ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 176/2003

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 176/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe calea

contenciosului administrativ, la 3 aprilie 2000, reclamantul T.V. a chemat în

judecată Casa de Asigurări a Avocaților din România, solicitând anularea

deciziilor nr. 1 din 19 ianuarie 2000 și nr. 8 din 17 martie 2000, emise de

pârâtă și obligarea pârâtei să întocmească o nouă decizie de pensionare care în

conformitate cu sentința civilă nr. 511 din 5 mai 1999, pronunțată de Curtea de

Apel București, să cuprindă mențiuni referitoare la: vechimea în muncă în

sectorul de stat, în grupa I de muncă, de 30 de ani la 31 martie 1999; vechimea

în avocatură de 29 de ani; cuantumul pensiei din cele două sectoare de

activitate, în sumă de 1.416.425 lei, la data de 31 iulie 1996 și în sumă de

4.946.024 lei, la data de 31 decembrie 1998; indexările cuvenite în mod

distinct pentru fiecare sector de activitate; compensația fixă și sumele

cuvenite prin aplicarea H.G. nr. 848/1996.

Reclamantul a solicitat, de

asemenea, obligarea pârâtei la plata diferențelor reactualizate cu indicele de

inflație, dintre sumele primite în baza deciziei de pensie nr. 75/1996 și cele

cuvenite conform sentinței civile nr. 511 din 5 mai 1999, precum și la plata

daunelor de întârziere, cu începere de la 1 ianuarie 1999, de când trebuia să

primească diferența de pensie stabilită prin raportul de expertiză avut în

vedere la pronunțarea sentinței civile nr. 511 din 5 mai 1999.

Cu cererea formulată la 15 mai 2000,

reclamantul a completat obiectul acțiunii, solicitând obligarea pârâtei la

plata de daune, reprezentând sumele datorate de la 1 iulie 1996, reactualizate

în funcție de cursul leu/dolar SUA.

Pârâta a formulat la 21 iunie 2000,

în temeiul art. 60 C. proc. civ., cerere de introducere în cauză a Ministerului

Muncii și Protecției Sociale, pentru a-i fi opozabilă hotărârea ce se va

pronunța în privința pensiei cuvenite reclamantului din sistemul asigurărilor

sociale.

Curtea de Apel București,

considerând că nu sunt întrunite cerințele prevăzute de art. C. proc. civ., a

respins această cerere, prin încheierea din 21 iunie 2000.

În motivarea acțiunii, reclamantul a

arătat că prin sentința nr. 511 din 5 mai 1999, pronunțată de Curtea de Apel

București, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că la data de 31 iulie

1996 avea dreptul la o pensie în sumă de 1.416.525 lei, pentru vechimea în

muncă din cele două sectoare de activitate.

Față de suma astfel stabilită,

pârâta avea obligația să întocmească o nouă decizie de pensie, cu recalcularea

drepturilor bănești, în funcție de indexările legale și să-i plătească

diferențele de pensie la care era îndreptățit de la 31 iulie 1996, obligație

care nu a fost îndeplinită de pârâtă, prin emiterea deciziilor nr. 1 din 19

ianuarie 2000 și nr .8 din 17 martie 2000.

Prin sentința civilă nr. 999 din 10

iulie 2001, Curtea de Apel București, secția de contencios administrativ, a

admis acțiunea, a anulat deciziile nr. 1 din 19 ianuarie 2000 și nr. 8 din 17

martie 2000, emise de pârâtă, obligând-o să emită o nouă decizie de pensie în

favoarea reclamantului, decizie care să reflecte dispozițiile sentinței nr. 511

din 5 mai 1999, pronunțată de aceeași instanță.

Împotriva acestei sentințe au

declarat recurs T.V. și Casa de Asigurări a Avocaților din România.

Curtea Supremă de Justiție. secția

de contencios administrativ, a admis ambele recursuri, a casat hotărârea

atacată și a trimis cauza spre rejudecare, aceleiași instanțe, pentru

următoarele considerente:

- cele două expertize de

specialitate efectuate în cauză nu pot fi reținute în determinarea corectă a

pensiei, pentru că experții aveau obligația de a se raporta nu numai la pensia

stabilită la data de 1 iulie 1996, dar și la criteriile în baza cărora a fost

stabilită această sumă, ca pensie unică, în conformitate cu prevederile art. 4

alin. (1) din Decretul nr. 251/1978;

- experții nu au stabilit în mod

concret măsurile de protecție socială care pot fi aplicate pensiei

reclamantului, după data de 1 iulie 1996;

- instanța de fond nu a soluționat

toate cererile cu care a fost învestită;

- nu a avut în vedere acordarea de daune pentru neexecutarea sentinței

nr. 511 din 5 mai 1999, cerere care trebuia judecată conform art. 16 alin. (2)

din Legea nr. 29/1990, și în considerarea obiectului litigiului dintre părți,

astfel cum a fost soluționat prin sentința civilă nr. 235 din 9 martie 2000 a

Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și a faptului că

această hotărâre a rămas irevocabilă;

- instanța de fond nu a avut în

vedere că reclamantul a solicitat plata diferențelor actualizate dintre pensia

încasată și cea cuvenită, cerere de daune conform art. 11 și 12 din Legea nr.

29/1990;

- nu a stabilit valoarea certă a

prejudiciului suportat de reclamant, prin neacordarea pensiei în conformitate

cu sentința civilă nr. 511din 5 mai 1999.

Prin decizia nr. 3677 din 14

noiembrie 2001, instanța supremă a reținut că deciziile emise de pârâtă nu

corespund sentinței civile nr. 511 din 5 mai 1999, vătămând dreptul

reclamantului de a primi pensia calculată în funcție de vechimea în muncă din

fiecare sector de activitate, cu indexările și recorelările prevăzute de lege

și că instanța de fond a respins corect cererea Casei de Asigurări a Avocaților

din România, de a introduce în cauză Ministerul Muncii și Protecției Sociale.

În fond după casare, s-a administrat

o nouă expertiză, împreună cu punctele de vedere a doi consilieri experți,

încuviințați pentru ambele părți.

Pârâta a invocat în ședința publică

din 12 septembrie 2002, excepția autorității de lucru judecat în raport cu

sentința civilă nr. 285 din 9 martie 2000 pronunțată de Curtea de Apel

București, secția de contencios administrativ, rămasă definitivă și

irevocabilă.

Hotărând asupra pricinii, Curtea de

Apel București, secția de contencios administrativ, prin sentința civilă nr.

833 din 19 septembrie 2002, a respins excepția autorității de lucru judecat, ca

nefondată și a respins ca neîntemeiată, acțiunea reclamantului T.V., pentru

următoarele cobsiderente:

- pârâta Casa de Asigurări a

Avocaților din România a aplicat corect dispozitivul sentinței nr. 511 din 5

mai 1999, prin decizia nr. 1 din 19 ianuarie 2000, acordând reclamantului suma

de 1.416.425 lei, cu titlu de pensie, la data de 1 iulie 1996, reprezentând

pensia de bază - 1.166.467 lei și 249.958 lei, pensie suplimentară.

- suma de 57.219.821 lei,

reprezentând diferența dintre pensia încasată și pensia care i se cuvine pentru

perioada 1 iulie 1996 – 31 ianuarie 2000, a fost corect stabilită și la această

sumă nu se poate aplica indicele de inflație, neexistând temei legal în acest

sens;

- indexarea legală se aplică la

pensia stabilită pe cale judecătorească și nu se calculează separat în cele

două sectoare de activitate.

A reținut că în baza raportului de

expertiză, reclamantului i se cuvine o pensie totală la 31 martie 2002, de

12.188.824 lei, incluzând pensia de bază din sectorul de stat și din avocatură,

precum și pensia suplimentară și că acest cuantum se regăsește în pensia netă

plătită reclamantului în luna martie 2002.

În ceea ce privește

celelalte capete de cerere a considerat că suma de 57.219.821 lei indexată nu

poate fi acordată reclamantului, deoarece acest capăt de cerere are caracter

subsidiar, în raport cu dispozițiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 29/1990 și

că suma nu a fost încasată din propria voință și nici nu a fost actualizată

prin raportul de expertiza;

În ceea ce privește daunele

solicitate pentru neacordarea diferențelor bănești dintre vechea pensie și

pensia stabilită prin sentința civilă nr. 511/1999, s-a constatat că dreptul la

acțiune a fost prescris la data formulării acțiunii, 3 aprilie 2000 și că nu au

fost solicitate prin acțiunea finalizată cu sentința civilă nr. 511/1999; iar

daunele de întârziere solicitate de reclamant, cu începere de la 1 ianuarie

1999, nu pot fi acordate, întrucât în cauză nu sunt îndeplinite condițiile

prevăzute de art. 16 alin. (2) din Legea nr.2 9/1999, pârâta executând în

termen și cu bună credință, sentința nr. 511/1999.

Împotriva acestei sentințe au

declarat recurs Casa de Asigurări a Avocaților din România și T.V.

Casa de Asigurări a Avocaților din România a

criticat sentința, numai sub aspectul cheltuielilor de judecată care nu au fost

acordate de instanța de fond, deși au fost solicitate atât în ședință publică,

cât și prin concluzii scrise.

Recurentul T.V. a arătat că sentința

atacată este vădit nelegală și netemeinică. în raport cu dispozițiile art. 304

pct. 7, 8, 9 și 10 C. proc. civ., sub următoarele aspecte:

- cuprinde motive contradictorii, în

sensul că instanța de fond reține că pensia cuvenită reclamantului la data de

31 martie 2002, este conform raportului de expertiză, de 12.188.824 lei, dar

respinge acțiunea, cu motivarea că reclamantul beneficiază de această pensie,

susținere nereală și contrară probelor din dosar;

- instanța de fond a constatat în

mod greșit că a solicitat daune, în temeiul art.,16 alin. (2) din Legea nr.

29/1990, întrucât prin cererea sa a solicitat obligarea pârâtei la plata

daunelor pricinuite prin neachitarea diferențelor dintre pensia achitată și cea

cuvenită, așa cum a fost stabilită prin sentința nr. 511/1999;

- a reținut ca fiind prescris

dreptul la acțiune pentru sumele reprezentând diferențele actualizate dintre

pensia cuvenită și pensia încasată, începând cu 1996, fără a pune în discuția

părților această excepție;

- în soluționarea cauzei nu a

respectat îndrumările date de instanța supremă, prin decizia nr. 3455/2001.

Curtea, analizând actele și

lucrările dosarului în raport cu criticile formulate și dispozițiile legale

aplicabile, constată că recursurile sunt fondate.

Cu privire la recursul declarat de

T.V., va fi admis, având în vedere următoarele considerente:

Prin decizia nr. 1 din 19 ianuarie 2000, emisă de

Casa de Asigurări a Avocaților din România, a cărei anulare face obiectul

prezentei acțiuni, s-a decis punerea în aplicare a sentinței civile nr. 511 din

5 mai 1999 a Curții de Apel București, stabilindu-se în favoarea reclamantului,

începând cu 1 iulie 1996, o pensie de bază de 1.166.467 lei (604.063 lei,

pensie bază stat + 562.404 lei, pensie bază avocatură) și pensie suplimentară

de 249.958 lei (124.979 lei, pensie bază stat + 124.979 lei, pensie bază

avocatură).Total drepturi: 1.416.425 lei.

Tot prin această decizie s-a

stabilit a se achita reclamantului, diferențele ce au rezultat între pensia

încasată și pensia care i se cuvenea pentru perioada 1 iulie 1996 – 31 ianuarie

2000, respectiv suma de 57.219.821 lei.

Reclamantul a contestat măsurile

luate de pârâtă prin această decizie.

În soluționarea cererilor formulate

de reclamant, instanța de fond a reținut că decizia nr. 1/2000 este legală, că

prin această decizie s-a ținut seama de dispozițiile sentinței nr. 511/1999,

iar diferența de 57.219.821 lei a fost corect stabilită, întrucât indexările și

compensările nu se calculează separat pe cele două sectoare de activitate.

Concluzia la care a ajuns instanța

de judecată cu privire la cuantumul sumei datorate reclamantului, respectiv

57.219.821 lei, nu se bazează pe administrarea unor probe pertinente și

concludente.

Expertiza administrată în cauză a

calculat indexările și compensările pentru fiecare sector de activitate în

parte, iar nu și la suma cumulată, constatând ca obligație a Casei de Asigurări

a Avocaților, către T.V. la 31 ianuarie 2000, suma de 152.349.451 lei, iar nu

suma de 57.219.821 lei, care este prevăzută în decizia nr. 1 a aceleiași

instituții.

Pe de altă parte, instanța a reținut

ca pensie de bază datorată reclamantului la 31 martie 2002, suma de 12.188.824

lei, drepturi care s-ar achita reclamantului, cu toate că din probele dosarului

rezultă că acesta beneficiază de o pensie brută în cuantum de 10.309.927 lei.

Mai mult decât atât, pentru

stabilirea pensiei la 1 martie 2002, expertul a utilizat aceeași modalitate de

calcul, aplicând indexările și compensările distinct pentru fiecare categorie

de pensie, iar nu potrivit opiniei instanței.

Procedând astfel, instanța de fond a

pronunțat o hotărâre care se sprijină pe motive contradictorii.

Cu privire la cererea reclamantului,

de reactualizare cu indicile de inflație a diferenței dintre sumele primite în

baza deciziei nr. 75/1996 și cele cuvenite conform sentinței nr. 511/1999,

instanța a constatat dreptul la acțiune prescris, fără a pune în discuția

părților această excepție.

A fost încălcat sub acest aspect,

principiul contradictorialității procesului civil prevăzut de art. 129 alin.

(2) C. proc. civ.

Au fost respinse celelalte capte de

cerere, pe motivul caracterului de subsidiaritate al acestora față de cererea

principală.

Pentru aceste motive, sentința

criticată este nelegală și netemeinică, motiv pentru care se va trimite cauza

spre rejudecare.

În virtutea rolului activ, prevăzut

de art. 130 C. proc. civ., judecătorii sunt datori să stăruie prin toate

mijloacele legale, pentru a descoperi adevărul și pentru a preveni orice

greșeală în cunoașterea situației de fapt.

În cauză, pentru ca hotărârea să se sprijine pe probe

clare și concludente, este necesară completarea probatoriilor, respectiv

suplimentarea raportului de expertiză cu noi obiective.

În stabilirea acestora instanța de

fond va avea în vedere următoarele:

- expertul desemnat să procedeze la

calcularea indexărilor și compensărilor la pensia stabilită prin sentința

civilă nr. 511/1999, atât la suma cumulată a pensiei, cât și distinct pentru

fiecare sector de activitate în parte;

- prin calculele efectuate să se

delimiteze diferența dintre pensia încasată, potrivit deciziei nr. 75/1996 și

cea cuvenită potrivit, sentinței nr. 511/1999, pentru perioada 1 iulie 1996 –

31 ianuarie 2000 (data emiterii deciziei contestate) și distinct pentru

perioada 31 ianuarie 2000 – la zi, având în vedere cererea reclamantului.

Totodată, în rejudecare, instanța de

fond va respecta principiul contradictorialității procesului civil și va pune

în discuția părților orice excepție, precum și orice împrejurare de drept și de

fapt, care duce la dezlegarea pricinii.

Față de aceste considerente, motivul

cheltuielilor de judecată invocat de Casa de Asigurări a Avocaților din

România, va fi soluționat o dată cu fondul pricinii.

Pentru cele ce au precedat, se va

casa sentința atacată și se va trimite cauza spre rejudecare, în sensul celor

de mai sus .

Având în vedere dispozițiile art.

155 din Legea nr. 19/2000, cauza va fi trimisă Tribunalului București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de T.V.

și de Casa de Asigurări a Avocaților, împotriva sentinței nr. 833 din 19 septembrie

2002 a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ.

Casează sentința atacată și trimite

cauza spre rejudecare, la Tribunalul București.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 21 ianuarie 2003.