ÎCCJ, Decizia nr. 279/2011

Ședința publică de la 27 aprilie 2011 Asupra recursului de față; Din actele dosarului constată următoarele: Prin sentința nr. 1009 din 10 iunie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea formulată de petenta G.V. împotriva rezoluției din 26 ianuarie 2010 dată în dosarul nr. 922/P/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică; a fost menținută rezoluția atacată, iar petenta obligată la plata cheltuielilor judiciare statului. Pentru a pronunța această soluție prima instanță a reținut în esență, că prin rezoluția nr. 922/P/2009 din 26 ianuarie 2010 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția de Urmărire Penală și Criminalistică, s-a dispus, în temeiul art. 228 alin. (6) C. proc.

pen. raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de A.D. - judecător la Curtea de Apel Suceava și A.G. - procuror la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, pentru comiterea infracțiunilor de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzute de art. 246 C. pen., pe motiv că faptele reclamate nu există în materialitatea lor. S-a reținut de către procuror că cercetările în cauză au avut la bază plângerea penală a persoanei vătămate G.V. privind pretinse fapte de natură penală comise de judecătorul A.D. și procurorul A.G.

care participaseră la derularea procedurii judiciare în care se pronunțase sentința penală nr. 25 din 6 martie 2009 a Curții de Apel Suceava, precum și de membrii completului de judecată și procurorul care formulase concluzii în cauza soluționată prin decizia nr. 1754 din 12 iulie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, apreciate de petentă ca tergiversând, obstrucționând și denaturând rolul procedurii judiciare. În cuprinsul aceleiași sesizări, partea vătămată a precizat că a formulat plângere penală și împotriva Ministerului Învățământului și a Parlamentului României pentru încălcarea legii și a drepturilor cetățenilor. Din actele premergătoare efectuate în dosarul nr. 922/P/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a rezultat că numita G.V.A.L.

- fiica persoanei vătămate, înregistrase la Tribunalul Botoșani o cerere prin care solicita anularea art. 47, art. 48 și art. 49 din Metodologia de mișcare a personalului didactic din învățământul preuniversitar cu numărul 5260/2004 și luarea măsurilor administrative împotriva celor vinovați de elaborarea lor, încadrarea sa ca profesor de vioară începând cu luna septembrie 2005, plata salariilor cuvenite din luna septembrie 2005, cu aplicarea dobânzii bancare și a indicelui de inflație, plata daunelor morale de către toate cadrele de conducere din Inspectoratul Școlar Județean Botoșani și Ministrul Educației, Cercetării și Tineretului responsabile de crearea respectivei situații și anularea probei practice din concursul de titularizare pentru candidații calificați.

Prin sentința nr. 1445 din 16 octombrie 2006 a Tribunalului Botoșani s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Suceava, iar prin sentința nr. 25 din 12 februarie 2007 pronunțată de această din urmă instanță, a fost respinsă excepția de nelegalitate a art. 47 din Metodologia numărul 5260/2004, disjungându-se celelalte capete accesorii din cererea de chemare în judecată și retrimisă cauza spre judecată Tribunalului Botoșani. Prin sentința civilă nr. 607 din 14 aprilie 2008 a Tribunalului Botoșani, a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii invocată de către Inspectoratul Școlar Județean Botoșani și respinse, ca nefondate, capetele de cerere din acțiunea reclamantei, reținându-se în considerentele hotărârii că reclamanta G.A.L.

fusese declarată respinsă la proba practică obligatorie și că, din acest motiv, nu mai participase în continuare la concursul respectiv. Mama reclamantei - persoana vătămată în cauză, a formulat plângere împotriva judecătorilor care pronunțaseră sentința sus menționată, în dosarul civil nr. 807/40/2008 al Tribunalului Botoșani, susținând că magistrații și-ar fi exercitat în mod necorespunzător îndatoririle de serviciu atunci când au decis respingerea acțiunii civile. S-a arătat că respectiva hotărâre judecătorească ar fi fost dată cu încălcarea dispozițiilor legale ce reglementează dreptul la muncă și că greșit se reținuse că reclamanta fusese respinsă la proba practică de recital instrumental, întrucât la dosar nu exista nicio dovadă în acest sens din partea Inspectoratului Școlar Județean Botoșani, iar listele depuse la dosar proveneau de la respectiva instituție și nu de la reclamantă cum era normal.

În urma cercetărilor efectuate, prin rezoluția nr. 171/P/2008 din 18 noiembrie 2008 emisă de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava s-a decis neînceperea urmăririi penale față de judecătorii T.N. și L.L. din cadrul Tribunalului Botoșani, precum și față de C.D. și P.E. - asistenți judiciari, sub aspectul infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen., cu motivarea că, în fapt, nu se săvârșise nicio faptă de natură penală. În argumentarea soluției dispuse, procurorul a arătat că judecătorii din completul de judecată care pronunțaseră soluția în acțiunea reclamantei nu săvârșiseră nicio ilegalitate, aspect confirmat de validitatea hotărârii în instanța de control judiciar.

Rezoluția adoptată în cauză a fost confirmată de procurorul ierarhic superior prin rezoluția nr. 5/II/2/2009 din 23 ianuarie 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava. Prin sentința penală nr. 25 din 6 martie 2009 a Curții de Apel Suceava, a fost respinsă, ca nefondată, plângerea petiționarei G.V. formulată în nume propriu și ca mandatară a fiicei sale, G.A.L., menținându-se soluția de neurmărire penală dispusă prin rezoluția nr. 171/P/2008 din 18 noiembrie 2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Suceava. Hotărârea instanței s-a întemeiat pe constatarea că în caz nu există indicii sau probe privind săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu de către magistrați. Nemulțumită de hotărârile judecătorești anterior evocate, petiționara a formulat plângere penală împotriva judecătorului A.D.

și a procurorului A.G. care au participat la soluționarea cauzei în care s-a pronunțat sentința penală nr. 25 din 6 septembrie 2009 a Curții de Apel Suceava, precum și împotriva membrilor completului de judecată și a procurorului care au participat la pronunțarea deciziei nr. 1754 din 12 iulie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, reiterând aceleași nemulțumiri legate de hotărârile nefavorabile obținute, susținând că acestea ar fi fost date cu nerespectarea legislației în vigoare și cu încălcarea atribuțiilor de serviciu. În raport cu situația prezentată, procurorul învestit cu soluționarea plângerii penale formulate împotriva magistraților a constatat că hotărârea judecătorească criticată, cât și concluziile procurorului erau conforme normelor legale în vigoare, concluzionându-se că nu existau temeiuri care să justifice declanșarea urmăririi penale pentru fapte de natură penală.

În ceea ce privește acuzațiile formulate împotriva Ministerului Învățământului și celorlalte instituții ale statului, s-a arătat că respectivii subiecți nu intră în categoria persoanelor juridice care răspund penal pentru infracțiunile săvârșite în realizarea obiectului de activitate, potrivit art. 19 1 C. pen. Pentru motivele arătate, procurorul de caz a dispus neînceperea urmăririi penale a magistraților A.D. - judecător la Curtea de Apel Suceava și A.G. - procuror la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava, reținându-se că infracțiunea de abuz în serviciu nu există. Rezoluția nr. 922/P/2009 din 26 ianuarie 2010 a fost confirmată prin rezoluția din 22 martie 2010 nr. 1719/1021/II/2/2010 a procurorului ierarhic superior.

Nemulțumită de soluțiile adoptate la nivelul Ministerului Public, petiționara G.V. s-a adresat cu plângere instanței. În motivarea plângerii formulate, au fost reiterate aspectele invocate în plângerile anterioare, arătându-se că soluția procurorului s-a bazat pe o cercetare incompletă în sensul că s-a omis a se examina toate acuzele aduse magistraților. În cuprinsul plângerii sale, petiționara a arătat că înțelege să formuleze sesizare penală și împotriva procurorului M.I. „care prin acțiunile și inacțiunile sale din prezentul dosar, dar și din dosarul nr. 10369/1/2007 obstrucționează înfăptuirea actului de justiție”. Examinând cauza, pe baza actelor și lucrărilor dosarului, prima instanță a constatat că plângerea este nefondată.

S-a reținut că, organul de urmărire penală a constatat că petiționara, în calitate de mandatară a fiicei sale G.A.L., a reclamat începând cu anul 2006, modul defectuos și abuziv de desfășurare a concursurilor de ocupare a posturilor de profesor de vioară, respectiv de profesor de studii teoretice, organizate în anul 2006 la Liceul de Artă „Ciprian Porumbescu” din Suceava și în anul 2005 la Liceul de Arte „Ștefan Luchian” din Botoșani, concursuri la care fiica sa, absolventă a Universității „George Enescu” din Iași, a participat fără a depăși probele de aptitudini care aveau caracter obligatoriu.

Considerând nelegal art. 47 din Metodologia de mișcare a personalului didactic din învățământul preuniversitar, care a introdus obligativitatea susținerii probei practice pentru ocuparea posturilor care presupun profesii vocaționale, petiționara, în calitate de reclamantă, în baza aceluiași mandat, a solicitat declararea nelegalității acestui articol, invocând dispozițiile Legii nr. 544/2004. Tribunalul Botoșani, prin sentința nr.1445 din 16 octombrie 2006, și-a declinat competența de soluționare a cauzei la Curtea de Apel Suceava, instanță care, prin sentința nr. 25 din 12 februarie 2007, a respins, ca nefondată, excepția de nelegalitate a art. 47 din Metodologia numărul 5260/2004 și disjungând capetele de cerere accesorii, a dispus trimiterea cauzei spre soluționare la aceeași instanță a Tribunalului Botoșani.

Prin sentința civilă nr. 607 din 14 aprilie 2008 a Tribunalului Botoșani, a fost respinsă excepția de inadmisibilitate a cererii invocată de Inspectoratul Școlar Județean Botoșani și, pe fond, acțiunea reclamantei. Nemulțumită de modul nefavorabil în care a fost soluționată cauza, în primă instanță și recurs, petiționara s-a adresat Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție cu plângeri penale împotriva magistraților care au pronunțat respectivele hotărâri. Ulterior, petiționara a formulat plângeri penale și împotriva magistraților care au soluționat plângerile formulate la instanță în procedura prevăzută de art. 278 1 C. proc. pen.

Acuzele aduse intimaților nu au fost însă susținute de nicio probă sau orice alte elemente de fapt din care să rezulte interesul particular al acestora în soluționarea într-un anume fel a cauzei, plângerea penală formulată în caz, conținând practic opinia petiționarei cu privire la interpretarea normelor legale cu aplicabilitate în procesul civil, această nemulțumire clar exprimată de petiționară cu ocazia acordării cuvântului în dezbateri.

Prima instanță a concluzionat în sensul că magistrații nu pot fi urmăriți penal pentru opiniile exprimate în activitatea lor de judecată, având în vedere principiul independenței justiției, iar hotărârile judecătorești pot fi cenzurate pentru cauze de nelegalitate și netemeinicie numai prin intermediul căilor legale de atac, neputând fi admis ca, sub pretextul formulării unor plângeri penale, să se ajungă la reexaminarea în fapt a hotărârilor pronunțate de instanțele judecătorești; procurorul de ședință are dreptul ca în cauzele la care participă să formuleze acele concluzii pe care le consideră potrivite convingerii și probelor administrate, iar împrejurarea că acestea nu sunt favorabile uneia dintre părțile în proces nu constituie motiv pertinent și suficient pentru tragerea sa la răspundere penală, în lipsa oricăror indicii care să susțină că ar fi acționat în concretizarea unui interes particular.

În ceea ce privește plângerea formulată împotriva procurorului M.I., față de argumentele cererii și susținerile petiționarei din ședința din 10 iunie 2010, s-a constatat că aceasta a înțeles, în realitate, să conteste soluția dată de acest magistrat, fiind nemulțumită de rezultatul demersurilor sale civile. Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat recurs petenta, criticând-o, astfel după cum rezultă din cuprinsul notelor scrise depuse la dosar și a concluziilor orale pentru caracter abuziv, neîntemeiat pe probe, ignorarea rezoluțiilor dispuse de către procurorul M.I. care reprezentau obiectul plângerii, exercitarea cu rea-credință a funcției magistraților, greșita soluționare a dosarului nr. 9810/40/2006 al Curții de Apel Suceava, restricționarea în mod neconvențional a dreptului la muncă, caracterul incomplet a anchetei desfășurate.

Analizând cauza prin prisma criticilor invocate și sub toate aspectele, potrivit dispozițiilor art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen. se constată că recursul este nefondat și va fi respins, pentru considerentele ce urmează. După cum rezultă din interpretarea dispozițiilor art. 228 C. proc. pen. începerea urmăririi penale presupune îndeplinirea, cumulativă, a unei condiții pozitive, privind existența de date referitoare la comiterea unei infracțiuni și a unei condiții negative, a inexistenței cazurilor de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale, prevăzută de art. 10 C. proc. pen., cu distincțiile prevăzute de norma indicată. În cauza de față petenta, nemulțumită fiind de modul de derulare a procedurii judiciare în anumite cauze civile, a formulat, inițial, plângere penală împotriva magistraților judecători ce au participat la soluționarea cauzei, iar, ulterior, împotriva magistraților care au menținut soluția de neîncepere a urmăririi penale inițial dispusă.

Se constată, totodată, că intimații magistrați și-au exercitat prerogativele funcției cu care au fost investiți în limitele și cu respectarea legii, activitatea de jurisdicție, care implică interpretarea și aplicarea legii și pronunțarea unei soluții, iar în cazul procurorului de ședință, formularea de concluzii, neputând constitui, prin ele însele, infracțiuni, pentru unicul motiv că au nemulțumit pe una dintre părți. Criticile petentei care privesc, în esență, modul de soluționare de către instanță a unei cauze, trebuiau să fie invocate pe calea declarării căilor de atac prevăzute de legea procesuală în vigoare, singurele apte a conduce eventual, la reformarea hotărârii judecătorești, finalitate ce nu poate fi atinsă prin formularea unei plângeri penale.

Așa fiind, se constată că întemeiat prima instanță a menținut soluția de neîncepere a urmăririi penale dispusă prin rezoluția atacată, criticile petentei reprezentând aserțiuni pur subiective și nedovedite, inapte a conduce la concluzia comiterii unei infracțiuni spre a fi angajată răspunderea penală, faptele reclamate neexistând în materialitatea lor. Motivele de recurs invocate de către petentă sunt nefondate. Se reține astfel, că prima instanță sub aspect probator, a dat o evaluare proprie justă materialului dosarului, rezoluției atacate și plângerii petentei, potrivit dispozițiilor art. 278 1 alin. (7) C. proc. pen., stabilind corect cadrul procesual, atât sub aspectul obiectului cauzei, cât și al părților.

Așadar, în mod întemeiat controlul exercitat de către prima instanță a privit [conform art. 278 1 alin. (1) C. proc. pen.] legalitatea și temeinicia rezoluției prin care, față de intimații A.D. și A.G. s-a dispus soluția de neîncepere a urmăririi penale contestată de parte, criticile referitoare la activitatea profesională a magistratului procuror M.I. excedând obiectului cauzei. Criticile relative la nerespectarea prevederilor constituționale ce reglementează dreptul la muncă nu se circumscriu obiectului prezentului recurs și reprezintă în realitate critici aduse modului de soluționare a unui litigiu de muncă, astfel încât nu pot fi primite. Aspectele referitoare la caracterul incomplet al cercetării nu se susțin, deoarece potrivit art. 224 C. proc.

pen., în etapa actelor premergătoare, procurorul trebuie să efectueze verificările necesare pentru a întemeia soluția dispusă, ceea ce în speță s-a realizat. Pentru considerentele ce preced, în temeiul dispozițiilor art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., recursul declarat va fi respins, ca nefondat. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenta G.V. împotriva sentinței nr. 1009 din 10 iunie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. 3470/1/2010. Obligă recurenta petentă la plata sumei de 300 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 27 aprilie 2011.