Decizia nr. 4/2018 — ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept · Dosar nr. 2524/1/2017 — chestiunea de drept: următoarea chestiune de drept: „dacă dobânda legală penalizatoare acordată prin hotărâri judecătoreşti pentru eşalonarea plăţii sumelor stabilite prin hotărâri judecătoreşti cu titlu de drepturi salariale reprezintă…

Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia I civilă a dispus, din oficiu, prin Încheierea din 5 septembrie 2017, în Dosarul nr. 4.337/107/2016, aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept menţionată.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 18 septembrie 2017, cu nr. 2.524/1/2017.

În aceeaşi şedinţă publică, acelaşi complet a dispus sesizarea instanţei supreme, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la aceeaşi chestiune de drept, în Dosarul nr. 4.768/107/2016.

Sesizarea a fost înregistrată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu numărul 2.525/1/2017. Faţă de identitatea de obiect s-a dispus conexarea acesteia la Dosarul nr. 2.524/1/2017. II. Norma de drept intern ce formează obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 571/2003) : „Art. 42. – În înţelesul impozitului pe venit, următoarele venituri nu sunt impozabile (…) b) sumele încasate din asigurări de orice fel reprezentând despăgubiri, sume asigurate, precum şi orice alte drepturi, cu excepţia câştigurilor primite de la societăţile de asigurări ca urmare a contractului de asigurare încheiat între părţi, cu ocazia tragerilor de amortizare. Nu sunt venituri impozabile despăgubirile în bani sau în natură primite de către o persoană fizică ca urmare a unui prejudiciu material suferit de aceasta, inclusiv despăgubirile reprezentând daunele morale; (…)” Art. 55. – „(…) (2) Regulile de impunere proprii veniturilor din salarii se aplică şi următoarelor tipuri de venituri, considerate asimilate salariilor: (…) j 1 ) sume reprezentând salarii, diferenţe de salarii, dobânzi acordate în legătură cu acestea, precum şi actualizarea lor cu indicele de inflaţie, stabilite în baza unor hotărâri judecătoreşti rămase definitive şi irevocabile; (…)”

Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 227/2015) : Art. 62. – Venituri neimpozabile „În înţelesul impozitului pe venit, următoarele venituri nu sunt impozabile: (…) h) despăgubirile în bani sau în natură primite de către o persoană fizică ca urmare a unui prejudiciu material suferit de aceasta, inclusiv despăgubirile reprezentând daunele morale; (…)” Art. 76. – Definirea veniturilor din salarii şi asimilate salariilor „(…) (2) Regulile de impunere proprii veniturilor din salarii se aplică şi următoarelor tipuri de venituri, considerate asimilate salariilor: (…) p) sume reprezentând salarii/solde, diferenţe de salarii/solde, dobânzi acordate în legătură cu acestea, precum şi actualizarea lor cu indicele de inflaţie, stabilite în baza unor hotărâri judecătoreşti rămase definitive şi irevocabile/hotărâri judecătoreşti definitive şi executorii; (…)” III. Expunerea succintă a procesului

În dosarele în care s-au formulat sesizările, prin cererile înregistrate pe rolul Tribunalului Alba, reclamanţii – judecători, asistenţi judiciari şi personal auxiliar de specialitate, în activitate în cadrul unor tribunale sau pensionari, au chemat în judecată pârâţii Ministerul Justiţiei, Ministerul Finanţelor Publice, Curtea de Apel Piteşti, Tribunalul Vâlcea, Tribunalul Argeş şi, respectiv, Tribunalul Olt, solicitând obligarea acestora la restituirea sumelor reprezentând impozit şi contribuţii individuale reţinute cu ocazia achitării despăgubirilor pentru prejudiciile cauzate prin plata eşalonată a titlurilor executorii, actualizarea acestor sume cu indicele de inflaţie, precum şi obligarea pârâţilor la plata dobânzilor legale aferente, începând cu data reţinerii sumelor şi până la momentul plăţii efective.

În motivarea cererii, în Dosarul nr. 4.337/107/2016, reclamantele, ce au funcţiile de judecător şi asistent judiciar în cadrul Tribunalului Argeş, au arătat că, prin hotărâre judecătorească irevocabilă, pârâţii au fost obligaţi să le plătească mai multe sume reprezentând drepturi de natură salarială.

Faţă de faptul că aceste drepturi au fost eşalonate şi plătite cu întârziere, prin hotărâri judecătoreşti pronunţate de Tribunalul Dâmboviţa şi Tribunalul Vâlcea s-au admis acţiunile reclamantelor şi au fost obligaţi pârâţii la plata prejudiciului cauzat, reprezentat de dobânda legală aferentă sumelor datorate, începând cu data de 14 februarie 2010, respectiv 2 iunie 2011 şi până la data plăţii efective.

Ministerul Finanţelor Publice a stabilit faptul că sumele prevăzute în titluri executorii, reprezentând prejudiciul cauzat pentru plata cu întârziere, sunt drepturi salariale şi sunt supuse regimului de impunere prevăzut de art. 55 alin. (2) lit. j 1 ) din Legea nr. 571/2003.

Contrar acestei susţineri, în ceea ce priveşte impozitarea sumelor reprezentând daunele-interese moratorii acordate, Ministerului Justiţiei a apreciat asupra regimului fiscal al acestora, în sensul că nu se impozitează şi nu pot fi reţinute contribuţii individuale, având în vedere faptul că nu reprezintă drepturi salariale, ci despăgubiri civile.

Ca urmare a şedinţei Colegiului de conducere al Tribunalului Argeş din data de 10 noiembrie 2015, faţă de punctul de vedere exprimat de Ministerul Justiţiei, a fost adoptată o hotărâre, prin care s-a statuat că aceste sume nu sunt supuse impunerii la sursă, pentru că nu reprezintă un drept salarial sau venituri derivate din drepturi salariale, în sensul art. 55 din Legea nr. 571/2003.

În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 4 2 lit. b) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 44/2004, cu modificările şi completările ulterioare.

Tocmai din acest considerent, sumele în discuţie nu au fost plătite de ordonatorii de credite de la capitolul „Cheltuieli de personal”, ci de la capitolul „Despăgubiri civile-59.17”, aşa cum rezultă din Adresa Ministerului Justiţiei nr. 5/42.640 din 14 octombrie 2015.

Pârâtul Ministerul Justiţiei a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, pe considerentul că în cauză este vorba de sume reprezentând impozit şi contribuţii individuale reţinute şi virate de către angajatorii reclamantelor, în speţă Tribunalul Argeş şi Tribunalul Vâlcea. Pe fond a apreciat că acţiunea nu este întemeiată.

Pârâtul Ministerul Finanţelor Publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, prin reprezentant teritorial Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Alba, a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii formulate de reclamante. Faţă de prevederile art. 55 alin. (2) lit. j 1 ) din Legea nr. 571/2003, debitul principal (salariul) imprimă dobânzilor acordate în legătură cu acesta un regim fiscal propriu, distinct de regimul fiscal al despăgubirilor prevăzute de art. 42 lit. b) din aceeaşi lege.

Aceasta întrucât, chiar dacă art. 42 lit. b) din Legea nr. 571/2003 prevede că despăgubirile sunt neimpozabile, prin norma specială cuprinsă în art. 55 alin. (2) lit. j 1 ), legiuitorul a asimilat salariilor aceste tipuri de dobânzi din perspectiva impunerii, indiferent care ar fi natura lor juridică din punct de vedere civil.

Se mai semnalează faptul că sintagma referitoare la dobânzi din cuprinsul art. 55 alin. (2) lit. j 1 ) are o sferă de acoperire mai largă decât accesoriile drepturilor salariale [în sensul strict al celor prevăzute la art. 166 alin. (4) din Legea nr. 53/2003 – Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Codul muncii) ], înţelegând că reglementarea fiscală a avut în vedere impozitarea oricărei sume care se află în legătură cu un drept salarial.

Pârâta Curtea de Apel Piteşti a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Prin Sentinţa civilă nr. 160 din 31 ianuarie 2017, pronunţată de Tribunalul Alba – Secţia I civilă, s-a respins acţiunea.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel reclamantele, reiterând susţinerile din faţa instanţei de fond.

De asemenea a declarat apel incident pârâtul Ministerul Justiţiei.

În Dosarul nr. 4.768/107/2016, reclamanţii sunt personal auxiliar de specialitate (în activitate sau pensionari), respectiv asistent judiciar în cadrul Tribunalului Vâlcea, iar prin hotărâri judecătoreşti irevocabile pârâţii au fost obligaţi să le plătească mai multe sume având ca obiect acordarea unor drepturi de natură salarială.

Ca urmare a executării cu întârziere a acestor obligaţii, pârâţii au fost obligaţi la plata unor despăgubiri, prin hotărâri judecătoreşti rămase irevocabile, pronunţate de Tribunalul Vâlcea şi Tribunalul Prahova.

În esenţă, aceste hotărâri s-au întemeiat pe Decizia nr. 2 din 17 februarie 2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 411 din 3 iunie 2014 (Decizia nr. 2/2014), iar aceste despăgubiri au fost justificate prin faptul că, prin executarea eşalonată a obligaţiei de plată stabilită prin hotărâri judecătoreşti, creditorul a suferit un prejudiciu.

Executarea acestor titluri executorii a început în luna decembrie 2015, prin plata primelor tranşe. Odată cu plata sumelor cuvenite în baza titlurilor executorii, reclamanţilor le-au fost calculate şi reţinute la sursă contribuţie şomaj, contribuţie pentru asigurări sociale, contribuţie pentru asigurări de sănătate şi impozit din despăgubirile cuvenite.

Prin Sentinţa civilă nr. 406 din 27 februarie 2017, pronunţată de Tribunalul Alba – Secţia I civilă, a fost admisă acţiunea.

Împotriva acestei sentinţe au formulat apel pârâţii Ministerul Justiţiei, Ministerul Finanţelor Publice, Curtea de Apel Piteşti şi Tribunalul Olt, reiterând susţinerile din faţa instanţei de fond.

În ambele dosare, la termenul de judecată din 20 iunie 2017, instanţa de apel, din oficiu, a pus în discuţia părţilor sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, cu privire la chestiunea de drept arătată.

În şedinţa publică din 5 septembrie 2017 sesizările au fost considerate admisibile, dispunându-se şi suspendarea judecăţii, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (2) din Codul de procedură civilă. IV. Motivele de admisibilitate reţinute de titularul sesizării

Prin încheierile pronunţate la data de 5 septembrie 2017, Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia I civilă a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, motivat de următoarele considerente: – de lămurirea modului de interpretare a dispoziţiilor art. 55 alin. (2) lit. j 1 ) din Legea nr. 571/2003 [art. 76 alin. (2) lit. p) din Legea nr. 227/2015] şi art. 42 lit. b) din Legea nr. 571/2003 [art. 62 lit. h) din Legea nr. 227/2015] depinde soluţionarea pe fond a cauzei, întrucât prin acţiunea formulată, reclamanţii solicită aplicarea dispoziţiilor art. 42 lit. b) din Legea nr. 571/2003 şi exceptarea de la reţinerea impozitului şi a contribuţiilor individuale a sumelor plătite de angajator în temeiul unor hotărâri judecătoreşti prin care s-au acordat dobânzi pentru neexecutarea hotărârilor de acordare a drepturilor salariale; – problema de drept enunţată este nouă, deoarece, prin consultarea jurisprudenţei, s-a constatat că asupra acestei probleme Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre; – problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, conform evidenţelor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, consultate la data de 5 septembrie 2017. V. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

După comunicarea raportului întocmit de judecătorii- raportori, în conformitate cu dispoziţiile art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, intimaţii-pârâţi Tribunalul Argeş, Tribunalul Vâlcea şi Ministerul Justiţie au depus puncte de vedere asupra chestiunii de drept.

Astfel, Tribunalul Argeş a apreciat că sumele reprezentând daune-interese moratorii acordate pentru sumele prevăzute în titluri executorii pentru magistraţi şi personalul instanţei nu sunt supuse impozitării la sursă, pentru că nu reprezintă un drept salarial sau venituri derivate din drepturi salariale, în sensul art. 55 din Legea nr. 571/2003, ci reprezintă despăgubiri în sensul art. 42 lit. b) din Legea nr. 571/2003.

Tribunalul Vâlcea a opinat că, indiferent de natura juridică a dobânzilor legale stabilite prin hotărâri judecătoreşti, dispoziţiile Codului fiscal, atât în vechea, cât şi în noua reglementare, prevăd în mod expres obligativitatea calculării, reţinerii şi virării contribuţiilor către bugetul statului şi în cazul dobânzilor legale stabilite în legătură cu drepturile salariale, prin hotărâri judecătoreşti definitive.

Ministerul Justiţiei a apreciat că sesizarea nu întruneşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, întrucât nu cuprinde o motivare temeinică cu privire la îndeplinirea condiţiilor de admisibilitate şi nici nu se poate reţine noutatea chestiunii de drept. Asupra fondului sesizării a susţinut că debitul principal (salariul) imprimă dobânzilor acordate în legătură cu acesta un regim fiscal propriu, distinct de acela al despăgubirilor reglementate de art. 42 lit. b) din Legea nr. 571/2003, întrucât prin norma specială – art. 55 alin. (2) lit. j 1 ) – legiuitorul a asimilat salariilor aceste tipuri de dobânzi din perspectiva impunerii, indiferent care ar fi natura lor juridică din punct de vedere civil. VI. Punctul de vedere al completului de judecată care a formulat sesizarea cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelurilor în dosarele nr. 4.337/107/2016 şi nr. 4.768/107/2016 a apreciat că dobânzile acordate pentru eşalonarea plăţii drepturilor salariale stabilite prin hotărâri judecătoreşti irevocabile nu au caracter accesoriu faţă de debitul principal şi nu reprezintă daune-interese datorate în temeiul art. 166 alin. (4) din Codul muncii, pentru salariul neachitat, pentru care angajatorul este de drept în întârziere de la data scadenţei obligaţiei de plată.

Prin Decizia nr. 2/2014 a fost identificată fapta ilicită ce a declanşat mecanismul răspunderii civile delictuale – achitarea de către stat cu întârziere a sumelor acordate prin hotărâri judecătoreşti. Prin urmare, dobânzile legale, pentru care se solicită a se constata exceptarea de la impozitare, reprezintă modalitatea de reparare a prejudiciului patrimonial constând în lipsa de folosinţă a unei sume de bani, ca urmare a angajării răspunderii civile delictuale, având din punct de vedere fiscal natura juridică a despăgubirilor prevăzute la art. 42 lit. b) din Legea nr. 571/2003 [art. 62 lit. h) din Legea nr. 227/2015], nefiind supuse impozitării. VII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Curtea de Apel Alba Iulia (instanţa de trimitere) a comunicat că nu a identificat hotărâri judecătoreşti în care să se regăsească problema de drept pusă în discuţie, comunicând în schimb practica judiciară divergentă a tribunalelor din circumscripţia sa, în materia juridică supusă discuţiei (Sentinţa civilă nr. 965 din 29 mai 2017, pronunţată de Tribunalul Hunedoara – Secţia I civilă, definitivă şi cele două sentinţe pronunţate de Tribunalul Alba – Secţia I civilă în cauzele în care s-au formulat sesizările). Jurisprudenţa celorlalte instanţe din ţară:

Curtea de Apel Bacău a comunicat că pe rolul Secţiei I civile din cadrul acestei instanţe nu au fost identificate cauze de genul celor menţionate. A fost exprimată opinia unanimă a judecătorilor Secţiei I civile din cadrul Curţii de Apel Bacău, Tribunalului Bacău şi Tribunalului Neamţ, care este în sensul că dobânzile penalizatoare reprezintă despăgubiri, în sensul art. 42 lit. b) din Legea nr. 571/2013, nesupuse impozitării. Opinia exprimată de judecătorii Secţiei a II-a civile, de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Tribunalului Neamţ este în sensul că dobânda penalizatoare acordată prin hotărâri judecătoreşti pentru eşalonarea sumelor stabilite prin hotărâri judecătoreşti cu titlu de despăgubiri reprezintă venituri salariale, conform dispoziţiilor art. 55 alin. (2) lit. j 1 ) din Legea nr. 571/2003.

Curtea de Apel Braşov a comunicat că nu a identificat hotărâri judecătoreşti în care să se regăsească problema de drept pusă în discuţie. Judecătorii Secţiei I civile a Curţii au apreciat, în unanimitate, că dobânda acordată prin hotărâri judecătoreşti pentru eşalonarea plăţii sumelor stabilite prin hotărâri judecătoreşti cu titlu de drepturi salariale reprezintă un venit asimilat salariului şi este supus impozitării, cum dispun expres normele înscrise în art. 55 alin. (2) lit. j 1 ) din Legea nr. 571/2003.

Curtea de Apel Bucureşti a comunicat că, în urma consultării instanţelor din circumscripţia sa, a rezultat opinia majoritară, exprimată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, Tribunalul Călăraşi, Tribunalul Giurgiu, Judecătoria Giurgiu, Tribunalul Ialomiţa şi Tribunalul Teleorman, în sensul că sumele acordate cu titlu de dobândă pentru eşalonarea plăţii sumelor stabilite prin hotărâri judecătoreşti cu titlu de drepturi salariale reprezintă despăgubiri în sensul art. 42 lit. b) din Legea nr. 571/2003 [dispoziţiile art. 62 lit. h) din Legea nr. 227/2015], nesupuse impozitului. Au fost depuse şi exemple de practică judiciară a Tribunalului Teleorman – Secţia conflicte de muncă, asigurări sociale şi contencios administrativ şi fiscal (Sentinţa civilă nr. 435 din 29 iunie 2017, aflată în apel; Sentinţa civilă nr. 177 din 27 februarie 2017, aflată în apel; Sentinţa civilă nr. 308 din 3 mai 2017, definitivă). În sensul opiniei contrare, conform căreia dobânzile acordate pentru plata cu întârziere a unor drepturi salariale, stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive, precum şi sumele rezultând din actualizarea cu indicele de inflaţie a diferenţelor salariale sunt supuse impozitului şi celorlalte contribuţii obligatorii prevăzute de lege, fiind venituri asimilate salariului, în sensul dispoziţiilor art. 55 alin. (2) lit. j 1 ) din Legea nr. 571/2003, respectiv al dispoziţiilor art. 76 alin. (2) lit. p) din Legea nr. 227/2015, s-au exprimat judecătorii Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflictele de muncă şi asigurări sociale, care au depus exemple de practică judiciară în această materie (Decizia civilă nr. 3.003 din 17 mai 2017 şi Decizia civilă nr. 4.369 din 18 septembrie 2017), Tribunalul Bucureşti – Secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, Tribunalul Ilfov şi Judecătoria Bolintin-Vale.

Curtea de Apel Cluj a comunicat că la nivelul acestei instanţe există o practică unitară, în sensul aprecierii ca neîntemeiate a cererilor de restituire a impozitului şi contribuţiilor reţinute de angajator cu ocazia plăţii dobânzii legale acordate prin hotărâri judecătoreşti, ca urmare a eşalonării unor drepturi salariale recunoscute anterior prin hotărâri judecătoreşti, fiind depuse în acest sens şi hotărâri judecătoreşti definitive ce susţin practica relevată (Decizia civilă nr. 714/A din 14 iunie 2017, Decizia civilă nr. 876/A din 27 iunie 2017 şi Decizia civilă nr. 953/A din 8 septembrie 2017, pronunţate de Secţia a IV-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale a Curţii). Judecătorii Tribunalului Cluj, majoritar, au opinat în acelaşi sens, fiind identificată jurisprudenţa relevantă a acestei instanţe (Sentinţa civilă nr. 1.197 din 1 martie 2017 a Secţiei mixte, de contencios administrativ şi fiscal, de conflicte de muncă şi asigurări sociale, definitivă ca urmare a respingerii apelului prin Decizia civilă nr. 876/A din 27 iunie 2017, anterior menţionată). A fost exprimată şi o opinie potrivit căreia aceste sume nu sunt supuse impozitării, având caracterul unor despăgubiri pentru fapte ilicite.

Curtea de Apel Craiova a comunicat că la nivelul acestei instanţe nu au fost identificate hotărâri judecătoreşti în materia ce face obiectul sesizării. Tribunalul Dolj a transmis opinia majoritară a judecătorilor, în sensul că sumele acordate cu titlu de dobânzi prin hotărâri judecătoreşti, ca urmare a eşalonării unor drepturi salariale recunoscute anterior, reprezintă venituri de natură salarială, impozabile din perspectiva art. 55 alin. (2) lit. j 1 ) din Legea nr. 571/2003, respectiv art. 76 alin. (2) lit. p) din Legea nr. 227/2015, în susţinerea acestei opinii fiind depuse şi exemple de practică judiciară (Sentinţa civilă nr. 2.774 din 7 iulie 2017, definitivă, şi Sentinţa civilă nr. 2.959 din 19 septembrie 2017, aflată în apel, pronunţate de Secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale). A fost exprimată şi o opinie contrară, în sensul că aceste sume au natura unor despăgubiri pentru fapta ilicită a angajatorului de a nu fi executat la timp sentinţe definitive, natura acestora fiind stabilită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 2/2014 şi Decizia nr. 21 din 22 iunie 2015, pronunţată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 743 din 5 octombrie 2015 (Decizia nr. 21/2015), fără a fi relevate exemple de practică judiciară în acest sens.

Curtea de Apel Galaţi a comunicat că nu s-au înregistrat cauze cu privire la problema de drept în discuţie. Judecătorii Secţiei I civile a Tribunalului Galaţi şi judecătorii din cadrul Tribunalului Vrancea au opinat în sensul că aceste dobânzi legale reprezintă modalitatea de reparare a prejudiciului patrimonial constând în lipsa de folosinţă a unei sume de bani, ca urmare a angajării răspunderii civile delictuale, având natura juridică a despăgubirilor prevăzute de art. 42 lit. b) din Legea nr. 571/2003, care nu sunt impuse impozitării.

Curtea de Apel Oradea a comunicat că Tribunalul Bihor – Secţia I civilă a identificat practică judiciară în sensul respingerii acţiunii reclamanţilor având ca obiect restituirea impozitului calculat asupra dobânzilor plătite în temeiul hotărârilor judecătoreşti (Sentinţa civilă nr. 409/LM din 17 mai 2017, aflată în apel), cu menţiunea că opinia majoritară exprimată de judecătorii acestei instanţe este în sensul că dobânda penalizatoare acordată prin hotărâri judecătoreşti pentru eşalonarea plăţii sumelor stabilite prin hotărâri judecătoreşti cu titlu de drepturi salariale reprezintă despăgubiri în sensul dispoziţiilor art. 42 lit. b) din Legea nr. 571/2003 [dispoziţiile art. 62 lit. h) din Legea nr. 227/2015], nesupuse impozitului.

Curtea de Apel Piteşti a comunicat că la nivelul acestei instanţe există o practică unitară, în sensul că dobânda penalizatoare acordată prin hotărâri judecătoreşti pentru eşalonarea plăţii sumelor stabilite prin hotărâri judecătoreşti cu titlu de drepturi salariale reprezintă venituri salariale sau venituri asimilate salariilor, fiind supusă impozitării şi plăţii celorlalte contribuţii. Au fost evidenţiate spre exemplificare deciziile civile nr. 2.057 din 21 iunie 2017 şi nr. 1.543 din 18 mai 2017 ale Secţiei I civile. La nivelul Tribunalului Argeş şi Tribunalului Vâlcea, practica judiciară a fost neunitară, opinia majoritară fiind în sensul celei exprimate de Curtea de Apel Piteşti (de exemplu, Sentinţa civilă nr. 1.598 din 14 noiembrie 2016, pronunţată de Tribunalul Vâlcea – Secţia I civilă, aflată în apel); în opinie minoritară aceste venituri sunt considerate despăgubiri, nesupuse impozitului, conform art. 42 lit. b) din Legea nr. 571/2003 [art. 62 lit. h) din Legea nr. 227/2015]. În acest sens s-a depus Sentinţa civilă nr. 755 din 23 mai 2017, pronunţată de Tribunalul Vâlcea – Secţia I civilă, definitivă).

Curtea de Apel Ploieşti a comunicat că a soluţionat o singură cauză având ca obiect cerere de restituire a impozitului, soluţionată definitiv în sensul respingerii acestei cereri. La nivelul tribunalelor Prahova, Buzău şi Dâmboviţa s-a conturat opinia majoritară potrivit căreia dobânda penalizatoare acordată prin hotărâri judecătoreşti pentru eşalonarea plăţilor sumelor stabilite prin hotărâri judecătoreşti cu titlu de drepturi salariale nu reprezintă venituri salariale sau venituri asimilate salariilor supuse impozitării şi plăţii celorlalte contribuţii, fără a fi identificate exemple de practică în acest sens. În sensul opiniei contrare s-a comunicat Sentinţa nr. 1.782 din 8 mai 2017, pronunţată de Tribunalul Prahova – Secţia I civilă, aflată în apel.

Curtea de Apel Suceava a comunicat că opinia de principiu exprimată de judecătorii Secţiei I civile şi ai Secţiei de contencios administrativ şi fiscal din cadrul acestei instanţe este în sensul că problema de drept supusă analizei, vizând natura juridică a dobânzilor, a fost rezolvată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 2/2014, fiind de asemenea reluată şi în considerentele Deciziei nr. 21/2015, rezultând astfel că dobânzile legale pentru care se solicită a se constata exceptarea de la impozitare reprezintă modalitatea de reparare a prejudiciului patrimonial constând în lipsa de folosinţă a unei sume de bani, ca urmare a angajării răspunderii civile delictuale, având din punct de vedere fiscal natura juridică a despăgubirilor prevăzute de art. 42 lit. b) din Legea nr. 571/2003 [dispoziţiile art. 62 lit. h) din Legea nr. 227/2015], nefiind supuse impozitării.

Curtea de Apel Timişoara a comunicat că pe rolul Tribunalului Caraş-Severin – Secţia I civilă a fost identificată Sentinţa civilă nr. 1.189 din 17 iulie 2017, rămasă definitivă prin neapelare. Prin această hotărâre s-a stabilit că dobânda penalizatoare acordată prin hotărâri judecătoreşti reprezintă venit asimilat salariilor în sensul art. 55 alin. (2) lit. j 1 ) din Legea nr. 571/2003. A fost identificată şi Sentinţa civilă nr. 3.659 din 30 august 2017 a Tribunalului Arad – Secţia de contencios administrativ şi fiscal, litigii de muncă şi asigurări sociale, aflată în apel, prin care s-a reţinut că dobânzile acordate pentru neexecutarea sau executarea cu întârziere a obligaţiilor de plată stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive nu pot fi impozitate, respectiv supuse plăţii celorlalte contribuţii.

Curtea de Apel Târgu Mureş a comunicat că la nivelul instanţelor din circumscripţia sa nu au fost identificate cauze având ca obiect problema de drept supusă dezbaterii, dar opinia majoritară a judecătorilor este în sensul că dobânzile legale, pentru care se solicită a se constata exceptarea de la impozitare, reprezintă modalitatea de reparare a prejudiciului patrimonial constând în lipsa de folosinţă a unei sume de bani, ca urmare a angajării răspunderii civile delictuale, având din punct de vedere fiscal natura juridică a despăgubirilor prevăzute la art. 42 lit. b) din Legea nr. 571/2003 [art. 62 lit. h) din Legea nr. 227/2015], nefiind supuse impozitării.

Celelalte curţi de apel nu au identificat practică judiciară în materie şi nici nu au exprimat opinii teoretice.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu s-a verificat şi nici nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării. VIII. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

În urma verificărilor efectuate se constată că instanţa de contencios constituţional nu s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor legale supuse interpretării. IX. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori au apreciat că sesizările formulate de Curtea de Apel Alba Iulia sunt inadmisibile, deoarece încheierile de sesizare nu cuprind o motivare temeinică asupra admisibilităţii şi nu este îndeplinită condiţia noutăţii chestiunii de drept. X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele: Asupra admisibilităţii sesizării

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile reglementate de dispoziţiile articolului 519 din Codul de procedură civilă.

Potrivit normei menţionate, „dacă în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată”.

Această normă instituie o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea procedurii privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, condiţii care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, după cum urmează: 1. existenţa unei cauze aflate în curs de judecată în ultimă instanţă; 2. cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă; 3. ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei aflate în curs de judecată; 4. chestiunea de drept identificată să prezinte caracter de noutate; 5. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu se fi pronunţat asupra chestiunii de drept respective; 6. chestiunea de drept să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

Procedând la verificarea îndeplinirii acestor condiţii, se constată că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a fost făcută de Curtea de Apel Alba Iulia – Secţia I civilă, învestită cu soluţionarea apelului formulat împotriva Sentinţei civile nr. 160 din 31 ianuarie 2017, pronunţată de Tribunalul Alba – Secţia I civilă în Dosarul nr. 4.337/107/2016, şi a apelului formulat împotriva Sentinţei civile nr. 406 din 27 februarie 2017, pronunţată de Tribunalul Alba – Secţia I civilă în Dosarul nr. 4.768/107/2016.

Deciziile ce urmează a fi pronunţate în apel sunt definitive, potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă. Din consultarea jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nu rezultă că instanţa supremă s-ar fi pronunţat asupra problematicii juridice cu care a fost învestită în acest dosar şi nu este învestită cu soluţionarea unui recurs în interesul legii cu acest obiect.

În concluzie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept constată că în cauză sunt îndeplinite, parţial, condiţiile de ordin procedural prevăzute de art. 519 alin. (1) din Codul de procedură civilă, urmând ca în continuare să se analizeze dacă problematica juridică cu care a fost învestită reprezintă o veritabilă chestiune de drept şi dacă aceasta prezintă caracter de noutate.

Cu privire la primul aspect, în mod constant în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al instanţei supreme s-a subliniat că această chestiune de drept trebuie să prezinte o dificultate suficient de mare, că problema de drept supusă dezbaterii trebuie să fie una veritabilă, legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie că nu este corelat cu alte dispoziţii legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare. Într-o altă formulare s-a apreciat că această chestiune de drept trebuie să fie una reală şi veritabilă, iar o atare calificare există numai atunci când norma de drept supusă discuţiei este îndoielnică, lacunară sau neclară, fiind susceptibilă, în atare condiţii, să constituie izvorul unor interpretări divergente şi, în consecinţă, al practicii neunitare.

Caracterul veritabil al chestiunii de drept trebuie să rezulte din încheierea de sesizare pronunţată de instanţa de trimitere, întrucât completul de judecată învestit cu soluţionarea pricinii este ţinut, în primul rând, să stabilească dacă este o problemă de interpretare, care să prezinte o oarecare dificultate şi care implică riscul unor dezlegări diferite ulterioare în practică.

Această încheiere trebuie să fie motivată, aptă să releve reflecţia judecătorilor din complet asupra respectivei chestiuni de drept, asupra diferitelor variante de interpretare posibile, cu argumentele aferente, iar în final să conţină opţiunea provizorie, pentru o dezlegare pe care o consideră preferabilă, toate acestea pentru justificarea declanşării mecanismului de unificare a jurisprudenţei consacrat prin dispoziţiile art. 519-521 din Codul de procedură civilă.

Această exigenţă legală a fost subliniată constant în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, considerându-se imperios necesar că punctul de vedere al instanţei de trimitere trebuie să cuprindă o argumentare temeinică asupra admisibilităţii sesizării, nu numai sub aspectul condiţiilor de procedură, cât mai ales asupra circumstanţierii condiţiei privind ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei (Decizia nr. 20 din 22 iunie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 588 din 5 august 2015; Decizia nr. 31 din 19 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 918 din 11 decembrie 2015; Decizia nr. 21 din 13 iunie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 774 din 4 octombrie 2016).

Numai într-un atare context legal poate fi învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, în condiţiile prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, şi de aceea este impusă condiţia ca încheierea de sesizare să fie motivată în acest sens, fiind de subliniat faptul că simpla dilemă cu privire la sensul unei norme de drept nu poate constitui temei pentru iniţierea acestui mecanism de unificare jurisprudenţială.

Raportat la cauza pendinte se constată că încheierile de sesizare cuprind opţiunea provizorie a judecătorilor instanţei de sesizare, motivată, fără însă a argumenta caracterul îndoielnic, lacunar sau neclar al prevederilor art. 55 alin. (2) lit. j 1 ) din Legea nr. 571/2003 [art. 76 alin. (2) lit. p) din Legea nr. 227/2015] sau ale art. 42 lit. b) din Legea nr. 571/2003 [art. 62 lit. h) din Legea nr. 227/2015], pentru a căror aplicare a optat, instanţa de trimitere mărginindu-se la reiterarea pur formală a cerinţelor prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, fără a motiva, efectiv, în ce constă dificultatea de interpretare a normelor menţionate.

Divergenţa de interpretare ce există între reclamant şi pârâţi, specifică procesului civil, nu este de natură a demonstra dificultatea acestei operaţiuni logico-juridice, iar o analiză a normelor legale incidente în cauză conduce la concluzia că acestea sunt clare, accesibile şi previzibile, iar aplicabilitatea normelor în discuţie nu ridică vreo minimă problemă de interpretare.

Pe de altă parte, aşa cum s-a remarcat în jurisprudenţa Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, operaţiunea de interpretare şi aplicare a unor texte de lege la anumite circumstanţe, ce caracterizează fiecare litigiu, rămâne atributul exclusiv al instanţei de trimitere şi nu poate fi transferată completului constituit pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile, care este ţinut a da numai o rezolvare de principiu chestiunii de drept.

Aşa fiind, sesizările formulate de Curtea de Apel Alba Iulia sunt inadmisibile cât timp încheierile de sesizare nu cuprind o motivare temeinică pe marginea admisibilităţii sesizării, sub aspectul existenţei unei chestiuni de drept în sensul art. 519 din Codul de procedură civilă.

În ceea ce priveşte noutatea chestiunii de drept ce formează obiectul prezentei sesizări se constată că nici această condiţie nu este îndeplinită, distinct de împrejurarea că această cerinţă nu a fost motivată prin încheierile de sesizare.

În lipsa unei definiţii a „noutăţii” chestiunii de drept şi a unor criterii de determinare a acesteia în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, a revenit instanţei supreme sarcina identificării acestor criterii pentru conturarea noţiunii de „noutate” care califică ca atare chestiunea de drept şi pe baza acestora să hotărască dacă chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită este nouă.

Sub acest aspect s-a subliniat în practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept că noutatea unei chestiuni de drept poate fi generată nu numai de o reglementare nou-intrată în vigoare, ci şi de una veche, cu condiţia însă ca instanţa să fie chemată să se pronunţe asupra respectivei probleme de drept pentru prima dată.

În acest sens, fără a absolutiza criteriul vechimii şi fără a-l raporta în mod exclusiv la momentul adoptării actului normativ vizat, se constată că ceea ce prezintă importanţă sub acest aspect este existenţa şi dezvoltarea unei practici judiciare constante în materie.

Prin urmare, caracterul de noutate se pierde, pe măsură ce chestiunea de drept a primit o dezlegare din partea instanţelor, în urma unei interpretări adecvate, concretizată într-o practică judiciară consacrată, iar opiniile jurisprudenţiale izolate sau cele pur subiective nu pot constitui temei declanşator al mecanismului pronunţării unei hotărâri prealabile.

Or, din examinarea hotărârilor judecătoreşti depuse la dosarul cauzei rezultă că există o practică consistentă şi unitară, fără excepţie, a instanţelor de apel, care consideră că dobânzile acordate pentru plata cu întârziere a unor drepturi salariale, stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive, precum şi sumele rezultând din actualizarea cu indicele de inflaţie a diferenţelor salariale sunt supuse impozitului şi celorlalte contribuţii obligatorii prevăzute de lege, fiind venituri asimilate salariului, în sensul dispoziţiilor art. 55 alin. (2) lit. j 1 ) din Legea nr. 571/2003, respectiv al dispoziţiilor art. 76 alin. (2) lit. p) din Legea nr. 227/2015, fiind aşadar supuse impozitului pe venit.

Opţiunea provizorie a instanţei de trimitere în sens contrar practicii judiciare arătate sau existenţa unei practici neunitare la nivelul tribunalelor, în primă instanţă, în condiţiile în care la nivelul instanţelor de apel s-a consolidat o practică cu tendinţe previzibile, nu susţine concluzia apariţiei riscului unei practici judiciare neunitare şi nu justifică intervenţia preventivă a instanţei supreme în cadrul acestui mecanism de unificare.

Aşadar, chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită şi-a clarificat înţelesul în practica judiciară, astfel că se poate concluziona că nu este îndeplinită nici cerinţa noutăţii chestiunii de drept prevăzută de art. 519 din Codul de procedură civilă, sesizările fiind inadmisibile şi sub acest aspect.

Pentru toate aceste considerente,