Decizia nr. 15 din 5 martie 2018

Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a dispus, prin Încheierea din 6 octombrie 2017, în Dosarul nr. 1.793/93/2016, aflat pe rolul acestei instanţe, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept menţionată.

Sesizarea a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie la data de 2 noiembrie 2017 cu nr. 3.011/1/2017, termenul pentru soluţionarea dosarului fiind stabilit la 5 martie 2018.

Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare

Prin Sentinţa civilă nr. xxx din 10 martie 2017, Tribunalul Ilfov – Secţia civilă a admis cererea formulată de contestatoarea X în contradictoriu cu intimata Casa Judeţeană de Pensii Ilfov şi a anulat decizia de debit nr. xxxxxx din 27 mai 2016 ca nelegală.

Pentru a pronunţa această soluţie, prima instanţă a reţinut că drepturile de pensie ale reclamantei s-au deschis la data de 1 octombrie 2001, iar prin sentinţa nr. xxxx din 16 octombrie 2014, pronunţată de Tribunalul Ilfov – Secţia civilă, s-a dispus obligarea pârâtei la recalcularea drepturilor de pensie cuvenite reclamantei, retroactiv, de la data de 1 septembrie 2013, cu luarea în considerare şi a veniturilor suplimentare atestate de adeverinţa nr. xxxx/2013; casa de pensii a pus în executare această sentinţă, prin emiterea deciziei nr. xxxxxx din 30 decembrie 2014, plătind de bunăvoie reclamantei sumele datorate.

Ulterior, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a pronunţat decizia nr. xxxx din 22 aprilie 2015, prin care a schimbat această sentinţă, respingând cererea, ca neîntemeiată.

Tribunalul a reţinut că pârâta, ulterior desfiinţării sentinţei constituite în titlu, prin decizia curţii de apel, nu a emis, în temeiul art. 116 din Legea nr. 263/2010, pe numele reclamantei nicio altă decizie prin care să fi stabilit cuantumul pensiei şi data la care se va face plata. În schimb, a emis alte două decizii: una prin care a anulat decizia care a pus în executare sentinţa şi decizia de debit care face obiectul prezentului proces, pentru recuperarea sumelor pretins necuvenite, încasate în perioada 1 septembrie 2013-30 iunie 2016.

În decizie se menţionează că plata necuvenită a drepturilor a fost generată de punerea în aplicare a dispoziţiilor Sentinţei civile nr. xxxx din 16 octombrie 2014, pronunţată de Tribunalul Ilfov – Secţia civilă.

Din analiza conţinutului deciziei de debit contestate tribunalul a reţinut, pe de o parte, că pârâta nu a menţionat temeiul de drept al măsurilor dispuse şi nu a specificat modalitatea de stabilire a debitului, iar, pe de altă parte, că nu rezultă care este cuantumul pensiei de asigurări sociale ce i se cuvenea reclamantei, faţă de care a rezultat diferenţa calculată ca urmare a valorificării veniturilor suplimentare din adeverinţa nr. xxxx/2013. Deşi pârâta face trimitere la dispoziţiile art. 179 şi art. 181 din Legea nr. 263/2010 şi art. 172-173 din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare (Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003), coroborate cu art. 153 lit. i) şi art. 154 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, aceste articole vizează modul de recuperare a debitului şi procedura de contestare a deciziei de debit, neavând legătură cu modalitatea de constituire a debitului respectiv.

Concluzionând, tribunalul a constatat că decizia contestată nu este motivată în drept şi nu rezultă în mod cert care este cuantumul sumelor primite în plus în perioada 1 septembrie 2013-30 iunie 2016, în raport cu pensia de asigurări sociale ce i se cuvenea reclamantei. Pentru aceste motive, având în vedere prevederile art. 179 din Legea nr. 263/2010, a admis cererea şi a anulat decizia de debit ca nelegală.

Împotriva aceste soluţii a formulat apel pârâta Casa Judeţeană de Pensii Ilfov.

A reiterat argumentul potrivit căruia temeiul de drept care permite recuperarea sumelor plătite necuvenit este reprezentat de dispoziţiile art. 179 alin. (4) din Legea nr. 263/2010, aşa cum este menţionat şi în decizia ce face obiectul contestaţiei; din conţinutul acestei decizii rezultă atât temeiul de drept, cât şi motivarea constituirii plăţilor nedatorate, iar din buletinul de calcul rezultă în mod clar diferenţele nedatorate achitate în plus.

Cauza debitului o constituie faptul că s-a executat, conform art. 448 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă, o sentinţă care a fost ulterior desfiinţată în apel, conform dispoziţiilor art. 637 alin. (1) din Codul de procedură civilă. Punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti care constituie titlu executoriu se poate face numai pe riscul creditorului dacă hotărârea poate fi atacată cu apel sau recurs; dacă titlul este ulterior modificat ori desfiinţat, creditorul va fi ţinut, în condiţiile legii, să îl repună pe debitor în drepturile sale.

Astfel, conform art. 107 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, dacă ulterior stabilirii sau plăţii pensiei se constată diferenţe între sumele plătite şi cele legal cuvenite, casa teritorială de pensii poate emite, din oficiu, o decizie de revizuire, fără a dispune revocarea expresă a deciziilor anterioare.

Casa Judeţeană de Pensii Ilfov a emis decizia nr. xxxxxx din 13 mai 2015, prin care a anulat decizia de pensie nr. xxxxxx din 30 decembrie 2014, conform deciziei nr. xxxx din 22 aprilie 2015, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, menţinându-se în plată drepturile de pensie şi punctajul mediu anual stabilite prin decizia de pensie nr. xxxxxx din 8 iunie 2010.

Suma reprezentând plată nedatorată a fost constituită ca urmare a punerii în aplicare a hotărârilor judecătoreşti privind stabilirea şi plata drepturilor aferente perioadei 1 septembrie 2013-30 iunie 2016.

Restituirea plăţii nedatorate se face ori de câte ori cineva este ţinut, în virtutea legii, să înapoieze sumele primite fără drept în temeiul unui act juridic desfiinţat ulterior. Dreptul de restituire aparţine celui care a efectuat prestaţia supusă restituirii. Prin plată se înţelege executarea unei obligaţii care are ca obiect o prestaţie pozitivă, ce poate fi de a da sau de a face. Plata nedatorată are ca efect naşterea unui raport juridic obligaţional, în temeiul căruia creditorul este obligat să restituie ceea ce a primit fără a-i fi datorat.

La termenul de judecată din 6 octombrie 2017, din oficiu, Curtea de Apel Bucureşti a pus în discuţie admisibilitatea şi necesitatea sesizării instanţei supreme cu pronunţarea unei hotărâri prin care să dea o rezolvare de principiu chestiunii de drept legate de interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 179 alin. (4) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările şi completările ulterioare, în sensul de a stabili dacă recuperarea sumelor plătite cu titlu de prestaţii de asigurări sociale în temeiul unei hotărâri judecătoreşti desfiinţate în calea de atac se poate face de casa de pensii, în mod direct, prin emiterea unei decizii de debit care să constituie titlu executoriu, în condiţiile acestui text.

Prin Încheierea pronunţată la 6 octombrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a constatat admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 519 din Codul de procedură civilă, pentru următoarele considerente:

Se învederează, în acest context, necesitatea sesizării instanţei supreme din perspectiva opiniilor divergente exprimate în materie, prin soluţii de practică judiciară ori prin poziţiile adoptate cu ocazia întâlnirilor de unificare (în acest sens, şedinţa de unificare a practicii din luna octombrie 2016, în cadrul Secţiei a VII-a pentru litigii de muncă şi asigurări sociale a Curţii de Apel Bucureşti), fără să se poată constata cristalizarea unei jurisprudenţe suficient de bine închegate care să lipsească de obiect şi efect real, util, prezenta sesizare.

Se menţionează ca jurisprudenţă relevantă la nivelul secţiei: deciziile civile nr. 45 din 10 ianuarie 2017, nr. 51 din 10 ianuarie 2017, nr. 1.263 din 28 februarie 2017 şi nr. 2.684 din 2 mai 2017.

În cuprinsul acestor hotărâri s-a susţinut posibilitatea emiterii titlului executoriu de către casa de pensii, pentru recuperarea sumelor încasate necuvenit cu titlu de drepturi de pensie, reţinându-se, între altele, că, întrucât prevederea nu distinge între cauzele care au determinat încasarea necuvenită a drepturilor de pensie, rezultă că este general aplicabilă, inclusiv atunci când plata sumelor a fost făcută de casa de pensii în temeiul unei hotărâri judecătoreşti executorii, ulterior desfiinţată ca urmare a exercitării căii de atac.

Exemple de practică judiciară contrară sunt oferite de deciziile civile nr. 4.251 din 16 septembrie 2016 şi nr. 4.206 din 8 septembrie 2017, prin care s-a susţinut, în esenţă, că sumele încasate în baza titlului reprezentat de hotărârea judecătorească modificată sunt supuse restituirii, însă obligaţia se naşte pe alt tărâm decât cel al plăţii nedatorate, astfel că sancţionarea sa nu intră în sfera de competenţă a casei de pensii, exercitabilă prin emiterea unei decizii de debit în aplicarea prevederilor art. 179 alin. (4) din Legea nr. 263/2010.

Pârâtul-apelant şi-a întemeiat atât calea de atac, cât şi decizia ce face obiectul procesului pe ideea că desfiinţarea în calea de retractare a titlului pus în executare generează o plată nedatorată, care poate fi recuperată prin decizie emisă de casa de pensii, în timp ce reclamanta-intimată, atât prin cererea de chemare în judecată, cât şi prin întâmpinarea depusă în apel, a exprimat opinia inaplicabilităţii art. 179 alin. (4) din Legea nr. 263/2010 în absenţa unei decizii de modificare a drepturilor de pensie, procedură care, de altfel, încalcă dreptul la contestaţie prevăzut de art. 149 din Legea nr. 263/2010.

După comunicarea raportului, în temeiul dispoziţiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, apelanta-pârâtă a depus, prin consilier juridic, un punct de vedere asupra chestiunii de drept, cu depăşirea termenului de 15 zile prevăzut de lege.

Completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului în Dosarul nr. 1.793/93/2016 a opinat în sensul inaplicabilităţii prevederilor art. 179 alin. (4) din Legea nr. 263/2010 pentru recuperarea sumelor plătite cu titlu de prestaţii de asigurări sociale în temeiul unei hotărâri judecătoreşti desfiinţate în calea de atac, însuşindu-şi a doua orientare a jurisprudenţei evocate, care susţine, în esenţă, că sumele încasate în baza titlului reprezentat de hotărârea judecătorească modificată sunt supuse restituirii, însă obligaţia se naşte pe alt tărâm decât al plăţii nedatorate, astfel că sancţionarea sa nu intră în sfera de competenţă a casei de pensii, exercitabilă prin emiterea unei decizii de debit.

Art. 179 alin. (4) din Legea nr. 263/2010 dispune asupra plăţii unor sume necuvenite. Aceasta presupune inexistenţa datoriei la momentul efectuării plăţii, situaţie ce nu se verifică în ipoteza acordării unor prestaţii de asigurări sociale în temeiul unei hotărâri judecătoreşti executorii în fiinţă. Însuşindu-şi teoria plăţii „devenite” nedatorată, ca producând aceleaşi efecte la momentul invalidării temeiului care a stat la baza efectuării ei, constată că posibilităţile de recuperare oferite de Legea nr. 263/2010 caselor de pensii, în legătură cu operaţiunile care pot interveni în materia stabilirii drepturilor de pensie, nu acoperă şi situaţia desfiinţării hotărârii judecătoreşti executorii provizoriu, puse în aplicare.

Astfel, legea nu permite formal casei de pensii să adopte o decizie de „anulare” a unei decizii de pensii anterioare, în afara situaţiei reglementate de art. 106 alin. (3) din Legea nr. 263/2010: la cererea titularului, în termen de 30 de zile de la comunicare. Mai mult, după cum rezultă din denumire, anularea nu s-ar putea dispune decât pentru motive şi cauze sancţionabile, existente la data adoptării actului, iar nu pentru temeiuri intervenite ulterior, de natură să modifice raportul juridic, cum este cazul în speţă. Chiar admiţând că o denumire nu este decât o convenţie de limbaj, insuficientă în sine pentru a conferi deciziei natura juridică pretinsă, şi că actul e caracterizabil după operaţiunea realizată, potrivit felului acesteia, se constată că un astfel de act nu poate îmbrăca nici forma deciziei de revizuire în accepţiunea art. 107 alin. (1) din Legea nr. 263/2010.

Deşi textul nu o mai prevede expres, aşa cum dispunea art. 89 alin. (1) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare, abrogată prin Legea nr. 263/2010, se înţelege că revizuirile operează pentru erori săvârşite în stabilirea şi/sau plata drepturilor de pensie, fapt, de asemenea, apreciabil la momentul respectiv. Noua reglementare vorbeşte despre diferenţe între sumele stabilite şi/sau plătite şi cele legal cuvenite, pentru care casa teritorială de pensii poate opera şi din oficiu modificările ce se impun, prin decizie de revizuire. Aşadar, unicul criteriu al revizuirii se raportează la legalitate/nelegalitate şi presupune inexistenţa juridică a dreptului/datoriei la momentul stabilirii/plăţii prin săvârşirea unor erori, iar „modificările ce se impun” implică exercitarea atribuţiilor casei de pensii, în limitele competenţei şi marjei de apreciere de care dispune în interpretarea şi aplicarea legislaţiei privitoare la stabilirea şi plata pensiilor. Nu ţine de domeniul revizuirii modificarea intervenită în stabilirea şi/sau plata pensiei, care nu îşi are izvorul într-o eroare de aplicare a legii din partea agenţilor casei de pensii, ci în desfiinţarea ori modificarea titlului reprezentat de o hotărâre judecătorească pusă în executare prin decizia ce se solicită a fi înlocuită.

Aşadar, nu există temei nici pentru anularea, nici pentru revizuirea deciziei care pune în aplicare o hotărâre judecătorească, pentru că aceasta a fost legal emisă la momentul respectiv, legale şi cuvenite fiind şi plăţile făcute în temeiul acesteia până la desfiinţare.

Or, dacă desfiinţarea titlului care a stat la baza unei decizii de pensie nu o face pe aceasta nici nulă, nici revizuibilă, după cum nu produce, de drept, nici efectul reintrării în vigoare a deciziei imediat anterioare, se pune problema, pe lângă cea a procedurii după care casa de pensii va stabili punctajul mediu anual şi drepturile de pensie cuvenite în urma anulării titlului, şi a căii de recuperare a sumelor plătite în temeiul lui. Consideră că aceasta nu poate fi decizia de debit emisă în condiţiile art. 179 alin. (4) din Legea nr. 263/2010, care o reglementează ca modalitate de recuperare a sumelor necuvenit acordate (pentru că drepturile de pensie au fost stabilite şi/sau plătite incorect, din eroare de fapt ori de drept a autorului/plătitorului, imputabilă sau nu, ipoteză care însă nu include şi situaţia în care drepturile au fost corect stabilite şi acordate, în aplicarea unui titlu valid, dar care se desfiinţează sau modifică ulterior, ceea ce nu poate decât să deschidă calea întoarcerii executării, în condiţiile şi după regulile procedurii civile). Într-adevăr, dacă pe fondul raportului juridic obligaţional se poate vorbi, într-un sens larg, de o plată (devenită) necuvenită, din punct de vedere procedural, situaţia desfiinţării unei hotărâri judecătoreşti nu oferă o altă cale pentru recuperarea sumelor plătite în temeiul ei, în afara întoarcerii executării.

Apreciază aşadar că dispoziţiile art. 179 alin. (4) din Legea nr. 263/2010 nu pot fi interpretate ca recunoscând decizia de recuperare drept alternativă sumară la procedura întoarcerii executării pentru cazurile de desfiinţare a hotărârii judecătoreşti, permiţând obţinerea unui titlu prin emitere directă de către casa de pensii, cu eludarea căilor şi normelor prevăzute de cartea a V-a titlul I cap. VIII din Codul de procedură civilă, şi că organul teritorial de pensii este obligat la urmarea acestei din urmă proceduri.

Jurisprudenţa Curţii de Apel Bucureşti – instanţa de trimitere a comunicat următoarele: La nivelul Secţiei a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a curţii de apel şi al aceleiaşi secţii a Tribunalului Bucureşti există practică neunitară în privinţa modului de interpretare şi aplicare a art. 179 alin. (4) din Legea nr. 236/2010, în situaţia în care plata sumelor necuvenite a fost făcută de casa de pensii în temeiul unei hotărâri judecătoreşti executorii, ulterior desfiinţată în calea de atac.

Curtea de Apel Bacău a comunicat că nu au fost identificate cauze în care să se fi discutat această problemă de drept. Opinia unanimă a judecătorilor Secţiei I civile este în sensul că pentru soluţionarea problemei de drept sunt aplicabile, mutatis mutandis, considerentele reţinute în paragrafele 25 şi 32 din Decizia nr. 12 din 19 iunie 2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 849 din 26.10.2017.

Curtea de Apel Braşov a comunicat punctul de vedere al magistraţilor Secţiei I civile, potrivit căruia, în interpretarea art. 179 alin. (4) din Legea nr. 236/2010, recuperarea sumelor plătite cu titlu de prestaţii de asigurări sociale în temeiul unei hotărâri judecătoreşti desfiinţate în calea de atac se poate face în temeiul unei decizii ce constituie titlu executoriu de către casa teritorială de pensii. Textul supus analizei nu distinge asupra temeiului pe baza căruia s-au efectuat plăţile, iar o hotărâre judecătorească desfiinţată în calea de atac nu produce niciun efect, încât prestaţiile efectuate trebuie restituite. Scopul declarat al reglementării este recuperarea sumelor plătite necuvenit, iar mijlocul procedural este decizia casei de pensii ce constituie titlu executoriu, pentru a preveni faza judecăţii, ceea ce nu exclude contestarea în instanţă a acestui titlu.

Curtea de Apel Constanţa – Secţia I civilă a comunicat două hotărâri judecătoreşti pe care le-a apreciat ca fiind relevante: deciziile civile nr. 97/AS din 28 februarie 2017 şi nr. 183/AS din 4 aprilie 2017. În aceste cauze, instanţa de fond a respins cererile introductive, reţinând că intimata casa de pensii poate recupera prestaţiile de asigurări sociale plătite necuvenit beneficiarilor, decizia de debit contestată având caracterul unui titlu executoriu. Sentinţele au rămas definitive prin respingerea ca nefondat/constatarea nulităţii apelului.

Curtea de Apel Piteşti a comunicat că practica instanţelor din raza sa de competenţă este în sensul că recuperarea sumelor plătite cu titlu de prestaţii de asigurări sociale în temeiul unei hotărâri judecătoreşti desfiinţate în calea de atac se poate face de casa de pensii, în mod direct, prin emiterea unei decizii de debit care constituie titlu executoriu, în condiţiile art. 179 alin. (4) din Legea nr. 236/2010. A ataşat Decizia civilă nr. 2.708 din 5 octombrie 2017 a Secţiei I civile a curţii de apel.

Celelalte curţi de apel nu au identificat practică judiciară în materie şi nici nu au exprimat opinii teoretice.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că la nivelul Secţiei judiciare – Serviciul judiciar civil nu s-a verificat şi nici nu se verifică, în prezent, practica judiciară în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii în problema de drept ce formează obiectul sesizării.

Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

În urma verificărilor efectuate se constată că instanţa de contencios constituţional s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 179 alin. (4) din Legea nr. 263/2010 cu privire la alte aspecte decât cele vizate de prezenta sesizare.

Prin raportul întocmit, conform art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă, judecătorii-raportori au apreciat că dispoziţiile art. 179 alin. (4) din Legea nr. 263/2010 sunt aplicabile şi în cazul recuperării sumelor achitate cu titlu de prestaţii de asigurări sociale, în temeiul unor hotărâri judecătoreşti desfiinţate în căile de atac.

Examinând sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorii-raportori şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată, constată următoarele:

Temeiul sesizării de faţă îl constituie dispoziţiile art. 519 din Codul de procedură civilă, potrivit cărora: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.”

Reglementând în cuprinsul textului anterior citat procedura pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a unor chestiuni de drept, ca mijloc de asigurare a unei practici judiciare unitare în interpretarea şi aplicarea legii de către instanţele judecătoreşti, alături de mecanismul recursului în interesul legii, legiuitorul a instituit o serie de condiţii de admisibilitate pentru declanşarea acestei proceduri, condiţii care se impun a fi întrunite în mod cumulativ, după cum urmează:

Din examinarea circumstanţelor cauzei deduse judecăţii pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale se constată că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate, pentru argumentele ce succedă:

Existenţa unei cauze aflate în curs de judecată, în ultimă instanţă, în competenţa unui complet legal învestit cu soluţionarea sa

Chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită are înrâurire asupra modului de soluţionare pe fond a cauzei Situaţia premisă permite instanţei sesizate concluzia că şi această condiţie de admisibilitate este îndeplinită.

Chestiunea de drept să prezinte caracter de noutate şi asupra acesteia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să nu fi statuat şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare

Prevederile art. 179 alin. (4) din Legea nr. 263/2010 reglementează o cale procedurală specială, pusă la dispoziţia instituţiei care administrează sistemul public de pensii, şi anume aceea a emiterii unui titlu executoriu pentru recuperarea sumelor încasate necuvenit cu titlu de prestaţii de asigurări sociale de la beneficiari, sume plătite prin intermediul caselor de pensii.

Practica neunitară poartă asupra sintagmei „sumele încasate/plătite necuvenit”, cuprinsă în textul de lege analizat, în cazul particular în care suma este achitată în baza efectului executoriu provizoriu al unei hotărâri judecătoreşti, desfiinţate în calea de atac. Se solicită a se lămuri dacă recuperarea sumelor achitate cu titlu de prestaţii de asigurări sociale în baza acestui tip de titlu executoriu (în materia asigurărilor sociale hotărârea de primă instanţă este executorie), desfiinţat de instanţa de control judiciar, se poate face de către casa de pensii, în mod direct, prin emiterea unei decizii de debit.

Într-o primă opinie se apreciază că, în această situaţie, sumele achitate în baza unui titlu provizoriu, reprezentat de o hotărâre judecătorească, au la data acordării caracter cuvenit. Situaţia de fapt învederată nu se circumscrie unei plăţi voluntare, nedatorate şi făcute din eroare de către casa de pensii, ci unei plăţi voluntare, datorate la data efectuării prestaţiei în baza unui titlu executoriu, respectiv din calitatea de debitor al unei obligaţii stabilite în sarcina sa printr-un titlu executoriu, iar nu din calitatea de instituţie plătitoare a unei prestaţii de asigurări sociale care face o plată nedatorată, din eroare.

În cea de-a doua opinie se consideră că, în această situaţie, se aplică dispoziţiile art. 179 alin. (4) din Legea nr. 263/2010, care nu disting în privinţa modului de constituire a debitului, caracterul provizoriu al executării hotărârii de primă instanţă determinând ca, la finalizarea procedurii judiciare, efectul reformării hotărârii să fie acelaşi cu cel al altor situaţii în care se impune recuperarea unor prestaţii plătite fără temei legal, respectiv plata efectuată nu este legală şi se impune a fi recuperată.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept observă că mecanismul prin care casa de pensii pune în aplicare o hotărâre a instanţei de judecată este acela al emiterii unei decizii care trebuie să cuprindă dispoziţiile respectivei hotărâri, aceasta fiind forma prin care se constată executat actul jurisdicţional. În cazul în care se dispune recalcularea pensiei prin adăugarea unor venituri suplimentare, se emite o decizie care se conformează acestor dispoziţii.

În această materie, hotărârile primei instanţe sunt executorii de drept potrivit dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă. În acelaşi sens, în alin. (2) se prevede că executarea hotărârilor prevăzute la alin. (1) are caracter provizoriu.

În considerarea art. 637 alin. (1) din Codul de procedură civilă, punerea în executare a unei hotărâri judecătoreşti care constituie titlu executoriu se poate face numai pe riscul creditorului, dacă hotărârea poate fi atacată cu apel sau cu recurs; dacă titlul este ulterior modificat sau desfiinţat, creditorul va fi ţinut în condiţiile legii să îl repună pe debitor în drepturile sale în tot sau în parte, după caz.

Din interpretarea dispoziţiilor legale menţionate rezultă că riscul pe care şi-l asumă creditorul este acela de a fi obligat la întoarcerea totală sau parţială a executării, în cazul modificării ori desfiinţării hotărârii judecătoreşti în calea de atac a apelului sau a recursului, după caz.

Atunci când hotărârea este desfiinţată în calea de atac, dispoziţiile acesteia, materializate în actul administrativ de executare reprezentat de decizia casei de pensii, devin caduce, întrucât dispare temeiul juridic în baza căruia au fost aplicate, respectiv suportul legal al plăţii.

În susţinerea primei opinii a fost utilizat argumentul potrivit căruia în legea specială nu există temei pentru desfiinţarea deciziei în această situaţie, nici pe calea revizuirii, conform art. 107 alin. (1) din Legea nr. 263/2010, şi nici pe cea a anulării, potrivit art. 106 alin. (3) din aceeaşi lege, caz în care se deduce că ar rămâne în vigoare decizia emisă în baza hotărârii judecătoreşti desfiinţate.

Nu constituie însă obiect al prezentei sesizări, motiv pentru care nu va fi analizată în cauză, modalitatea prin care casa de pensii revocă respectiva decizie, aspect ce ţine de modalitatea de a dovedi existenţa debitului, problema de drept limitându-se doar la a se stabili dacă pentru recuperarea acestuia poate fi emisă, în mod direct, o decizie de debit.

Prin urmare, chestiunea de drept ce se solicită a fi lămurită este dacă, în această situaţie, este aplicabil art. 179 alin. (4) din Legea nr. 263/2010, care dispune că „sumele plătite necuvenit prin intermediul caselor teritoriale de pensii şi al caselor de pensii sectoriale se recuperează de la beneficiari în baza deciziei casei respective, care constituie titlu executoriu.”

Dispoziţiile art. 179 alin. (4) din Legea nr. 263/2010, ca, de altfel, toate normele cu caracter procedural cuprinse în această lege, au caracterul unor norme speciale, derogatorii de la dispoziţiile de drept comun, şi care se completează cu acestea din urmă, numai în măsura în care nu este contrazisă raţiunea instituirii lor.

Dreptul comun în materie este reprezentat de procedura întoarcerii executării, reglementată de art. 724 alin. (3) din Codul de procedură civilă, potrivit căr