ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1484/2018

Ședința publică din data de 26 aprilie 2018

Asupra cererii de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin decizia nr. 1718 din 21 noiembrie 2017, pronunțată în dosarul nr. x/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a respins recursul declarat de pârâta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1600/Ap din 14 noiembrie 2016 și a încheierii din 9 noiembrie 2016 pronunțate de Curtea de Apel Brașov, secția Civilă.

Pentru a decide astfel, Înalta Curte a reținut, în esență, că în raport cu criticile formulate, motivele de recurs se încadrează în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Înalta Curte a respins criticile recurentei cu privire la motivul de recurs formulat împotriva încheierii din 9 noiembrie 2016 a Curții de Apel Brașov, secția Civilă, constatatând că, prin această încheiere, instanța de apel, în practicaua încheierii, a respins cererea de prorogare a pronunțării cu prioritate asupra cererii de suspendare, apreciind că este primordială legala sesizare, respectiv pronunțarea asupra excepției tardivității.

În raport cu dispozițiile art. 248 alin. (1) și (2) C. proc. civ., Înalta Curte a reținut că, în mod corect, instanța de apel s-a pronunțat mai întâi asupra excepției tardivității, întrucât nerespectarea termenului imperativ de declarare a căii de atac determină, ca efect al decăderii, pierderea dreptului nevalorificat în termenul legal. Or, prin constatarea decăderii este exclusă realizarea controlului judiciar a celorlalte aspecte invocate.

Cu privire la criticile invocate de recurenta-pârâtă ce vizează soluția de respingere a cererii de repunere în termen și a apelului ca fiind tardiv formulat, Înalta Curte a constatat că, instanța de apel în mod corect a reținut că nu există motive temeinic justificate, în sensul art. 186 C. proc. civ., pentru repunerea pârâtei S.C. A. S.R.L. în termenul de apel.

În acest context, Înalta Curte a apreciat că motivele temeinic justificate, care exclud orice culpă a părții care nu a săvârșit în termen actul de procedură, trebuie să fie apreciate prin raportare la situația concretă a speței.

Astfel, s-a reținut că ipoteza comunicării sentinței apelate apărătorului părții, despre care se pretinde că nu ar mai fi avut împuternicire să o reprezinte, nu se încadrează în dispozițiile art. 186 C. proc. civ. și nu constituie prin ea însăși un motiv temeinic justificat, de natură a împiedica partea să declare apelul în termen legal, în condițiile în care partea nu a indicat o schimbare de domiciliu/sediu, nu a precizat că ar fi denunțat contractul de asistență juridică și nu a solicitat expres comunicarea actelor de procedură, inclusiv a hotărârii, la altă adresă.

În consecință, Înalta Curte a reținut că, în mod corect instanța de apel a constatat că sentința civilă nr. 265 din 4 martie 2015 a Tribunalului Brașov, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost comunicată la sediul ales indicat de S.C. A. S.R.L., în lipsa unei cereri de la dosar cu privire la schimbarea locului de comunicare a actelor de procedură. Astfel, recurenta avea obligația de a aduce la cunoștință instanței orice schimbare de domiciliu/sediu, sub sanțiunea neluării în seamă.

După evidențierea dispozițiilor art. 172 C. proc. civ., Înalta Curte a reținut că, întrucât "comunicarea" actelor de procedură se face tot la locul citării, noua adresă va fi folosită și în acest scop, astfel că, în situația în care partea nu a comunicat instanței adresa noului sediu/domiciliu, este aplicabilă sancțiunea neluării în seamă a schimbării domiciliului, ceea ce face ca actul procedural al instanței, prin care hotărârea a fost comunicată la sediul ales indicat, să fie legal îndeplinit.

Înalta Curte a apreciat că, în mod just, instanța de apel a reținut că termenul de apel a început să curgă de la data comunicării sentinței nr. 265 din 4 martie 2015 a Tribunalului Brașov la sediul ales de S.C. A. S.R.L., la avocat, respectiv la data de 5 iunie 2015, apelul fiind înregistrat la data de 3 octombrie 2016, deci cu depășirea termenului de 30 de zile prevăzut de art. 468 alin. (1) C. proc. civ.

Împotriva acestei decizii contestatoarea S.C. A. S.R.L. a formulat contestație în anulare și cerere de revizuire, în cuprinsul cererii susținând următoarele:

Referitor la recursul declarat împotriva încheierii de ședința din data de 09.11.2016, contestatoarea a susținut, în sinteză, că instanța de recurs a menținut hotărârea instanței de apel fără a se referi la motivele sale privind prioritatea suspendării și respectiv la motivele sale de recurs, astfel că sunt incidente "dispozițiile art. 503 alin. (3) din C. proc. civ..", respectiv instanța de recurs a omis să cerceteze motivele de casare pe care le-a invocat, înlocuind motivele sale de recurs cu motive proprii de menținere a hotărârii atacate.

Autoarea căii extraordinare de atac a arătat că sunt incidente și dispozițiile art. 509 pct. 1 din C. proc. civ., având in vedere ca instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra lucrurilor pe care le-a cerut, respectiv asupra motivelor pe care le-a invocat.

După expunerea motivelor pentru care S.C. A. S.R.L. a solicitat suspendarea cererii de apel și prezentarea motivelor de recurs formulate față de respingerea cererii de suspendare, contestatoarea a susținut că nici instanța de apel și nici instanța de recurs nu s-au pronunțat asupra motivelor de suspendare și de recurs invocate, stabilind criterii și motive proprii pentru respingerea suspendării, fără a indica de ce aceste motive sunt superioare motivelor pe care societatea le-a invocat.

Referitor la recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 1600/Ap din 14 noiembrie 2016, contestatoarea a susținut, în esență, că primul motiv de recurs a fost tocmai faptul ca recurenta nu a contestat legalitatea comunicării, afirmând în mod deschis ca hotărârea a fost comunicata legal la sediul B., însă societatea recurentă din motive neimputabile nu a putut respecta termenul de apel de 30 de zile de la aceasta comunicare.

În acest context a arătat că instanța de recurs a procedat în aceeași manieră ca și instanța de apel, ignorând motivele formulate pentru repunerea în termen și stabilind același lucru, că legalitatea comunicării hotărârii exclude repunerea în termen.

Or, a susținut contestatoarea, în cuprinsul cererii de recurs a arătat că tocmai această motivare este greșită și se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., instanța de recurs nepronunțându-se asupra acestei critici, astfel ca sunt incidente "dispozițiile art. 503 alin. (3) din C. proc. civ..", precum si "dispozițiile art. 509 pct. l din C. proc. civ..", având in vedere ca instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra lucrurilor cerute, respectiv asupra motivelor pe care le-a invocat - în esență că deși hotărârea este comunicată legal, societatea nu a putut formula apelul în termenul legal din motive care nu îi sunt imputabile și care nu au legătura cu legalitatea comunicării.

In acest sens, contestatoarea a reluat criticile aduse prin cererea de recurs cu privire la această motivare, rămase, în opinia sa, nesoluționate de către instanța de recurs, subliniind că argumentul instanței de apel în sensul că hotărârea apelată a fost legal comunicată la data de 05.06.2015 este străin de natura cauzei (art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.) și în același timp reprezintă o aplicare greșită a normelor de drept material (art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.), respectiv a dispozițiilor art. 186 din C. proc. civ., care pleacă exact de la premisa comunicării legale și de la pierderea termenului procedural care a curs și s-a epuizat în mod valabil.

Contestatoarea a susținut că reluarea de către instanța de recurs a motivelor reținute de instanța de apel, fără o motivare proprie și raportată la criticile sale reprezintă în realitate o nepronunțare asupra motivelor de recurs pe care le-a invocat.

De asemenea, a arătat că, în cuprinsul cererii de recurs a criticat motivarea instanței de apel prin care s-a reținut drept comunicare legală a hotărârii și menționarea de către un avocat ales pentru o alta cauză a hotărârii atacate cu apel în prezenta cauza, arătând ca hotărârea este rezultatul înțelegerii greșite a situației de fapt ce a avut drept consecință pronunțarea unei hotărâri cu aplicarea greșita a legii (art. 488 pct. 8 din C. proc. civ.).

Din această perspectivă, contestatoarea a susținut că instanța de recurs nu a analizat acest motiv de recurs, fiind incidente "dispozițiile art. 503 alin. (3) din C. proc. civ.." (instanța de recurs a omis să cerceteze motivele de casare pe care le-a invocat), precum si "dispozițiile art. 509 pct. 1 din C. proc. civ..".

Contestatoarea a solicitat să se remarce că, deși comunicată legal la data de 05.06.2015, neluarea la cunoștință de această hotărâre nu este imputabilă societății, întrucât societatea a realizat demersurile în vederea realizării drepturilor sale legitime.

În continuare, contestatoarea a expus pe larg criticile formulate prin cererea de recurs, care în opinia acesteia, nu au fost analizate de instanța de control judiciar, susținând, astfel incidența "art. 503 alin. (3) din C. proc. civ..", precum și dispozițiile "art. 509 pct. 1 din C. proc. civ..".

A susținut, în sinteză, că societatea contestatoare nu a putut îndeplini actele de procedură din motive obiective și independente de voința sa, avocații angajați de societate acționând împotriva legii și împotriva intereselor sale legitime, astfel că, din acest motiv, apreciază că se află în situația prevăzută de dispozițiile art. 186 din C. proc. civ., respectiv întârzierea depunerii cererii de apel s-a datorat unor motive temeinic justificate.

Pentru aceste motive, contestatoarea a solicitat să se remarce că hotărârea pronunțata de către instanța de recurs nu a analizat motivele de recurs pe care le-a invocat, precum și faptul că cererea sa pentru repunerea în termenul de apel este întemeiată, motiv pentru care se impune casarea hotărârii de respingere a cererii de repunere în termenul de apel și trimiterea cauzei spre rejudecare, atât sub aspectul cererii de repunere în termenul de apel cât și sub aspectul subsecvent al respingerii cererii sale de apel ca tardivă.

În drept, au fost indicate dispozițiile art. 503 alin. (3) C. proc. civ. și art. 509 pct. 1 din același cod.

Intimatul a depus întâmpinare, la 27 februarie 2018, prin care a învederat că niciuna dintre cereri nu este timbrată și, totodată, a solicitat respingerea contestației în anulare și a cererii de revizuire.

Autoarea prezentului demers judiciar a depus, la 16 aprilie 2018, răspuns la întâmpinare, prin care a combătut apărările intimatei, reluând, totodată, argumentele contestației în anulare și ale cererii de revizuire.

În ședința publică din 26 aprilie 2018, instanța a dispus disjungerea cererii de revizuire și formarea unui nou dosar pentru care s-a fixat termen la data de 20.09.2018; totodată, Înalta Curte a constatat că în dosarul de față instanța a rămas învestită doar cu soluționarea contestației în anulare.

Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate raportate la temeiurile de drept incidente, Înalta Curte va respinge contestația în anulare, pentru considerentele ce urmează:

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare prin care se cere instanței care a pronunțat hotărârea atacată în cazurile și în condițiile prevăzute de lege să își desființeze propria hotărâre și să procedeze la o nouă judecată.

Potrivit art. 503 alin. (1) C. proc. civ. hotărârile definitive pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când contestatorul nu a fost legal citat și nici nu a fost prezent la termenul când a avut loc judecata.

Conform alin. (2) al aceluiași articol hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când:

"1.hotărârea dată în recurs a fost pronunțată de o instanță necompetentă absolut sau cu încălcarea normelor referitoare la alcătuirea instanței și, deși se invocase excepția corespunzătoare, instanța de recurs a omis să se pronunțe asupra acesteia:

2.dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale;

3.instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen;

4.instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unuia dintre recursurile declarate în cauză."

Alin. (3) al art. 503 din C. proc. civ., prevede că " Dispozițiile alin. (2) pct. 1, 2 și 4 se aplică în mod corespunzător hotărârilor instanțelor de apel care, potrivit legii, nu pot fi atacate cu recurs."

Față de dispozițiile normative arătate rezultă că obiectul contestației în anulare diferă în funcție de motivele invocate în susținerea acesteia și că, în toate cazurile, obiectul contestației îl formează hotărârile judecătorești definitive.

În speță, deși se indică dispozițiile art. 503 alin. (3) din C. proc. civ., din motivele concrete expuse în conținutul cererii rezultă că autoarea prezentului demers judiciar a invocat, în esență, omisiunea instanței de recurs de a cerceta motivele de casare invocate, astfel încât textul legal incident îl constituie art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

Se constată că, în cuprinsul cererii de recurs, recurenta a indicat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., iar Înalta Curte, în virtutea rolului activ și în raport cu criticile formulate, a încadrat motivele de casare în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ., procedând la analiza acestora în baza textelor de lege aplicabile pricinii.

Este de menționat că, admiterea unei contestații în anulare, în temeiul art. 503 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., impune ca instanța de recurs să fi omis să cerceteze vreunul din motivele de recurs și această omisiune să se fi produs din greșeală, textul referindu-se la omisiuni esențiale și involuntare în raport cu situația existentă la dosar în momentul pronunțării hotărârii.

Or, în speță nu se poate reține că este vorba despre o atare împrejurare, în condițiile în care din considerentele deciziei a cărei retractare se solicită reiese că instanța de recurs a analizat motivele de casare incidente, prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

Astfel, în raport cu art. 248 alin. (1) și (2) C. proc. civ., Înalta Curte a reținut că, în mod corect, instanța de apel s-a pronunțat mai întâi asupra excepției tardivității, întrucât nerespectarea termenului imperativ de declarare a căii de atac determină, ca efect al decăderii, pierderea dreptului nevalorificat în termenul legal și că prin constatarea decăderii este exclusă realizarea controlului judiciar a celorlalte aspecte invocate.

Totodată, cu privire la criticile invocate de recurenta-pârâtă ce vizează soluția de respingere a cererii de repunere în termen și a apelului ca fiind tardiv formulat, Înalta Curte a reținut că ipoteza comunicării sentinței apelate apărătorului părții, despre care se pretinde că nu ar mai fi avut împuternicire să o reprezinte, nu se încadrează în dispozițiile art. 186 C. proc. civ. și nu constituie prin ea însăși un motiv temeinic justificat, de natură a împiedica partea să declare apelul în termen legal, în condițiile în care partea nu a indicat o schimbare de domiciliu/sediu, nu a precizat că ar fi denunțat contractul de asistență juridică și nu a solicitat expres comunicarea actelor de procedură, inclusiv a hotărârii, la altă adresă.

Așadar, nu poate fi reținută cu temei susținerea contestatoarei cu privire la recursul declarat împotriva încheierii de ședința din data de 09.11.2016, în sensul că instanța de recurs a menținut hotărârea instanței de apel fără a se referi la motivele sale privind prioritatea suspendării și respectiv la motivele sale de recurs.

După cum neîntemeiată este și susținerea contestatoarei cu privire la recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 1600/Ap din 14 noiembrie 2016, în sensul că instanța de recurs a procedat în aceeași manieră ca și instanța de apel, ignorând motivele formulate pentru repunerea în termen și stabilind același lucru, că legalitatea comunicării hotărârii exclude repunerea în termen.

În egală măsură, se cuvine a fi subliniat că motivele de contestație în anulare nu pot fi extinse, prin analogie, la alte situații decât cele limitativ vizate în mod expres de art. 503 C. proc. civ., normă cu câmp limitat de aplicare și care trebuie interpretată, în toate cazurile, în mod restrictiv, pentru a nu deschide, în ultimă instanță, calea unui veritabil recurs la recurs.

Este de reținut că simpla nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, neînsușirea de către instanță a apărărilor formulate de către parte, sunt aspecte ce nu pot fi asimilate unei omisiuni privind cercetarea vreunuia din motivele de recurs în sensul textului legal anterior evocat, instanța nefiind ținută să răspundă fiecărui argument în parte, fiind suficientă o analiză logico-juridică de sinteză care să reflecte răspunsul la toate criticile invocate.

Înalta Curte reține că în jurisprudența constantă a CEDO s-a apreciat că obligația instanțelor de a-și motiva hotărârile judecătorești nu presupune existența unui răspuns detaliat la fiecare argument, dacă rezultă din ansamblul cauzei că problema de fond supusă judecații a fost examinată în mod efectiv.

Or, analizând decizia atacată din această perspectivă, Înalta Curte constată că instanța a răspuns tuturor motivelor de recurs cu care a fost învestită și, prin urmare, nu se poate reține că instanța ar fi omis să se pronunțe asupra vreunui aspect din cele care i-au fost supuse spre analiză, câtă vreme instanța de recurs a examinat problema de fond supusă judecații, analizând în mod efectiv motivele de recurs încadrate de instanță, în raport cu criticile formulate, în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ.

De fapt, deși invocă dispozițiile art. 503 C. proc. civ., contestatoarea își exprimă în realitate nemulțumirea față de argumentele în raport cu care instanța de recurs a analizat și reținut criticile formulate, or, instanța sesizată cu contestația în anulare nu este îndreptățită să verifice corectitudinea argumentelor cu care instanța de recurs a analizat criticile de recurs și a motivat soluția dată.

Împrejurarea că autoarea prezentului demers judiciar nu este mulțumită de modul în care au fost soluționate motivele sale de recurs și motivată decizia contestată sub acest aspect nu poate duce la deschiderea contestației în anulare, într-un alt caz decât cele limitativ arătate de art. 503 C. proc. civ.

Având în vedere considerentele anterior expuse, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 508 C. proc. civ., va respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea S.C. A. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de contestatoarea S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 1718 din 21 noiembrie 2017, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, în dosarul nr. x/2014.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 aprilie 2018.