Decizia nr. 3 din 4 aprilie 2011

Problema de drept ce a generat practica neunitară Prin recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Galați și de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a arătat că în practica judiciară nu există un punct de vedere unitar cu privire la aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2008 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 15/2008 privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2008 personalului din învățământ, referitor la pretențiile formulate de această categorie de personal, având ca obiect plata diferențelor dintre drepturile salariale încasate și cele cuvenite în baza acestui act normativ, începând cu data de 1 octombrie 2008, actualizate în funcție de coeficientul de inflație până la data efectivă a plății, divergența de practică fiind creată de efectele deciziei Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții legale sau a unui act normativ în întregul lui cu privire la actul normativ abrogat.

Examenul jurisprudențial La data de 13 mai 2010, Colegiul de conducere al Curții de Apel Galați a hotărât sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru a se pronunța asupra problemei de drept ce a generat existența unei practici neunitare cu privire la modalitatea de interpretare și aplicare a dispozițiilor Legii nr. 221/2008 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 15/2008 privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2008 personalului din învățământ. Sesizarea formulată de Colegiul de conducere al Curții de Apei Galați a fost înaintată de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție pentru a se verifica existența unei practici neunitare la nivelul țării. În urma verificărilor efectuate, la data de 26 ianuarie 2011, prin Adresa nr. 952/C/4043/III-5/2010, procurorul general a formulat recurs în interesul legii, constatând că în practica judiciară nu există un punct de vedere unitar cu privire la aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2008 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 15/2008 privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2008 personalului din învățământ, referitor la pretențiile formulate de această categorie de personal, având ca obiect plata diferențelor dintre drepturile salariale încasate și cele cuvenite în baza acestui act normativ, începând cu data de 1 octombrie 2008, actualizate în funcție de coeficientul de inflație până la data efectivă a plății.

Soluțiile pronunțate de instanțele judecătorești 3.1. Într-o opinie majoritară s-a apreciat că pretențiile reclamanților sunt întemeiate, pârâții fiind obligați la plata diferențelor dintre drepturile salariale cuvenite potrivit Ordonanței Guvernului nr. 15/2008, aprobată cu modificări prin Legea nr. 221/2008, și drepturile salariale efectiv încasate, cu începere de la 1 octombrie 2008 și până la data de 31 decembrie 2009. Aceste instanțe au considerat că efectele deciziilor pronunțate de Curtea Constituțională prin care s-a constatat neconstituționalitatea diminuării dreptului salarial se traduc prin neaplicarea dispozițiilor ordonanțelor de urgență prin care s-au dispus aceste diminuări, deoarece prevederile legii declarate neconstituționale nu mai pot fi aplicate. 3.2. Într-o a doua opinie, instanțele au admis acțiunea reclamanților numai pentru perioada 1 octombrie 2008 – 31 martie 2009, cu motivarea că dispozițiile ordonanțelor de urgență ale Guvernului nr. 31/2009 și nr. 41/2009 nu au fost declarate neconstituționale, ele producându-și efectele până în momentul în care au fost abrogate. 3.3. Într-o a treia opinie s-a considerat că pretențiile formulate nu sunt întemeiate, deoarece modificările aduse Ordonanței Guvernului nr. 15/2008 prin Legea nr. 221/2008 au fost abrogate prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 136/2008, iar declararea neconstituționalității acestei ordonanțe de urgență nu este de natură să repună în vigoare texte abrogate expres. 3.

Într-o a patra opinie, pretențiile reclamanților au fost respinse pentru perioada 1 octombrie 2008 – 2 decembrie 2008 și admise pentru perioadele ulterioare, motivat de faptul că Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 136/2008 a fost declarată neconstituțională prin Decizia nr. 1.221 din 12 noiembrie 2008 a Curții Constituționale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 804 din 2 decembrie 2008, ordonanța producându-și efectele în perioada 1 octombrie 2008 – 2 decembrie 2008. 4. Opinia procurorului general Procurorul general a opinat în sensul că au făcut o corectă interpretare și aplicare a legii instanțele care au apreciat ca întemeiate pretențiile reclamanților și au obligat pârâții la plata diferențelor de drepturi salariale cu începere de la 1 octombrie 2008 și până la data de 31 decembrie 2009. În esență, punctul de vedere exprimat de procurorul general se întemeiază pe ideea că modificările aduse prin ordonanțele de urgență ulterioare Ordonanței Guvernului nr. 15/2008, aprobată cu modificări prin Legea nr. 221/2008, devin lipsite de eficiență juridică în virtutea caracterului obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale.

Raportul asupra recursului în interesul legii Judecătorii raportori, prin raportul comun întocmit în cauză, au apreciat, ca și procurorul general, că prima orientare jurisprudențială este în acord cu litera și spiritul legii, proiectul soluției fiind exprimat în acest sens.

Înalta Curte Prin Ordonanța Guvernului nr. 15/2008, aprobată și modificată prin Legea nr. 221/2008, valoarea coeficientului de multiplicare 1,000 pentru personalul de învățământ a fost stabilită la 400,00 lei. Această valoare a fost diminuată prin ordonanțe de urgență succesive care au fost apoi declarate neconstituționale prin decizii ale Curții Constituționale. Hotărârile analizate și care au determinat promovarea prezentului recurs în interesul legii au fost pronunțate în perioada noiembrie 2009-ianuarie 2010, după ce ordonanțele de urgență prin care s-au modificat dispoziții din Ordonanța Guvernului nr. 15/2008 au fost declarate neconstituționale. Prin hotărârile pronunțate instanțele de judecată au trebuit să statueze cu privire la efectele deciziei pronunțate de Curtea Constituțională prin care s-a constatat ca fiind neconstituțional un text dintr-un act normativ sau actul normativ în întregul său prin care s-a abrogat o dispoziție legală asupra dispoziției legale abrogate. Potrivit art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, republicată, deciziile Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unei legi aflate în vigoare sunt definitive și obligatorii, iar potrivit alin. (3) al aceluiași articol, dispozițiile din legile în vigoare constatate neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale, dacă în acest interval de timp Parlamentul sau Guvernul nu pune de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen, dispozițiile declarate neconstituționale sunt suspendate de drept. Aceleași reglementări se regăsesc și în art. 147 alin. (1) din Constituția României, republicată. Față de aceste reglementări, în cazul în care legiuitorul nu acționează în termenul impus de textele de lege indicate, dispozițiile declarate neconstituționale încetează să producă efecte juridice. Prin Decizia nr. 62/2007, Curtea Constituțională a înlăturat orice dubii cu privire la efectele declarării neconstituționalității unei dispoziții de abrogare, stabilind că, în cazul constatării neconstituționalității lor, acestea își încetează efectele juridice în condițiile prevăzute de art. 147 alin. (1) din Constituție, iar prevederile legale care au format obiectul abrogării continuă să producă efecte juridice. Această interpretare dată de Curtea Constituțională înseși efectelor unei decizii prin care s-a declarat neconstituțional un text de abrogare face ca hotărârile instanțelor interne prin care a fost respinsă cererea reclamanților, cu motivarea că decizia Curții Constituționale nu poate activa un text abrogat, să fie total lipsite de temei legal. Particularitatea problemei pusă în discuție prin recursul în interesul legii constă în faptul că un act normativ a fost în mod repetat modificat și chiar abrogat prin ordonanțe de urgență care au fost apoi declarate neconstituționale. În aceste condiții, se pune întrebarea în ce limite acționează efectul ex nunc al deciziilor Curții Constituționale și cum se conciliază acesta cu faptul că pentru scurte perioade ordonanțele de urgență declarate neconstituționale au produs efecte. Unele instanțe, așa cum s-a arătat, au exprimat punctul de vedere în sensul că pe perioada dintre intrarea în vigoare a ordonanței și până la declararea ei ca neconstituțională aceasta trebuie să își producă efectele, deoarece se bucură de prezumția de neconstituționalitate. Curtea Constituțională, însă, a avut o altă abordare, iar în Decizia nr. 124 din 9 februarie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 272 din 27 aprilie 2010, a reamintit considerentele de principiu din Decizia nr. 983 din 30 iunie 2009, unde a reținut că „nici modificarea sau completarea dispoziției legale criticate de către legiuitorul ordinar sau delegat nu poate acoperi neconstituționalitatea constatată de către Curtea Constituțională, actele normative succesive de modificare sau completare fiind lovite de același viciu de neconstituționalitate în măsura în care confirmă soluția legislativă declarată neconstituțională”. Mai mult decât atât, prin Decizia nr. 989 din 30 iunie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 531 din 31 iulie 2009, Curtea Constituțională a afirmat că „ar fi discriminatoriu ca numai unele prevederi dintr-o ordonanță de urgență să se aplice și să își producă efectele pentru perioada de până la 30 aprilie 2009 și celelalte care vizează perioada de după 1 mai 2009 să fie neconstituționale și să își înceteze aplicabilitatea, prin efectul unei decizii de admitere”. Această analiză a fost făcută de Curtea Constituțională în condițiile în care a constatat neconstituționalitatea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 151/2008, deși unele dispoziții din ordonanță și-au încetat efectele, fiind norme cu aplicare limitată în timp. Or, potrivit art. 11 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii, ceea ce înseamnă că ele trebuie aplicate întocmai, nu numai în ceea ce privește dispozitivul deciziei, dar și considerentele care îl explicitează. Prin urmare, instanțele, chemate să tranșeze asupra cererilor reclamanților după ce Curtea Constituțională s-a pronunțat la modul arătat asupra neconstituționalității ordonanțelor de urgență succesive de modificare a Ordonanței Guvernului nr. 15/2008, erau obligate să se conformeze deciziilor Curții Constituționale și să nu dea eficiență actelor normative declarate neconstituționale. De aceea, sunt lipsite de suport legal și hotărârile instanțelor de judecată prin care s-a dat eficiență, pe o anumită perioadă, actelor normative declarate neconstituționale. Dacă aplicarea unui act normativ în perioada dintre intrarea sa în vigoare și declararea neconstituționalității își găsește rațiunea în prezumția de constituționalitate, această rațiune nu mai există după ce actul normativ a fost declarat neconstituțional, iar prezumția de constituționalitate a fost răsturnată. Aceasta cu atât mai mult cu cât, ca în multe dintre cauzele în care s-au pronunțat hotărârile analizate, cererea de chemare în judecată a fost introdusă după declararea neconstituționalității uneia din ordonanțele de urgență de modificare a Ordonanței Guvernului nr. 15/2008, iar hotărârile (în toate cauzele) au fost pronunțate după intervenția Curții Constituționale. Numai în această manieră se pot concilia efectul obligatoriu al deciziei Curții Constituționale cu efectul ex nunc al acesteia. Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 330 7 cu referire la art. 329 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat și completat prin Legea nr. 202/2010,