ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3183/2012

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 393 din 1 iulie 2011,

Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a

admis acțiunea formulată de reclamanta E. (P.) E., în contradictoriu cu pârâta C.C.S.D.,

obligând-o pe aceasta să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire,

pentru imobilul imposibil de restituit în natură, pentru care s-a emis Dispoziția

nr. 1320/2006 emisă de primarul Municipiului Cluj-Napoca.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

Prin Dispoziția nr. 1320/2006

emisă de primarul Municipiului Cluj-Napoca, s-a propus reclamantei acordarea de

despăgubiri pentru imobilul situat în municipiul Cluj-Napoca, actul respectiv,

împreună cu dosarul aferent fiind înregistrat la C.C.S.D. în același an. Cu

toate acestea, nici până la data formulării acțiunii, pârâta nu demarase

procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005.

De asemenea, se arată

în considerentele sentinței atacate, neefectuarea nici uneia dintre

operațiunile juridice necesare emiterii titlului de despăgubire, într-un

interval de timp atât de îndelungat de la data înregistrării dosarului, poate

fi apreciată ca reprezentând o încălcare a dreptului reclamantei la

soluționarea cererii într-un termen rezonabil, ceea ce reprezintă o încălcare a

dispozițiilor art. 1 din Protocolul I al Convenției Europene a Drepturilor

Omului.

Prima instanță a

apreciat ca inadmisibilă cererea prin care pârâta solicita sesizarea instanței

de contencios administrativ competente cu soluționarea excepției de

nelegalitate a dispoziției privind acordarea de despăgubiri emisă de primarul Municipiului

Cluj-Napoca, apreciind că aceasta nu reprezintă un act administrativ, în sensul

prevederilor Legii nr. 554/2004, ci un act civil a cărui nelegalitate nu poate contestată

pe calea excepției prevăzute de acest act normativ.

Împotriva acestei sentințe,

considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs pârâta, în temeiul prevederilor

art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

În motivarea cererii

de recurs, se arată, în esență, că instanța de fond nu a ținut seama de faptul

că procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005

presupune mai multe etape: a transmiterii și înregistrării dosarelor, a

analizei acestora, etapa evaluării, emiterea deciziei ce reprezintă titlul de

despăgubiri, în mod greșit dispunând obligarea directă la emiterea titlului.

Totodată, recurenta

susține că în mod greșit a apreciat prima instanță că excepția de nelegalitate este

inadmisibilă iar dispoziția de acordare a despăgubirilor nu ar avea caracter

administrativ.

Examinând cauza și

sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele

invocate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză,

inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că

recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare.

În mod corect, în

raport de dispozițiile din cap. V - Titlul VII „Regimul stabilirii și plății

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea specială nr.

247/2005, cu modificările și completările ulterioare, instanța de fond a

obligat pârâta C.C.S.D. să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire.

Soluția instanței de

fond se impune pentru că, prin nesoluționarea cererii întru-un interval destul

de mare, în raport de data emiterii dispoziției, respectiv 23 martie 2006, și cea

a înregistrării dosarului la Comisie, datând din același an, este evidentă

depășirea termenului rezonabil de finalizare a procedurii administrative, prin

emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire; aceasta cu atât mai mult

cu cât pârâtei îi revin obligații în acest sens, fiind ținută de respectarea

principiului operativității specifice oricărei activități a autorităților

administrative.

Astfel, perioada mare

de timp scursă de la data înregistrării dosarului la autoritatea recurentă

îndreptățește pe intimata-reclamantă să invoce încălcarea principiului

soluționării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 parag. 1

din Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Împrejurarea că Legea

nr. 247/2005 nu prevede un termen pentru rezolvarea cererilor nu exclude

incidența acestui principiu, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 20 din

Constituția României, normele interne cuprinse în legislația primară și

secundară, inclusiv cele având ca obiect de reglementare procedura de acordare

a despăgubirilor, nu pot fi interpretate și aplicate decât în acord cu dreptul

la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, statuat ca o garanție a unui

proces echitabil atât în procedura judiciară, cât și în cadrul procedurii

administrative.

Soluționarea

cererilor într-un termen rezonabil constituie, de asemenea, un element al

dreptului la o bună administrație, drept fundamental al cetățeanului Uniunii

Europene, consacrat de art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii

Europene și care reprezintă un reper în orientarea conduitei administrative a

autorităților publice ale statelor membre.

Statului îi revine,

așadar, obligația de a organiza funcționarea sistemului autorităților sale

astfel încât să răspundă acestei cerințe, pentru ca persoana îndreptățită să

poată beneficia efectiv de protecția asigurată prin prevederile art. 6 din C.E.D.O.

Complexitatea

etapelor procedurale reglementate de lege poate constitui, într-adevăr, un

criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil însă nu poate fi

invocată pentru justificarea unei conduite arbitrare ori a pasivității

autorității publice, fiind binecunoscut în doctrină și practica administrativă

că o autoritate publică nu se poate apăra și nu poate justifica legal

întârzierea în soluționarea unei cereri pe motiv că cererile adresate sunt prea

numeroase pentru a fi rezolvate într-un interval de timp rezonabil.

Or, în speță, termenul

de peste 5 ani, în care autoritatea recurentă nu a dat curs solicitării

reclamantei de soluționare a cererii sale nu se încadrează în noțiunea de

termen rezonabil, astfel încât instanța de fond în mod corect a admis acțiunea,

soluția impunându-se în raport atât cu prevederile Legii nr. 247/2005, Titlul

VII, cât și cu dispozițiile art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului

(C.E.D.O.).

De asemenea, contrar

celor susținute de autoritatea recurentă, Înalta Curte constată că instanța de

fond a sancționat pasivitatea manifestată de aceasta în perioada scursă de la

data înregistrării dosarului de despăgubire, prin neexercitarea atribuțiilor

legale în soluționarea acestuia; evident, recurenta-pârâtă va emite decizia la

care a fost obligată prin sentința recurată, cu respectarea dispozițiilor

cuprinse în actul normativ susmenționat, adică, implicit, după parcurgerea

etapei evaluării.

Criticile care

vizează legalitatea actului prin care s-a dispus acordarea de despăgubiri

pentru imobilul imposibil de restituit în natură sunt, și ele, nefondate,

întrucât Secretariatul C.C.S.D., potrivit art. 16 alin. (4) din Titlul VII al

actului normativ susmenționat, are ca atribuție doar verificarea legalității

respingerii cererii de restituire în natură a imobilului; or, recurenta-pârâtă

refuză trimiterea dosarului către evaluator cu motivarea că nu există

înscrisuri care să facă dovada calității de persoană îndreptățită a reclamantei

și a suprafeței imobilului cu privire la care s-a propus acordarea

despăgubirilor, ceea ce excede atribuțiilor sale.

Nici critica

referitoare la greșita apreciere a instanței de fond cu privire la caracterul

civil al Dispoziției nr. 1320 din 23 martie 2006 emisă de primarul Municipiului

Cluj-Napoca nu este întemeiată.

Astfel, a

naliza în ansamblu

a prevederilor

Legii nr. 10/2001, în temeiul cărora a fost emisă

dispoziția respectivă,

degajă concluzia că legiuitorul a înțeles să caracterizeze

ca fiind de natură civilă toate litigiile apărute în legătură cu aplicarea

acestui act normativ.

Această concluzie este confirmată de

regula procedurală consacrată de dispozițiile art. 26 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001,

conform cărora competența de soluționare a litigiilor având ca obiect

dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în

natură aparține secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție se află

sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu

soluționarea notificării.

De asemenea, conform

dispozițiilor art. 25 alin. (4) din aceeași lege, „

Decizia

sau, după caz, dispoziția de aprobare a restituirii în natură a imobilului face

dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă

a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în

posesie, după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară

”.

Din coroborarea

acestor prevederi legale, rezultă în mod evident natura civilă a dispoziției de

acordare a despăgubirilor, ceea ce exclude posibilitatea controlului legalității

acesteia pe calea excepției prevăzută de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004,

așa cum corect a reținut și instanța de fond.

Pentru motivele

arătate, recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința criticată,

ca fiind temeinică și legală.

Totodată, având în vedere cererea

intimatei, în temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) și (3) C. proc. civ.,

recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 500

lei, stabilite prin apreciere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de pârâta C.C.S.D. împotriva sentinței nr. 393  din 1 iulie 2011 a

Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Obligă recurenta la

plata sumei de 500 lei, cheltuieli de judecată către intimata E.E., cu

aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 22 iunie 2012.