ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 513/2018

Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Craiova la data de 1 septembrie 2014, sub nr. x/54/2014, reclamanta SC A. SRL a solicitat instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, să dispună anularea Deciziei nr. 121 din 25 februarie 2014, dar și anularea tuturor actelor subsecvente, respectiv decizia de impunere privind obligațiile de plată suplimentare de plată stabilite prin inspecția fiscală nr. F-DJ 395 din 21 iunie 2013; a solicitat obligarea plății adverse la plata cheltuielilor de judecată. 1.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința civilă nr. 366 din 21 septembrie 2015 a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta MFP - ANAF - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova și a anulat în parte Decizia nr. 121 din 25 februarie 2014, Dispoziția nr. 102 din 20 iunie 2013, Decizia de impunere privind obligațiile de plată stabilite de inspecția fiscală nr. F-DJ 395 din 21 iunie 2013, respectiv în ceea ce privește suma de 221.052 RON TVA, 30.467 RON penalități de întârziere și 51.187 RON majorări de întârziere aferente, 24.799 RON impozit pe profit, 6932 RON majorări de întârziere și 3.307 RON penalități de întârziere aferente, respectiv 649.673 RON diminuare pierdere fiscală și a admis în parte cererea de cheltuieli de judecată, fiind obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.773,93 RON cheltuieli de judecată. 1.

Cererea de recurs Împotriva Sentinței civile nr. 366 din 21 septembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Craiova, solicitând casarea sentinței atacate și, în urma rejudecării, pe fond, respingerea acțiunii ca neîntemeiată. În motivare, recurenta a arătat că hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488, pct. 8 noul C. proc. civ.). 1. Referitor la TVA deductibilă în suma de 124.170 RON, aferentă achiziției de semințe de floarea soarelui, facturate de B. SRL. În perioada verificată reclamanta a înregistrat în evidența contabilă în conturile de TVA deductibilă sume aferente aprovizionărilor cu semințe de floarea soarelui, în baza unui număr de 15 facturi, de la numărul 150 la numărul 165, facturi emise de furnizorul B. SRL care nu a declarat tranzacțiile prin Declarația informativă privind livrările/prestările și achizițiile efectuate pe teritoriul național - cod 394, decontul de TVA și declarația 101 privind impozitul pe profit. Din informațiile și datele culese de echipa de inspecție fiscală s-a constatat faptul că a acționat ca o persoană neimpozabilă, din data de 14 decembrie 2012 a fost radiată, astfel încât nu mai putea fi efectuat niciun control privind tranzacțiile derulate de această societate, iar împotriva administratorului societății a fost formulată plângere penală. În mod întemeiat s-a stabilit că scopul economic al acestor tranzacții nu putea fi demonstrat, drept pentru care cheltuielile înregistrate de la acest furnizor erau nedeductibile fiscal. Așa cum a arătat și la fond, în cauză își au aplicabilitate următoarele prevederi legale: - art. 11 alin. (1) Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare care precizează: "La stabilirea sumei unui impozit sau a unei taxe în înțelesul prezentului cod, autoritățile fiscale pot să nu ia în considerare o tranzacție care nu are un scop economic sau pot reîncadra forma unei tranzacții pentru a reflecta conținutul economic al tranzacției." - art. 6 alin. (1) C. proc. fisc. , republicat: "Organul fiscal este îndreptățit să aprecieze, în limitele atribuțiilor și competențelor ce îi revin, relevanța stărilor de fapt fiscale și să adopte soluția admisă de lege, întemeiată pe constatări complete asupra tuturor împrejurărilor edificatoare în cauză." - art. 126 alin. (1) Codul fiscal, care precizează: "Din punct de vedere al taxei sunt operațiuni impozabile în România cele care îndeplinesc cumulativ următoarele condiții: a) operațiunile care, în sensul art. 128 - 130, constituie sau sunt asimilate cu o livrare de bunuri sau o prestare de servicii, în sfera taxei, efectuate cu plată; b) locul de livrare a bunurilor sau de prestare a serviciilor este considerat a fi în România, în conformitate cu prevederile art. 132 și 133; c) livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor este realizată de o persoană impozabilă, astfel cum este definită la art. 127 alin. (1), acționând ca atare; d) livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor să rezulte din una dintre activitățile economice prevăzute la art. 127 alin. (2); - pct. 2 din H.G. nr. 44/2004 titlul VI "în sensul art. 126 alin. (1) din Codul fiscal, dacă cel puțin una dintre condițiile stipulate la lit. a)-d) nu este îndeplinită, operațiunea nu se cuprinde în sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată" - art. 127 alin. (1) Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare care precizează "Este considerată persoană impozabilă orice persoană care desfășoară, de o manieră independentă și indiferent de loc, activități economice de natura celor prevăzute la alin. (2), oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activități." Având în vedere aceste dispoziții legale, aplicabile speței, consideră că nu putea fi considerată deductibilă TVA înregistrată de către reclamantă din facturile emise de furnizorul B. SRL doar pe baza unor tranzacții reflectate scriptic, mai ales că existau informații și documente din care rezultă că societatea furnizoare nu a evidențiat aceste tranzacții și că aceste operațiuni nu reprezintă operațiuni economice de vânzare-cumpărare de mărfuri, ci reprezintă operațiuni prin care s-a urmărit disimularea realității prin crearea aparenței existenței unor operațiuni care în fapt nu există, scopul fiind diminuarea obligației privind impozitul pe profit și deducerea taxei pe valoarea adăugată aferentă. Motivația instanței potrivit căreia reclamanta a pus la dispoziția organelor de control toate documentele financiar contabile necesare demonstrării că operațiunile respective nu sunt fictive, achizițiile fiind înregistrate și în evidența contabilă și legată de faptul că nu i se poate imputa că la o dată ulterioară derulării tranzacțiilor furnizorul a fost declarat inactiv, nu are un temei legal întrucât autoritatea fiscală, apreciind starea de fapt fiscală, în speță desfășurarea unor operațiuni nereale, poate constata că nu au avut loc achizițiile, chiar dacă facturile fiscale existau scriptic, întrucât societatea de la care s-a aprovizionat nu a declarat tranzacțiile, nu funcționează la sediul social declarat, nu a răspuns solicitărilor în vederea efectuării inspecției fiscale și i s-a întocmit dosar penal. Prin urmare, având în vedere faptul că nu s-a putut stabili realitatea livrării și implicit realitatea datelor înscrise în facturile fiscale întocmite pentru aceste operațiuni în baza cărora s-a dedus taxa pe valoarea adăugată, iar furnizorul nu a înregistrat facturile respective și astfel nu a fost colectată taxa pe valoarea adăugată aferentă, este evident că reclamanta nu putea beneficia de dreptul de deducere a TVA, în cuantum de 124.170 RON, aferentă achiziției de semințe" de floarea soarelui facturate de B. SRL. Cu privire la practica în materie a Curții Europene de Justiție, în considerentele sentinței instanței de fond sunt reținute o soluții care, în opinia noastră, nu au legătură cu prezenta cauză: - cauzele reunite C-354/355/03 Optigen Itd, ș.a. se referă la utilizarea în deducerea TVA a unui cod de înregistrare fictiv; - cauza C-409/04 Teleos ș.a. tratează situația în care vânzătorul aplică regimul fiscal aferent livrărilor intracomunitare în baza unor documente fictive, mărfurile nepărăsind teritoriul statului de livrare; - deciziile CEJ nr. 439/2004, 95/2007, 98/1998 prin care au fost pronunțate soluții cu privire la livrările intracomunitare realizate în baza uni contract nul, cu nerespectarea anumitor cerințe de formă sau că nu au fost respectate anumite condiții privind acordarea deductibilității TVA. Consideră că prin reținerea acestor soluții pronunțate de către CEJ, instanța de fond decide că reclamantei nu i se poate reține o culpă cu caracter general, în domeniul fiscal, cu privire la eventuale livrări intracomunitare, situația de fapt reținută în raportul de inspecție fiscală neavând nicio legătură cu aceste livrări intracomunitare. În ceea ce privește cauza C-255/02 Halifax, deși soluția este citată în întregime, instanța de fond reține fără temei la pronunțarea soluției numai partea favorabilă reclamantei. În soluția CEJ se precizează în mod clar că în situația în care se face dovada că astfel de operațiuni fictive sunt în fapt practici abuzive, Directiva a VI-a interzice exercitarea dreptului de deducere a TVA plătit în amonte, cu consecința reevaluării tranzacțiilor în scopul determinării situației reale. În speță, inspecția fiscală a făcut dovada faptului că ne aflăm în situația unei practici abuzive, neconforme cu mecanismele TVA (a înregistrat achiziții de la o societate comercială care nici nu funcționa la sediul declarat) și, în consecință, dreptul deducere nu putea fi acordat. 2. Referitor la cheltuielile deductibile cu transportul de bunuri în suma totala de 495.1100 RON, înregistrate în octombrie 2011, reclamanta a înregistrat aceste cheltuieli în baza facturii seria CTFAN nr. 9788352 din 31 octombrie 2011, emisă de către C. SRL. Din exemplarul prezentat inspecției fiscale rezultă că la rubrica denumirea produselor sau serviciilor este înscris «transport conform deviz», fără a fi indicat prețul per kilometru, numărul de kilometri care fac obiectul transportului. Factura în cauză nu era însoțită de un deviz din care să rezulte numărul de curse efectuate, ruta de transport sau orice alte documente care să justifice prestarea serviciului de către furnizor. 3. Referitor la TVA deductibilă în sumă de 83.165 RON aferentă unor lucrări de reabilitare hale de producție, facturate de D. SRL. În luna aprilie 2012 societatea a exercitat dreptul de deducere a TVA în sumă de 83.165 RON în baza facturii din 30 aprilie 2012, emisă de către D. SRL, reprezentând lucrări de reabilitare hale de producție în sumă de 346.522 RON fără TVA. Această sumă a fost înregistrată în contul 231 «Imobilizări în curs» fără să se procedeze la majorarea valorii halelor de producție înregistrate în contabilitate, conform inventarierii patrimoniului pentru anul 2012. În urma inspectării halelor de producție care au făcut obiectul modernizării, în temeiul art. 49 alin. (1), lit. d) și art. 64 C. proc. fisc. , echipa de inspecție fiscală a constatat că lucrările menționate în devizul de lucrări nu au fost efectuate, drept pentru care, în mod întemeiat nu s-a acordat petentei dreptul de deducere a TVA în sumă de 83.165 RON. Inspecția fiscală a considerat că este suficientă inspectarea halelor respective, atâta timp cât s-a putut stabili cu certitudine faptul că niciuna din lucrările menționate de către reclamantă nu era realizată. De asemenea, reclamanta avea posibilitatea ca, în temeiul art. 55, alin. (2) C. proc. fisc. , să numească un expert pe cheltuiala proprie. La dosarul de soluționare a contestației prealabile reclamanta a depus în probațiune, cu adresa înregistrată la AJFP Dolj sub nr. 105533 din 1 octombrie 2013, Raportul de expertiză tehnică extrajudiciară în specialitatea construcții întocmit de expert tehnic judiciar E. Din analiza acestui document s-au reținut următoarele aspecte: - raportul de expertiză a fost întocmit la data de 24 septembrie 2013; - la Cap. II "Desfășurarea expertizei" din raportul de expertiză se precizează: "Devizul oferta inițial întocmit și aprobat de beneficiar cuprindea tencuieli la tavane în suprafață de 1.050 mp. După o analiză mai aprofundată, s-a constatat că aceste lucrări nu sunt necesare întrucât planșeele sunt realizate din chesoane prefabricate și necesită decât realizarea gletului de ipsos și zugrăveli cu var lavabil. Astfel, la solicitarea beneficiarului, prin adresa nr. 45 din 19 februarie 2012 s-a solicitat introducerea articolelor de deviz ce se referă la reabilitarea acoperișului cu șarpantă și învelitoare din tablă, renunțându-se la tencuieli la tavane. A fost întocmit un nou deviz ofertă și care a fost acceptat de beneficiar. Acest deviz de lucrări parțial diferite de cel inițial nu a fost pus la dispoziția echipei de inspecție fiscală la data controlului"; Prin urmare, față de mențiunile din raportul de expertiză tehnică extrajudiciară mai sus citate, rezultă că devizul ofertat inițial cuprindea lucrări de construcții care nu erau necesare la obiectivul în cauza, astfel că reclamanta, în calitate de beneficiar, solicita constructorului prin adresa nr. 45 din 19 februarie 2012 întocmirea unui nou deviz care să cuprindă alte lucrări, renunțându-se la cele care nu erau necesare, constatate de expertul tehnic. În raportul de expertiză tehnică extrajudiciară depus de către reclamantă în susținerea contestației prealabile s-a reținut că o parte din lucrările incluse în devizul prezentat inspecției fiscale nu se regăseau pe teren. În consecință, situația creată prin emiterea unui deviz de lucrări modificat, anterior datei de 19 septembrie 2013, când s-a efectuat expertiză, care nu a fost modificat în sensul excluderii lucrărilor care nu erau necesare, ci în sensul introducerii unor lucrări care a căror realizare nu este certă, nu poate susține factura din 30 aprilie 2012, emisă de D. SRL.

Cu privire la impozitul pe profit suplimentar în cuantum de 24.799 RON, În mod neîntemeiat instanța de fond a stabilit că reclamanta a justificat caracterul deductibil al cheltuielilor cu materia primă achiziționată de la B. SRL. Așa cum am susținut și la fond, reclamanta nu a prezentat inspecției fiscale și nici în susținerea contestației prealabile documente din care să rezulte prestarea efectivă a serviciile de transport, o detaliere a acestor servicii în care să se reflecte numărul de curse efectuate, prețul per kilometru, numărul de kilometri, neputându-se astfel stabili realitatea și utilitatea serviciilor facturate. La acordarea deductibilității pentru suma de 517.374 RON, ce reprezenta contravaloare materie primă floarea soarelui achiziționată de la B. SRL, instanța trebuia să aibă în vedere dispozițiile art. 21 alin. (4) lit. m) C. fisc. , pct. 48 Titlul II din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Codului fiscal.

În ceea ce privește diminuarea pierderii fiscale înregistrate de societate cu suma de 1.826.322 RON, în octombrie 2011 reclamanta a înregistrat cheltuieli deductibile cu transportul de bunuri în sumă totală de 495.000 RON, în baza facturii din 31 octombrie 2011, emisă de C. SRL, care la rubrica denumirea produselor sau serviciilor avea înscris «transport conform deviz», fără a fi indicat prețul per kilometru, numărul de kilometri care fac obiectul transportului. Așa cum am arătat și în cazul TVA, factura în cauză nu era însoțită de un deviz din care să rezulte numărul de curse efectuate, ruta de transport sau orice alte documente care să justifice prestarea serviciului de către furnizor, De asemenea, în octombrie 2011 societatea a înregistrat cheltuieli deductibile în sumă totală de 475.750 RON pentru servicii de cazare, alimentație publică și închiriere sală conferințe la Hotel F., în baza a trei facturi emise de G. SRL, iar în martie 2012 societatea a înregistrat cheltuieli deductibile în sumă de 64.200 RON, reprezentând servicii închiriere sală conferințe la Hotel F., în baza facturii din 29 martie 2012, emisă de același furnizor, fără a justifica necesitatea prestării acestor servicii în scopul activităților desfășurate. Reclamanta nu a prezentat inspecției fiscale și nici în susținerea contestației prealabile documente din care să rezulte prestarea efectivă a serviciile de transport, o detaliere a acestor servicii în care să se reflecte numărul de curse efectuate, prețul per kilometru, numărul de kilometri, neputându-se astfel stabili realitatea și utilitatea serviciilor facturate. La acordarea deductibilității pentru suma de 517.374 RON, instanța trebuia să aibă în vedere dispozițiile art. 21 alin. (4), lit. m) C. fisc. , pct. 48 Titlul II din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Codul fiscal. Având în vedere situația de fapt reținută de către inspecția fiscală, consideră că pierderea fiscală trebuia diminuată cu suma de 1.826.322 RON și nu 1.176.649 RON așa cum greșit a reținut instanța de fond.

Cu privire la accesoriile obligațiilor bugetare stabilite prin decizia de impunere a cărei anulare parțială a fost dispusă de către instanța de fond, în condițiile în care reclamanta datorează întreg debitul principal, textele legale din C. proc. fisc. , art. 119, 120A1 alin. (1), (2), (3), sunt lipsite de echivoc. Astfel, potrivit art. 119, alin. (1) "Dispoziții generale privind dobânzi și penalități de întârziere", C. proc. fisc. : "Pentru neachitarea la termenul de scadență de către debitor a obligațiilor de plată, se datorează după acest termen dobânzi și penalități de întârziere." Iar potrivit art. 120, alin. (1) C. proc. fisc. dobânzile "se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență și până la data stingerii sumei datorate inclusiv." De asemenea, penalitățile de întârziere individualizate în act, sunt calculate potrivit art. 120A1, "Penalități de întârziere", C. proc. fisc. : "(1) Penalitățile de întârziere reprezintă sancțiunea pentru neîndeplinirea obligațiilor de plată la scadență și se calculează pentru fiecare zi de întârziere, începând cu ziua imediat următoare termenului de scadență și până la data stingerii sumei datorate inclusiv. Dispozițiile art. 120 alin. (2)-(6) sunt aplicabile în mod corespunzător." Din toate aceste dispoziții anterior menționate rezultă că nu este condiționată impunerea fiscală de săvârșirea faptei cu vinovăție, în speța de față data scadentă a obligației principale fiind stabilită de legea fiscală și fiind nerespectată de către reclamant. În concluzie, față de motivele invocate, consideră că se impune admiterea recursului, casarea sentinței instanței de fond în sensul respingerii în totalitate a cererii introductive, ca netemeinică și nelegală, cu consecința menținerii actelor noastre ca temeinice și legale. 1.4. Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului, menținerea Sentinței nr. 366 din 21 septembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Craiova ca temeinică și legală. II. Procedura derulată în recurs 1. Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 9 octombrie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Prin încheierea de ședință din 4 decembrie 2017, completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de recurentul -pârât și, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ. a acordat termen pentru judecarea acestuia în ședință publică. 2. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând legalitatea sentinței atacate, prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. În fapt, în perioada 10 - 21 iunie 2013 a avut loc. o inspecție fiscală la sediul reclamantei având ca obiect TVA, impozitul pe veniturile din dividendele distribuite persoanelor fizice, impozit pe profit/plăți anticipate în contul impozitului pe profit anual datorat/datorate de persoanele juridice române, altele decât cele de la pct. 1 precum și de persoanele juridice cu sediul social în România înființate potrivit legislației europene, respectiv impozitul pe veniturile din dividende distribuite persoanelor juridice, perioada supusă verificării fiind 1 ianuarie 2010 - 31 martie 2013. Urmare a acestei verificări a fost întocmit Raportul de inspecție fiscală(RIF) nr. x din 21 iunie 2013. În temeiul acestei inspecții fiscale a fost emisă Dispoziția nr. 102 din 20 iunie 2013 privind unele măsuri stabilite de organele de inspecție fiscală respectiv Decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. DJ 395 din 21 iunie 2013. Contestația reclamantei împotriva acestor acte administrativ fiscale a fost respinsă prin Decizia nr. 121 din 25 februarie 2014. Prin sentința recurată, instanța de fond a anulat în parte actele administrativ-fiscale atacate, în ceea ce privește suma de 221.052 RON TVA, 30.467 RON penalități de întârziere și 51.187 RON majorări de întârziere aferente, 24.799 RON impozit pe profit, 6932 RON majorări de întârziere și 3.307 RON penalități de întârziere aferente, respectiv 649.673 RON diminuare pierdere fiscală. Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că, în raport de considerentele primei instanțe, criticile din recurs sunt generale, nefiind aduse argumente pertinente față de motivele de nelegalitate reținute în concret de către Curtea de Apel. 1. În ceea ce privește achiziția de floarea soarelui de la SCB. SRL, s-a susținut de către organul fiscal că reclamanta ar fi exercitat dreptul de deducere a TVA în suma de 124.170 RON, în condițiile în care furnizorul nu a evidențiat aceste tranzacții, nu funcționează la sediul social declarat, nu a răspuns solicitărilor în vederea efectuării inspecției fiscale și administratorului i s-a întocmit dosar penal. Se susține lipsa calității de document justificativ a facturilor și implicit nelegalitatea actului administrativ atacat pe motivul că operațiunile dintre cele două societăți nu sunt reale. Curtea constată însă că, în mod legal și temeinic instanța de fond a apreciat că nu s-a dovedit că operațiunile dintre cele două societăți sunt nereale. Trebuie avută în vedere în acest sens Hotărârea Curții Europene de Justiție a fost dată în Cauza C-277/14, apărută că urmare a unui litigiu între o societate poloneză PPUH Stehcemp și Camera Fiscală. "... în primul rând, criteriul privind existența furnizorului bunurilor sau a dreptului acestuia de a emite facturi, astfel cum rezultă din reglementarea în discuție în litigiul principal ... nu figurează printre condițiile dreptului de deducere … Dispozițiile celei de a șasea directive trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale, precum cea în discuție în litigiul principal, prin care nu i se recunoaște unei persoane impozabile dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată datorate sau achitate pentru bunuri care i-au fost livrate pentru motivele că factură a fost emisă de un operator care trebuie considerat, având în vedere criteriile prevăzute de această reglementare, drept un operator inexistent și că este imposibil să se stabilească identitatea adevăratului furnizor al bunurilor, cu excepția cazului în care se stabilește, în raport cu elemente obiective și fără a se solicită din partea persoanei impozabile verificări a căror sarcina nu îi revine, că această persoană impozabilă știa sau ar fi trebuit să știe că livrarea menționată era implicată într-o fraudă privind taxa pe valoarea adăugată, aspect a cărui verificare este de competență instanței de trimitere." Decizia CJUE stabilește că este sarcina administrației fiscale care a constatat fraude sau neregularități comise de persoana care a emis factura să stabilească, în raport cu elemente obiective și fără a solicita din partea destinatarului facturii verificări a căror sarcina nu îi revine, că acest destinatar știa sau ar fi trebuit să știe că operațiunea invocată pentru a justifică dreptul de deducere era implicată într-o fraudă privind TVA-ul. În speță, organele de control s-au limitat în a constata că facturile emise de societatea vânzătoare nu sunt înregistrate în evidentele contabile ale acesteia, că aceasta nu funcționează la sediul social declarat, nu a răspuns solicitărilor în vederea efectuării inspecției fiscale și administratorului i s-a întocmit dosar penal. Înalta Curte apreciază că, atâta timp cât achizițiile s-au realizat de la un furnizor anterior datei declarării acestuia ca inactiv - 18 mai 2011, nu se poate reține, cu titlu absolut, neductibilitatea TVA. Așa cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, tranzacțiile dintre reclamanta-intimată și SC B. SRL au fost efectuate înainte de data publicării OPANAF nr. 2.024 din 2 mai 2011 în Monitorul Oficial, prin care furnizorul era declarat inactiv. Merită menționată de asemenea jurisprudența CJUE în cauza C-277/14 Florian Stefanek ș.a. a statuat: "Deși o astfel de persoană impozabilă poate fi obligată, în cazul în care dispune de indicii care permit să se bănuiască existența unor nereguli sau fraude, să se informeze cu privire la operatorul de la care intenționează să achiziționeze bunuri sau servicii pentru a se asigura de fiabilitatea acestuia, administrația fiscală nu poate impune totuși în general respectivei persoane impozabile, pe de o parte, să verifice dacă emitentul facturii aferente bunurilor și serviciilor pentru care se solicită exercitarea acestui drept dispunea de bunurile în cauză și era în măsură să le livreze și dacă și-a îndeplinit obligațiile privind declararea și plata TVA-ului pentru a se asigura că nu există nereguli sau fraude la nivelul operatorilor din amonte sau, pe de altă parte, să dispună de documente în această privință (a se vedea în acest sens Hotărârea Mahageben și David, C-80/11 și C-142/11, EU:C:2012:373, punctele 60 și 61, Hotărârea Stroy trans, C-642/11, EU:C:2013:54, punctul 49, precum și Ordonanța Jagiello, C-33/13, EU:C:2014:184, punctele 38 și 39). În aceasta cauza, CJUE a concluzionat: Dispozițiile celei de A șasea directive 77/388/CEE a Consiliului din 17 mai 1977 privind armonizarea legislațiilor statelor membre referitoare la impozitele pe cifra de afaceri - sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată: baza unitară de evaluare, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2002/38/CE a Consiliului din 7 mai 2002, trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale, precum cea în discuție în litigiul principal, prin care nu i se recunoaște unei persoane impozabile dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată datorate sau achitate pentru bunuri care i-au fost livrate pentru motivele că factura a fost emisă de un operator care trebuie considerat, având în vedere criteriile prevăzute de această reglementare, drept un operator inexistent și că este imposibil să se stabilească identitatea adevăratului furnizor al bunurilor, cu excepția cazului în care se stabilește, în raport cu elemente obiective și fără a se solicita din partea persoanei impozabile verificări a căror sarcină nu îi revine, că această persoană impozabilă știa sau ar fi trebuit să știe că livrarea menționată era implicată într-o fraudă privind taxa pe valoarea adăugată, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere. Or, în speța de față, organele de control fiscal nu au constatat faptul că intimata nu a efectuat verificări pe care în mod rezonabil le-ar fi putut efectua pentru a afla dacă furnizorul este implicat într-o fraudă fiscală. 2. În privința relației comerciale cu SC C. SRL, organele fiscale au reținut că, în luna octombrie 2011, reclamanta și-a exercitat dreptul de deducere a TVA în valoare de 118.800 RON, în baza facturii din 31 octombrie 2011, care la rubrica denumirea produselor sau serviciilor avea înscris "transport conform deviz", fără a fi indicat prețul per kilometru, respectiv numărul de km care fac obiectul transportului. Au mai reținut organele fiscale că, pentru justificarea prestării serviciilor înscrise în factură, contestatoarea nu a prezentat inspecției fiscale acte din care să rezulte numărul de curse efectuate, ruta de transport, numărul de km, tariful per km. Din cuprinsul contractului nr. x și a actului adițional la acesta, corect instanța de fond a constatat că, la data de 30 septembrie 2011 s-a încheiat între reclamantă, în calitate de expeditor și SC C. SRL, în calitate de cărăuș, contractul de transport auto de mărfuri având ca obiect transportul de profile de metal de către cărăuș. Acesta din urmă s-a obligat să pună la dispoziția reclamantei mai multe vehicule astfel cum au fost identificate în cuprinsul actului adițional. În executarea Contractului nr. x și a Actului adițional la acesta, SC C. SRL a emis factura fiscală nr. x, în valoarea de 613.800 RON din care 118.800 RON TVA, factură ce este însoțită de un decont prestații mijloace auto și utilaje pentru luna octombrie și care are un număr de 10 poziții în care, pentru fiecare autovehicul este identificat numărul de km, tariful RON/km/oră, valoarea totală. Instanța de fond a apreciat judicios că, pentru prestațiile de la pozițiile 1,2 și 7 reclamanta deține documente justificative care îndeplinesc condițiile legale pentru a fi apreciat drept cheltuieli deductibile. Astfel, din totalul sumei de 118.800 RON cât a fost reținută de intimată ca fiind dedusă nejustificat, suma de 32.552 RON a fost dedusă justificat și care reprezintă TVA-ul aferent prestațiilor menționate la pozițiile 1,2 și 7 din decont, în vreme ce suma de 86.248 RON este dedusă nejustificat de reclamantă. 3. Referitor la relația comercială cu SC D. SRL, s-a apreciat că reclamanta ar fi exercitat nejustificat dreptul de deducere a TVA în suma de 83.165 RON, aferent unor lucrări de reabilitare hale, în valoare totală de 346.522 RON fără TVA. Din cuprinsul raportului de expertiză tehnică specialitatea construcții civile rezultă că doar o parte din lucrările menționate în devizul de lucrări și pentru care a fost emisă factura din 30 aprilie 2012 de către SC D. SRL au fost realizate de aceasta, valoarea lucrărilor efectuate fiind de 271.375 RON, fără TVA în loc de 346.522 RON, fără TVA. Așadar, în raport de cele constatate prin raportul de expertiză sus-menționat și față de prevederile art. 145 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 instanța de fond a apreciat întemeiat că reclamanta și-a dedus corect TVA-ul doar pentru valoarea lucrărilor efectiv prestate de către SC D. SRL, respectiv 65.130 RON TVA (aferent valorii de 271.375 RON) în loc de 83.165 RON. 4. Cu privire la impozitul pe profit suplimentar Reținându-se caracterul deductibil al cheltuielilor cu floarea-soarelui achiziționată de la SC B. SRL, corect se impune deducerea impozitului pe profit suplimentar în cuantum de 24.799 RON. 5. Cu privire la diminuarea pierderii fiscale înregistrate de reclamantă, prima instanță a reținut motivat această pierdere, având în vedere cheltuielile considerate deductibile. 6. Cu privire la accesoriile obligațiilor bugetare. Fiind dispusă anularea parțială a deciziei de impunere de către instanța de fond, în mod corect s-au redus penalitățile de întârziere, în baza principiului accesorium sequitur principale. 3. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.