M. şi solicită emiterea garanţiei, iar Fondul, după propria analiză, emite acceptul de a garanta în calitate de fideiusor acel client printr-un document separat numit confirmarea de includere în plafon.

Prin confirmarea notificării de includere în plafonul de garantare, Fondul se angajează în mod expres, irevocabil şi necondiţionat să plătească în termen de 90 de zile calendaristice de la primirea cererii de plată 80% din suma reprezentând finanţarea garantată restantă.

În general, convenţiile încheiate cu Fondul au acelaşi conţinut, iar la art. 6.1, 6.2, 6.3 din anexa nr. 2 la Ordinul nr. 8/2014 (Convenţia-cadru) se stipulează că garanţia Fondului este expresă, necondiţionată, irevocabilă şi constituie fideiusiune în condiţiile reglementate de art. 2.280-2.320 din Codul civil.

Problema de drept invocată de către Fond pentru a nu onora garanţia acordată este faptul că aceste înscrisuri nu constituie titluri executorii, cu toate că în cuprinsul confirmării notificării de includere în plafonul de garantare se menţionează că aceste înscrisuri sunt titluri executorii în temeiul legii.

La nivelul instanţelor naţionale s-au conturat următoarele orientări jurisprudenţiale: a) Într-o opinie s-a considerat că notificarea de includere în plafonul de garantare acceptată de Fond prin confirmarea de includere în plafonul de garantare reprezintă o garanţie personală şi are caracter executoriu, conform art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, care prevede: „contractele de credit, inclusiv contractele de garanţie reală sau personală, încheiate de o instituţie de credit constituie titluri executorii”. b) Într-o a doua orientare jurisprudenţială s-a considerat că notificarea de includere în plafonul de garantare şi confirmarea notificării de includere în plafonul de garantare nu au caracter de titlu executoriu, întrucât nu există nicio dispoziţie legală care să le confere acest caracter. V. Punctul de vedere al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie si Justiţie

Prin recursul în interesul legii pe care l-a promovat, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că, sintetizând ansamblul dispoziţiilor legale incidente, mecanismul de colaborare dintre finanţator – instituţie de credit şi Fond se prezintă în felul următor: – Banca adresează Fondului solicitarea de garantare (posibil sub forma „Notificare de includere în plafon”) împreună cu o serie de documente. – Fondul analizează cererea şi comunică băncii decizia sa. – Dacă Fondul aprobă garantarea (posibil sub forma „Confirmarea notificării de includere în plafon”), trimite băncii contractul de garantare, contractul de fideiusiune [acesta fiind încheiat de Fond cu administratorii/asociaţii/acţionarii beneficiarului care deţin cel puţin 50% din părţile sociale/acţiunile acestuia sau cu întreprinzătorul persoană fizică autorizată ce desfăşoară activităţi economice în mod independent, conform dispoziţiilor art. 9 alin. (1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2013 şi art. 8 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 936/2013] şi contractul de constituire a ipotecii mobiliare. – La producerea riscului garantat (neplata parţială sau integrală a creditului principal de către beneficiarul programului) banca depune la Fond cererea de plată, însoţită de documentele prevăzute de lege, solicitând executarea garanţiei emise de Fond. – Fondul aprobă/respinge cererea de plată.

Motivele pentru care Fondul poate să respingă cererea de plată a garanţiei sunt prevăzute în dispoziţiile art. 19 alin. (3) din Hotărârea Guvernului nr. 936/2013, respectiv în art. 7.4 din anexa nr. 2 la Ordinul nr. 8/2014 (transmiterea incompletă a documentelor ce însoţesc cererea de plată sau transmiterea acesteia în afara perioadei de valabilitate a garanţiei etc). – Dacă Fondul aprobă cererea, plata garanţiei o face Ministerul Finanţelor Publice. – Recuperarea sumelor plătite ca urmare a executării garanţiei se realizează de către Agenţia Naţională de Administrare Fiscală (A.N.A.F.) în conformitate cu dispoziţiile Codului de procedură fiscală, aceasta procedând la executarea silită a beneficiarului creditului, în virtutea contractului de garantare, care este titlu executoriu opozabil beneficiarului.

De menţionat că dispoziţiile legale incidente nu utilizează termenii „Notificare de includere în plafon”/”Confirmare a notificării de includere în plafon”, ci „solicitare de garantare”, respectiv acceptare a solicitării de garantare, prin care se realizează acordul de voinţă în urma căruia se încheie contractul de garantare, astfel încât problema care se ridică constă, de fapt, în a şti dacă contractul de garantare poate fi invocat drept titlu executoriu în cererile de executare silită pornite de bănci împotriva Fondului pentru plata garanţiei, având în vedere dispoziţiile art. 11 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2013 şi art. 11 alin. (5) din anexa nr. 1 la Ordinul nr. 8/2014, conform cărora contractele de garantare constituie titluri executorii.

Ministerul Public a apreciat că aceste contracte de garantare nu beneficiază de caracterul executoriu în raporturile dintre băncile finanţatoare şi Fond.

Conform prevederilor art. 638 alin. (1) pct. 4 teza a II-a din Codul de procedură civilă, pentru a fi titlu executoriu, înscrisului sub semnătură privată trebuie să i se recunoască puterea executorie printr-o dispoziţie legală expresă.

Dispoziţiile art. 11 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2013, precum şi cele ale art. 11 alin. (5) din anexa nr. 1 la Ordinul nr. 8/2014, care atribuie contractelor de garantare caracter executoriu, nu privesc relaţia dintre banca finanţatoare şi Fond, deoarece sunt înscrise în capitolul care reglementează procedura de recuperare a garanţiei prin intermediul executării silite a beneficiarului I.M.M. de către organele fiscale ale Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală.

Astfel, după efectuarea plăţii privind executarea garanţiei de stat de către Ministerul Finanţelor Publice, acesta informează Fondul cu privire la efectuarea plăţii, iar Fondul întocmeşte un înscris, act premergător procedurii de executare silită, prin care se individualizează creanţa rezultată din plată.

Înscrisul se comunică atât debitorului beneficiar al finanţării garantate, cât şi organelor competente ale A.N.A.F.

Acestea din urmă procedează la aplicarea măsurilor de executare silită în conformitate cu Codul de procedură fiscală, pe baza documentelor primite de la Fond. Printre acestea se numără şi contractul de garantare, căruia legea îi atribuie în mod expres caracter executoriu, în considerarea naturii de creanţă fiscală a sumei de recuperat.

De altfel, în toate programele guvernamentale în care F.N.G.C.I.M.M. acordă garanţii de stat, forţa executorie a contractelor de garantare este stipulată în partea care reglementează procedura de recuperare a garanţiei de către organele fiscale, caracterul executoriu al contractelor de garantare asigurând o mai mare rapiditate şi eficienţă în procedura executării silite a creanţelor fiscale.

În concluzie, întrucât caracterul de titlu executoriu al contractului de garantare este prevăzut de dispoziţiile art. 11 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2013 şi ale art. 11 alin. (5) din anexa nr. 1 la Ordinul nr. 8/2014 (acestea fiind norme speciale faţă de norma generală prevăzută de dispoziţiile art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006) doar în raporturile execuţionale dintre organele fiscale şi debitorul Programului de garantare a creditelor pentru întreprinderi mici şi mijlocii, în procedura de recuperare a creanţei reprezentată de plata garanţiei acordate de Fond instituţiile de credit finanţatoare nu pot invoca în favoarea lor caracterul executoriu al contractului de garantare în cererile de încuviinţare a executării silite împotriva Fondului, în cazul refuzului de plată a garanţiei.

Prin precizările depuse la 13 august 2019, ca urmare a necesităţii lămuririi chestiunii privind existenţa unei practici neunitare raportat la temeiurile juridice invocate şi, pe cale de consecinţă, a admisibilităţii prezentului recurs în interesul legii în raport cu prevederile art. 515 din Codul de procedură civilă, titularul sesizării a arătat că, pentru a putea promova un recurs în interesul legii de natură să ducă la uniformizarea practicii neunitare în această materie, a fost necesară găsirea în fondul activ al legislaţiei a acelor dispoziţii legale care prevăd caracterul de titlu executoriu al convenţiilor de garantare încheiate de F.N.G.C.I.M.M., acestea fiind identificate în dispoziţiile cuprinse în art. 11 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2013 şi în art. 11 alin. (5) din anexa nr. 1 la Ordinul nr. 8/2014, conform cărora contractele de garantare constituie titluri executorii.

Faptul că în cuprinsul hotărârilor judecătoreşti anexate sesizării de recurs în interesul legii nu se fac menţiuni cu privire la incidenţa acestor articole de lege, ci doar cu privire la aplicabilitatea dispoziţiilor atotcuprinzătoare din art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006, potrivit cărora „contractele de credit, inclusiv contractele de garanţie reală sau personală, încheiate de o instituţie de credit, constituie titluri executorii”, nu poate determina inadmisibilitatea recursului în interesul legii.

La 2 octombrie 2019, titularul sesizării a depus „precizări” la recursul în interesul legii formulat, arătând că obiectul sesizării îl constituie: „admisibilitatea cererilor de încuviinţare a executării silite pornite de instituţiile de credit împotriva Fondului Naţional de Garantare a Creditelor pentru I.M.M. prin invocarea ca titlu executoriu a contractelor de garantare, raportat la dispoziţiile art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului”. VI. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin Decizia nr. 3 din 14 aprilie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 1/1/2014/HP, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014, a respins ca inadmisibilă sesizarea formulată de Tribunalul Specializat Cluj privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 1396 din Codul civil de la 1864, în situaţia în care cererea de încuviinţare a executării silite a unui contract de credit este formulată de creditorul cesionar al creanţei.

De asemenea, prin Decizia nr. 4 din 14 aprilie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 2/1/2014/HP, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 437 din 16 iunie 2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a respins ca inadmisibilă sesizarea formulată de Tribunalul Specializat Cluj privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea modului de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 227/2007, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 22 din Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România, cu modificările şi completările ulterioare, în situaţia în care cererea de încuviinţare a executării silite a unui contract de credit este formulată de asigurătorul subrogat în drepturile creditorului instituţie bancară. VII. Raportul asupra recursului în interesul legii

Prin raportul întocmit de judecătorii-raportori desemnaţi, conform art. 516 alin. (5) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că, în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 11 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2013 privind Programul de garantare a creditelor pentru întreprinderi mici şi mijlocii şi ale art. 11 alin. (5) din anexa nr. 1 la Ordinul nr. 8/2014, contractele de garantare nu pot fi invocate ca titlu executoriu în cererile de încuviinţare a executării silite pornite de instituţiile de credit împotriva Fondului Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii, iar ulterior, prin suplimentul la raport s-a considerat că sesizarea formulată nu îndeplineşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 515 din Codul de procedură civilă. VIII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Analizând recursul în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii-raportori, precum şi problema de drept ce se solicită a fi dezlegată, reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, „Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, Colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti”.

De asemenea, art. 515 din acelaşi cod prevede că „Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care se anexează cererii”.

Aceste texte de lege stabilesc mecanismul, scopul şi condiţiile de admisibilitate, determinând totodată aria restrictivă a examinării pe care o face instanţa supremă în soluţionarea recursului în interesul legii.

Astfel, scopul recursului în interesul legii este acela de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti. Cu alte cuvinte, textele legale aflate în discuţie statuează faptul că recursul în interesul legii este admisibil numai în situaţia în care se face dovada că problema de drept ce formează obiectul judecăţii a fost soluţionată în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti definitive, care trebuie ataşate sesizării.

Spre această finalitate conduc şi dispoziţiile constituţionale, care, în reglementarea art. 126 referitor la instanţele judecătoreşti, prevăd expres, la alin. (3), faptul că „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către celelalte instanţe judecătoreşti, potrivit competenţei sale”.

Verificând regularitatea învestirii, prin prisma dispoziţiilor legale anterior menţionate, se constată că este îndeplinită cerinţa legală privind titularul sesizării.

Nu este îndeplinită însă condiţia referitoare la existenţa unei probleme de drept soluţionate în mod diferit de instanţele judecătoreşti, prin hotărâri definitive (dacă litigiul s-a judecat potrivit Codului de procedură civilă) sau prin hotărâri judecătoreşti irevocabile (dacă judecata s-a desfăşurat în baza dispoziţiilor Codului de procedură civilă de la 1865), ce trebuie dovedită prin anexarea la cererea formulată de titularul sesizării a unei jurisprudenţe relevante.

În acest sens se constată că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost învestită, prin promovarea prezentului recurs în interesul legii, cu solicitarea de a statua asupra problemei de drept referitoare la „admisibilitatea cererilor de încuviinţare a executării silite pornite de instituţiile de credit împotriva Fondului Naţional de Garantare a Creditelor pentru I.M.M. prin invocarea ca titlu executoriu a contractelor de garantare, raportat la dispoziţiile art. 11 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2013 şi art. 11 alin. (5) din anexa nr. 1 la Ordinul nr. 8/2014 al ministrului finanţelor publice”.

Or, din analiza hotărârilor identificate de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi ataşate sesizării iniţiale reiese că nu există jurisprudenţă divergentă în ceea ce priveşte interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 11 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2013 şi ale art. 11 alin. (5) din anexa nr. 1 a Ordinului nr. 8/2014, hotărârile anexate reţinând incidenţa unei alte norme decât cele ce au fost invocate drept temei în memoriul de recurs, respectiv art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006.

De altfel, însuşi titularul sesizării, la fila 4 a precizărilor depuse la 13 august 2019, arată că „în cuprinsul hotărârilor judecătoreşti anexate sesizării de recurs în interesul legii nu se fac menţiuni cu privire la incidenţa acestor articole de lege [art. 11 alin. (4) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 92/2013 şi art. 11 alin. (5) din anexa 1 a Ordinului Ministerului Finanţelor Publice nr. 8/2014], ci doar cu privire la aplicabilitatea dispoziţiilor atotcuprinzătoare din art. 120 din O.U.G. nr. 99/2006”.

Ulterior, prin precizările depuse la 2 octombrie 2019, titularul sesizării a înţeles să schimbe limitele sesizării iniţiale prin modificarea temeiul juridic, în sensul solicitării instanţei supreme de a se pronunţa asupra chestiunii de drept referitoare la „admisibilitatea cererilor de încuviinţare a executării silite pornite de instituţiile de credit împotriva Fondului Naţional de Garantare a Creditelor pentru I.M.M. prin invocarea ca titlu executoriu a contractelor de garantare, raportat la dispoziţiile art. 120 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului”.

Or, în cazul mecanismelor de asigurare a unei practici judiciare unitare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie procedează la dezlegarea cu caracter obligatoriu şi de principiu a problemei sau chestiunii de drept cu care a fost învestită, fără a realiza o activitate de judecată specifică procesului civil.

Astfel, atât recursul în interesul legii, cât şi sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept reprezintă mecanisme procedurale prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii, în realizarea rolului fundamental ce îi revine potrivit dispoziţiilor art. 126 alin. (3) din Constituţia României.

Niciunul dintre cele două mecanisme procedurale reglementate de titlul III „Dispoziţii privind asigurarea unei practici judiciare unitare” al cărţii a II-a „Procedura contencioasă” din Codul de procedură civilă nu reprezintă cereri de chemare în judecată ori căi de atac în sensul prevederilor procedurale. Un argument în acest sens îl reprezintă faptul că procedura de judecată în faţa primei instanţe şi căile de atac sunt reglementate în titlurile I şi II ale cărţii a II-a din Codul de procedură civilă, pe când cele două mecanisme de asigurare a unei practici judiciare unitare sunt reglementate în titlul III al cărţii a II-a.

Este de observat că, în cuprinsul titlului III „Dispoziţii privind asigurarea unei practici judiciare unitare” al cărţii a II-a „Procedura contencioasă” din Codul de procedură civilă, legiuitorul nu face trimitere la aplicarea dispoziţiilor referitoare la judecata în primă instanţă, în apel sau în recurs, aşa cum a procedat (spre exemplu, prin dispoziţiile art. 482, 494, 508 ori art. 513 din Codul de procedură civilă) atunci când a considerat că este necesar să fie aplicate în mod corespunzător reguli specifice unei alte proceduri de judecată.

De altfel, cele două mecanisme procedurale de asigurare a unei practici judiciare unitare nu reprezintă un „proces civil” în înţelesul de diferend, conflict între două sau mai multe subiecte de drept, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu realizează o judecată propriu-zisă, caracterizată prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti irevocabile, în reglementarea art. 377 alin. 2 din Codul de procedură civilă de la 1865, ori definitive, în reglementarea art. 634 alin. (1) din Codul de procedură civilă din 2010, şi, ulterior, prin punerea în executare a titlului executoriu.

În consecinţă, instrumentele procedurale de asigurare a unei practici judiciare unitare rezidă, în esenţa lor, în activitatea de dezlegare, cu caracter de principiu, a unei probleme/chestiuni de drept, iar în soluţionarea unui recurs în interesul legii Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu aplică dispoziţiile referitoare la judecata procesului civil în primă instanţă ori în căile de atac, care să permită modificarea învestirii iniţiale, cu atât mai mult cu cât în „precizările” depuse se schimbă chiar temeiurile juridice în legătură cu care se pretinde că există practică neunitară.

Instanţa supremă este ţinută de limitele învestirii iniţiale, normele referitoare la modificarea cererii cuprinse în cartea a II-a „Procedura contencioasă” – titlul I „Procedura în faţa primei instanţe” – capitolul I „Sesizarea instanţei de judecată” nefiind compatibile cu specificul mecanismelor de asigurare a unei practici judiciare unitare reglementate de titlul III al cărţii a II-a din Codul de procedură civilă.

Din această perspectivă, raportat la obiectul sesizării iniţiale, se constată că practica judiciară ataşată în cele două anexe ale sesizării nu se circumscrie obiectului recursului în interesul legii promovat, iar soluţiile pronunţate nu susţin cele două opinii jurisprudenţiale descrise de titularul sesizării, sub acest aspect motivarea sesizării fiind lacunară, întrucât titularul sesizării se limitează doar la a indica mai multe texte de lege care ar fi incidente. Or, în această situaţie, i-ar reveni instanţei supreme sarcina de a stabili care este norma legală incidentă şi de a justifica înrâurirea pe care dezlegarea recursului în interesul legii ar avea-o asupra cauzei pendinte, ceea ce ar reprezenta o depăşire a limitelor sesizării.

Aşa fiind, deşi reprezintă o reală problemă practică, aspectele sesizate reclamă, în fapt, absenţa unei norme clare şi lipsite de echivoc în materie, însă acestea nu pot fi soluţionate prin mijlocul procedural ales, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie având rolul de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii, iar nu pe acela de a stabili care este norma de drept incidentă în funcţie de circumstanţele particulare ale speţei deduse judecăţii. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 517 cu referire la art. 514 din Codul de procedură civilă,