Decizia nr. 124/2003 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal · Dosar nr. 972/2000 — recurs împotriva sentinței nr. 49/2002 a Curții de Apel Galați

Instanța nu s-a pronunțat asupra obiectului acțiunii și în cadrul solicitat prin acțiune, instanța impunând un alt obiect nesolicitat;

Hotărârea atacată cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei;

Hotărârea nu s-a pronunțat în contradictoriu cu procurorul general, înălcându-se principiul disponibilității;

Hotărârea nu este motivată cu privire la obiectul acțiunii;

Instanța a schimbat natura, înțelesul lămurit al pricinii, prin interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății; 5. Hotărârea a fost pronunțată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 10, 13 și 16 din Legea nr. 29/1990, art. 129, 130, 225 și 261 C. proc. civ. și art. 1, 4, 16, 31, 47 și 51 din Constituția României, precum și contrar dispozițiilor art. 998, 999, 100 și 1026 C. civ., precum și a art. 1 și 7 din Declarația Universală a Drepturilor Omului. Din actele cauzei, Curtea Supremă de Justiție reține următoarele: Prin sentința civilă nr. 49 din 8 aprilie 2002, Curtea de Apel Galați, secția comercială și de contencios administrativ, a respins ca nefondată, acțiunea formulată de reclamantul F.M., în contradictoriu cu Ministerul Public - Procurorul General al României. S-a reținut că prin cererea de chemare în judecată; recurentul-reclamant a solicitat ca în temeiul art. 16 din Legea nr. 29/1990, să fie obligat pârâtul la plata de daune, pentru executarea cu întârziere a deciziei civile pronunțată de Curtea de Apel Galați, în dosarul nr. 1968/1997. Recurentul-reclamant a mai solicitat și aplicarea unei sancțiuni, în temeiul art. 10 din Legea nr. 29/1990, precum și cheltuieli de judecată. A fost atașat și dosarul nr. 1468/1997, al Curții de Apel Galați, în cares-a pronunțat sentința nr. 31 din 2 februarie 1998, de Curtea de Apel Galați, prin care s-a admis acțiunea lui F.M. și a fost obligat Procurorul General, să-i răspună petentului, la recomandatele nr. 10599 din martie 1997 și nr. 10686 aprilie 1997. De precizat, că sentința civilă nr. 31 din 2 februarie 1998, a Curții de Apel Galați, a rămas definitivă prin decizia Curții Supreme de Justiție, prin respingerea recursului declarat de Procurorul General al României, ca tardiv. Curtea de Apel Galați, prin sentința civilă nr. 49/2002, hotărâre atacată prin prezentul recurs, de F.M., a reținut că deși reclamantul a invocat textele legale. care în opinia sa îi justificau dreptul la acțiune. nu a făcut în nici un fel dovada că ar fi încercat vreun prejudiciu. Mai mult. s-a reținut că interesul său legitim ar fi putut fi realizat printr-o acțiune mai cooperantă. atât în instanță. cât și cu pârâtul, în sensul depunerii tuturor diligențelor. pentru identificarea celor două petiții. A mai reținut Curtea de Apel Galați. că din verificarea acestor două petiții rezultă că prin ele reclamantul a cerut răspuns la alte petiții, pe care le-a trimis instituției Procurorului General. Pe parcursul soluționării cauzei, se prevede în sentință, reclamantul a formulat două cereri de recuzare a tuturor judecătorilor instanței, precum și o contestație în privința stabilirii obligației sale de plată a taxei de timbru, demersuri ce au făcut ca soluționarea cauzei să dureze aproape doi ani, în scopul vădit de a obține despăgubiri cât mai mari. Prin hotărârea atacată s-a precizat că recurentul-reclamant nu a făcut dovada culpei instituției Procurorului General, pentru a i se aplica o sancțiune și că pârâtul-intimat a depus dovezi din care rezultă că recurentului-reclamant i s-a răspuns la întrebările puse în mod repetat în scrisuri. Sentința Curții de Apel a reținut că ceea ce este important în cauză, este să se constate dacă dreptul de a fi informat al petentului, a fost respectat, menținerea unei corespondențe sterile și formale nefiind relevantă. Față de actele cauzei, Curtea Supremă de Justiție constată că sentința nr. 49 din 8 aprilie 2002, a Curții de Apel Galați, este legală și temeinică, astfel încât recursul declarat de F.M., fiind neîntemeiat, a fost respins. Recurentul a susținut că instanța nu s-a pronunțat asupra obiectului pricinii. Prin sentința recurată, Curtea de Apel Galați a respins acțiunea formulată de recurentul-reclamant, nedovedindu-se schimbarea petitului cererii, așa cum reclamantul-recurent a pretins, în acest sens fiind acțiunea formulată de reclamant și sentința atacată. De altfel, așa cum rezultă din tot ansamblul probatoriu, recurentul-reclamant a făcut o plângere penală, împotriva numitului I.C. și alții, soluția fiind neînceperea urmăririi penale. Plângerea împotriva acestei soluții. în urma verificărilor efectuate, a fost respinsă. întrucât în sarcina persoanelor reclamante nu s-a stabilit săvârșirea unei infracțiuni și a și fost îndeplinit termenul de prescripție prevăzut de art. 122 lit. d) C. pen. Recurentului-reclamant i s-a răspuns la petițiile sale, încă de la pronunțarea hotărârii în dosarul nr. 1468/1997, al Curții de Apel Galați, prin comunicările din 28 martie 1997, 24 februarie 1997 și 22 septembrie 1997. De aceea, solicitarea de daune de către petent, prin invocarea art. 16 din Legea nr. 29/1990, text de lege ce reglementează executarea sentinței pronunțate în contenciosul administrativ, este total neîntemeiată. Recurentului-reclamant i s-a răspuns la petițiile formulate, astfel încât solicitarea sa este neîntemeiată și un abuz de drept. Din cuprinsul sentinței atacate nu rezultă motive contradictorii, așa cum pretinde partea recurentă, iar redactarea hotărârii este în limitele prevăzute de art. 261 C. proc. civ. Susținerea că sentința atacată nu ar fi fost pronunțată în contradictoriu cu Procurorul General, este, de asemenea, neîntemeiată, așa cum rezultă din dosarul nr. 972/2000, al Curții de Apel Galați. Cât privește schimbarea naturii, înțelesului lămurit al pricinii prin interpretarea actului juridic dedus judecății, este o susținere nedovedită, prin hotărârea atacată precizându-se ce anume a cerut recurentul prin acțiune și pronunțându-se respingerea cererii, întrucât s-a dovedit neîntemeiată. Verificându-se cauza sub aspectul respectării dispozițiilor Legii nr. 29/1990, s-a constatat că acestea au fost respectate, neevidențiindu-se nici o încălcare a legii în privința art. 10, 13 și 16, așa cum a pretins recurentul. De altfel, acesta nici nu a precizat în ce ar fi constatat încălcarea legii din aceste articole, de instanța de fond. În același sens sunt și dispozițiile art. 129, 130, 225 și 261 C. proc. civ., texte enunțate de parte în recurs, dar neconcretizate cu nimic în pricina sa. Este de observat că recurentul a menționat încălcarea de instanță, a dispozițiilor art. 998 – răspundere delictuală civilă, art. 999 C. civ., cu referire la aceiași instituție juridică, art. 1000 și 1026 – răspunderea pentru altul și instituția obligațiilor alternative, instituții juridice ce nu au nici o legătură cu cauza de față. Cât privesc textele din Constituție, art. 1 privind unitatea poporului și egalitatea între cetățeni, art. 16 privind egalitatea în drepturi a cetățenilor, art. 31 privind dreptul la informație, art. 47 privind dreptul de petiționare și art. 51 privind respectarea Constituției și a supremației sale, precum și respectarea legilor, sunt principii constituționale, în cauză neinvocându-se expres prin ce anume instanța de fond, în soluționarea pricinii, i-ar fi încălcat petentului, dreptul la petiție, la informare, principiul egalității în fața legii, al respectului Legii fundamentale și al celorlalte legi. ÎIn același sens este invocarea art. 1 (toate ființele umane se nasc libere și egale în demnitate și în drepturi, sunt înzestrate cu rațiune și conștiință și trebuie să se comporte unele față de celelalte în spiritul fraternității) și art. 7 (toți oamenii sunt egali în fața legii și au dreptul fără deosebire, la o protecție egală a legii) din Declarația universală a Drepturilor Omului, adoptată și proclamată de Adunarea Generală, prin Rezoluția 217 A (III) din 10 decembrie 1948. Faptul că recurentului-reclamant nu i s-a admis acțiunea formulată, întrucât nu s-a dovedit temeinicia acesteia, nu înseamă că acestuia i s-a încălcat vreun drept din cele reclamate. Așa fiind, întrucât sentința atacată este legală și temeinică, recursul declarat va fi respins, fiind neîntemeiat.