Decizia nr. 3 din 22 ianuarie 2018

Tribunalul Gorj – Secţia I civilă, prin Încheierea din 5 iulie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 15.721/318/2016, a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, prin care să se dea o rezolvare de principiu cu privire la următoarea chestiune de drept:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Târgu Jiu, la data de 28 septembrie 2016, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâtei B. la plata sumei de 2.205 lei, reprezentând cheltuieli de judecată (constând în taxă de timbru şi onorariu de avocat) efectuate într-un alt dosar, al aceleiaşi instanţe, în care a fost pronunţată Sentinţa nr. 5.388 din 27.06.2016, rămasă definitivă prin neapelare, acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 453 şi art. 454 din Codul de procedură civilă.

Prin Sentinţa nr. 9.839 din 19.12.2016, Judecătoria Târgu Jiu a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

Instanţa de fond a constatat că, deşi, într-adevăr, în Dosarul civil nr. 5.222/318/2016 al Judecătoriei Târgu Jiu, pârâta B. a pierdut procesul, aflându-se în culpă procesuală, aceasta, în raport cu dispoziţiile art. 454 din Codul de procedură civilă, nu poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată suportate de reclamantă în respectivul dosar.

Astfel, a reţinut prima instanţă, în Dosarul nr. 5.222/318/2016, pârâta B. a recunoscut la primul termen de judecată pretenţiile reclamantei, atât prin răspunsul la interogatoriu, cât şi prin cuvântul în dezbateri, când a solicitat admiterea acţiunii.

Pe de altă parte, prealabil procesului înregistrat sub nr. 5.222/318/2016, pârâta B. nu a fost pusă în întârziere de către reclamantă şi nici nu se afla de drept în întârziere.

De asemenea, invocând dispoziţiile art. 1576 din Codul civil din 1864, faţă de încheierea contractului de împrumut sub imperiul vechiului Cod civil, şi având în vedere dispoziţiile art. 6 alin. (2) şi (3) din noul Cod civil şi art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 71/2011), prima instanţă a reţinut că obligaţia de restituire a împrumutului este o obligaţie de a da, astfel încât punerea în întârziere a debitorului nu se poate realiza decât printr-o notificare adresată prin intermediul executorului judecătoresc, faţă de dispoziţiile art. 1079 alin. 1 din Codul civil din 1864.

De asemenea, prima instanţă a constatat că pârâta B. nu se afla de drept în întârziere la momentul promovării procesului înregistrat pe rolul Judecătoriei Târgu Jiu sub nr. 5.222/318/2016, aşa cum a susţinut reclamanta, nefiind incidentă niciuna din ipotezele prevăzute de art. 1079 alin. 2 din Codul civil din 1864.

Împotriva sentinţei pronunţate de prima instanţă a formulat apel reclamanta A., arătând că, deşi pârâta B. a recunoscut pretenţiile la primul termen de judecată, nu pot fi incidente dispoziţiile art. 454 din Codul de procedură civilă, întrucât, la data formulării acţiunii, pârâta era de drept în întârziere cu privire la sumele solicitate.

Codul de procedură civilă:

Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997:

Reclamanta a apreciat că dovada cheltuielilor de judecată poate fi făcută şi în dosarul nou-format, care are ca obiect tocmai plata acestor cheltuieli, şi nu doar până la închiderea dezbaterilor în dosarul care a ocazionat aceste cheltuieli, cu condiţia ca data achitării cheltuielilor să fie anterioară pronunţării soluţiei în dosarul iniţial.

Intimata nu a exprimat un punct de vedere asupra chestiunii de drept ce face obiectul sesizării.

Instanţa de trimitere a apreciat că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, reţinând următoarele: este învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă; soluţionarea cauzei depinde de lămurirea modului de interpretare a dispoziţiilor legale ce constituie obiectul sesizării; chestiunea de drept este nouă şi asupra ei Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre; problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare şi nici a unei alte sesizări, în condiţiile art. 519 din Codul de procedură civilă.

Din succesiunea prevederilor legale din Codul de procedură civilă, respectiv art. 451 – care stabileşte cheltuielile de judecată, tipul acestora, modalitatea în care pot fi diminuate şi provenienţa lor, art. 452 – care stabileşte modalitatea în care se administrează probe cu privire la existenţa şi întinderea cheltuielilor de judecată şi art. 453 – care stabileşte condiţiile în care se pot acorda cheltuielile de judecată, ar rezulta că fiecare dintre aceste dispoziţii legale reglementează aspecte distincte în ceea ce priveşte solicitarea cheltuielilor de judecată, şi anume obiectul şi proba acestora, precum şi partea căreia i se cuvin aceste cheltuieli de judecată.

În interpretarea instanţei de apel, dovada cheltuielilor de judecată trebuie făcută în dosarul în care au fost ocazionate, până la închiderea dezbaterilor asupra fondului, indiferent dacă aceste cheltuieli au fost solicitate în acel dosar ori sunt solicitate pe cale separată, într-o nouă cauză având ca obiect pretenţii, norma prevăzută la art. 452 din Codul de procedură civilă, care este de strictă interpretare şi aplicare, nefăcând nicio distincţie după cum cheltuielile sunt solicitate în cauza ce le-a ocazionat sau pe cale separată.

În opinia instanţei de trimitere, relevant este momentul până la care se poate face dovada acestor cheltuieli de judecată, şi anume închiderea dezbaterilor în litigiul în care au fost ocazionate cheltuielile de judecată solicitate. Practic, indiferent dacă au fost sau nu solicitate cheltuielile de judecată în dosarul care le-a ocazionat, art. 14 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997, astfel cum a fost interpretat prinDecizia nr. 19 din 18 decembrie 2013 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, acordă părţii posibilitatea de a solicita aceste cheltuieli pe cale separată. În această situaţie, în care se solicită pe cale separată, proba cheltuielilor de judecată (în ceea ce priveşte existenţa şi întinderea lor) nu poate fi făcută în dosarul având ca obiect aceste cheltuieli de judecată.

Din interpretarea cumulată a dispoziţiilor art. 394 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora, după închiderea dezbaterilor (ca etapă procesuală distinctă în cadrul derulării procesului civil), părţile nu mai pot depune niciun înscris la dosarul cauzei, sub sancţiunea de a nu fi luat în seamă, precum şi a dispoziţiilor art. 452 din acelaşi cod, potrivit cărora partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi a întinderii lor cel mai târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului cauzei, rezultă că, în situaţia în care cheltuielile de judecată sunt solicitate pe calea unei cereri accesorii, partea trebuie să facă dovada existenţei şi a întinderii lor până la închiderea dezbaterilor asupra fondului acestei cauze.

Dacă această dovadă a cheltuielilor de judecată s-ar face prin depunerea unor documente după momentul la care instanţa declară închise dezbaterile, în aplicarea art. 394 din Codul de procedură civilă, instanţa învestită cu capătul accesoriu de cerere privind cheltuielile de judecată nu va avea în vedere aceste documente pentru a se pronunţa asupra cheltuielilor de judecată.

În situaţia în care dispoziţiile art. 452 din Codul de procedură civilă s-ar interpreta în sensul că sintagma „închiderea dezbaterilor asupra fondului cauzei” face referire la momentul procesual prevăzut de art. 394 din acelaşi cod, în dosarul în care cheltuielile de judecată se solicită pe cale principală, s-ar ajunge la situaţia în care partea care solicită aceste cheltuieli de judecată pe cale principală ar avea o situaţie mai bună, privilegiată, faţă de partea care, diligentă fiind, formulează această cerere ca un capăt accesoriu în litigiul de fond. Astfel, această parte ar trebui să facă dovada cheltuielilor de judecată în dosarul de fond până la închiderea dezbaterilor în acel dosar, iar partea care le pretinde pe cale separată, chiar dacă nu le-a solicitat în dosarul de fond, poate să procure şi să administreze aceste probe după închiderea dezbaterilor asupra fondului litigiului care a ocazionat aceste cheltuieli.

S-ar ajunge, astfel, ca, în raport de calea procesuală aleasă de parte (capăt accesoriu în dosarul de fond care ocazionează cheltuielile de judecată sau capăt principal de cerere într-un dosar distinct de cel care a ocazionat cheltuielile), să existe un regim probatoriu diferenţiat în ceea ce priveşte momentul până la care se poate administra proba acestor cheltuieli de judecată, ceea ce ar conduce la o discriminare a părţilor, dublată de o situaţie mai puţin favorabilă a părţii diligente, faţă de situaţia mai favorabilă a părţii care nu s-a preocupat să solicite sau să probeze existenţa şi cuantumul cheltuielilor de judecată în dosarul care le-a ocazionat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii a pronunţat deciziile:

De asemenea, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a pronunţat Decizia nr. 34 din 16 noiembrie 2015

În fine, în Dosarul nr. 767/1/2017, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept al instanţei supreme a pronunţat Decizia nr. 59 din 18 septembrie 2017

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, unele instanţe au transmis hotărâri şi/sau puncte de vedere, din analiza cărora rezultă că există două orientări cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării:

S-au pronunţat, respectiv au opinat în acest sens, următoarele instanţe:

S-a arătat, în sprijinul acestei orientări, că litigiul în care se solicită acordarea cheltuielilor de judecată suportate de reclamant în cadrul unui proces anterior, finalizat, are caracter autonom faţă de litigiul primar, care a generat efectuarea cheltuielilor de judecată, caracter care rezultă din:

Pe cale de consecinţă, dovada efectuării cheltuielilor de judecată poate fi făcută până la închiderea dezbaterilor în dosarul ce are ca obiect solicitarea respectivelor cheltuieli, pe cale principală, chiar dacă această dovadă nu a fost depusă în dosarul iniţial în care au fost ocazionate cheltuielile de judecată, considerându-se că în soluţionarea dosarului nou-format sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 194 lit. e), art. 254 şi următoarele din Codul de procedură civilă.

S-au pronunţat, respectiv au opinat în acest sens, următoarele instanţe:

În cadrul şi sprijinul acestei orientări au fost identificate două puncte de vedere:

Prin Decizia nr. 575 din 29 septembrie 2015

De asemenea, prin Decizia nr. 463 din 28 iunie 2016

Prin Adresa nr. 2.228/C/3757/III-5/2017 din 7 noiembrie 2017, Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu s-a verificat şi nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept care formează obiectul prezentei sesizări.

Prin raportul întocmit în cauză, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, s-a apreciat că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 519 din acelaşi cod, pentru declanşarea mecanismului privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită, constată că sesizarea este inadmisibilă, după cum se va arăta în cele ce urmează.

Prealabil analizei în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept trebuie să aprecieze dacă, în raport cu întrebarea formulată de titularul sesizării, sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, faţă de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, ce constituie temeiul sesizării.

Potrivit acestor dispoziţii legale, „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Reglementând, în cuprinsul textului anterior citat, procedura pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a unor chestiuni de drept, ca mijloc de asigurare a unei practici judiciare unitare în interpretarea şi aplicarea legii de către instanţele judecătoreşti, alături de mecanismul recursului în interesul legii, legiuitorul a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea acestei proceduri, condiţii care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, după cum urmează:

Din examinarea circumstanţelor cauzei deduse judecăţii pe rolul Tribunalului Gorj – Secţia I civilă se constată că nu se poate reţine îndeplinirea tuturor condiţiilor de admisibilitate.

Astfel, Tribunalul Gorj – Secţia I civilă este învestit cu soluţionarea unei cereri de apel, în cadrul unui litigiu având ca obiect cererea reclamantei A. de a se dispune obligarea pârâtei B. la plata sumei de 2.205 lei, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate într-un alt dosar al aceleiaşi instanţe (constând în taxă de timbru şi onorariu de avocat), în care a fost pronunţată Sentinţa civilă nr. 5.388 din 27.06.2016, rămasă definitivă prin neapelare; cererea de chemare în judecată a fost întemeiată în drept de către reclamantă pe dispoziţiile art. 453 şi art. 454 din Codul de procedură civilă.

În raport cu obiectul pretenţiei deduse judecăţii – o cerere evaluabilă în bani cu valoare de până la 200.000 lei – competenţa materială de soluţionare a cauzei în primă instanţă revine judecătoriei, conform art. 94 pct. 1 lit. k) din Codul de procedură civilă (în speţă, Judecătoria Târgu Jiu), iar hotărârea pronunţată în primă instanţă la data de 19 decembrie 2016 este supusă numai apelului, astfel cum reiese din dispoziţiile art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, cu modificările ulterioare (Legea nr. 2/2013), în forma anterioară publicării Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017.

În plus, litigiul ce face obiectul dosarului în care a fost formulată sesizarea a fost iniţiat pe rolul Judecătoriei Târgu Jiu la data de 28 septembrie 2016, astfel încât decizia ce urmează a fi pronunţată de Tribunalul Gorj în soluţionarea apelului nu va putea fi supusă recursului, nefiind incidente efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369 din 30 mai 2017, efecte ce privesc hotărârile pronunţate în apel după publicarea în Monitorul Oficial a acestei decizii, însă în litigiile pornite după data de 20 iulie 2017, având în vedere cele statuate de Curtea Constituţională, coroborate în mod necesar cu prevederile art. 27 din Codul de procedură civilă (cu denumirea marginală „Legea aplicabilă hotărârilor”), potrivit cărora: „Hotărârile rămân supuse căilor de atac, motivelor şi termenelor prevăzute de legea sub care a început procesul.”

Concluzia anterioară se impune, întrucât art. 27 din Codul de procedură civilă nu a făcut obiectul controlului de constituţionalitate prin menţionata decizie, nici direct şi nici prin extinderea controlului de constituţionalitate aflat la îndemâna instanţei de contencios constituţional, în aplicarea prevederilor art. 18 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora: ” (1) Dezbaterea are loc în plenul Curţii Constituţionale, cu participarea judecătorilor Curţii, pe baza sesizării, a documentelor şi a punctelor de vedere primite, atât asupra prevederilor menţionate în sesizare, cât şi asupra celor de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate.”

Ca atare, apelul declarat în cauză de către reclamanta A., în conformitate cu art. 95 pct. 2 din Codul de procedură civilă, cade în competenţa de soluţionare a Tribunalului Gorj, instanţă de trimitere care judecă în ultimă instanţă şi, în consecinţă, va pronunţa o hotărâre definitivă (aşadar, nesusceptibilă de recurs), astfel cum rezultă din art. 634 alin. (1) pct. 4 teza I, coroborat cu art. 634 alin. (2) din Codul de procedură civilă.

Faţă de aceste constatări rezultă că primele două condiţii de admisibilitate a sesizării sunt întrunite, întrucât cauza în care s-a iniţiat mecanismul hotărârii prealabile se află în competenţa legală de soluţionare a unui tribunal învestit cu soluţionarea unei cauze în ultimă instanţă.

În ceea ce priveşte celelalte condiţii de admisibilitate este de menţionat că în jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, făcându-se referire şi la doctrină, s-a arătat constant că procedura reglementată de art. 519 din Codul de procedură civilă are în vedere o problemă de drept reală, care să privească interpretarea diferită sau contradictorie a unui text de lege, a unei reguli cutumiare neclare, incomplete sau, după caz, incerte ori incidenţa unor principii generale ale dreptului al căror conţinut sau a căror sferă de acţiune sunt discutabile, cu scopul împiedicării apariţiei unei jurisprudenţe neunitare în materie.

În acest sens, întrebarea formulată în cadrul procedurii prealabile trebuie să vizeze o chestiune de drept determinată, pentru ca soluţia dată în această procedură să aibă în vedere numai chestiunea respectivă, iar nu întreaga problematică a textului de lege indicat în sesizare. Instanţa supremă nu poate fi învestită, în cadrul acestei proceduri, chiar cu interpretarea şi aplicarea legii în scopul soluţionării cauzei respective, atribut ce intră şi trebuie să rămână în sfera de competenţă a instanţei de judecată (a se vedea, de exemplu, deciziile nr. 16 din 23 mai 2016

Din această perspectivă, instanţei de trimitere îi revine obligaţia de a demonstra, prin încheierea de sesizare, existenţa unei chestiuni de drept veritabile, şi nu ipotetice, inclusiv prin indicarea tuturor elementelor relevante în procesul de interpretare a normei, pentru a nu se ajunge la depăşirea limitelor învestirii în soluţionarea sesizării, chestiune de drept care trebuie să aibă incidenţă directă în cauza cu care instanţa de trimitere este învestită (a se vedea, de exemplu, Decizia nr. 1 din 18 ianuarie 2016

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată, însă, că în cauză nu este îndeplinită cerinţa legăturii cu cauza a dispoziţiilor legale a căror interpretare se solicită în cadrul chestiunii de drept enunţate de instanţa de trimitere astfel: „Interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 452 din Codul de procedură civilă, raportat la dispoziţiile art. 453 şi art. 394 alin. (3) din acelaşi cod şi art. 14 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, aprobate prin Ordinul ministrului de stat, ministrul justiţiei, nr. 760/C din 22 aprilie 1999, precum şi la Decizia nr. 19 din 18 noiembrie 2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, în sensul de a se stabili dacă sintagma «închiderea dezbaterilor asupra fondului cauzei» din cuprinsul art. 452 din Codul de procedură civilă face referire la dosarul în care s-au ocazionat cheltuielile de judecată sau la dosarul în care se solicită, pe cale principală, cheltuielile de judecată, în condiţiile în care art. 394 alin. (3) din acelaşi cod prevede că după închiderea dezbaterilor părţile nu mai pot depune niciun înscris la dosarul cauzei, sub sancţiunea de a nu fi luat în seamă.”

Astfel cum reiese din expozeul litigiului, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. are ca obiect solicitarea de obligare a pârâtei B. la plata sumei de 2.205 lei, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate într-un litigiu anterior, soluţionat definitiv, cheltuieli constând în taxă judiciară de timbru şi onorariu de avocat.

Reclamanta însăşi şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile art. 452 şi art. 453 din Codul de procedură civilă.

Cu toate acestea, instanţele de fond nu şi-au exercitat rolul activ în condiţiile legii şi nu au dat faptelor o corectă calificare din punct de vedere juridic.

Potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. (1) şi (2) din Codul de procedură civilă:

În ceea ce priveşte instanţa de apel este de menţionat că art. 479 alin. (1) din Codul de procedură civilă stabileşte că „Instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu.”

Pretenţia dedusă judecăţii de către reclamantă, deşi decurge din cheltuielile de judecată efectuate într-un litigiu anterior, soluţionat definitiv şi în care a avut calitatea de parte care a câştigat procesul, nu poate fi calificată ca având obiect obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată pe care reclamanta le-a efectuat în procesul anterior, ci o cerere de despăgubire a sa cu contravaloarea cheltuielilor de judecată efectuate în litigiul în care a avut calitatea de parte câştigătoare a procesului, cerere având ca fundament juridic răspunderea civilă delictuală a pârâtei şi ideea de culpă procesuală a acesteia, ca parte care a pierdut procesul.

Or, în condiţiile în care reclamanta nu a solicitat cheltuielile de judecată în litigiul originar, neformulând o astfel de cerere accesorie, ci a optat pentru solicitarea pe cale separată a acestora într-un litigiu ulterior şi distinct, formulând o atare pretenţie pe calea unei cereri principale, rezultă că litigiul ulterior este unul autonom în raport cu cel iniţial, supus, din punct de vedere procesual, unor reguli proprii de judecată şi probaţiune.

În consecinţă, temeiul juridic al cererii nu îl constituie în mod direct dispoziţiile art. 452 şi următoarele din Codul de procedură civilă, indicate ca atare de către reclamantă (norme aplicabile în cazul în care solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată ar fi fost formulată pe calea unei cereri accesorii în litigiul originar), ci dispoziţiile din Codul civil, care reglementează instituţia răspunderii civile delictuale, anumeart. 1.357 şi următoarele din acest cod.

Mai mult decât atât, se observă că această calificare a unei situaţii de fapt, similare celei deduse judecăţii instanţei de trimitere, rezultă cu evidenţă şi din considerentele Deciziei nr. 19 din 18 noiembrie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii.

Relevante, din acest punct de vedere, sunt următoarele considerente din cuprinsul menţionatei decizii, obligatorii pentru instanţe:

Faţă de cele anterior redate din cuprinsul considerentelor Deciziei nr. 19 din 18 noiembrie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, rezultă că, în cauză, nu este îndeplinită nici cerinţa noutăţii chestiunii de drept, întrucât pe calea unor dezlegări incidentale în cuprinsul unor considerente decizorii, instanţa supremă, pe calea mecanismului de unificare a practicii judiciare, a dezlegat chestiunea calificării juridice ca cerere principală şi a caracterului autonom al litigiului prin care partea care a câştigat procesul tinde la recuperarea cheltuielilor de judecată, pe cale separată, după soluţionarea definitivă a cauzei în care acestea au fost efectuate.

Or, acest indiciu esenţial de soluţionare a apelului cu care instanţa de trimitere este învestită se afla la îndemâna sa, întrucât decurge din statuări anterioare ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în cadrul mecanismelor de unificare a practicii judiciare şi, totodată, constituie premisa necesară a aplicării legii în cauza dedusă judecăţii.

În consecinţă, dispoziţiile legale a căror interpretare coroborată a solicitat-o instanţa de trimitere nu sunt incidente în cauza cu care a fost învestită – art. 452, art. 453 şi art. 394 alin. (3) din Codul de procedură civilă – decât, eventual, în legătură cu cheltuielile de judecată solicitate în acest nou litigiu, situaţie nerelevată în cauză şi, prin urmare, străină de obiectul prezentei sesizări (chestiune dezlegată, de altfel, prin Decizia nr. 59 din 18 septembrie 2017, prin care s-a stabilit că „În cauzele având ca obiect obligarea pârâtului la suportarea pretenţiei constând în cheltuielile de judecată generate de un alt litigiu soluţionat definitiv, dispoziţiile art. 453 alin. (1) din Codul de procedură civilă rămân aplicabile”).

Mai mult decât atât, în cauza cu care Tribunalul Gorj a fost învestit nu s-ar putea face aplicarea unor dispoziţii legale din acte normative abrogate – art. 13 şi 14 din Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997, abrogare ce a operat implicit ca efect al abrogării exprese a Legii nr. 146/1997, prin art. 58 lit. a) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările şi completările ulterioare.

Chiar dacă Ordinul ministrului de stat, ministrul justiţiei, nr. 760/C/1999, prin care au fost aprobate Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 146/1997, nu a fost abrogat în mod expres, având în vedere abrogarea actului normativ a cărui aplicare a organizat-o (Legea nr. 146/1997), în privinţa ordinului menţionat a operat abrogarea implicită, în temeiul dispoziţiilor prevăzute de art. 64 alin. (1) şi (4), precum şi de art. 67 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Legea nr. 24/2000).

Potrivit art. 64 din acest din urmă act normativ, „Prevederile cuprinse într-un act normativ, contrare unei noi reglementări de acelaşi nivel sau de nivel superior, trebuie abrogate” [alin. (1) teza I] şi „Dacă o normă de nivel inferior, cu acelaşi obiect, nu a fost abrogată expres de actul normativ de nivel superior, această obligaţie îi revine autorităţii care a emis prima actul” [alin. (4)].

De asemenea, conform art. 67 alin. (1) din Legea nr. 24/2000: „În cazuri deosebite, în care la elaborarea şi adoptarea unei reglementări nu a fost posibilă identificarea tuturor normelor contrare, se poate prezuma că acestea au făcut obiectul modificării, completării ori abrogării lor implicite.”

Având în vedere că neîntrunirea uneia dintre cerinţele de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, ce decurg din dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, conduce la respingerea acesteia, ca inadmisibilă, nu mai este necesară verificarea îndeplinirii celorlalte condiţii şi, cu atât mai puţin, analizarea fondului chestiunii de drept ce face obiectul sesizării.

Pentru aceste considerente, constatând că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, în temeiul art. 521 alin. (1) din acelaşi cod,