ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1013/2003
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1013/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)
D E C I Z I A
NR.1013 DOSAR
NR.2782/2002
La
data de 7 martie 2003 s-a luat în examinare recursul declarat de pârâtul Consiliul
General al Municipiului București împotriva deciziei civile nr.145 din
3.04.2002 a Curții de Apel București – Secția a IV a civilă.
Dezbaterile
au fost consemnate în încheierea cu data de 7 martie 2003 iar pronunțarea s-a amânat
la 13 martie 2003.
C U R T E A
Asupra
recursului de față:
Din
examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La
data de 17 mai 2000, D.G.și P.M.au chemat în judecată Consiliul General al Municipiului
București, prin Primarul General, pentru revendicarea unui teren în suprafață
de 209 m.p., situat în municipiul București, str.Serg.Nițu Vasile, nr.49,
sector 4.
Tribunalul
București, secția a III a civilă, prin sentința nr.9110 din 6 septembrie 2000,
a respins, ca nefondată, acțiunea.
Curtea
de Apel București, secția a IV a civilă, prin decizia nr.145 din 3 aprilie
2002, a admis apelul reclamanților și, schimbând sentința atacată, a admis acțiunea
pentru o suprafață de 200 m.p. teren, cu motivarea că bunul revendicat este proprietatea
persoanelor care-l revendică, că a fost preluat abuziv în patrimoniul statului
(în baza Decretului nr.111/1951) și că reclamanții au folosința bunului.
Împotriva
acestei decizii, pârâtul a declarat recurs, bazat pe motivul de casare prevăzut
de art.304 pct.9 C.proc.civ., în dezvoltarea căruia a arătat, în esență, că reclamanții
nu au calitate procesuală activă, că bunul a fost preluat cu titlu valabil și că
expertiza topo este lovită de nulitate pentru violarea, de către expert, a obligației
de a convoca părțile la fața locului.
Recursul
este întemeiat.
Acțiunea
în revendicare nu poate avea ca reclamant decât pe proprietarul bunului.
În
ipoteza în care părțile își opun titluri, translative sau declarative de proprietate,
reclamantul, pentru a câștiga în revendicare, are sarcina, primordială, să justifice
valabilitatea titlului său, dedusă din efectul translativ sau declarativ al actului
juridic pe care-l consemnează .
În
speță, reclamantul a produs convenția de vânzare-cumpărare a bunului, încheiată
cu A.C. (ca vânzător), consemnată într-un înscris sub semnătură privată, intitulat
“act de vânzare-cumpărare” și datat “15 noiembrie 1952”(f.2 dosar fond), iar pârâtul
a opus actul juridic de trecere a bunului în patrimoniul statului prin efectul
Decretului nr.111/1951. Numai că, în sensul arătat, reclamantul nu justifică valabilitatea
titlului său, de vreme ce actul juridic, reprezentând o înstrăinare între vii a
unui teren aflat pe teritoriul Capitalei, n-a fost autorizat și nici încheiat în
formă autentică. Adică, tempus regit actum, la facerea actului cerințele
imperative ale Decretului nr.221/1950, sancționate cu nulitatea absolută
(art.3), n-au fost respectate.
Rezultă
că reclamantul a invocat un titlu care, fiind nul absolut, nu a produs efectul translativ
de proprietate al vânzării. Până la urmă este vorba de absența dreptului de proprietate,
considerent pentru care soluția admiterii acțiunii se verifică a fi nelegală.
Pentru
acest motiv, care face de prisos analiza celorlalte motive de casare indicate în
cererea de recurs, se impune admiterea recursului și modificarea deciziei atacate
în sensul respingerii apelului, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite
recursul declarat de pârâtul Consiliul General al Municipiului București împotriva
deciziei nr.145 din 3 aprilie 2002 a Curții de Apel București – secția a IV a civilă.
Modifică
decizia în sensul că, respinge apelul reclamanților D.G.și P.M.împotriva sentinței
nr.253 din 8 martie 2001 a Tribunalului București – secția a III a civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 13 martie 2003.