Decizia nr. 2 din 19 februarie 2018

La data de 9 octombrie 2017 a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bacău referitor la următoarea problemă de drept:

Această sesizare a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, formându-se Dosarul nr. 2.739/1/2017, cu termen de soluţionare la 19 februarie 2018.

La data de 16 noiembrie 2017 a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov privind următoarea problemă de drept:

Avându-se în vedere obiectul celei de-a doua sesizări, prin rezoluţia vicepreşedintelui din 16 noiembrie 2017 s-a dispus ataşarea acesteia la Dosarul nr. 2.739/1/2017 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii, cu termen de soluţionare la 19 februarie 2018.

Cele două sesizări transmise de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bacău şi Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov au fost formulate ca urmare a unei solicitări adresate de o bancă comercială privind promovarea unui recurs în interesul legii.

Petenta bancă comercială a înaintat aceeaşi cerere şi documentaţia aferentă şi Colegiului de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care, prin Hotărârea nr. 54 din 19 octombrie 2017, a constatat ca rămasă fără obiect solicitarea privind promovarea unui recurs în interesul legii pentru interpretarea unitară a dispoziţiilor art. 712 şi următoarele din Codul de procedură civilă, având în vedere că pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul competent să judece recursul în interesul legii a fost înregistrat Dosarul nr. 2.739/1/2017 cu acelaşi obiect.

Ulterior întocmirii raportului în prezenta cauză, la data de 2 februarie 2018, a fost ataşată sesizarea cu recurs în interesul legii formulată de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti, care este identică, sub aspectul problemei de drept, cu cea care face obiectul prezentului dosar.

Din cuprinsul recursurilor în interesul legii declarate în temeiul dispoziţiilor art. 514 din Codul de procedură civilă de colegiile de conducere ale curţilor de apel anterior menţionate rezultă că problema de drept care a creat divergenţă de practică judiciară vizează întinderea şi natura efectelor pe care le au măsurile asigurătorii înfiinţate în cadrul procesului penal asupra bunurilor unei persoane fizice sau juridice şi repercusiunile acestora asupra executării silite începute anterior de un creditor ipotecar al cărui drept este opozabil terţilor, asupra aceloraşi bunuri, şi modul în care sechestrul asigurător penal interferează cu actele de executare silită întocmite într-o astfel de executare.

S-a arătat că, în fapt, în cadrul contestaţiilor la executare formulate în temeiul dispoziţiilor art. 712 din Codul de procedură civilă s-a invocat de către unităţi din cadrul Ministerului Public, în scopul suspendării executării silite începute de un creditor ipotecar, al cărui drept de ipotecă asupra bunurilor sechestrate a devenit opozabil terţilor anterior înfiinţării măsurii asigurătorii din procesul penal, şi al anulării actelor de executare ulterioare înfiinţării măsurii asigurătorii din procesul penal, existenţa unor astfel de măsuri instituite în cadrul procesului penal cu privire la bunurile debitorului, ca motiv de împiedicare a executării silite.

Titularii sesizărilor de recurs în interesul legii au învederat faptul că aceeaşi problemă de drept a făcut obiectul sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ce a stat la baza pronunţării Deciziei nr. 8 din 27 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015.

În considerentele acestei decizii, prin care s-a respins ca inadmisibilă sesizarea formulată de Tribunalul Sibiu – Secţia I civilă, s-a arătat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţia penală s-a pronunţat punctual asupra chestiunii de drept a cărei rezolvare se solicită, evocând în acest sens considerentele deciziei de speţă nr. 1.392 din 23 aprilie 2013, dată în Dosarul nr. 423/64/2012/a1, prin care s-a reţinut că, în concursul dintre creditorul ipotecar şi prezumtivii creditori chirografari, în care se includ şi părţile vătămate din procesul penal în beneficiul cărora se instituise un sechestru penal asupra bunului anterior ipotecat şi supus vânzării silite, are prioritate creanţa ipotecară, care conferă titularului său dreptul de urmărire a bunului şi dreptul de preferinţă în raport cu alţi creditori. Faţă de dispoziţiile art. 518 alin. (3) din Codul de procedură civilă de la 1865 şi în ipoteza în care părţile vătămate au un drept de creanţă împotriva proprietarului imobilului, acesta va putea fi realizat numai pe seama preţului obţinut din vânzarea silită, când, în urma adjudecării imobilului, acesta va rămâne liber de orice ipoteci sau alte sarcini.

De asemenea, în urma examenului jurisprudenţial, instanţa supremă a observat că pe rolul instanţelor judecătoreşti există cauze similare de o bună perioadă de timp şi că, la acel moment, practica era orientată majoritar către acelaşi gen de soluţie, hotărârile judecătoreşti ataşate cuprinzând, în cele mai multe cazuri, soluţia de respingere a contestaţiilor la executare formulate de parchet, reţinându-se, în principal, că o măsură asigurătorie instituită într-un dosar penal nu poate constitui un impediment la iniţierea sau continuarea executării silite, iar creanţa ipotecară are prioritate chiar şi în ipoteza în care o parte vătămată ar avea un drept de creanţă împotriva proprietarului imobilului supus urmăririi silite.

Astfel fiind, s-a concluzionat că problema de drept a cărei dezlegare se solicită şi-a clarificat înţelesul în practica instanţelor, acestea stabilind, în marea lor majoritate, aceeaşi interpretare, doctrina apărută după adoptarea noului Cod de procedură civilă fiind şi ea constantă în a afirma că instituirea unui sechestru asigurător nu poate constitui un impediment la iniţierea şi/sau continuarea executării silite, indiferent de materia în care acesta a fost instituit.

Cu toate acestea, prin sesizările de recurs în interesul legii s-a învederat că şi ulterior pronunţării şi publicării acestei decizii practica instanţelor a rămas neunitară cu privire la această chestiune de drept.

Astfel, în jurisprudenţa ulterioară Deciziei nr. 8 din 27 aprilie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a arătat că nu sunt obligatorii pentru instanţele de judecată considerentele acestei decizii, apreciindu-se că, faţă de dispoziţiile art. 521 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în cazul în care se respinge sesizarea, nu se dă nicio dezlegare chestiunii de drept care să fie obligatorie pentru instanţe.

Colegiile de conducere ale Curţii de Apel Bacău, Curţii de Apel Braşov şi Curţii de Apel Bucureşti au considerat că promovarea recursului în interesul legii este necesară din perspectiva existenţei în continuare a unei practici neunitare la nivelul instanţelor.

Într-o primă opinie, majoritară, s-a apreciat că o contestaţie la executare formulată de parchet, întemeiată pe existenţa unor măsuri asigurătorii înfiinţate într-un proces penal, nu poate fi admisă, întrucât o astfel de măsură nu constituie un impediment la iniţierea sau continuarea executării silite. Cauzele privind suspendarea legală a executării silite sunt expres şi limitativ prevăzute de lege, iar printre acestea nu se regăseşte cea privind instituirea unui sechestru penal.

Argumentele care au stat la baza acestei opinii sunt următoarele:

Într-o a doua opinie, minoritară, au fost admise contestaţiile la executare formulate de către parchet în situaţii de acelaşi gen.

În motivarea acestei opinii s-au reţinut, în esenţă, următoarele:

Interpretarea contrară conduce la eludarea căii speciale prevăzute de art. 250 din Codul de procedură penală, ajungându-se ca instanţa civilă să se pronunţe implicit asupra legalităţii şi temeiniciei măsurii asigurătorii penale.

În urma verificărilor efectuate nu a fost identificată jurisprudenţă relevantă cu privire la problema de drept în discuţie.

Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bacău a constatat că practica judiciară cu privire la problema de drept vizată continuă să fie neunitară şi după publicarea Deciziei nr. 8 din 27 aprilie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi, chiar dacă instanţele din circumscripţia Curţii de Apel Bacău nu au semnalat probleme de practică neunitară pe acest aspect, a apreciat că se impune recurgerea la acest mecanism pentru unificarea practicii judiciare, drept care, potrivit Hotărârii nr. 51 din 28 septembrie 2017, a solicitat pronunţarea unei decizii în interesul legii, fără a-şi exprima opinia cu privire la orientarea jurisprudenţială pe care o consideră ca fiind legală.

Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov a arătat, prin Hotărârea nr. 236 din 13 octombrie 2017, că punctul său de vedere este în sensul opiniei majoritare expuse mai sus. A arătat că această problemă de drept nu a fost dezlegată anterior de către instanţa supremă prin mecanismul instituit de art. 519 din Codul de procedură civilă, dimpotrivă, o sesizare formulată în acest sens fiind respinsă ca inadmisibilă prin Decizia nr. 8/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, iar jurisprudenţa instanţelor nu a fost unificată pe calea prevăzută de art. 514 şi următoarele din Codul de procedură civilă.

Constatând că există practică neunitară în ce priveşte interpretarea dispoziţiilor art. 712 şi următoarele din Codul de procedură civilă, raportat la art. 163 alin. 1 din Codul de procedură penală de la 1968, respectiv art. 249 alin. (1) şi (2) din actualul Cod de procedură penală şi la art. 261 din Codul penal, având în vedere dispoziţiile art. 514 din Codul de procedură civilă, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov a hotărât sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prin Hotărârea nr. 212 din 5 octombrie 2017, Colegiul de conducere al Curţii de Apel Bucureşti a reţinut existenţa practicii neunitare la nivelul instanţelor din raza teritorială a Curţii de Apel Bucureşti învestite cu soluţionarea unor cereri având ca obiect suspendarea executării silite şi contestaţie la executare, în situaţia existenţei unor măsuri asigurătorii înfiinţate în cadrul unui proces penal asupra bunurilor unei persoane fizice sau juridice, bunuri ce fac obiectul unor garanţii instituite legal, anterior înfiinţării măsurilor asigurătorii şi opozabile terţilor. Interpretarea şi aplicarea prevederilor art. 712, art. 701 alin. (1) şi art. 813 alin. (4) din Codul de procedură civilă coroborate cuart. 249 din Codul de procedură penală nu se realizează unitar, fiind pronunţate hotărâri judecătoreşti diferite.

Opinia Colegiului de conducere al Curţii de Apel Bucureşti asupra acestei probleme de drept este că măsurile asigurătorii înfiinţate în cadrul unui proces penal nu suspendă executarea silită şi nici nu determină nulitatea actelor de executare efectuate de către un creditor garantat, a cărui garanţie asupra aceloraşi bunuri a fost legal constituită şi a devenit opozabilă terţilor anterior înfiinţării măsurii asigurătorii.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat, în principal, că problema de drept nu este aptă a fi soluţionată pe calea unui recurs în interesul legii, întrucât instanţa de unificare nu poate ca, dând o dezlegare problemei privind concursul dintre urmărirea silită pornită de creditorul ipotecar şi instituirea sechestrului asigurător în procesul penal, prin extrapolarea premisei, care este întotdeauna cazuală, să realizeze o evaluare de principiu care să rezolve întreaga problematică generată de aplicarea art. 712 şi următoarele din Codul de procedură civilă, pentru a atinge finalitatea urmărită prin mecanismul recursului în interesul legii.

A apreciat astfel că recursurile în interesul legii sunt inadmisibile, dat fiind că problemele de drept ce fac obiectul sesizărilor nu îşi găsesc răspunsul prin aplicarea punctuală a unuia sau altuia dintre textele de lege invocate, cât timp nu vizează aspecte ridicate de conţinutul normativ al acestora, ci concursul dintre dreptul real de urmărire conferit de ipotecă şi sechestrul asigurător dispus în procesul penal.

În subsidiar, asupra problemei de drept invocate, a considerat că existenţa unor măsuri asigurătorii înfiinţate în cadrul unui proces penal nu suspendă executarea silită începută de un creditor garantat, al cărui drept de ipotecă asupra aceloraşi bunuri în privinţa cărora s-au luat măsurile asigurătorii a devenit opozabil terţilor anterior înfiinţării măsurilor asigurătorii în procesul penal şi nici nu determină nulitatea actelor de executare ulterioare înfiinţării măsurii asigurătorii în procesul penal.

În argumentarea acestui punct de vedere procurorul general a arătat că, atunci când sechestrul asigurător a fost instituit în procesul penal pentru garantarea reparării pagubei produse prin infracţiune şi/sau a cheltuielilor judiciare cuvenite părţilor care, în conformitate cu art. 581 din Codul de procedură penală, se execută potrivit legii civile, dreptul asigurat va fi valorificat în cadrul unei executări silite civile, astfel încât limitările prevăzute de legea civilă în privinţa bunurilor urmăribile nu pot fi ignorate.

Un prim aspect aflat în divergenţă vizează înţelesul noţiunii de „indisponibilizare”, ca efect al instituirii măsurii asigurătorii în procesul penal. Într-o orientare se consideră că indisponibilizarea presupune suspendarea temporară a dreptului de dispoziţie şi nu se identifică sub nicio formă cu noţiunea de „inalienabilitate” şi nici cu aceea de „insesizabilitate”. Dimpotrivă, în orientarea opusă, indisponibilizarea include atât inalienabilitatea, cât şi insesizabilitatea bunului, de vreme ce acest efect al măsurii asigurătorii vizează întreaga situaţie (realitate juridică) a bunului.

În această privinţă, un prim reper este dat de conţinutul normativ al dispoziţiilor art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală pe baza căruia se determină scopul şi finalitatea măsurilor asigurătorii.

Cauza sechestrului penal, scopul imediat al instituirii acestei măsuri provizorii, cu caracter temporar, constă în maximizarea eficacităţii măsurii definitive ce ar putea fi dispusă la finalizarea procesului penal prin evitarea ascunderii, distrugerii, înstrăinării sau sustragerii de la urmărire a bunurilor.

Pe de altă parte, finalitatea sechestrului asigurător, înţeleasă ca măsură ce se prefigurează a fi luată cu privire la bunurile sechestrate după clarificarea situaţiei acestora, constă în: asigurarea reparării pagubei, garantarea plăţii amenzii penale şi a cheltuielilor judiciare, executarea confiscării speciale sau a confiscării extinse.

Din aceste perspective se observă că nu există nicio deosebire sub aspectul finalităţii şi a efectelor între sechestrul asigurător instituit în procesul penal şi cel instituit în procesul civil, ambele având caracterul unei măsuri asigurătorii prin mijlocirea căreia unele bunuri sunt puse sub paza unui delegat al justiţiei, pentru a împiedica sustragerea lor garanţiei comune a creditorilor, în sensul art. 2.324 din Codul civil, şi a preveni riscul insolvabilităţii debitorului.

Indisponibilizarea nu se identifică cu inalienabilitatea prevăzută de art. 136 alin. (4) din Constituţia României ori de Codul civil, termen utilizat pentru a da expresie interdicţiei de înstrăinare a unui bun sau a unui drept subiectiv prin acte juridice de drept privat. Astfel, bunul indisponibilizat nu este în mod necesar şi inalienabil.

Cu atât mai mult, nu poate fi pus semnul egalităţii între indisponibilizare şi insesizabilitate, de vreme ce situaţiile în care un bun este insesizabil, constituind excepţii de la principiul potrivit căruia întreaga avere a debitorului formează garanţia comună a creditorilor, trebuie expres prevăzute de lege şi sunt de strictă interpretare şi aplicare.

Astfel, efectul indisponibilizării nu vizează şi activităţile creditorilor care deţin un titlu executoriu şi doresc să execute bunul sechestrat, cu atât mai mult cu cât aceştia deţin un drept de ipotecă asupra acestui bun, ipotecă a cărei opozabilitate faţă de terţi au asigurat-o mai înainte de înfiinţarea sechestrului asigurător în procesul penal.

Al doilea aspect aflat în divergenţă priveşte aplicarea principiului „penalul ţine în loc civilul”, care însă nu este aplicabil în ipotezele problemei de drept sesizate prin recursurile în interesul legii declarate, nefiind vorba despre o acţiune civilă exercitată în procesul penal care să aibă ca obiect tragerea la răspundere civilă delictuală a persoanelor responsabile, potrivit legii civile, pentru prejudiciul produs prin comiterea faptei care face obiectul acţiunii penale.

Problema conflictului dintre interesul general, obştesc, ocrotit prin instituirea sechestrului şi a interesului privat al creditorului a cărui creanţă este garantată printr-o ipotecă mai înainte înscrisă în registrele de publicitate trebuie privită din perspectiva finalităţii procedurii execuţionale şi a ordinii de preferinţă a creditorilor instituită de Codul de procedură civilă, Codul civil şi Codul de procedură fiscală, aplicabile după caz.

Din formularea folosită de art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală, conform căreia măsurile asigurătorii ar avea nu doar o natură conservatorie contra unor acte ale suspectului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente de diminuare a patrimoniului în scopul zădărnicirii executării amenzii, reparării pagubei etc., ci şi o funcţie de garantare a executării acestora, nu se poate susţine că măsurile asigurătorii produc efecte asemănătoare unor veritabile ipoteci legale, imobiliare sau mobiliare.

Până la pronunţarea unei hotărâri definitive în cauza penală, sechestrul asigurător instituit nu împiedică executarea unei creanţe certe, lichide şi exigibile consfinţite prin titlu executoriu în favoarea unui creditor ipotecar al cărui drept de ipotecă a devenit opozabil terţilor anterior instituirii măsurii asigurătorii. De aceea, instanţa de executare nu ar putea refuza încuviinţarea executării silite în considerarea existenţei unui sechestru asigurător penal, întrucât o asemenea situaţie nu este prevăzută de lege.

Instituirea sechestrului penal nu poate duce nici la suspendarea legală a executării silite începute de creditorul ce deţine un titlu executoriu împotriva suspectului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente, întrucât cauzele de suspendare legală a executării silite sunt expres şi limitativ prevăzute de lege, iar printre acestea nu se regăsesc şi cele determinate de instituirea unui sechestru penal asupra bunurilor mobile sau imobile ale persoanei urmărite.

Teza conform căreia, pentru a putea proceda la executarea silită a bunului, creditorul urmăritor trebuie să obţină mai întâi ridicarea sechestrului ori desfiinţarea acestei măsuri printr-o hotărâre a instanţei penale în procedura prevăzută de art. 250 din Codul de procedură penală nu poate fi primită, întrucât ridică serioase probleme de compatibilitate cu exigenţele art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie.

Constituind ingerinţe în dreptul de creanţă al creditorului ipotecar, aceste măsuri nu trebuie doar să fie prevăzute de lege şi să apere un interes general, ci trebuie să existe şi un raport rezonabil de proporţionalitate. Or, această condiţie nu este îndeplinită dacă un creditor, a cărui creanţă certă, lichidă şi exigibilă este garantată cu o ipotecă de rang prioritar, se vede pus în imposibilitatea de a-şi valorifica dreptul din cauza sechestrului, condiţionat de existenţa unui proces penal cu o durată şi soluţie finală incerte.

Prin raportul întocmit în cauză, judecătorii-raportori au constatat că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a recursului în interesul legii, iar cu referire la dezlegarea în drept au apreciat că existenţa unui sechestru asigurător penal asupra imobilelor unei persoane fizice sau juridice nu suspendă executarea silită începută de un creditor ipotecar, al cărui drept de ipotecă asupra aceloraşi bunuri a devenit opozabil terţilor anterior înfiinţării măsurii asigurătorii din procesul penal şi nu determină nulitatea actelor de executare ulterioare înfiinţării măsurii asigurătorii din procesul penal asupra aceloraşi bunuri.

Examinând sesizările cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii-raportori, punctul de vedere al procurorului general, precum şi dispoziţiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, constată următoarele:

Colegiile de conducere ale celor trei curţi de apel titulare ale sesizărilor au recunoscută prin lege – art. 514 din Codul de procedură civilă – calitatea procesuală de a solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti.

De asemenea se constată că problema de drept ce face obiectul sesizărilor a fost soluţionată diferit în practica instanţelor judecătoreşti, atât anterior Deciziei nr. 8 din 27 aprilie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 17 iunie 2015, dar – esenţial din punctul de vedere al admisibilităţii sesizării – şi ulterior publicării acesteia în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Prin raportul ce a fundamentat decizia sus-menţionată s-a reţinut că la nivelul câtorva curţi de apel există practică neunitară referitor la problema de drept invocată prin sesizare, că există un curent majoritar în jurisprudenţa instanţelor, dar şi instanţe (curţi de apel) care au pronunţat doar soluţia din opinia minoritară.

Prin Decizia nr. 8/2015 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sesizarea a fost respinsă ca inadmisibilă cu motivarea că problema de drept a fost deja rezolvată printr-o decizie de speţă a instanţei supreme (Decizia nr. 1.392 din 23 aprilie 2013 a Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), doctrina apărută după adoptarea Codului de procedură civilă este unanimă, iar practica judiciară este majoritară în sensul că existenţa unei măsuri asigurătorii nu suspendă şi nu determină nulitatea executării silite demarate de un creditor garantat.

De asemenea, prin Decizia nr. 20 din 3 aprilie 2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 349 din 11 mai 2017, au fost respinse, ca inadmisibile, sesizările formulate în legătură cu o altă problemă de drept rezolvată neunitar de către instanţe, conexă celei anterior prezentate, referitor la incidenţa dispoziţiilor art. 857 alin. (3) şi (4) din Codul de procedură civilă în privinţa sechestrului asigurător penal reglementat de art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală şi la condiţiile în care poate avea loc radierea înscrierii sale din cartea funciară, subsecvent adjudecării imobilului asupra căruia poartă, în urma vânzării sale la licitaţie publică [din oficiu ori în condiţiile art. 167 alin. (1) teza finală şi art. 195 alin. (5) din Regulamentul de avizare, recepţie şi înscriere în evidenţele de cadastru şi carte funciară, aprobat prin Ordinul directorului general al Agenţiei Naţionale de Cadastru şi Publicitate Imobiliară nr. 700/2014, cu modificările şi completările ulterioare].

Deşi prin ambele decizii ale Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a lăsat să se întrevadă poziţia sa asupra problemelor de drept cu rezolvarea cărora a fost sesizată şi deşi la data pronunţării lor s-a reţinut, printre altele, că se conturase (în acelaşi sens) un curent majoritar în jurisprudenţa instanţelor, rezultă din materialele ce au fundamentat prezentele sesizări de recurs în interesul legii că jurisprudenţa neunitară a continuat şi ulterior publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei nr. 8/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, instanţe judecătoreşti din raza mai multor curţi de apel soluţionând acţiuni prin hotărâri judecătoreşti definitive – în marea lor majoritate contestaţii la executare propriu-zise, cereri obişnuite de suspendare a executărilor silite ori în regim de urgenţă, contestaţii la executare împotriva refuzului executorului de îndeplinire a unui act de executare silită – prin care au adoptat soluţia considerată ca fiind minoritară potrivit Deciziei nr. 8/2015.

Examinarea jurisprudenţei de dată recentă, ulterioară publicării Deciziei nr. 8/2015, relevă că soluţiile ce s-au înscris în curentul jurisprudenţial majoritar au fost pronunţate în complet de divergenţă (de exemplu, Decizia nr. 764 din 15 octombrie 2015 a Tribunalului Sibiu – Secţia civilă) şi că predomină, în acest segment temporal, soluţiile ce se înscriu în opinia minoritară.

Fără a nega conturarea unui curent jurisprudenţial majoritar, rezultă totuşi cu pregnanţă necesitatea unei intervenţii prin mecanismul unificator al recursului în interesul legii, dovedindu-se că opiniile şi soluţiile instanţelor asupra problemei de drept semnalate au fost şi au rămas la fel de împărţite atât anterior, cât şi ulterior adoptării şi publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a Deciziei nr. 8/2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a cărei soluţie de respingere ca inadmisibilă a sesizării, prin lipsa forţei sale obligatorii – recunoscută de dispoziţiile art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă doar în privinţa dezlegărilor date chestiunilor de drept – nu a putut determina vreun efect semnificativ, util pentru stoparea divergenţei de jurisprudenţă, pe care ea însăşi o constata.

De altfel, existenţa însăşi a celei de-a doua sesizări a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ce a stat la baza pronunţării Deciziei nr. 20/2017 a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în legătură cu o problemă conexă celei din sesizarea soluţionată prin Decizia nr. 8/2015 (aceeaşi cu a actualului recurs în interesul legii) şi a cărei dezlegare o putea influenţa, demonstrează în sine că instanţele judecătoreşti au încă opinii împărţite în ceea ce priveşte chestiunea consecinţelor ori a efectelor instituirii măsurilor asigurătorii în procesul penal asupra procedurilor execuţionale desfăşurate în legătură cu/ori asupra bunurilor sechestrate.

Prin urmare, concluzia nu poate fi decât în sensul întrunirii tuturor condiţiilor de admisibilitate instituite prin dispoziţiile art. 514 şi 515 din Codul de procedură civilă.

Preliminar, trebuie arătat că, în cea mai mare parte a cazurilor, problema concursului dintre dreptul real de urmărire conferit de ipotecă şi sechestrul asigurător dispus în materie penală s-a ridicat în contestaţiile la executările silite demarate de creditori asupra bunurilor sechestrate, însă, în egală măsură, aceeaşi problemă s-a pus şi în alt gen de cauze, cum ar fi plângerile împotriva încheierilor de carte funciară, de respingere a cererilor de înscriere a dreptului de proprietate dobândit de adjudecatar asupra bunului imobil vândut la licitaţie publică şi în privinţa căruia fusese instituit (şi notat) un sechestru asigurător penal.

Cu toate acestea, rezolvarea problemei de drept în legătură cu care s-a ivit divergenţa de jurisprudenţă nu ţine strict de interpretarea dispoziţiilor art. 712 şi următoarele din Codul de procedură civilă (norme ce oferă cadrul juridic general de soluţionare a contestaţiei la executare), ci presupune, în primul rând, analiza celor două instituţii juridice în concurs, respectiv sechestrul asigurător penal şi dreptul de ipotecă (imobiliară) în etapa valorificării sale pe cale silită, prin observarea efectelor şi scopului instituirii sechestrului asigurător penal, a drepturilor conferite beneficiarului unui drept de ipotecă şi a regimului general aplicabil executărilor silite.

Tot ca observaţie preliminară trebuie precizat că dispoziţiile penale în materia măsurilor asigurătorii se completează cu cele din materia procesuală civilă (lato sensu, înglobând şi pe cele ale procedurii fiscale) în temeiul dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din Codul de procedură civilă – potrivit cărora dispoziţiile acestui cod se aplică şi în alte materii, în măsura în care legile care le reglementează nu cuprind dispoziţii contrare, normele procesuale civile constituind izvor de drept procesual penal, în măsura în care anumite aspecte ridicate în procesul penal nu beneficiază de o reglementare la nivelul Codului de procedură penală şi aplicarea normelor civile nu ridică probleme principiale.

La modul cel mai general, sechestrul asigurător constituie o măsură asigurătorie menită să împiedice sustragerea bunurilor gajului general recunoscut creditorilor şi constă în indisponibilizarea bunurilor mobile şi/sau imobile ale debitorului în vederea vânzării lor în cadrul unei proceduri de executare silită, pentru realizarea creanţei creditorului la momentul obţinerii de către acesta a titlului executoriu, în caz de neîndeplinire benevolă a obligaţiei de către debitor.

Păstrând, în esenţă, aceeaşi raţiune, măsurile asigurării în penal – a căror instituire este menită a evita ascunderea, distrugerea, înstrăinarea sau sustragerea de la urmărire a bunurilor aparţinând învinuitului/suspectului, inculpatului sau părţii responsabile civilmente, astfel după cum o spune expres art. 249 alin. (1) din Codul de procedură penală (reglementare similară în substanţă cu cea prevăzută de art. 163 din Codul de procedură penală de la 1968), au ca finalitate asigurarea luării măsurii confiscării speciale sau a confiscării extinse, a garantării executării pedepsei amenzii, a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune.

Efectele măsurilor asigurătorii în penal sunt determinate chiar prin lege, art. 249 alin. (2) din Codul de procedură penală vorbind despre „indisponibilizarea unor bunuri mobile sau imobile, prin instituirea unui sechestru asupra acestora”.

Ca şi în materie civilă – unde art. 745 din Codul de procedură civilă stabileşte că, din momentul sechestrării bunurilor, debitorul nu mai poate dispune de ele cât timp durează executarea, sub sancţiunea unei amenzi judiciare de la 2.000 lei la 10.000 lei, dacă fapta nu constituie infracţiune – noţiunea de indisponibilizare, la care se referă dispoziţiile art. 249 alin. (2) din Codul de procedură penală, presupune că titularul bunului nu mai poate dispune liber de el, în sensul că nu îl mai poate înstrăina, greva cu sarcini, dona, închiria, fiindu-i interzis, în general, orice act voluntar care ar putea conduce la scăderea valorii bunului ori la sustragerea lui de la urmărire. Bunurile nu sunt scoase, ci rămân în circuitul civil, fiind suspendat, pe durata instituirii măsurii, doar dreptul de dispoziţie voluntară asupra acestora aparţinând proprietarului.

Astfel fiind, indisponibilizarea constituie o măsură de natură preventivă şi constă în suspendarea temporară a dreptului de dispoziţie juridică şi/sau materială a proprietarului asupra bunurilor sale mobile sau imobile, cu scopul menţinerii acestora în patrimoniul său spre a putea servi la nevoie pentru garantarea executării silite a unei creanţe ce s-ar obţine împotriva sa.

Noţiunea nu se confundă cu cea de inalienabilitate prevăzută de art. 136 din Constituţia României (proprietatea publică) ori de Codul civil (termen ce dă expresie interdicţiei de înstrăinare a unui bun prin acte juridice) şi nici cu cea de insesizabilitate (bun sau drept care nu este susceptibil de a fi urmărit pe cale silită) prevăzută de art. 2.329 alin. (2) din Codul civil ori de Codul de procedură civilă prin sintagma „nu sunt supuse urmăririi silite” regăsită, spre exemplu, în dispoziţiile art. 727.

Nicio dispoziţie legală a Codului de procedură penală ori a Codului de procedură civilă nu declară ca fiind inalienabile ori insesizabile bunurile asupra cărora a fost instituit un sechestru asigurător penal ori bunurile indisponibilizate, ceea ce presupune, implicit, că regimul juridic al unui bun grevat de o astfel de măsură nu este incompatibil cu derularea unei proceduri execuţionale [în procedura civilă, măsura sechestrului asigurător instituită asupra unui bun supus unei proceduri execuţionale aflate în curs dă dreptul creditorului în beneficiul căruia a fost instituită de a interveni în respectiva procedură, în condiţiile art. 690 alin. (2) pct. 2 din Codul de procedură civilă].

Atribuirea unui atare statut juridic – de bun inalienabil sau insesizabil – bunurilor afectate de instituirea unor măsuri asigurătorii luate în procesul penal depăşeşte cadrul legal de reglementare al regimului juridic al acestora.

Pentru completa ilustrare a efectelor măsurilor asigurătorii din procesul penal, în general, şi a sechestrului asigurător, în special, trebuie menţionat şi art. 253 alin. (4) din Codul de procedură penală potrivit căruia, pentru bunurile imobile sechestrate, procurorul, judecătorul de cameră preliminară sau instanţa de judecată care a dispus instituirea sechestrului va cere organului competent notarea ipotecară asupra bunurilor sechestrate, anexând copie de pe ordonanţa sau încheierea prin care s-a dispus sechestrul şi un exemplar al procesului-verbal de sechestru, prevederile alin. (4) aplicându-se în mod corespunzător şi în privinţa înscrierii ipotecare asupra bunurilor mobile [art. 253 alin. (5) din Codul de procedură penală].

Notarea ipotecară conferă măsurii asigurătorii opozabilitate faţă de terţi, iar nu şi prioritate în executare, neexistând vreun text de lege care să confere un drept de preferinţă celui în beneficiul căruia a fost instituită măsura, fie acesta chiar statul.

De altfel, în mod similar, art. 955 alin. (3) din Codul de procedură civilă prevede că: „Înscrierea face opozabil sechestrul tuturor acelora care, după înscriere, vor dobândi vreun drept asupra imobilului respectiv”.

Tot astfel, notarea ipotecară nu afectează în vreun fel valabilitatea ori ordinea de prioritate a garanţiilor şi sarcinilor anterior instituite şi înscrise în cartea funciară asupra aceluiaşi bun, neexistând nicio dispoziţie normativă care să ofere suport pentru o asemenea susţinere.

Astfel fiind, ca şi în civil, măsurile asigurătorii din procesul penal sunt măsuri de conservare şi indisponibilizare a bunurilor mobile şi/sau imobile ale învinuitului/suspectului, inculpatului ori părţii responsabile civilmente.

Pe de altă parte, art. 2.345 din Codul civil prevede că dreptul de ipotecă se menţine asupra bunurilor grevate în orice mână ar trece, creditorul ipotecar având dreptul de a-şi satisface creanţa înaintea creditorilor chirografari, precum şi înaintea creditorilor de rang inferior.

Mai trebuie precizat, pornind de la finalitatea măsurilor asigurătorii din procesul penal, că instituirea lor poate servi conservării drepturilor părţii civile, cu privire la cheltuielile de judecată sau la despăgubiri, caz în care dreptul asigurat este unul care va fi valorificat în cadrul executării silite civile deoarece, potrivit art. 581 din Codul de procedură penală, dispoziţiile din hotărârea penală privitoare la despăgubirile civile şi la cheltuielile de judecată cuvenite părţilor se execută potrivit legii civile.

Prin urmare, în acest caz, măsura asigurătorie astfel instituită tinde să apere un interes particular, iar beneficiarul acesteia – parte civilă în procesul penal – este titularul unei creanţe incerte sau eventuale care, în caz de condamnare definitivă a inculpatului, va deveni un simplu creditor chirografar.

Atunci când măsura asigurătorie se adoptă în vederea garantării executării pedepsei amenzii, a reparării pagubei produse statului prin infracţiune (spre exemplu, evaziunea fiscală), a plăţii cheltuielilor judiciare datorate statului ori luării măsurii confiscării speciale şi a confiscării extinse, raporturile ulterioare pronunţării hotărârii penale definitive vor fi guvernate de Codul de procedură fiscală (Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, cu modificările şi completările ulterioare), iar titularul creanţei incerte este, în toate aceste cazuri, statul.

Sumele datorate cu titlu de amendă penală, despăgubiri rezultând din săvârşirea de infracţiuni ori cheltuieli avansate de stat pentru derularea procedurilor judiciare, întrucât constituie venituri la bugetul de stat, intră în categoria creanţelor bugetare menţionate de art. 1 pct. 7 din Codul de procedură fiscală (iar nu a creanţelor fiscale, concept utilizat în legislaţia şi doctrina anterioară, dar care în prezent corespunde sumelor datorate cu titlu de impozite, taxe şi contribuţii sociale, menţionate ca atare prin dispoziţiile art. 1 pct. 11 din Codul de procedură fiscală), în care se includ orice sume ce se cuvin bugetului general consolidat.

Asupra acestor sume şi pentru realizarea lor pe cale silită, statul nu are un drept de preferinţă, astfel cum rezultă din cuprinsul dispoziţiilorart. 258 şi 259 din Codul de procedură fiscală ori din cuprinsul art. 865 din Codul de procedură civilă, aplicabil pentru acele cazuri de excepţie, menţionate de art. 220 alin. (13) şi (14) din Codul de procedură fiscală, când executa