ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 500/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2/2013 pe rolul Curții de Apel București, SCAF, reclamantul A. a formulat contestație împotriva refuzului de a i se reduce perioada de interdicție de pătrundere pe teritoriul României conform solicitării de către Inspectoratul General al Politiei de Frontiera.

Hotărârea instanței de fond

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 3443 din 15 decembrie 2014, a admis cererea de repunere în termenul de completare a acțiunii și a respins ca neîntemeiată excepția tardivității introducerii acțiunii.

Totodată, a constatat depusă în termen cererea completatoare privind adresa emisă sub nr. 117.002 din 16 aprilie 2011 de pârât și, în consecință, a respins cererea completată, formulată de reclamantul A., în contradictoriu, cu pârâtul Inspectoratul General al Poliției de Frontieră, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva Sentinței nr. 3443 din 15 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a declarat de reclamantul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Deși cererea formulată de reclamant a fost intitulată "apel", raportat la dispozițiile art. 999 din C. proc. civ., republicat și față de dispozițiile art. 97 din legea procedurală, potrivit cărora, Înalta Curte poate fi învestită numai cu soluționarea căii de atac a recursului, calea de atac declarată de reclamant a fost calificată ca "recurs" și regularizată ca atare.

Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Inspectoratul General al Politiei de Frontiera a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului, prin raportare la dispozițiile art. 106<SUP>3</SUP>

alin. (5) din O.U.G. nr. 192/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora hotărârea pronunțată asupra contestației este definitivă.

Recurentul-reclamant A. a formulat la data de 15 septembrie 2015 cerere de renunțare la judecată, care a fost comunicată intimatului-pârât Inspectoratul General al Poliției de Frontieră.

Învestită cu soluționarea cererii de recurs, Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând că, în speță, reclamantul A., prin cererea depusă, prin Serviciul Registratură, la data de 15 septembrie 2015 la dosarul cauzei, a înțeles să renunțe la judecata recursului, instanța luând act de cererea formulată.

În acest sens a reținut că, potrivit dispozițiilor art. 22 alin. (6) din C. proc. civ., republicat coroborat cu art. 406 alin. (1) din C. proc. civ., republicat "Reclamantul poate să renunțe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în ședință de judecată, fie prin cerere scrisă" la judecata recursului.

Este de menționat că cererea de renunțare la judecată este un act juridic unilateral care dobândește caracter irevocabil.

Așadar, manifestarea de voință, în sensul de a se renunța la judecată, reprezintă o desistare, un act de dispoziție al recurentului care nu este supus cenzurii instanței, conform principiului disponibilității care guvernează procesul civil.

Temeiul legal al soluției adoptate

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 406 alin. (6) teza a doua din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va lua act de renunțarea la judecata cererii de recurs promovată de reclamantul A. împotriva Sentinței nr. 3443 din 15 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de renunțarea reclamantului A. la judecarea recursului declarat împotriva Sentinței nr. 3443 din 15 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 15 februarie 2017.

Procesat de GGC - LM