În cauza Karvountzis c. Grecia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea întâi), care se află într-o cameră compusă din Nina Vajić, președinte, Christos Rozakis, Khanlarningyev, Dean Spielmann, Sour Erik Jebens, Giorgio Malinverni, George Nicolaou, judecători, și de Søren Nielsen, grefier de secțiune După ce a deliberat în camera Consiliului la 16 octombrie 2008, Rend la hotărâre că aici, adoptat la această dată procedural A la origine a cauzei se află o cerere (n 33572/05) îndreptată împotriva Republicii Elene și inclusiv un resortisant al acestui stat, domnul Georgios Karvountzis ( La 23 septembrie 2005, Tribunalul a sesizat Curtea în temeiul articolului 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( Patsopoulou, membru al Consiliului Juridic al statului. Reclamantul s-a plâns, sub aspectul articolului 6 alineatul (1) din Convenție, de durata unei proceduri de recurs. Prin decizia din 20 septembrie 2007, Curtea a declarat cererea parțial admisibilă. ÎN FAȚĂ CIRCONSTANCE DE LA □ SPECE Reclamantul s-a născut în 1957 și locuiește în Kiato (Peloponnese). Printr-o decizie comună din 14 octombrie 1999 (n 108678/874/0010), miniștrii de finanțe, de transporturi și de comunicații au efectuat o vânzare totală de 1 001 213,5 m2 în beneficiul În vederea construirii unei noi linii de cale ferată, finanțată din bugetul prevăzut pentru Jocurile Olimpice din vara anului 2004, reclamantul, care se afla printre proprietarii exproprieți, instalase pe terenul său o stație de benzină. La 3 ianuarie 2001, la tribunalul de primă instanță din cadrul unei acțiuni care are ca scop stabilirea unui preț unitar provizoriu de despăgubire pe metru pătrat. La tribunalul de primă instanță a avut loc la 28 februarie 2001. La 28 iunie 2001, tribunalul a examinat o sută șaisprezece cereri de proprietari expropriați și optzeci de terți. În ceea ce privește bunurile reclamantului, Tribunalul a stabilit prețul unitar provizoriu de despăgubire la 40 000 drahmes (117 EUR) pe metru pătrat (judecata nr. 60/2001). La 24 octombrie 2001, Tribunalul l-a recunoscut pe reclamant ca titular al dreptului la despăgubiri (decizia nr. 94/2001). 10. La 19 noiembrie și respectiv 13 decembrie 2001, la .I.O.S. și, respectiv, la solicitant, au sesizat instanța de apel a Naupliei cu privire la o acțiune de stabilire a prețului unitar definitiv de despăgubire. O sută douăzeci de alți proprietari expropriați au sesizat, de asemenea, instanța de apel în cadrul aceleiași cauze. Lacul a avut loc la 17 aprilie 2002. 11. La 5 iulie 2002, instanța de apel din Nauplie, invocând rapoarte tehnice și hotărâri de stabilire a indemnizațiilor pentru terenuri învecinate, a fixat prețul unitar definitiv de despăgubire la 88 EUR pe metru pătrat (hotărârea nr. 421/2002). 12. La 4 iulie 2003, reclamantul s-a ocupat de casare. În decembrie 2003, el și-a prezentat recursul în fața Curții de Casație și a solicitat stabilirea unei date de încuviințare. Aceasta a avut loc la 4 februarie 2005. 13. La 1 aprilie 2005, Curtea de Casație a clasat parțial hotărârea atacată și a trimis cauza în fața instanței din Nauplie (hotărârea nr. 588/200514). La 10 octombrie 2005, reclamantul a solicitat stabilirea unei date din cui, care a fost stabilită inițial la 1 martie 2006, și a fost amânată de două ori la cererea părților. La 17 ianuarie 2007, încuviințarea a fost amânată, de data aceasta din oficiu. La 31 iulie 2007, instanța de apel din Nauplie a stabilit prețul unitar definitiv de despăgubire la 118 EUR pe metru pătrat și a respins cererea de despăgubire pentru lipsa de câștig a întreprinderii reclamantului în cadrul procedurii de expropriere (hotărârea nr. 238/2007). II. UL ȘI PRACTICA INTERNE PERTINENTE 16. Dispozițiile relevante din Codul de procedură civilă se citesc astfel. art. 106 Instanța acționează numai la cererea unei părți și decide pe baza declarațiilor formulate de părți (...) art. 108 Actele de procedură se desfășoară la inițiativa și diligența părților (...) Articolele menționate anterior consacră principiile dispoziției landului ( χή πρωτοβουλίας τ ) În conformitate cu principiul dispoziției din statul membru în cauză, protecția judiciară în litigiile civile este acordată numai dacă este solicitată de către părți, în măsura în care aceaceasta este și continuă să fie legală. În plus, în conformitate cu principiul inițiativei părților, progresul unei proceduri civile depinde în totalitate de diligența părților (P. Yessiou-Faltsi), În conformitate cu art. 6 alineatul (1) din Convenție, în cazul în care părțile relevante sunt astfel formulate, reclamantul denunță durata procedurii. Orice persoană are dreptul la audierea cauzei sale (...) într-un termen rezonabil, de către o instanță (...), care va decide (...) contestațiile privind drepturile și obligațiile sale cu caracter civil (...) Perioada care trebuie luată în considerare 18. Perioada care urmează să fie luată în considerare a început la 3 ianuarie 2001, cu sesizarea Tribunalului de Primă Instană din Corint cu privire la o acțiune de stabilire a prețului unitar provizoriu de despăgubire și s-a încheiat la 31 iulie 2007, cu pronunțarea hotărârii nr. 238/2007 a Tribunalului de Primă Instană din Nauplie și, prin urmare, a durat șase ani și mai mult de șase luni la trei grade de jurisdicie. Caracterul rezonabil al duratei procedurii 19. Guvernul efectuează o analiză cronologică a procedurii și afirmă că, în ceea ce privește complexitatea cauzei, în care instanțele sesizate au trebuit să stabilească o cale de atac pentru mai mulți proprietari expropriați, aceasta a avut o durată rezonabilă. Nu se poate ridica nicio întârziere nejustificată în ceea ce privește partea instanțelor sesizate. 20. Reclamantul se opune acestor teze și susține că cauza sa a avut o durată excesivă de timp. 21. Curtea reamintește că caracterul rezonabil al duratei unei proceduri în care se soluționează o cauză apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și ținând cont de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente, precum și de obiectul litigiului pentru cei interesați (a se vedea, printre multe altele, Frydlender c. Franța [GC], 30979/96, § 43, CEDO 2000-VII). 22. Pe de altă parte, numai încetinitorii imputabili autorităților judiciare competente pot determina o depășire a termenului rezonabil care contravine Convenției. Chiar și în sistemele juridice care consacră principiul derulării procesului de către părți, atitudinea celor interesați nu scutește judecătorii de a asigura celeritatea dorită de art. 6 alin. (1) (Litozalis c. Grecia, 62771/00, § 30, 5 februarie 2004). 23. Curtea consideră mai întâi că, având în vedere natura litigiului și în special numărul de proprietari expropriați, cauza prezenta, fără îndoială, o anumită complexitate. În ceea ce privește comportamentul ulterior al părților, Curtea arată că reclamantului i-a luat un an pentru a se ocupa de casare, termen pe care l-a prelungit cu mai mult de cinci luni înainte de a depune o copie a acestui recurs în fața Curții de Casație și de a solicita stabilirea unei date de încuviințare și pe care a așteptat șase luni pentru a revoca instanța în fața Tribunalului din Nauplie după retrimiterea cauzei de către Curtea de Casație. Acest comportament, pentru care reclamantul nu oferă nicio explicație temeinică, este la originea unei întârzieri globale de aproximativ doi ani, pe care statul nu poate fi considerat responsabil. Curtea constată într-adevăr că, în conformitate cu principiile dispoziției din partea instanței judecătorești și a inițiativei părților consacrate la articolele 106 și 108 din Codul de procedură civilă (a se vedea punctul 16 de mai sus), progresul procedurii depinde în întregime de diligența părților. ; în cazul în care acestea abandonează temporar sau definitiv în instanță, instanțele nu le pot impune din proprie inițiativă redresarea (a se vedea, printre multe altele, Makropoulou și altele c. Grecia , 646/05, 26 aprilie 2007).În plus, Curtea arată că părțile au solicitat de două ori raportul din la tribunal în fața instanei de judecată după trimiterea cauzei de către Curtea de Casație, ceea ce a întârziat și mai mult examinarea cauzei. 24. În ceea ce privește comportamentul autorităilor judiciare, Curtea consideră că nu le pot fi reproșate perioade de inactivitate sau de încetinire nejustificată. Întradevăr, Curtea arată că procedura în fața Tribunalului de Primă Instanță din Corint a durat aproximativ șase luni; prima procedură în fața Tribunalului de apel din Nauplie a durat aproximativ șapte luni și cea în fața Curții de Casație un an și aproximativ patru luni de la data cererii reclamantului de stabilire a unei date de încuviințare. În ceea ce privește procedura ulterioară trimiterii de către Curtea de Casație, aceasta a avut o durată de aproximativ un an și nouă luni de la data cererii reclamantului de stabilire a unei date de încuviințare în fața instanței judecătorești. În opinia Curții, aceste termene nu pot fi considerate excesive. 25. Având în vedere toate elementele colectate, Curtea consideră că nu s-a depășit termenul rezonabil al termenului limită în sensul articolului 6 alineatul (1) din Convenție. Întocmit în limba franceză și comunicat în scris la 6 noiembrie 2008, în temeiul articolului 77 alineatele (2) și (3) din Regulamentul de procedură.
PREMIÈRE SECTION
KARVOUNTZIS c. GRÈCE
(Requête n
o
35172/05)
ARRÊT
6 novembre 2008
06/02/2009
Cet arrêt peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Karvountzis c. Grèce,
La Cour européenne des droits de l’homme (première section), siégeant en une chambre composée de
:
Nina Vajić,
présidente,
Christos Rozakis,
Khanlar Hajiyev,
Dean Spielmann,
Sverre Erik Jebens,
Giorgio Malinverni,
George Nicolaou,
juges,
et de Søren Nielsen,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 16 octobre 2008,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
35172/05) dirigée contre la République hellénique et dont un ressortissant de cet Etat, M.
Georgios Karvountzis («
le requérant
»), a saisi la Cour le 23 septembre 2005 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est représenté par M
e
le Gouvernement
») est représenté par les délégués de son agent, M.
S.
Spyropoulos et M
me
O.
Patsopoulou, assesseurs auprès du Conseil juridique de l’Etat.
3.
Le requérant se plaignait, sous l’angle de l’article 6 § 1 de la Convention, de la durée d’une procédure d’indemnisation.
4.
Par une décision du 20 septembre 2007, la Cour a déclaré la requête partiellement recevable.
I.
5.
Le requérant est né en 1957 et réside à Kiato (Péloponnèse).
6.
Par une décision conjointe du 14 octobre 1999 (n
o
108678/9374/0010), les ministres des Finances, des Transports et des Communications procédèrent à l’expropriation d’une superficie totale de 1
001
213,5 m² au profit de l’Organisme des chemins de fer helléniques (
Οργανισμός Σιδηροδρόμων Ελλάδος
, ci-après «
l’OSE
») en vue de la construction d’une nouvelle ligne de chemin de fer, financée par le budget prévu pour les Jeux Olympiques d’Athènes de l’été 2004. Le requérant, qui se trouvait parmi les propriétaires expropriés, avait installé sur son terrain une station-service.
7.
Le 3 janvier 2001, l’OSE saisit le tribunal de première instance de Corinthe d’une action tendant à ce qu’un prix unitaire provisoire d’indemnisation au mètre carré soit fixé. L’audience eut lieu le 28 février 2001.
8.
Le 28 juin 2001, le tribunal examina cent seize demandes de propriétaires expropriés et quatre-vingt six tierces interventions. S’agissant des biens du requérant, il fixa le prix unitaire provisoire d’indemnisation à 40
000 drachmes (117 euros) au mètre carré (jugement n
o
60/2001).
9.
Le 24 octobre 2001, le tribunal reconnut le requérant comme le titulaire de l’indemnité provisoire (décision n
o
94/2001).
10.
Les 19 novembre et 13 décembre 2001 respectivement, l’OSE et le requérant saisirent la cour d’appel de Nauplie d’une action tendant à ce que le prix unitaire définitif d’indemnisation soit fixé. Cent vingt autres propriétaires expropriés saisirent également la cour d’appel dans le cadre de la même affaire. L’audience eut lieu le 17 avril 2002.
11.
Le 5 juillet 2002, la cour d’appel de Nauplie, invoquant des rapports techniques et des arrêts fixant des indemnités pour des terrains avoisinants, fixa le prix unitaire définitif d’indemnisation à 88 euros au mètre carré (arrêt n
o
421/2002).
12.
Le 4 juillet 2003, le requérant se pourvut en cassation. Le 10
décembre 2003, il déposa son pourvoi devant la Cour de cassation et demanda la fixation d’une date d’audience. Celle-ci eut lieu le 4 février 2005.
13.
Le 1
er
avril 2005, la Cour de cassation cassa partiellement l’arrêt attaqué et renvoya l’affaire devant la cour d’appel de Nauplie (arrêt n
o
588/2005).
14.
Le 10 octobre 2005, le requérant demanda la fixation d’une date d’audience. Celle-ci fut initialement fixée au 1
er
mars 2006, puis reportée à deux reprises à la demande des parties. Le 17 janvier 2007, l’audience fut à nouveau ajournée, cette fois d’office. Elle eut lieu le 7 mars 2007.
15.
Le 31 juillet 2007, la cour d’appel de Nauplie fixa le prix unitaire définitif d’indemnisation à 118 euros au mètre carré et rejeta la demande d’indemnisation pour le manque à gagner de l’entreprise du requérant lors de la procédure d’expropriation (arrêt n
o
238/2007).
II.
16.
Les dispositions pertinentes du code de procédure civile se lisent ainsi
:
Article 106
«
Le tribunal agit uniquement à la demande d’une partie et décide sur la base des allégations soulevées par les parties (...)
»
Article 108
«
Les actes de procédure sont réalisés à l’initiative et à la diligence des parties (...)
»
Les articles susmentionnés consacrent respectivement les principes de la disposition de l’instance (
αρχή διαθέσεως
) et de l’initiative des parties (
αρχή πρωτοβουλίας των διαδίκων
). Selon le principe de la disposition de l’instance, la protection judiciaire dans le cadre des litiges civils est accordée seulement si elle est demandée par les parties, dans la mesure où elle l’est et si elle continue à l’être. Par ailleurs, selon le principe de l’initiative des parties, le progrès d’une procédure civile dépend entièrement de la diligence des parties (P. Yessiou-Faltsi,
Civil Procedure in Hellas
, éd.
Sakkoulas-Kluwer, p. 45 et suiv.).
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
17.
Le requérant dénonce la durée de la procédure. Il invoque l’article 6 § 1 de la Convention, dont les parties pertinentes sont ainsi libellées
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue (...) dans un délai raisonnable, par un tribunal (...), qui décidera (...) des contestations sur ses droits et obligations de caractère civil (...)
»
A.
Période à prendre en considération
18.
La période à considérer a débuté le 3 janvier 2001, avec la saisine par l’OSE du tribunal de première instance de Corinthe d’une action tendant à la fixation du prix unitaire provisoire d’indemnisation, et a pris fin le 31
juillet 2007, avec le prononcé de l’arrêt n
o
238/2007 de la cour d’appel de Nauplie. Elle a donc duré six ans et plus de six mois pour trois degrés de juridiction.
B.
Caractère raisonnable de la durée de la procédure
19.
Le Gouvernement procède à une analyse chronologique de la procédure et affirme qu’eu égard à la complexité de l’affaire, où les tribunaux saisis ont dû fixer l’indemnité pour plusieurs propriétaires expropriés, celle-ci connut une durée raisonnable. Aucun retard injustifié ne saurait être relevé en l’occurrence de la part des juridictions saisies.
20.
Le requérant combat ces thèses et affirme que son affaire connut une durée excessive.
21.
La Cour rappelle que le caractère raisonnable de la durée d’une procédure s’apprécie suivant les circonstances de la cause et eu égard aux critères consacrés par sa jurisprudence, en particulier la complexité de l’affaire, le comportement du requérant et celui des autorités compétentes ainsi que l’enjeu du litige pour les intéressés (voir, parmi beaucoup d’autres,
Frydlender c. France
[GC], n
o
22.
Par ailleurs, seules les lenteurs imputables aux autorités judiciaires compétentes peuvent amener à constater un dépassement du délai raisonnable contraire à la Convention. Même dans les systèmes juridiques consacrant le principe de la conduite du procès par les parties, l’attitude des intéressés ne dispense pas les juges d’assurer la célérité voulue par l’article
6 §
1 (
Litoselitis c. Grèce
, n
o
62771/00, § 30, 5 février 2004).
23.
La Cour considère tout d’abord qu’au vu de la nature du litige et notamment du nombre de propriétaires expropriés, l’affaire présentait incontestablement une certaine complexité. Pour ce qui est ensuite du comportement des parties, la Cour relève que le requérant a mis un an pour se pourvoir en cassation, délai qu’il a encore rallongé de plus de cinq mois avant de déposer copie de ce pourvoi devant la Cour de cassation et de demander la fixation d’une date d’audience, et qu’il a attendu six mois pour reprendre l’instance devant la cour d’appel de Nauplie après le renvoi de l’affaire par la Cour de cassation. Ce comportement, pour lequel le requérant ne fournit aucune explication étayée, est à l’origine d’un retard global de deux ans environ, dont l’Etat ne saurait être tenu pour responsable. La Cour note en effet que, selon les principes de la disposition de l’instance et de l’initiative des parties consacrés par les articles 106 et 108 du code de procédure civile (voir paragraphe 16 ci-dessus), le progrès de la procédure dépend entièrement de la diligence des parties
; si celles-ci abandonnent provisoirement ou définitivement l’instance, les tribunaux ne peuvent pas de leur propre initiative leur imposer sa reprise (voir, parmi beaucoup d’autres,
Makropoulou et autres c. Grèce
, n
o
646/05, 26 avril 2007). La Cour relève par ailleurs que les parties demandèrent à deux reprises le rapport de l’audience devant la cour d’appel après le renvoi de l’affaire par la Cour de cassation, ce qui retarda davantage l’examen de l’affaire.
24.
Quant au comportement des autorités judiciaires, la Cour estime qu’on ne saurait leur reprocher des périodes d’inactivité ou de lenteur injustifiées. En effet, la Cour relève que la procédure devant le tribunal de première instance de Corinthe dura six mois environ ; la première procédure devant la cour d’appel de Nauplie dura sept mois environ et celle devant la Cour de cassation un an et quatre mois environ à partir de la date de la demande du requérant tendant à la fixation d’une date d’audience. Quant à la procédure après renvoi par la Cour de cassation, celle-ci connut une durée d’un an et neuf mois environ à partir de la date de la demande du requérant tendant à la fixation d’une date d’audience devant la cour d’appel. De l’avis de la Cour, ces délais ne sauraient être considérés comme excessifs.
25.
Eu égard à l’ensemble des éléments recueillis, la Cour estime qu’il n’y a pas eu dépassement du «
délai raisonnable
» au sens de l’article 6 § 1 de la Convention.
26.
Partant, il n’y a pas eu violation de cette disposition.
Dit
qu’il n’y a pas eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention.
Fait en français, puis communiqué par écrit le 6 novembre 2008, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Søren Nielsen
Nina Vajić
Greffier
Présidente