Decizia nr. 13 din 11 martie 2019

Curtea de Apel Oradea – Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a dispus, prin Încheierea din data de 16 octombrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 1.419/187/C/2017-R, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în baza art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile cu privire la chestiunea de drept menţionată. II. Temeiul juridic al sesizării

Articolul 519 din Codul de procedură civilă stipulează următoarele: „Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective, este nouă şi, asupra acesteia, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată.” III. Normele de drept intern care formează obiectul sesizării înaltei curţi de casaţie şi justiţie cu privire la pronunţarea unei hotărâri prealabile

Legea nr. 77/2016 privind darea în plată a unor bunuri imobile în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, denumită în continuare Legea nr. 77/2016 „Art. 8. – (1) În situaţia în care creditorul nu se conformează dispoziţiilor prevăzute de prezenta lege, debitorul poate cere instanţei să pronunţe o hotărâre prin care să se constate stingerea obligaţiilor născute din contractul de credit ipotecar şi să se transmită dreptul de proprietate către creditor. (2) Cererea se judecă cu celeritate, cu citarea părţilor, de către judecătoria în circumscripţia căreia domiciliază debitorul. […] Art. 9. – Hotărârea pronunţată potrivit prevederilor art. 8 poate fi atacată cu apel, în termen de 7 zile de la comunicare.” IV. Expunerea succintă a procesului în cadrul căruia s-a invocat chestiunea de drept menţionată

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Beiuş la 31 mai 2017, reclamanţii A, B, C, D şi E au chemat în judecată pe pârâta F, solicitând să se constate stingerea obligaţiilor născute din Contractul de credit nr. 1.634 din 26 septembrie 2007 şi să se pronunţe o hotărâre care să ţină loc de act autentic de înstrăinare a unui imobil prin transmiterea dreptului de proprietate asupra acestuia de la reclamanţi la pârâtă.

În motivarea acţiunii s-a arătat că reclamantul A a contractat în anul 2007 un credit de la pârâta F, în care plătitori erau B şi C, iar garanţi ipotecari D şi E. Contractul de credit a fost încheiat pentru suma de 28.000 euro în scop de nevoi personale, fiind încheiat şi un contract de ipotecă autentificat pentru garantarea restituirii creditului.

Din cauza unor probleme de natură financiară, odată cu apariţia Legii nr. 77/2016, reclamanţii au expediat o notificare băncii pârâte, care a fost contestată de către aceasta în Dosarul nr. 2.082/187/2016 al Judecătoriei Beiuş, în care s-a pronunţat Sentinţa civilă nr. 261/2017, prin care s-a respins contestaţia ca tardivă. Sentinţa a rămas definitivă prin neapelare.

Cu toate acestea, pârâta nu a dat curs dispoziţiilor art. 7 alin. (6) din Legea nr. 77/2016, fapt ce a determinat reclamanţii să promoveze prezenta acţiune, în temeiul prevederilor art. 8 din Legea nr. 77/2016.

În opinia reclamanţilor, orice apărare a pârâtei privind neîndeplinirea condiţiilor Legii nr. 77/2016 este neavenită atât timp cât pârâta nu şi-a exercitat dreptul de a contesta notificarea în termenul legal şi nici nu a formulat calea de atac împotriva Sentinţei nr. 261 din 16 martie 2017, pronunţată de Judecătoria Beiuş.

Prin Sentinţa civilă nr. 821 din 27 septembrie 2017, pronunţată de Judecătoria Oradea, a fost respinsă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţi, reţinându-se că aceştia nu au dovedit îndeplinirea condiţiei prevăzute de art. 4 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 77/2016, întrucât creditul nu a vizat achiziţionarea, amenajarea, construirea ori modernizarea unui imobil având destinaţia de locuinţă şi nici nu a fost garantat cu un asemenea imobil. Totodată, instanţa a reţinut că nu sunt întrunite nici condiţiile impreviziunii.

Tribunalul Bihor, prin Decizia nr. 320/LP din 26 martie 2018, a respins ca nefondat apelul declarat de apelanţii- reclamanţi.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii, cale de atac ce a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Oradea, solicitându-se anularea hotărârilor pronunţate şi, în urma rejudecării, admiterea acţiunii reclamanţilor astfel cum a fost formulată.

Intimata F, prin întâmpinarea la recurs, a invocat excepţia de inadmisibilitate a recursului, raportat la Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 52/2018. În susţinerea excepţiei intimata a arătat că, având în vedere dezlegarea dată de instanţa supremă momentului de la care se produc efectele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2017 şi raportat la data înregistrării acţiunii pe rolul Judecătoriei Beiuş – 31 mai 2017, recursul este inadmisibil. V. Motivele reţinute de titularul sesizării care susţin admisibilitatea procedurii

Pentru declanşarea acestei proceduri, legiuitorul, în cuprinsul art. 519 din Codul de procedură civilă, a instituit condiţiile de admisibilitate care trebuie îndeplinite cumulativ, respectiv: – existenţa unei cauze aflate în curs de judecată în ultimă instanţă; – cauza care face obiectul judecăţii să se afle în competenţa legală a unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului învestit să soluţioneze cauza; – ivirea unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei în curs de judecată; – chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să fie nouă; – chestiunea de drept să nu fi făcut obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nici obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

În ceea ce priveşte primele două condiţii, îndeplinirea lor este evidentă, întrucât cauza se află în curs de judecată, în faza de recurs, pe rolul Curţii de Apel Oradea.

De asemenea, este îndeplinită şi condiţia de admisibilitate referitoare la dependenţa dintre lămurirea chestiunii de drept şi soluţionarea cauzei pe fond, întrucât de această dezlegare depinde soluţionarea excepţiei inadmisibilităţii recursului în litigiul pendinte, care constituie o chestiune ce trebuie rezolvată prioritar analizei pe fond a căii de atac a recursului. Practica Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este constantă, în sensul că admisibilitatea procedurii hotărârii prealabile, indiferent dacă priveşte o normă de drept material sau o normă de drept procedural, este condiţionată de împrejurarea ca interpretarea pe care o va da instanţa supremă să producă consecinţe juridice de natură să determine soluţionarea pe fond a cauzei. În acest sens, prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 52/2018 (paragraful 136), s-a reţinut că, chiar dacă obiectul sesizării priveşte o problemă de drept procesual, consecinţele pe care le implică rezolvarea sunt apte să influenţeze dezlegarea pe fond a cauzei, câtă vreme se pune în discuţie însăşi existenţa din punct de vedere juridic a respectivei căi de atac.

Or, dezlegarea chestiunii de drept în discuţie are influenţă asupra soluţionării pe fond a cauzei, dat fiind că, dacă se reţine irelevanţa criteriului evaluabil în bani al cererii în admisibilitatea căii de atac a recursului, devin aplicabile prevederile art. 483 alin. (1) din Codul de procedură civilă, nefiind incident niciunul dintre cazurile de excepţie în privinţa cărora legiuitorul a exclus această cale de atac. În schimb, dacă se reţine relevanţa criteriului valoric în admisibilitatea căii de atac a recursului, excepţia inadmisibilităţii recursului va trebui analizată din perspectiva Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2017 şi a Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 52/2018.

În ceea ce priveşte noutatea chestiunii de drept, în opinia instanţei de recurs, şi aceasta este îndeplinită, întrucât chestiunea de drept îşi are izvorul într-o lege relativ recentă (Legea nr. 77/2016). Totodată, noutatea rezidă şi în aceea că, drept urmare a cercetărilor din oficiu efectuate, nu a fost identificată practică judiciară consistentă în materie care să conducă la concluzia că această chestiune a fost rezolvată jurisprudenţial.

Nu se poate reţine nici faptul că această chestiune ar fi făcut anterior obiectul statuării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Asupra acestei probleme instanţa supremă nu a statuat pe cale principală, printr-o altă hotărâre, în cadrul jurisprudenţei sale. Totuşi, considerentele reţinute de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în cadrul examinării altor sesizări sunt relevante în soluţionarea prezentei chestiuni de drept şi se impun a fi menţionate.

Prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 61/2017 a fost tratată incidental, în cuprinsul considerentelor, chestiunea în discuţie (mai exact în cadrul analizei condiţiei referitoare la învestirea instanţei de trimitere cu soluţionarea unei cauze în ultimă instanţă), însă respectiva sesizare viza o problemă de drept diferită de cea care face obiectul prezentei întrebări prealabile.

Astfel, trebuie arătat că prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 61/2017 s-a respins ca inadmisibilă sesizarea formulată de Tribunalul Călăraşi – Secţia civilă, în Dosarul nr. 2.998/202/2016, pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile privind dezlegarea următoarei chestiuni de drept: „dispoziţiile art. 8 alin. (5) din Legea nr. 77/2016 se interpretează în sensul că pot solicita stingerea obligaţiilor izvorâte din contractele de credit în baza textului de lege menţionat şi debitorii care sunt supuşi în continuare unei executări silite, deşi executarea silită a imobilului ipotecat a fost finalizată prin adjudecare.”

În considerentele acestei decizii s-a reţinut că nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate privind soluţionarea cauzei în ultimă instanţă de instanţa care a formulat sesizarea, iar în acest sens Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că scopul urmărit de reclamanţi este acela de a se dispune de către instanţă exonerarea lor de la plata datoriei rămase după vânzarea silită a imobilului, exonerare care produce efecte, aşa cum prevede art. 10 alin. (1) din lege, „de la data pronunţării hotărârii judecătoreşti definitive”, astfel încât este vorba de o acţiune în realizare, fiind evident caracterul său patrimonial şi, deci, evaluabil în bani.

Instanţa supremă a concluzionat că, în privinţa acţiunii reglementate de art. 8 din Legea nr. 77/2016, aceasta este susceptibilă de recurs din perspectiva art. 9 din Legea nr. 77/2016 şi a art. 483 alin. (2) teza finală din Codul de procedură civilă, în condiţiile în care legea specială nu prevede că hotărârile pronunţate de judecătorie sunt susceptibile numai de apel. De asemenea, instanţa supremă a considerat recursul admisibil şi prin raportare la valoarea obligaţiei de plată, în condiţiile în care valoarea obiectului cererii era, oricum, mai mare de 1.000.000 lei.

În opinia instanţei de trimitere, în dezlegarea chestiunii în discuţie sunt relevante şi alte două decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care, deşi la prima vedere par a nu avea nicio legătură cu prezenta chestiune, întrucât vizează acţiunile demarate în temeiul art. 7 din Legea nr. 77/2016, totuşi argumentele aduse în cuprinsul acestora ar putea fi aplicate prin analogie şi în cazul acţiunilor introduse în temeiul art. 8 din Legea nr. 77/2016.

În acest sens se invocă deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 6/2018 şi nr. 37/2018, prin care, deşi s-au respins ca inadmisibile sesizările formulate de instanţele de trimitere privind interpretarea unor dispoziţii din Legea nr. 77/2016, în considerentele acestor decizii, în analiza condiţiei ca instanţa care formulează sesizarea să judece cauza în ultimă instanţă, instanţa supremă a reţinut că, în cauzele de natura celor în care s-au formulat trimiterile preliminare, este lipsită de relevanţă valoarea creditului acordat sau a creanţei de la momentul sesizării instanţei.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat că „o contestaţie întemeiată pe prevederile art. 7 din Legea nr. 77/2016 este o cerere atribuită de legiuitor printr-o lege specială, în temeiul art. 94 pct. 3 din Codul de procedură civilă, în competenţa materială de primă instanţă a judecătoriei, indiferent de valoarea litigiului.

Cum pentru stabilirea competenţei de soluţionare a pricinii în primă instanţă nu a fost aplicat criteriul de la art. 94 pct. 1 lit. k) din Codul de procedură civilă ori cel de la art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă, în mod consecutiv, pentru posibilitatea exercitării recursului (ca efect general al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2017), de asemenea, nu era aplicabil criteriul caracterului evaluabil în bani al cererii, întrucât criteriul legal de stabilire şi verificare a competenţei trebuie să fie acelaşi de la iniţierea procesului până la soluţionarea definitivă a litigiului”.

Or, considerentele inserate în cuprinsul Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 61/2017, pe de o parte, şi al deciziilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 6/2018 şi nr. 37/2018, pe de altă parte, întreţin controversa asupra chestiunii în discuţie, existând riscul de a se genera practică neunitară. Astfel, instanţa de recurs apreciază că, deşi prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 61/2017 s-a reţinut că acţiunea reglementată de art. 8 este una evaluabilă în bani, instanţa supremă nu a precizat în mod expres dacă această valoare a obligaţiei de plată ce se solicită a fi stinsă are relevanţă în aprecierea admisibilităţii căii de atac a recursului, astfel cum a făcut în cazul acţiunilor demarate în temeiul art. 7 din Legea nr. 77/2016, prin deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 6/2018 şi 37/2018.

Prin urmare, se impune lămurirea acestei chestiuni şi stabilirea dacă, spre deosebire de acţiunile demarate în temeiul art. 7 din Legea nr. 77/2016 în cazul cărora este irelevantă valoarea creditului sau a obligaţiei de plată în aprecierea admisibilităţii căii de atac a recursului, în cazul acţiunilor formulate în temeiul art. 8 din aceeaşi lege, valoarea obligaţiei de plată ce se doreşte a fi stinsă este un criteriu care trebuie luat în considerare în analiza admisibilităţii recursului.

De asemenea, problema de drept nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, potrivit cercetărilor întreprinse de instanţa de recurs. VI. Punctele de vedere ale părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Reprezentantul recurenţilor nu a exprimat un punct de vedere asupra chestiunii în discuţie, arătând doar că se impune, pentru lămurirea întregului context legal, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu privire la chestiunea pusă în discuţie de instanţa de judecată.

Intimata, prin reprezentant, a considerat că acţiunile demarate în temeiul art. 8 sunt acţiuni evaluabile în bani. Astfel, art. 7 şi art. 8 din Legea nr. 77/2016 prezintă două proceduri diferite, respectiv în art. 7 este o procedură specială prin care banca poate paraliza de urgenţă efectele comunicării notificării de dare în plată, care sunt suspendarea oricărei plăţi a creditorului şi oricărei executări silite, iar în art. 8 este o acţiune instituită pentru debitor în cazul în care banca este invitată la un notar, nu a făcut contestaţie şi nu doreşte a semna actul de dare în plată; debitorul poate învesti instanţa cu pronunţarea unei hotărâri, care să ţină loc de act de dare în plată. Cele două articole sunt diferite, art. 7 nu are caracter pecuniar, fiind aferent blocării efectelor notificării de dare în plată, în schimb art. 8 reprezintă o veritabilă acţiune, o cerere de chemare în judecată, care are consecinţa evaluării ei pecuniare. VII. Punctul de vedere al completului de judecată cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

În opinia completului de judecată, raţiunile avute în vedere în pronunţarea deciziilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 6/2018 şi nr. 37/2018 (care vizau acţiunile formulate în temeiul art. 7 din Legea nr. 77/2016) trebuie să se regăsească şi în cazul de faţă. Independent de calificarea juridică diferită a celor două tipuri de acţiuni (neevaluabile în bani în cazul acţiunilor pornite în temeiul art. 7, respectiv evaluabile în bani în cazul celor demarate în temeiul art. 8), din interpretarea prevederilor Legii nr. 77/2016 rezultă că legiuitorul nu a avut în vedere valoarea creditului ori a datoriei rămase de rambursat în stabilirea competenţei materiale de soluţionare a cauzei în primă instanţă în niciuna dintre cele două situaţii.

Prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 6/2018 s-a reţinut că „prin voinţa legiuitorului, în temeiul art. 7 alin. (2) din Legea 77/2016, natura pricinii, iar nu valoarea litigiului, este criteriul atribuirii competenţei materiale de primă instanţă a judecătoriei, fiind aplicabile prevederile art. 94 pct. 3 din Codul de procedură civilă”. De asemenea, prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 37/2018 s-a reţinut că: „criteriul legal de stabilire şi verificare a competenţei trebuie să fie acelaşi de la iniţierea procesului până la soluţionarea definitivă a litigiului. Prin urmare, cum pentru stabilirea competenţei de soluţionare a pricinii în primă instanţă nu a fost aplicat criteriul de la art. 94 pct. 1 lit. k) din Codul de procedură civilă ori cel de la art. 95 pct. 1 din Codul de procedură civilă, în mod consecutiv, pentru posibilitatea exercitării recursului (ca efect general al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2017), de asemenea, nu era aplicabil criteriul caracterului evaluabil în bani al cererii.”

Or, instanţa de recurs va observa că, la fel ca şi în cazul acţiunilor pornite în temeiul art. 7 din Legea nr. 77/2016, şi în privinţa celor demarate în temeiul art. 8 din acelaşi act normativ, textul alin. (2) al acestui articol, care reglementează competenţa materială de soluţionare a cauzei, este identic cu cel de la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 77/2016. Astfel, nu s-ar justifica diferenţa de tratament juridic între cele două tipuri de acţiuni sub aspectul căilor de atac ce pot fi exercitate în cauză.

De asemenea, şi scopul urmărit de debitor prin formularea acţiunii în temeiul art. 8 din Legea nr. 77/2016 este acelaşi cu cel avut în vedere de către debitor prin emiterea notificării împotriva căreia se poate uza ulterior de calea contestaţiei reglementate de art. 7 din actul normativ anterior menţionat – şi anume constatarea stingerii obligaţiilor născute din contractul de credit şi transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului.

Raportat la aceste considerente, dat fiind că, în ceea ce priveşte competenţa materială de soluţionare în primă instanţă a acţiunii reglementate de art. 8 din Legea nr. 77/2016, criteriul valoric nu este relevant, în mod consecutiv, urmând raţionamentul reţinut de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr. 37/2018 şi pentru posibilitatea exercitării recursului, criteriul caracterului evaluabil în bani al cererii trebuie să fie, de asemenea, irelevant.

Prin urmare, punctul de vedere al completului de judecată este acela că, în cazul acţiunilor pornite în temeiul art. 8 din Legea nr. 77/2016, nu este relevant criteriul valoric în aprecierea posibilităţii exercitării recursului, fiind aplicabile, în consecinţă, dispoziţiile dreptului comun în ceea ce priveşte posibilitatea exercitării căii de atac a recursului, respectiv prevederile art. 483 alin. (1) din Codul de procedură civilă, acţiunile demarate în temeiul art. 8 din Legea nr. 77/2016 neregăsindu-se printre categoriile de acţiuni cu privire la care legiuitorul să fi exclus calea de atac a recursului. VIII. Jurisprudenţa instanţelor naţionale în materie

Opinia majoritară a magistraţilor Secţiei a II-a civile din cadrul Curţii de Apel Alba Iulia şi al instanţelor din circumscripţie este în sensul că, în cazul acţiunilor debitorului întemeiate pe dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 77/2016, pentru aprecierea admisibilităţii recursului prezintă relevanţă criteriul evaluabil în bani al cererii, în contextul în care, aşa cum rezultă din considerentele Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 61/2017, acţiunea este în realizare, având un caracter patrimonial şi, deci, evaluabil în bani.

Punctul de vedere majoritar al judecătorilor ce activează la Secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Neamţ, instanţă arondată Curţii de Apel Bacău, este în sensul că, în cazul acţiunilor întemeiate pe dispoziţiile Legii nr. 77/2016, în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, nu prezintă relevanţă criteriul evaluabil în bani al cererii în aprecierea posibilităţii exercitării recursului. La nivelul Tribunalului Bacău s-a considerat că hotărârile pronunţate de tribunale în apel în acţiuni întemeiate pe dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 77/2016 sunt susceptibile de recurs, faţă de considerentele Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 61/2017, respectiv paragrafele 40-42.

Judecătorii din cadrul Secţiei civile a Curţii de Apel Braşov au opinat în sensul că recursurile sunt admisibile în litigiile privind darea în plată, respectiv în litigiile întemeiate pe dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 77/2016, criteriul evaluabil în bani al cererii de chemare în judecată fiind hotărâtor pentru aprecierea admisibilităţii recursului, mai ales după Decizia Curţii Constituţionale nr. 454/2018, ataşându-se copii de pe încheierile de şedinţă în care s-a respins excepţia inadmisibilităţii recursurilor. În ceea ce priveşte admisibilitatea recursurilor declarate în aceste litigii anterior Deciziei Curţii Constituţionale nr. 454/2018, la nivelul Secţiei civile din cadrul Curţii de Apel Braşov s-a întocmit proces-verbal privind unificarea practicii în această chestiune de drept, sintetizându-se opinia majoritară conform căreia recursurile sunt inadmisibile conform interpretărilor date de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 52/2018. Tribunalul Braşov a arătat că, în cazul acţiunilor întemeiate pe dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 77/2016 în vederea stingerii obligaţiilor asumate prin credite, nu prezintă relevanţă criteriul evaluabil în bani al cererii în aprecierea posibilităţii exercitării recursului, întrucât toate hotărârile pronunţate în această materie sunt supuse şi recursului, în acest sens fiind şi Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 37/2018, paragrafele 69-76. Judecătoriile Braşov, Rupea, Zărneşti şi Făgăraş au arătat că, în cazul acţiunilor întemeiate pe dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 77/2016, prezintă relevanţă criteriul evaluabil în bani.

La nivelul Curţii de Apel Bucureşti, ataşându-se hotărâri judecătoreşti, s-a arătat că, în analiza posibilităţii exercitării recursului, prezintă relevanţă criteriul evaluabil în bani al acţiunilor întemeiate pe dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 77/2016. Sub acest aspect s-au menţionat considerentele Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 61 din 18 septembrie 2017, paragrafele 33-42.

La nivelul Curţii de Apel Cluj, înaintându-se jurisprudenţă relevantă, într-o primă opinie, însuşită unanim la nivelul Tribunalului Specializat Cluj şi, majoritar, la nivelul Tribunalului Maramureş, s-a apreciat că posibilitatea exercitării recursului este determinată de criteriul evaluabil în bani al acţiunilor întemeiate pe dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 77/2016. Judecătorii din cadrul Secţiei civile a Judecătoriei Bistriţa au apreciat că, dacă se analizează Legea nr. 77/2016 în ansamblul său, mecanismul de dare în plată prezintă, atât pentru metoda de stingere a datoriilor, cât şi pentru metoda de a transfera imobilul în patrimoniul creditorului, valenţele unei cereri ce poate fi supusă evaluării băneşti, fie raportat la valoarea imobilului, fie la valoarea datoriei reziduale, motiv pentru care în cererile întemeiate pe dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 77/2016 prezintă relevanţă criteriul evaluabil în bani al cererii în aprecierea posibilităţii exercitării recursului, în acest sens fiind şi Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 61/2017. În cea de-a doua opinie, însuşită la nivelul Tribunalului Sălaj, s-a apreciat că nu prezintă relevanţă în cazul acţiunilor întemeiate pe dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 77/2016 criteriul evaluabil în bani al cererii, fiind aplicabile prevederile art. 483 alin. (1) din Codul de procedură civilă, acţiunile în cauză neregăsindu-se printre cele exceptate de la calea de atac a recursului. Opinia majoritară la nivelul Secţiei a II-a civile a Curţii de Apel Cluj este aceea potrivit căreia criteriul valoric nu prezintă relevanţă pentru aprecierea admisibilităţii recursurilor în cazul acţiunilor întemeiate pe dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 77/2016, făcându-se trimitere la considerentele deciziilor nr. 6/2018 şi nr. 37/2018, în care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că în litigiile întemeiate pe dispoziţiile art. 7, 8 şi 9 din Legea nr. 77/2016 recursul este admisibil.

La nivelul Curţii de Apel Constanţa, în opinia constantă a colectivului de judecători din cadrul Secţiei a II-a civile a Tribunalului Constanţa, relevante în aprecierea posibilităţii exercitării recursului în cazul acţiunilor întemeiate pe dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 77/2016 sunt considerentele Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 61/2017 – paragrafele 36-42. Punctul de vedere majoritar al Judecătoriei Tulcea este în sensul că prezintă relevanţă criteriul evaluabil în bani al cererii în aprecierea posibilităţii exercitării recursului.

Opinia unanimă a judecătorilor din cadrul Secţiei a II-a civile a Curţii de Apel Craiova este în sensul că nu prezintă relevanţă criteriul evaluabil în bani al cererii în aprecierea posibilităţii exercitării recursului, în contextul în care Legea nr. 77/2016 este lege specială, care nu a prevăzut în mod expres numai calea de atac a apelului, fiind aplicabile dispoziţiile de drept comun cuprinse în art. 483 alin. (1) din Codul de procedură civilă, şi nu cele cuprinse în art. 483 alin. (2) teza finală din acelaşi act normativ. Punctul de vedere al judecătorilor din cadrul Secţiei a II-a civile a Tribunalului Gorj este în sensul că, în cazul acţiunilor pornite în temeiul art. 8 din Legea nr. 77/2016, nu este relevant criteriul valoric în aprecierea posibilităţii exercitării recursului, fiind aplicabile dispoziţiile dreptului comun, art. 483 alin. (1) din Codul de procedură civilă, acţiunile întemeiate pe art. 8 din Legea nr. 77/2016 nefiind excluse de la exercitarea căii de atac a recursului.

Opinia judecătorilor Curţii de Apel Galaţi este în sensul că, în cazul acţiunilor întemeiate pe dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 77/2016, prezintă relevanţă criteriul evaluabil în bani al cererii în aprecierea posibilităţii exercitării recursului, având în vedere şi considerentele Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 61/2017. Magistraţii din cadrul Secţiei a II-a civile a Tribunalului Galaţi au arătat că, la fel ca şi în cazul acţiunilor pornite în temeiul art. 7 din Legea nr. 77/2016, şi în privinţa celor demarate în temeiul art. 8, textul alin. (2) al acestui articol, care reglementează competenţa materială de soluţionare a cauzei, este identic cu cel de la art. 7 alin. (2) din Legea nr. 77/2016. Astfel, nu s-ar justifica diferenţa de tratament juridic între cele două tipuri de acţiuni sub aspectul căilor de atac ce pot fi exercitate în cauză. De asemenea, şi scopul urmărit de debitor prin formularea acţiunii în temeiul art. 8 din Legea nr. 77/2016 este acelaşi cu cel avut în vedere de către debitor prin emiterea notificării împotriva căreia se poate uza ulterior de calea contestaţiei reglementate de art. 7 – şi anume constatarea stingerii obligaţiilor născute din contractul de credit şi transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului. Raportat la aceste considerente, dat fiind că, în ceea ce priveşte competenţa materială de soluţionare în primă instanţă a acţiunii reglementate de art. 8, criteriul valoric nu este relevant, în mod consecutiv, urmând raţionamentul reţinut de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în Decizia nr. 37/2018, şi pentru posibilitatea exercitării recursului, criteriul caracterului evaluabil în bani al cererii trebuie să fie, de asemenea, irelevant. Prin urmare, punctul de vedere al Tribunalului Galaţi – Secţia a II-a civilă este acela că, în cazul acţiunilor pornite în temeiul art. 8 din Legea nr. 77/2016, nu este relevant criteriul valoric în aprecierea posibilităţii exercitării recursului, fiind aplicabile în consecinţă dispoziţiile dreptului comun în ceea ce priveşte posibilitatea exercitării căii de atac a recursului, respectiv prevederile art. 483 alin. (1) din Codul de procedură civilă, acţiunile demarate în temeiul art. 8 neregăsindu-se printre categoriile de acţiuni cu privire la care legiuitorul să fi exclus calea de atac a recursului. Opinia judecătorilor Secţiei a II-a civile, de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Vrancea cu privire la chestiunea de drept pusă în discuţie este în sensul că, în cazul acţiunilor pornite în temeiul art. 8 din Legea nr. 77/2016, nu este relevant criteriul valoric în aprecierea posibilităţii exercitării recursului, deoarece din interpretarea prevederilor actului normativ sus-menţionat reiese că legiuitorul nu a avut în vedere valoarea creditului ori a datoriei rămase de rambursat în stabilirea competenţei materiale de soluţionare a cauzei în primă instanţă. Or, câtă vreme în cazul acţiunilor formulate în temeiul art. 7 alin. (2) din Legea nr. 77/2016, natura pricinii, iar nu valoarea litigiului, este criteriul atribuirii competenţei materiale de primă instanţă a judecătoriei, iar textul alin. (2) al art. 8, care reglementează competenţa materială de soluţionare a cauzei, este identic cu cel de la alin. (2) al art. 7, s-a apreciat că nu se justifică diferenţa de tratament juridic între cele două tipuri de acţiuni nici sub aspectul căilor de atac ce pot fi exercitate în cauză. Punctul de vedere exprimat în cadrul Judecătoriei Focşani – Secţia civilă pe completurile de litigii cu profesionişti este în sensul că, la aprecierea posibilităţii exercitării recursului, ar trebui să prezinte relevanţă caracterul patrimonial al cererii, având în vedere că această cale de atac nu este interzisă de Legea nr. 77/2016, art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 a fost declarat neconstituţional prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 369/2017, precum şi considerentele Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 61/2017, paragrafele 36-42. Opinia judecătorilor Judecătoriei Adjud este în sensul că prezintă relevanţă criteriul evaluabil în bani al cererii în aprecierea posibilităţii exercitării recursului.

La nivelul Secţiei civile a Curţii de Apel Iaşi s-a apreciat că acţiunile prevăzute de art. 8 din Legea nr. 77/2016 sunt evaluabile în bani, faţă de considerentele Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 61/2017, în acelaşi sens pronunţându-se şi Tribunalul Iaşi – Secţia I civilă şi Judecătoria Iaşi. Judecătoria Paşcani a comunicat că magistraţii acestei instanţe achiesează la opinia instanţei de trimitere în sensul că, în cazul acţiunilor întemeiate pe dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 77/2016, nu este relevant criteriul valoric în aprecierea posibilităţii exercitării recursului, fiind aplicabil dreptul comun în privinţa acestei căi de atac, respectiv prevederile art. 483 alin. (1) din Codul de procedură civilă, iar acţiunile întemeiate pe art. 8 nu se regăsesc în categoria acţiunilor cu privire la care legiuitorul a exclus calea de atac a recursului.

Judecătorii Secţiei a II-a civile, de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Curţii de Apel Oradea au formulat punctul de vedere exprimat în încheierea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ce face obiectul Dosarului nr. 2.917/1/2018, în sensul că: „în cazul acţiunilor pornite în temeiul art. 8 din Legea 77/2016, nu este relevant criteriul valoric în aprecierea posibilităţii exercitării recursului, fiind aplicabile în consecinţă dispoziţiile dreptului comun în ceea ce priveşte posibilitatea exercitării căii de atac a recursului, respectiv prevederile art. 483 alin. (1) din Codul de procedură civilă, acţiunile demarate în temeiul art. 8 neregăsindu-se printre categoriile de acţiuni cu privire la care legiuitorul să fi exclus calea de atac a recursului”. Practica Secţiei a II-a civile a Tribunalului Bihor este în sensul că, spre deosebire de acţiunile întemeiate pe art. 7 (contestaţii formulate de creditor împotriva notificării de dare în plată), în cazul acţiunilor întemeiate pe dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 77/2016, acestea sunt evaluabile în bani, astfel că, în considerarea Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2017, soluţiile date în apel pot fi atacate cu recurs, dar, conform Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 52/2018, doar pentru dosarele pornite ulterior datei de 20 iulie 2017. În opinia judecătorilor Secţiei a II-a civile, de contencios administrativ şi fiscal din cadrul Tribunalului Satu Mare, care soluţionează cauze în materia litigii cu profesionişti, deciziile pronunţate în apel în dosarele având ca obiect contestaţiile întemeiate pe dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 77/2016 sunt definitive, fără calea de atac a recursului. În acest sens s-a apreciat că aceste contestaţii, deşi au caracter patrimonial, nu sunt evaluabile în bani, din perspectiva faptului că instanţele de judecată nu stabilesc existenţa unui drept real sau existenţa vreunei creanţe, ci verifică îndeplinirea de către debitor a condiţiilor prevăzute de lege pentru a invoca beneficiul dării în plată prevăzut în favoarea acestora de Legea nr. 77/2016. Prin urmare, în dispozitivul hotărârilor pronunţate în apel se face menţiunea referitoare la caracterul definitiv al acestora.

La nivelul Curţii de Apel Piteşti, punctul de vedere al judecătorilor din cadrul Secţiei civile a Tribunalului Argeş este în sensul că nu prezintă relevanţă criteriul evaluabil în bani al cererii în aprecierea posibilităţii exercitării recursului. Conform art. 9 alin. (1) din Legea nr. 77/2006, „hotărârea pronunţată potrivit prevederilor art. 8 poate fi atacată cu apel, în termen de 7 zile de la comunicare”. Prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 37/2018 s-a reţinut, la paragrafele 69 şi 70, că, dacă legiuitorul ar fi intenţionat să suprime recursul în cazul litigiilor întemeiate pe art. 7 din Legea nr. 77/2016, ar fi prevăzut în mod expres că hotărârea pronunţată în astfel de litigii poate fi atacată numai cu apel, deoarece, potrivit art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 (normă incidentă în litigiile pornite în intervalul cuprins între data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă – 15 februarie 2013 – şi data de 31 decembrie 2018), precum şi art. 483 alin. (2) teza finală din Codul de procedură civilă [ce va fi incidentă în litigiile pornite după 1 ianuarie 2019, astfel cum prevede art. XVII alin. (1) din Legea nr. 2/2013, cu modificările ulterioare], hotărârile de primă instanţă sunt exceptate de la recurs doar în situaţia în care legea prevede că sunt supuse numai apelului. Neexistând o astfel de prevedere în legea specială, vor deveni aplicabile dispoziţiile dreptului comun în ceea ce priveşte posibilitatea exercitării căii de atac a recursului, respectiv prevederile art. 483 alin. (1) din Codul de procedură civilă, text a cărui aplicabilitate nu a fost amânată prin Legea nr. 2/2013, cu modificările ulterioare. Având în vedere că scopul urmărit de debitor prin formularea acţiunii în temeiul art. 8 din Legea nr. 77/2016 este acelaşi cu cel avut în vedere de debitor prin emiterea notificării împotriva căreia se poate exercita ulterior contestaţia reglementată de art. 7, respectiv constatarea stingerii obligaţiilor născute din contractul de credit şi transmiterea dreptului de proprietate asupra imobilului, nu s-ar justifica diferenţa de tratament juridic între cele două tipuri de acţiuni sub aspectul căilor de atac ce pot fi exercitate.

La nivelul Curţii de Apel Ploieşti, Judecătoria Târgovişte a comunicat că judecătoriile sunt instanţe competente din punct de vedere material să soluţioneze acţiunile întemeiate pe dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 77/2016, legiuitorul neavând în vedere criteriul valoric pentru stabilirea competenţei materiale de soluţionare a acestor cereri, ci obiectul. În acest context, în temeiul dispoziţiilor art. 9 din Legea nr. 77/2016, judecătoriile pronunţă în această materie hotărâri susceptibile de apel, cale de atac prevăzută expres de actul normativ incident.

Curtea de Apel Suceava nu a identificat hotărâri judecătoreşti relevante şi nu a comunicat un punct de vedere cu privire la problema de drept ce face obiectul prezentei cauze.

La nivelul Curţii de Apel Târgu Mureş, această problemă de drept a fost dezbătută în cadrul întâlnirii profesionale pentru unificarea practicii judiciare şi formarea profesională continuă din trimestrul II al anului 2018, iar opinia de principiu exprimată de judecătorii acestei instanţe este în sensul că cererile de chemare în judecată fundamentate pe dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 77/2016 sunt evaluabile în bani, iar hotărârile pronunţate în astfel de cauze sunt susceptibile a fi atacate atât cu apel, cât şi cu recurs. Însă cererile de chemare în judecată întemeiate pe dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 77/2016, nefiind evaluabile în bani, nu sunt susceptibile a fi atacate cu recurs. Având în vedere Decizia Curţii Constituţionale nr. 369/2017, precum şi considerentele Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 61/2017, s-a apreciat că acţiunile fundamentate pe dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 77/2016 sunt evaluabile în bani, iar hotărârile pronunţate în astfel de cauze sunt susceptibile a fi atacate atât cu apel, cât şi cu recurs, atât timp cât dispoziţiile art. 9 din Legea nr. 77/2016 nu prevăd în mod expres că hotărârea pronunţată potrivit prevederilor art. 8 poate fi atacată numai cu apel, fiind relevant şi raţionamentul juridic expus în paragrafele 41 şi 42 din considerentele Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 61/2017. Acţiunile fundamentate pe dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 77/2016, al căror scop este contestarea îndeplinirii condiţiilor de admisibilitate a procedurii reglementate de legea privind darea în plată, neavând caracter evaluabil în bani, excedează sferei de aplicare a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 369/2017, astfel de litigii nefăcând parte din categoria celor la care se referă sintagma a cărei neconstituţionalitate a fost constatată prin menţionata decizie. În consecinţă, hotărârile pronunţate în astfel de litigii nu sunt susceptibile a fi atacate cu recurs.

La nivelul Curţii de Apel Timişoara – Secţia a II-a civilă, opinia unanimă în legătură cu chestiunea în discuţie este aceea că nu prezintă relevanţă criteriul evaluabil în bani al cererii în aprecierea posibilităţii exercitării recursului. Tribunalul Arad a apreciat în sensul lipsei unei relevanţe a criteriului valoric în ceea ce priveşte posibilitatea de a exercita calea de atac a recursului în materia cererilor privind darea în plată. Suplimentar, arată că, în lipsa unui text special derogatoriu şi în considerarea dispoziţiilor art. 485 alin. (1) din Codul de procedură civilă, deciziile pronunţate în apel sunt date cu recurs în termen de 30 de zile de la comunicare. La nivelul Tribunalului Timiş opinia unanimă a fost în sensul că aceste cereri sunt evaluabile în bani şi, prin urmare, susceptibile de recurs, indiferent de valoare. Tribunalul Caraş-Severin, Judecătoria Lugoj şi Judecătoria Sânnicolau Mare au învederat că prezintă relevanţă criteriul evaluabil în bani al cererii în aprecierea posibilităţii exercitării recursului.

Ministerul Public, prin Adresa nr. 2.705/C/3.927/III-5/2018, a arătat că nu a fost identificată practica judiciară pentru eventuala declarare a unui recurs în interesul legii. IX. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Curtea Constituţională, prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a sintagmei „precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv” cuprinse în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, a admis excepţia de neconstituţionalitate ridicată şi a constatat că sintagma „precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 lei inclusiv” cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanţelor judecătoreşti, precum şi pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă este neconstituţională. X. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Relevante, sub aspectul considerentelor, sunt următoarele decizii: – Decizia nr. 61 din 18 septembrie 2017, pronunţată în Dosarul nr. 1.101/1/2017, şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 883 din 9 noiembrie 2017; – Decizia nr. 6 din 22 ianuarie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 2.477/1/2017 şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 261 din 26 martie 2018; şi – Decizia nr. 37 din 4 iunie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 426/1/2018 şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 624 din 18 iulie 2018. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin Decizia nr. 18 din 1 octombrie 2018, pronunţată în Dosarul nr. 1.778/1/2018 şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 965 din 14 noiembrie 2018, a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Cluj şi, în consecinţă, a stabilit că, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 96 pct. 3, art. 97 pct. 1 şi art. 483 din Codul de procedură civilă, competenţa de soluţionare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunţate în apel de către tribunale, în cauzele având ca obiect cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 lei inclusiv, ca urmare a pronunţării Deciziei nr. 369 din 30 mai 2017 a Curţii Constituţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582 din 20 iulie 2017, revine curţilor de apel. XI. Raportul asupra chestiunii de drept

Prin raportul întocmit în conformitate cu prevederile art. 520 din Codul de procedură civilă s-a apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile de admisibilitate pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile de dezlegare a unei chestiuni de drept. XII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Procedura sesizării instanţei supreme în vederea pronunţării asupra unor chestiuni de drept printr-o hotărâre prealabilă reprezintă o procedură nouă, preluată din dreptul francez, introdusă în sistemul de drept român prin actualul Cod de procedură civilă, adoptat prin Legea nr. 134/2010, fiind reglementată în cartea a II-a – Procedura contencioasă, titlul III – Dispoziţii privind asigurarea unei practici judiciare unitare, capitolul II, art. 519-521 din Codul de procedură civilă.

Scopul acestei proceduri este crearea unui mecanism nou pentru uniformizarea practicii judiciare care să contribuie, alături de recursul în interesul legii, la transformarea practicii judiciare româneşti într-una predictibilă, care să răspundă aşteptărilor rezonabile ale justiţiabililor.

În analiza aspectelor generale de admisibilitate pentru declanşarea procedurii de sesizare în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie avute în vedere, pe lângă scopul instituirii acestui mecanism de unificare a practicii, raţiunea şi fundamentul său.

Procedura hotărârii prealabile are menirea de a elimina riscul apariţiei unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei probleme de drept esenţiale şi controversate.

Pentru ca mecanismul procedural reglementat prin art. 519 din Codul de procedură civilă să nu fie deturnat de la scopul firesc al unificării practicii judiciare şi utilizat pentru tranşarea în concret a aspectelor litigioase aflate pe rolul instanţei de trimitere, instanţa supremă trebuie chemată să dea chestiunii de drept o rezolvare de principiu.

Altfel spus, în sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu procedura pronunţării unei hotărâri prealabile trebuie să fie identificată o problemă de drept care necesită cu pregnanţă a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenţia instanţei supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept şi al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securităţii raporturilor juridice deduse judecăţii.

Cu privire la problema de drept ce se cere a fi lămurită, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, aşa cum a arătat chiar instanţa de trimitere, aceasta a mai făcut obiectul analizei şi cu prilejul altor sesizări, chiar dacă pe cale incidentală, în etapa verificării condiţiilor de admisibilitate în sesizările respective.

Astfel, prin deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 61/2017, nr. 6/2018 şi nr. 37/2018, s-a constatat că prevederile art. 9 şi, respectiv, cele ale art. 7 alin. (3) din Legea nr. 77/2016 cuprind dispoziţii legale derogatorii de la prevederile dreptului comun cuprinse în art. 461 alin. (1) din Codul de procedură civilă numai în privinţa termenului de exercitare a apelului.

În paragraful 51 din Decizia nr. 6/2018 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut în mod expres faptul că: „Fiind o normă cuprinsă într-o lege specială, ea este de strictă interpretare şi aplicare. Prin urmare, nu ar putea fi interpretată în sensul derogării de la legea generală şi în ceea ce priveşte posibilitatea exercitării căii de atac a recursului atunci când hotărârea pronunţată în faza judecării apelului ar fi susceptibilă de o astfel de cale de atac.”

În cazul analizat, titularul sesizării nu solicită de fapt interpretarea unor dispoziţii legale care să comporte o reală dificultate, ci invocă necesitatea înlăturării unei pretinse controverse ce ar rezulta din considerentele unor hotărâri pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie asupra chestiunii referitoare la relevanţa criteriului evaluabil în bani al cererii în aprecierea posibilităţii exercitării recursului în cazul acţiunilor întemeiate pe dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 77/2016.

Astfel, obiectul sesizării trimise de Curtea de Apel Oradea este formulat în următorii termeni: dacă, în cazul acţiunilor întemeiate pe dispoziţiile art. 8 din Legea nr. 77/2016, prezintă relevanţă criteriul evaluabil în bani al cererii în aprecierea posibilităţii exercitării recursului.

În încheierea de sesizare s-a arătat: „considerentele inserate în cuprinsul Deci