ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3183/2012

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 393 din 1 iulie 2011, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta E. (P.) E., în contradictoriu cu pârâta C.C.S.D., obligând-o pe aceasta să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire, pentru imobilul imposibil de restituit în natură, pentru care s-a emis Dispoziția nr. 1320/2006 emisă de primarul Municipiului Cluj-Napoca. Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele: Prin Dispoziția nr. 1320/2006 emisă de primarul Municipiului Cluj-Napoca, s-a propus reclamantei acordarea de despăgubiri pentru imobilul situat în municipiul Cluj-Napoca, actul respectiv, împreună cu dosarul aferent fiind înregistrat la C.C.S.D.

în același an. Cu toate acestea, nici până la data formulării acțiunii, pârâta nu demarase procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005. De asemenea, se arată în considerentele sentinței atacate, neefectuarea nici uneia dintre operațiunile juridice necesare emiterii titlului de despăgubire, într-un interval de timp atât de îndelungat de la data înregistrării dosarului, poate fi apreciată ca reprezentând o încălcare a dreptului reclamantei la soluționarea cererii într-un termen rezonabil, ceea ce reprezintă o încălcare a dispozițiilor art. 1 din Protocolul I al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Prima instanță a apreciat ca inadmisibilă cererea prin care pârâta solicita sesizarea instanței de contencios administrativ competente cu soluționarea excepției de nelegalitate a dispoziției privind acordarea de despăgubiri emisă de primarul Municipiului Cluj-Napoca, apreciind că aceasta nu reprezintă un act administrativ, în sensul prevederilor Legii nr. 554/2004, ci un act civil a cărui nelegalitate nu poate contestată pe calea excepției prevăzute de acest act normativ. Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs pârâta, în temeiul prevederilor art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs, se arată, în esență, că instanța de fond nu a ținut seama de faptul că procedura administrativă prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005 presupune mai multe etape: a transmiterii și înregistrării dosarelor, a analizei acestora, etapa evaluării, emiterea deciziei ce reprezintă titlul de despăgubiri, în mod greșit dispunând obligarea directă la emiterea titlului. Totodată, recurenta susține că în mod greșit a apreciat prima instanță că excepția de nelegalitate este inadmisibilă iar dispoziția de acordare a despăgubirilor nu ar avea caracter administrativ. Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Curtea constată că recursul este nefondat, după cum se va arăta în continuare. În mod corect, în raport de dispozițiile din cap. V - Titlul VII „Regimul stabilirii și plății despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv” din Legea specială nr. 247/2005, cu modificările și completările ulterioare, instanța de fond a obligat pârâta C.C.S.D. să emită decizia reprezentând titlul de despăgubire.

Soluția instanței de fond se impune pentru că, prin nesoluționarea cererii întru-un interval destul de mare, în raport de data emiterii dispoziției, respectiv 23 martie 2006, și cea a înregistrării dosarului la Comisie, datând din același an, este evidentă depășirea termenului rezonabil de finalizare a procedurii administrative, prin emiterea deciziei reprezentând titlul de despăgubire; aceasta cu atât mai mult cu cât pârâtei îi revin obligații în acest sens, fiind ținută de respectarea principiului operativității specifice oricărei activități a autorităților administrative. Astfel, perioada mare de timp scursă de la data înregistrării dosarului la autoritatea recurentă îndreptățește pe intimata-reclamantă să invoce încălcarea principiului soluționării cauzelor într-un termen rezonabil, consacrat de art. 6 parag.

1 din Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Împrejurarea că Legea nr. 247/2005 nu prevede un termen pentru rezolvarea cererilor nu exclude incidența acestui principiu, întrucât, potrivit dispozițiilor art. 20 din Constituția României, normele interne cuprinse în legislația primară și secundară, inclusiv cele având ca obiect de reglementare procedura de acordare a despăgubirilor, nu pot fi interpretate și aplicate decât în acord cu dreptul la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, statuat ca o garanție a unui proces echitabil atât în procedura judiciară, cât și în cadrul procedurii administrative.

Soluționarea cererilor într-un termen rezonabil constituie, de asemenea, un element al dreptului la o bună administrație, drept fundamental al cetățeanului Uniunii Europene, consacrat de art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene și care reprezintă un reper în orientarea conduitei administrative a autorităților publice ale statelor membre. Statului îi revine, așadar, obligația de a organiza funcționarea sistemului autorităților sale astfel încât să răspundă acestei cerințe, pentru ca persoana îndreptățită să poată beneficia efectiv de protecția asigurată prin prevederile art. 6 din C.E.D.O.

Complexitatea etapelor procedurale reglementate de lege poate constitui, într-adevăr, un criteriu de apreciere a respectării termenului rezonabil însă nu poate fi invocată pentru justificarea unei conduite arbitrare ori a pasivității autorității publice, fiind binecunoscut în doctrină și practica administrativă că o autoritate publică nu se poate apăra și nu poate justifica legal întârzierea în soluționarea unei cereri pe motiv că cererile adresate sunt prea numeroase pentru a fi rezolvate într-un interval de timp rezonabil. Or, în speță, termenul de peste 5 ani, în care autoritatea recurentă nu a dat curs solicitării reclamantei de soluționare a cererii sale nu se încadrează în noțiunea de termen rezonabil, astfel încât instanța de fond în mod corect a admis acțiunea, soluția impunându-se în raport atât cu prevederile Legii nr. 247/2005, Titlul VII, cât și cu dispozițiile art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului (C.E.D.O.).

De asemenea, contrar celor susținute de autoritatea recurentă, Înalta Curte constată că instanța de fond a sancționat pasivitatea manifestată de aceasta în perioada scursă de la data înregistrării dosarului de despăgubire, prin neexercitarea atribuțiilor legale în soluționarea acestuia; evident, recurenta-pârâtă va emite decizia la care a fost obligată prin sentința recurată, cu respectarea dispozițiilor cuprinse în actul normativ susmenționat, adică, implicit, după parcurgerea etapei evaluării.

Criticile care vizează legalitatea actului prin care s-a dispus acordarea de despăgubiri pentru imobilul imposibil de restituit în natură sunt, și ele, nefondate, întrucât Secretariatul C.C.S.D., potrivit art. 16 alin. (4) din Titlul VII al actului normativ susmenționat, are ca atribuție doar verificarea legalității respingerii cererii de restituire în natură a imobilului; or, recurenta-pârâtă refuză trimiterea dosarului către evaluator cu motivarea că nu există înscrisuri care să facă dovada calității de persoană îndreptățită a reclamantei și a suprafeței imobilului cu privire la care s-a propus acordarea despăgubirilor, ceea ce excede atribuțiilor sale. Nici critica referitoare la greșita apreciere a instanței de fond cu privire la caracterul civil al Dispoziției nr. 1320 din 23 martie 2006 emisă de primarul Municipiului Cluj-Napoca nu este întemeiată.

Astfel, a naliza în ansamblu a prevederilor Legii nr. 10/2001, în temeiul cărora a fost emisă dispoziția respectivă, degajă concluzia că legiuitorul a înțeles să caracterizeze ca fiind de natură civilă toate litigiile apărute în legătură cu aplicarea acestui act normativ. Această concluzie este confirmată de regula procedurală consacrată de dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, conform cărora competența de soluționare a litigiilor având ca obiect dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură aparține secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării.

De asemenea, conform dispozițiilor art. 25 alin. (4) din aceeași lege, „ Decizia sau, după caz, dispoziția de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietății persoanei îndreptățite asupra acestuia, are forța probantă a unui înscris autentic și constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităților de publicitate imobiliară ”. Din coroborarea acestor prevederi legale, rezultă în mod evident natura civilă a dispoziției de acordare a despăgubirilor, ceea ce exclude posibilitatea controlului legalității acesteia pe calea excepției prevăzută de dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, așa cum corect a reținut și instanța de fond. Pentru motivele arătate, recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința criticată, ca fiind temeinică și legală.

Totodată, având în vedere cererea intimatei, în temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (1) și (3) C. proc. civ., recurenta va fi obligată la plata cheltuielilor de judecată, în sumă de 500 lei, stabilite prin apreciere.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta C.C.S.D. împotriva sentinței nr. 393 din 1 iulie 2011 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă recurenta la plata sumei de 500 lei, cheltuieli de judecată către intimata E.E., cu aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 22 iunie 2012.