AFFAIRE DALI c. GRECE
- Instanță
- CtEDO
- Concluzie
- Violation de l'article 6 - Droit à un procès équitable
AFFAIRE DALI c. GRECE (CtEDO, 2008)
În cauza Dali c. Grecia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-o cameră compusă din Nina Vajić, președintă, Christos Rozakis, Khanlar hagiyev, Dean Spielmann, Suva Erik Jebens, Giorgio Malinverni, George Nicolaou, judecători, și de Søren Nielsen, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 9 octombrie 2008, Renunță la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedural La origine a cauzei se află o cerere (n 497/07) îndreptată împotriva Republicii Elene și din care o resortisantă a acestui stat, dl Paraskevi Dali ( La 21 decembrie 2006, Curtea a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenia de salvgardare a drepturilor omului și a libertăilor fundamentale (inclusiv Convenia privind drepturile omului). Guvernul grec (în calitate de reprezentant) este reprezentat de delegaii agentului său, dl Apessos, consilier pe lângă Consiliul Juridic al statului și dl Z. Hatzipavlou, auditor pe lângă Consiliul Juridic al statului. La 27 noiembrie 2007, Curtea a decis să comunice pârâtului întemeiat pe durata procedurii în despăgubire guvernului. După cum permite art. 29 alineatul (3) din Convenție, Curtea a decis, de asemenea, că va decide în același timp cu privire la admisibilitate și la fond. ÎN FAVOAREA CIRCONSTANCES DE LA □ESPECE recurenta sa născut în 1964 și își are reședința în Atena. Prin decizia Ministerului Agriculturii din data de 22 ianuarie 1999, recurenta se bucură de un contract de muncă în calitate de inginer agronomic pe o perioadă de un an. Ca urmare a opoziției formulate de candidata nefericită la același post, această decizie a fost revocată la 26 ianuarie 1999. printr-o nouă decizie ministerială din 16 aprilie 1999, concurenta reclamantei a fost angajată la postul în litigiu; această decizie a fost ulterior revocată printr-o decizie ministerială din 19 octombrie 1999, iar reclamanta a fost văzută din nou oferind postul în litigiu printr-o altă decizie ministerială din aceeași zi. La 13 aprilie 2000, sesizată de concurenta recurentei, Curtea Administrativă din Agriculture a anulat decizia ministerială din 19 octombrie 1999 (hotărârea nr. 867/2000); la 30 mai 2000, în executarea acestei hotărâri, Ministerul Agriculturii a dat două decizii, la una care a revocat numirea recurentei și la cealaltă restaurant decizia din 16 aprilie 2000 aprilie 1999, prin care concurenta reclamantei fusese angajată la postul în litigiu. Proceduri în anulare inițiate de recurentă la 30 mai 2000, recurenta sesizează instanța administrativă d 867/2000. Pe de altă parte, la 13 iunie 2000, recurenta sesizează aceeași instanță cu privire la o acțiune în anulare a deciziei ministeriale din 30 mai 2000 de revocare a numirii sale. În același timp, la 1 iunie 2000, recurenta sesizează Curtea Administrativă din cauza unei cereri de suspendare a executării hotărârii nr. 867/2000. Această cerere a fost declarată inadmisibilă la 23 iunie 2000 (decizia nr. 169/2000). Ulterior, la 25 octombrie 2000, recurenta a depus o cerere de recuzare a doi magistrați ai instanței de recurs. Această cerere a fost respinsă la 24 noiembrie 2000 (Decizia nr. 2308/2000). La 29 decembrie 2000, instanța administrativă de apel a respins acțiunea în anulare și terța opoziție formulată de recurentă (deciziile nr. 2878/2000 și 2879/2000). La 6 septembrie 2001, recurenta a solicitat să se facă apel la deciziile nr. 2878/2000 și 2879/2000. 11. La 16 septembrie 2003, într-o lungă hotărâre, Consiliul de Stat a respins cererea ca fiind neîntemeiată (hotărârea nr. 2244/2003). 12. La 18 decembrie 2003, recurenta s-a ocupat de casare. 13. La 15 martie 2005, Consiliul de Stat, aflat în camera Consiliului, a declarat recursul inadmisibil, pe motiv că, în conformitate cu dreptul aplicabil în fața Înaltei Jurisdicții, hotărârile pronunțate la apel formulate împotriva hotărârilor instanțelor administrative care se pronunță asupra unor acțiuni în anulare nu sunt susceptibile de a lua un recurs în casare (hotărârea nr. 119/200514). La 20 aprilie 2005, recurenta a solicitat examinarea recursului său în casare în ședință publică. După trei amânări solicitate de reclamantă, Tribunalul a avut loc la 26 ianuarie 2006. La 10 august 2006, a treia cameră a Consiliului depe t a confirmat că hotărârea nr. 2244/2003 nu a fost susceptibilă să facă obiectul unui recurs în casare și că această soluție nu aducea atingere drepturilor recurentei garantate prin art. 6 din Convenție (hotărârea nr. 2139/2006). Procedura în despăgubire 16. La 9 noiembrie 1999, recurenta sesizează Tribunalul Administrativ de Primă Instanță în legătură cu o acțiune în despăgubire împotriva statului. Aceasta a solicitat suma de 2 255 470 drahme (6 619 EUR), plus dobânzi, ca urmare a prejudiciului suferit ca urmare a presupusului act ilegal al statului împotriva sa. 17. La 21 decembrie 2000 și, respectiv, 6 martie 2001, recurenta a depus două cereri, la o dată la care se intenționa plata provizorie a sumelor solicitate și la alta la regulamentul provizoriu al situației. Aceste cereri au fost respinse prin deciziile nr. 22zz/ll/aaaa și 553/2001. 18. La 26 iunie 2001, instanța a amânat examinarea cauzei până la încheierea procedurilor în anulare menționate anterior (decizia nr. 4541/2001). La 18 noiembrie 2003, reclamanta a solicitat suspendarea la tribunale până la data la care Consiliul de Stat s-a pronunțat asupra recursului său în casare împotriva . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . La 11 aprilie 2007, instanța a respins acțiunea recurentei, pe motiv că aceasta a reieșit din hotărârile pronunțate în cadrul procedurilor în anulare pe care le-a pronunțat nici o instanță din statul membru împotriva persoanei în cauză (Decizia nr. 4261/2007). CU PRIVIRE LA VIOLAȚIA ALEGUTĂ DE LA ARTICOLUL 6 ALINEATUL (1) DIN CONVENȚIE ÎN REGULA DURĂRII PROCEDURILOR LIGIOASE 20. Recurenta a susținut că durata procedurilor administrative inițiate a încălcat principiul termenului rezonabil mai lung, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum se prevede la art. 6 alineatul (1) din convenție, astfel cum a fost formulat Orice persoană are dreptul la o audiere echitabilă a cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) în ceea ce privește durata procedurilor în anulare cu privire la admisibilitatea 21. Curtea ia notă de faptul că procedurile în litigiu au început la 30 mai și 13 iunie 2000, cu sesizarea Tribunalului Administrativ de Primă Instană cu privire la o opoziie și, respectiv, la o aciune în anulare și că au încetat la 10 august 2006, cu hotărârea nr. Aceste proceduri, care au fost examinate în paralel de instanțele sesizate, au durat mai mult de șase ani pentru trei grade de jurisdicție 22. Având în vedere criteriile privind termenul rezonabil stabilite de jurisprudența sa în materie (a se vedea punctul 26 de mai jos), Curtea consideră că termenele în cauză sunt departe de a fi rezonabile, în special în cazul în care se ține seama de faptul că, în paralel cu examinarea litigiului principal, recurenta a înmulțit cererile în fața instanțelor sesizate și că cauza a condus la un total de șapte hotărâri sau hotărâri. În cele din urmă, Curtea nu deține nici o perioadă de inactivitate semnificativă imputată instanțelor sesizate. 23. În consecință, această cauză este vădit nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 alin. (3) și (4) din Convenție. Curtea constată că nu este în mod clar întemeiat greșit în sensul articolului 35 alineatul (3) din Convenție. În plus, Curtea constată că nu se confruntă cu niciun alt motiv de refuz. Prin urmare, trebuie declarat admisibil. Pe fondul perioadei care trebuie luată în considerare 25. Perioada care urmează să fie luată în considerare a început la 9 noiembrie 1999, cu sesizarea Tribunalului Administrativ de Primă Instană din Etta și s-a încheiat la 11 aprilie 2007, cu decizia nr. 4261/2007 pronunțată de această instanță și, prin urmare, a durat șapte ani și mai mult de cinci luni pentru un grad de jurisdicție. Caracterul rezonabil al duratei procedurii 26. Guvernul susține că procedura în litigiu a fost pe bună dreptate amânată până la încheierea procedurilor în anulare, întrucât dreptul recurentei la despăgubiri era condiționat de existența unei legi a statului împotriva sa. Or, desfășurate cu diligență de instanțele sesizate, procedurile în anulare în cauză au fost întârziate inutil de reclamantă începând cu decembrie 2003, deoarece aceasta a formulat un recurs în casare, care era în mod evident inadmisibilă în conformitate cu dreptul intern, și snabstina, în ciuda în același timp, să fie examinată în fața Consiliului de Stat în cadrul unei audieri publice. Guvernul concluzionează că comportamentul instanței administrative sesizate cu cererea de despăgubire nu face obiectul niciunei critici, întrucât acesta și-a dat decizia imediat după încheierea procedurilor în anulare. 27. Recurenta se opune tezele făcute de guvern și afirmă că nu i se poate reproșa nicio întârziere a procedurii. 28. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se face recurs apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul recurentei și cel al autorităților competente, precum și de sfera litigiului pentru cei interesați (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franța [GC], n 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII). 29. Curtea a tratat în repetate rânduri cauze care ridică probleme similare celor din cazul de față și a constatat încălcarea articolului 6 alineatul (1) din convenție (a se vedea Frydlender citată anterior). 30. În urma examinării tuturor elementelor care i-au fost prezentate, Curtea consideră că Ön a prezentat niciun fapt sau argument care ar putea conduce la o concluzie diferită în cazul de față. Curtea este de acord că, într-o primă etapă, procedura în litigiu a fost pe bună dreptate amânată până la încheierea procedurilor în anulare, întrucât dreptul recurentei la despăgubiri era condiționat de existența unei interdicții de la juridic la caracter juridic împotriva sa. Cu toate acestea, Comisia are îndoieli cu privire la temeinicia deciziei autorităților de a accepta cererea recurentei la 18 noiembrie 2003 și de a suspenda judecata până când Consiliul de Stat s-a pronunțat asupra recursului său în casare (a se vedea punctul 18 de mai sus), întrucât acest recurs era în mod evident inadmisibil în conformitate cu dreptul intern. Cu toate acestea, chiar dacă aceasta a recunoscut că perseverând pe o cale de atac condamnată la eșec în cadrul procedurilor în anulare de care ar depinde încheierea procedurii în despăgubire, recurenta a contribuit la prelungirea duratei acesteia din urmă, Curtea amintește că comportamentul părților nu poate scuti instanțele administrative sesizate de a se asigura că procesul are loc într-un termen rezonabil. Întradevăr, spre deosebire de o procedură civilă, care lasă la inițiativa procedurii părților, Curtea consideră că buna desfășurare a unei proceduri administrative în fața instanțelor grecești revine în principal responsabilității instanțelor sesizate care nu sunt obligate de atitudinea celor interesați pentru a avansa în fața instanțelor (a se vedea în special Agatos și alții c. Grecia, 19841/02, § 23, 23 septembrie 2004). 31. Curtea reafirmă că este de competența statelor contractante de a-și organiza sistemul judiciar astfel încât instanțele lor să poată garanta fiecăruia dreptul de a obține o decizie definitivă cu privire la contestațiile referitoare la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil într-un termen rezonabil (Comingersoll S.A.c. Portugalia [GC], n 35382/97, § 24, CEDO 2000-IV). Având în vedere jurisprudența sa în această privință, Curtea consideră că, în speță, durata globală a procedurii în litigiu este excesivă și nu răspunde la cerința privind termenul rezonabil din care rezultă că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) în ceea ce privește durata procedurii în despăgubire. II. 6 alin. (1) din Convenție, reclamanta se plânge, de asemenea, de caracterul echitabil al procedurilor administrative inițiate și afirmă în primul rând că nici o decizie luată în cauza sa nu a fost motivată în mod corespunzător. În plus, Comisia consideră că există o contradicție între hotărârile pronunțate de instanța administrativă de apel și de Consiliul de Stat. În plus, aceasta reproșează instanțelor sesizate că nu au examinat sau apreciat faptele cauzei. De asemenea, aceasta afirmă că, declarând recursul său în casare inadmisibilă, Consiliul de Stat a privat dreptul său de a avea acces la o instanță. În plus, reclamanta contestă imparțialitatea instanțelor sesizate și afirmă că, prin amânarea examinării acțiunii sale în despăgubire până la încheierea procedurilor în anulare, instanțele interne au utilizat un stratagem pentru a o decădea din cererea sa. În situațiile menționate anterior, recurenta vede, de asemenea, o încălcarea articolului 13 din Convenție, în măsura în care consideră că nu a avut dreptul la o acțiune efectivă, fără alte precizări. Cu privire la admisibilitate 33. Curtea reamintește că, în temeiul articolului 19 din Convenție, aceasta are sarcina de a asigura respectarea angajamentelor care rezultă din Convenție pentru părțile contractante. În special, nu este de competența sa să cunoască erorile de fapt sau de drept presupuse comise de o instanță internă, cu excepția cazului în care și în măsura în care acestea ar fi putut aduce atingere drepturilor și libertăților protejate prin convenție (a se vedea, printre altele, García Ruiz c. Spania [GC], n 30544/96, § 28, CEDO 1999 I). În plus, aceasta revine în primul rând autorităților naționale și, în special, instanțelor și instanțelor, instanțelor, instanțelor și instanțelor de judecată, instanțelor și instanțelor de judecată (a se vedea, printre altele, Streletz, Kessler și Krenz c. Germania [GC], 34044/96, 35532/97 și 44881/98, § 49, CEDH 2001-II). 34. În cazul de față, Curtea nu identifică nicio neregulă în desfășurarea procedurilor în litigiu, care au respectat principiul contradictoriei și în cursul căreia recurenta avea posibilitatea de a prezenta toate argumentele pentru apărarea intereselor sale. Curtea constată, de asemenea, că hotărârile criticate au fost motivate în mod corespunzător și că nu prezentau niciun element arbitrar. În ceea ce privește litigiul întemeiat pe art. 13 din Convenție, coroborat cu art. 6 alineatul (1), Curtea constată că este puțin dezvoltat de reclamant în cererea sa și că nu ridică nicio problemă specială. Curtea amintește într-adevăr că caracterul efectiv al unei căi de atac În sensul articolului 13 nu depinde de certitudinea unui rezultat favorabil pentru solicitant (Kudła c. Polonia [GC], n 30210/96, § 157, CEDH 2000-XI). Or, în speță, dreptul intern îi oferea recurentei posibilitatea de a contesta actele administrative care îi aduc atingere prin introducerea instanțelor administrative competente. Faptul că acestea din urmă au respins acțiunile sale nu este de natură să pună în discuție eficacitatea lor, termenul 13 care nu implică un recurs consacrat succesului (a se vedea, printre multe altele, Markoulaki c. Grecia (n, n 44858/04, § 30, 26 iulie 2007). În concluzie, Curtea consideră că, în ansamblu, procedurile în litigiu au avut un caracter echitabil, în sensul articolului 6 alineatul (1) din Convenție. 35. Prin urmare, această parte a cererii este în mod evident nefondată și trebuie respinsă în temeiul articolului 35 alineatul (3) și al articolului 4 din convenție. III. PRIVIND LEGAREA DE LA ARTICOLUL 41 DIN CONVENȚIA 36. În conformitate cu art. 41 din convenție, În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenției sau a protocoalelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei P ă r ț i contractante nu permite Ö Õ să se Õ Õ Õ impeda pe deplin consecințele acestei încălcări, Curtea acordă părții Õ, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă. Cu titlu de satisfacție echitabilă, reclamanta solicită tuturor consecințelor încălcării, și anume reangajarea sa la postul în litigiu, plata retroactivă a salariilor pierdute, a cărei sumă netă este de 91 591 EUR (EUR), precum și cheltuielile și cheltuielile suportate în fața instanțelor administrative, cu o sumă totală de aproximativ 5 400 EUR. 38. Guvernul contestă aceste pretenții și afirmă că cererile recurentei nu au nicio legătură cu motivul întemeiat pe durata procedurii în despăgubire. Guvernul observă, de asemenea, că reclamanta nu prezintă nicio cerere pentru prejudiciul moral pe care l-ar fi suferit din cauza duratei procedurii în cauză. Acesta concluzionează că o constatare de încălcare ar constitui în sine o satisfacție echitabilă suficientă sau, cu titlu accesoriu, că suma alocată recurentei nu poate depăși 1 000 EUR. 39. Curtea amintește că constatarea încălcării convenției la care a ajuns rezultă exclusiv dintr-o necunoaștere a dreptului de a-și vedea cauza auzită într-un termen rezonabil În aceste condiții, aceasta nu percepe o legătură de cauzalitate între încălcarea constatată și cererile recurentei în temeiul articolului 41 din convenție. Prin urmare, nu este necesar să i se acorde o sumă în acest sens. cererea admisibilă cu privire la motivul întemeiat pe durata excesivă a procedurii în despăgubire și inadmisibilă pentru surplusul declarat că a avut loc o încălcare a articolului 6 alineatul (1) din convenție respinge cererea de satisfacție echitabilă. În limba franceză și apoi comunicat în scris la 6 noiembrie 2008, în temeiul articolului 77 alineatul (2) și al articolului 3 din Regulamentul de procedură. Søren Nielsen Nina Vajić Modululer Președintele