ÎCCJ, Decizia nr. 300/2003

Asupra recursului în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 20 mai 1999, reclamanta LKW GmbH Munchen – Germania a chemat în judecată S.C. B. S.A. Piatra Neamț, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța în cauză pârâta să fie obligată la plata sumei de 3000 mărci germane și respectiv 2700 mărci germane cu titlu de daune contractuale. În motivarea cererii, reclamanta a arătat că, în data de 7 noiembrie 1997, pârâta a efectuat un transport de mărfuri pe ruta România – Germania. Pentru acest transport, conducătorul auto a încasat suma de 2700 mărci germane, cu condiția de a face un transport tur-retur. Deși reprezentantul pârâtei acceptase această condiție, telefonic, transportul retur nu a mai fost efectuat, iar factura remisă prin fax nu a fost recunoscută de organele financiare ale statului german.

Totodată, pârâta a refuzat, pentru un alt transport tur-retur, să remită C.M.R. original semnat, ștampilat și datat de beneficiarul mărfii, precum și factura fiscală în original. Reclamanta a promovat, ulterior, acțiunea în sensul obligării pârâtei și la plata sumei de 2700 mărci germane reprezentând contravaloarea primului transport retur neefectuat, motivat de faptul că, potrivit contractului-comandă, în aceste condiții nu se mai achită nici prețul transportului tur. Prin sentința nr. 2831/E din 25 octombrie 1999, Tribunalul Neamț, secția comercială, a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta să plătească reclamantei 8400 mărci germane sau echivalentul în lei al acestei sume, cu motivarea că din probele administrate a rezultat încasarea sumelor menționate și neîndeplinirea de către pârâtă a obligațiilor asumate.

Curtea de Apel Bacău, secția comercială și de contencios administrativ, prin decizia nr. 120 din 9 martie 2000, a respins apelul declarat de către pârâtă împotriva hotărârii primei instanțe, ca nefondat, reținând că deși a încasat contravaloarea tur-retur de la reclamantă, prestația nu a fost efectuată. Împotriva acestei din urmă hotărâri, pârâta S.C. B. S.R.L. Piatra Neamț a declarat recurs, invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 3 și 8 C. proc. civ. Prin decizia nr. 3866 din 19 iunie 2001, Curtea Supremă de Justiție, secția comercială, a admis recursul declarat de către pârâtă, a casat decizia atacată, a admis apelul declarat de aceeași parte împotriva hotărârii primei instanțe și a schimbat sentința atacată, în sensul că a respins acțiunea, ca prescrisă.

Pentru a hotărî astfel, instanța de recurs a reținut că acțiunea, supusă termenului de prescripție de un an prevăzut de art. 32 din C.M.R. sub regimul căreia au fost efectuate transporturile, a fost formulată cu depășirea acestui termen. Împotriva acestei din urmă decizii, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare, invocând motivul de casare prevăzut de art. 330 pct. 2 C. proc. civ. S-a susținut că instanța de recurs a soluționat cauza, deși reclamanta nu a fost legal citată pentru termenul când s-a judecat recursul. În acest sens, s-a arătat că reclamanta și-a indicat adresa din Germania, iar aceasta a fost citată la o adresă din România, reprezentând domiciliu ales exclusiv pentru judecarea în apel a cauzei.

Pe de altă parte, hotărârea criticată este nelegală și vădit netemeinică și sub aspectul aplicării greșite a prevederilor art. 32 din Convenția privind transportul de mărfuri în trafic internațional. În concluzie, procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea deciziei criticate și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de recurs. Recursul în anulare este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Potrivit art. 93 C. proc. civ. „în caz de alegere de domiciliu, dacă partea a arătat și persoana însărcinată cu primirea actelor de procedură, comunicarea acestora se va face la acea persoană, iar în lipsa unei asemenea arătări, la domiciliul părții”.

Pe de altă parte, prin art. 98 C. proc. civ. s-a stabilit că „schimbarea domiciliului uneia din părți în timpul judecății trebuie, sub pedeapsa neluării ei în seamă, să fie adusă la cunoștința instanței prin petiție la dosar, iar părții potrivnice prin scrisoare recomandată, a cărei recipisă de predare se va depune la dosar odată cu petiția prin care se înștiințează instanța despre schimbarea domiciliului”. Din economia textelor legale citate rezultă, pe de o parte, posibilitatea părții de a face alegere de domiciliu în cursul procesului, că această alegere leagă instanța și, pe de altă parte, că în lipsa notificării schimbării de domiciliu, actele de procedură se îndeplinesc valabil la ultimul domiciliu ales.

În același timp, în lipsa unei distincții reglementate de legea procesuală civilă, alegerea de domiciliu nu privește o anume etapă procesuală. În consecință, alegerea de domiciliu, făcută de parte într-o anume etapă procesuală, leagă instanța cu privire la comunicarea actelor de procedură, pe întreg ciclul ordinar al judecății, atât timp cât nu intervine o nouă alegere de domiciliu, cu îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 98 C. proc. civ. În cauză, la termenul de judecată din 17 februarie 2000, intimata-reclamantă, prin P.O., în calitate de asociat unic, a făcut alegere de domiciliu și a solicitat comunicarea actelor de procedură la avocatul C.M. Din practicaua deciziei pronunțate în apel rezultă că avocatul menționat a asistat partea la soluționarea apelului, în instanță fiind prezent și asociatul unic P.O.

Din actele dosarului nu rezultă că reclamanta, ulterior, ar fi procedat la schimbarea domiciliului ales, în condițiile art. 98 C. proc. civ. Așadar, comunicarea actelor de procedură, ulterior datei de 17 februarie 2000, a fost efectuată la domiciliul ales de către reclamantă, în condițiile art. 93 C. proc. civ., care a legat instanța. Cum în cauză nu a intervenit o schimbare de domiciliu, în condițiile art. 98 C. proc. civ., actele de procedură au fost valabil comunicate la domiciliul ales de reclamantă. Ca atare, reclamanta a fost legal citată la soluționarea cauzei în recurs, așa încât prima critică formulată prin recursul în anulare apare ca fiind neîntemeiată. În cauză, cauza cererii de chemare privește contracte caracterizate prin internaționalitate, referitoare la transporturi cu caracter oneros, efectuate cu vehicule rutiere.

Ca atare, acestea fac parte din categoriile de contracte supuse domeniului de aplicare a Convenției C.M.R. Prin art. 32 din Convenția C.M.R., cu referire la drepturile derivând din contractele supuse acestei convenții, a fost stabilit un termen uzual de prescripție de un an și un termen derogator de 3 ani. Termenul derogator de 3 ani este incident ori de câte ori se impută transportatorului, sub rezerva probelor necesare, săvârșirea unui dol sau a unei culpe grave echivalente dolului, în cursul executării obligațiilor contractuale. În cauză, obiectul acțiunii constă în obligarea pârâtului, în calitate de transportator, la daune contractuale decurgând, potrivit susținerilor reclamantei, din neexecutarea unui transport rutier internațional retur, pe ruta Germania - România și refuzul reemiterii C.M.R.-ului original.

Or, în raport de acest obiect, dreptul la acțiune al reclamantei este supus termenului uzual de prescripție, de un an, prevăzut de art. 32 din Convenția C.M.R., așa cum în mod corect a reținut instanța de recurs. În cauză nu au fost invocate și dovedite cele două elemente constitutive ale dolului, așa încât este exclusă incidența termenului derogator, de 3 ani, al prescripției dreptului la acțiune. Așa fiind, se constată că și cea de-a doua critică formulată prin recursul în anulare este neîntemeiată. În consecință, pentru considerentele ce preced, Curtea va respinge recursul în anulare, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei nr. 3866 din 19 iunie 2001 a Curții Supreme de Justiție, secția comercială, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică azi, 6 octombrie 2003.