ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3503/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3503/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Reclamantul O.G. a solicitat în contradictoriu

cu pârâta Primăria Municipiului Galați anularea dispoziției nr. 898 din 30 mai

2002 și restituirea în natură a imobilului situat în Iași, str. Dr.C. nr. 18

(clădire și 1437,5 m.p. teren) sau plata echivalentului bănesc.

În motivarea acțiunii

reclamantul a susținut că pârâta i-a respins notificarea formulată în temeiul

Legii nr. 10/2001 pe considerentul că este vorba de un imobil nou ca urmare a

unor transformări radicale, deși, în realitate, acest bun a suferit de-a lungul

timpului, doar diverse reparații.

Tribunalul Iași, prin

sentința civilă nr. 761 din 06 noiembrie 2003 a admis acțiunea și drept

consecință a dispus anularea dispoziției atacate și restituirea în natură a

imobilului în discuție, luând act că reclamantul nu a solicitat cheltuieli de

judecată.

În motivarea acestei

soluții s-a reținut că imobilul revendicat, situat în Iași str. P. (actualmente

Dr.C.) nr. 18, a fost dobândit la data de 20 iunie 1935, prin

vânzarea-cumpărarea de către G.A., decedată în anul 1983, al cărui unic

moștenitor este reclamantul.

Din matricola secției

financiare Iași privind impozitul pe clădiri a rezultat că în perioada 1942-1951,

clădirea a fost ocupată, la parter, de un chiriaș (3 camere cu 2 dependințe) și

proprietar (2 camere și o dependință) iar la etaj, de un alt chiriaș (3 camere și

o dependință) și proprietar (4 camere și 3 dependințe).

În anul 1953, fostul Sfat

Popular al orașului Iași a autorizat Direcția Regională CFR Iași să efectueze lucrări

de reparații la două corpuri de clădire, situate în str. P. nr. 18-20.

Potrivit raportului de

expertiză aceste lucrări se încadrează în categoria reparațiilor capitale dar nu

reprezintă decât 44,77% din structura clădirii, care nu a suferit modificări esențiale.

Lucrările noi constituie,

preponderent, întreținere curentă și consolidări, iar suprafața corpului anexă,

edificat ulterior, este de numai 34,56 m.p. (față de suprafață inițială de peste

500 m.p.) astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 18.4 din H.G. nr.

498/2003 și nu ale art. 18.3 din același act normativ.

Datele consemnate într-un

certificat din luna iunie 1994 referitoare la distrugerea completă a clădirii sunt

infirmate prin sentința civilă nr. 4025/1957 a Tribunalului Popular Iași prin care

a fost respinsă cererea secției financiare Iași de a se trece în proprietatea statului

imobilul.

Reclamantul și A.F. au

beneficiat de reconstituirea terenului în suprafață de 1400 m.p. în baza Legii

nr. 18/1991 dar ulterior titlul de proprietate a fost anulat prin hotărâre definitivă

și irevocabilă. În prezent acest teren este liber și poate fi restituit reclamantului.

Curtea de Apel Iași prin

decizia civilă nr. 1135 din 30 iunie 2004 a admis apelul declarat de pârâtă precum

și cererea de intervenție formulată de intervenienții M.C., M.R., M.Cr., M.G., C.A.,

C.S., P.M., G.I., G.M., G.A., M.G., C.T., T.M. și S.A., schimbând în tot sentința

în sensul respingerii acțiunii.

Instanța de apel a reținut

în motivarea deciziei pronunțate că intervenienții, în calitate de chiriași au susținut

că prin decizia civilă nr. 2161/1998 Curtea de Apel Bacău a clarificat irevocabil

situația juridică a imobilului solicitat de reclamant, ce a trecut în proprietatea

statului în baza Decretului nr. 712/1966 la cererea fostei Întreprinderi de Gospodărire

a Locuințelor, formulată la 12 iulie 1968.

Că în anul 1954 același

imobil fusese repartizat Direcției Regionale CFR Iași clădirea fiind degradată cu

o mare cantitate de moloz din dărâmături și fără acoperiș, plafoane, tâmplărie,

dușumele, sobe, instalații electrice și sanitare.

Valoarea lucrărilor pentru

realizarea construcției și a instalațiilor existente a totalizat, în anul 1953,

suma de 1.383.780 RON iar prin decizia civilă nr. 2161/1998 Curtea de Apel Bacău

a stabilit că valoarea lucrărilor de construcții noi la imobil reprezintă 64,55%

din structura acestuia, ceea ce înseamnă că este un imobil nou care nu poate fi

restituit în natură, ci doar prin echivalent.

Reclamantul a declarat

recurs care a fost admis prin decizia civilă nr. 2752 din 15  martie 2006 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție care a casat decizia de apel și a trimis cauza spre

rejudecarea apelului. Totodată a constatat nul recursul declarat de intervenienți.

Pentru a se pronunța astfel

instanța de recurs a reținut că primul recurs soluționat irevocabil de Curtea de

Apel Bacău prin decizia civilă nr. 2161/1998 a avut ca obiect acțiunea reclamantului

în revendicarea imobilului situat în str. Dr.C. nr. 18 format dintr-o construcție

și terenul aferent de 1400 m.p. acțiune care a fost respinsă pe considerentul că,

în perioada 1953-1954 construcția respectivă a suferit modificări structurale și

funcționale care au transformat-o într-o construcție nouă, concluzie ce s-a bazat

pe o expertiză tehnică de stabilire a ponderii lucrărilor noi.

Ulterior, reclamantul

a solicitat anularea dispoziției prin care s-a pronunțat asupra notificării sale

cu privire la imobilul revendicat în precedentul proces, formulată în temeiul Legii

nr. 10/2001.

Soluționarea ultimei cereri

deduse judecății presupunea în primul rând stabilirea situației construcției solicitate,

respectiv dacă lucrările efectuate în perioada 1953-1954 au transformat-o sau nu

într-un imobil nou, în raport de imobilul preluat abuziv, conform criteriilor prevăzute

de art. 18.3 și 18.4 din H.G. nr. 498/2003 publicată anterior sentinței Tribunalului

Iași.

A mai arătat instanța

de recurs că în acest context concluzia la care a ajuns Curtea de Apel Bacău în

primul litigiu era irelevantă deoarece starea clădirii revendicate nu a fost analizată

potrivit criteriilor menționate, elaborate ulterior.

Aceleași criterii apar

în considerentele sentinței Tribunalului Iași, dar după cum rezultă din obiectivele

stabilite de instanță, nu au fost avute în vedere de expert la întocmirea raportului

suplimentului de expertiză tehnică.

Pe de altă parte Curtea

de Apel Iași a omis să se pronunțe asupra capătului subsidiar privind acordarea

de despăgubiri bănești corespunzător valorii imobilului, deși până la data chemării

în judecată pârâta nu a făcut o ofertă de restituire prin echivalent așa cum prevede

art. 24 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

În cauză au declarat recurs

și intervenienții fără să-și precizeze numele și fără să semneze cererea care poartă

o singură semnătură indescifrabilă aparținând probabil apărătorului acestora.

În rejudecare cauza s-a

înregistrat sub nr. 2867/45/2006 pe rolul Curții de Apel Iași însă prin încheierea

nr. 10317 din 13 decembrie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a strămutat

cauza la Curtea de Apel Galați.

La această instanță s-a

dispus efectuarea unei expertize tehnice cu obiectivele indicate de către instanța

de recurs.

Prin decizia civilă

nr. 467A din 27 decembrie 2007, Curtea de Apel Galați, secția civilă, a respins

ca nefondat apelul declarat de pârâta Primăria Municipiului Iași cât și cererile

de intervenție formulate de intervenienți în interesul pârâtei împotriva sentinței

civile nr. 761 din 06 noiembrie 2003 pronunțată de Judecătoria Iași în Dosarul

nr. 10441/2002.

Curtea de Apel a reținut

următoarele:

Atât Primăria Municipiul

Iași cât și intervenienții au criticat sentința sub aspectul greșitei aplicări a

art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 în ceea ce privește construcția și a greșitei

restituiri a suprafeței de teren de 1437,5 m.p. mai mare decât cea prevăzută în

actul de proprietate al autorilor reclamantului.

Imobilul în litigiu a

fost preluat de stat în mod abuziv la data de 09 iulie 1952 în temeiul art. 1 din

Decretul nr. 111/1951.

Prin sentința civilă

nr. 4025 din 05 noiembrie 1957 pronunțată de fostul Tribunal Popular Iași, s-a admis

apelul declarat de autoarea reclamantului și s-a respins cererea secției financiare

de trecere în proprietatea statului a imobilului construcție și teren din str. P.

nr. 18, întrucât nu erau îndeplinite condițiile prevăzute de respectivul decret.

Susținerea Primăriei că

imobilul a trecut la stat în baza Decretului nr. 712/1966 nu a fost dovedită cu

nici un act.

Potrivit art. 2 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, atât în forma inițială cât și după modificarea prin Legea

nr. 247/2005 se prevede că persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu

valabil își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării pe care o

exercită după primirea deciziei sau a hotărârii judecătorești de restituire conform

acestei legi.

Cu privire la incidența

sau nu a prevederilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 nemodificată, în mod

corect s-a reținut de către prima instanță că situația din speța de față nu se încadrează

în acest text.

Referitor la construcție,

atât din raportul de expertiză efectuat la prima instanță de către expertul B. cât

și din raportul de expertiză efectuat în rejudecarea apelului la recomandarea instanței

de casare, a reieșit că actualul imobil nu este unul nou în sensul arătat de

art. 18 lit. c) din Legea nr 10/2001. Chiar dacă în adresa din 5 februarie 1995

a Arh. Statului se face vorbire de imobil complet distrus și teren viran de 855

m.p., trecut la stat, dintr-o altă adresă nr. 329/1995 a Regionalei CFR se desprinde

concluzia că în 1953-1954 pe teren se afla o clădire, cu etaj, din zidărie de ceramică,

fără acoperiș plafoane, tâmplărie, dușumele, instalație electrică și sanitară și

cu o mare cantitate de moloz. Totodată din foaia matricolă nr. 2 pe anii 1942-1951

a secției financiare Iași a reieșit că acest imobil era ocupat de chiriași.

Experți au avut în vedere

și conținutul lucrărilor din autorizația eliberată de Sfatul Pop. Iași atât pentru

imobilul de la nr. 18 cât și cel de la nr. 20.

Concluziile consilierului

expert S.M. propus de către intervenienți privind procentul mai mare al construcțiilor

noi în comparație cu cele vechi nu pot fi reținute deoarece nu se coroborează cu

părerea nici unui expert numit de către instanțe.

În ceea ce privește terenul

atât prin decizia civilă a Fostului Tribunalului Iași nr. 4025/1957cât și din decizia

nr. 1271/1959 a fostului Comitet Executiv, împreună cu memoriul justificativ rezultă

că terenul aferent imobilului nr. 18 este de 1437,53 m.p. care nu face obiectul

Legii fondului funciar.

Faptul că prin hotărâre

judecătorească - sentința civilă nr. 17320/2000 a Judecătoriei Iași rămasă definitivă

prin decizia civilă nr. 622/2001 a Tribunalului Iași - s-a anulat titlul de proprietate

emis reclamantului în baza Legii nr. 18/1991 pentru această suprafață nu poate constitui

autoritate de lucru judecat pentru că, potrivit art. 48 din Legea nr. 10/2001 nemodificată,

persoanele îndreptățite, precum și persoanele vătămate într-un drept al lor care

până la intrarea în vigoare a prezentei legi li s-au respins, prin hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile acțiunile având ca obiect bunuri preluate în mod abuziv

de stat, pot solicita indiferent de natura soluțiilor pronunțate, măsuri reparatorii

în natură sau echivalent, în condițiile acestei legi.

Refuzul Primăriei de a

restitui terenul reclamantului cu motivarea că acesta intră sub incidența Legii

fondului funciar nu este justificat.

Faptul că acest teren

reprezintă curtea comună și cu imobilul de la nr. 20 de asemenea nu poate constitui

un impediment în baza Legii nr. 10/2001 în restituirea fostului proprietar.

De asemenea nu constituie

un impediment în restituirea în natură a construcției nici faptul că o parte din

apartamente au fost cumpărate de către chiriași. Intervenienții în interesul pârâtei

nu se pot prevala tocmai de culpa pârâtei care a procedat la vânzarea acestor spații

deși reclamantul încă din 1991 a solicitat restituirea în natură.

Împotriva acestei decizii

au declarat recurs pârâtul Primarul Municipiului Iași și intervenienții M.G., B.M.B.,

B.T., G.I., G.M., M.C., M.Cr., M. (C.) G., M.R. și C.A.

Primarul Municipiului

Iași, a criticat decizia invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 6 și 9 C.

proc. civ.

În dezvoltarea motivului

de recurs, fondat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. s-a susținut că

instanța a făcut o greșită interpretare și aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001

- art. 2 - reținând că imobilul a fost preluat în perioada de referință prevăzută

în mod expres de lege.

Imobilul în litigiu a

fost părăsit de foștii proprietari începând cu anul 1942 până în anul 1957, perioadă

în care a fost distrus în proporție de 80%, fiind afectat de cutremurul din 1940

și de bombardamente.

S-a susținut că instanța

a făcut și o greșită aplicare a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 10/2001, în

condițiile în care s-a făcut dovada că lucrările efectuate la imobil nu au fost

simple lucrări de reparație și îmbunătățiri, ci lucrări care au modificat structura

acestuia, fiind de fapt un nou imobil.

În mod greșit instanța

a dispus restituirea unei suprafețe de 1437,50 m.p. în condițiile în care din actul

de proprietate al numitei A.G. rezultă că suprafața de teren era de 1343,70 m.p.

iar din certificatul nr. 736/1995 eliberat de Arhivele Naționale rezultă că terenul

viran aferent construcției era de 855,70 m.p.

Intervenienții M.G., B.M.B.,

B.T., G.I., G.M., M.C., M.C., M. (C.) G., M.R. și C.A. au criticat decizia invocând

în drept dispozițiile art. 304 pct. 5, 7 și 9 C. proc. civ. formulând trei cereri

de recurs în care au dezvoltat următoarele argumente:

În dezvoltarea motivului

de recurs fondat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 s-a susținut că instanța a încălcat

formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C.

proc. civ. în sensul că nu au fost respectate dispozițiilor art. 129 alin. (5) C.

proc. civ. care impun obligația de a stabili pe deplin situația de fapt pentru o

corectă aplicare a legii.

Instanța a înlăturat în

mod nejustificat concluziile consilierului expert judiciar ing. S.M. și a omologat

raportul de expertiză efectuat de expertul tehnic C.B., fără a observa că toate

analizele efectuate au avut un caracter ipotetic, nefiind lămurite pe deplin aspectele

care au constituit obiective ale expertizei.

În susținerea criticii

fondate pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. s-a arătat că instanța nu

a motivat de ce au fost înlăturate probele administrate în cauză și care fac dovada

că imobilul în litigiu este unul nou în raport de cel preluat; nu a analizat noțiunea

de „imobil nou” și incidența în cauză a dispozițiilor art. 18 lit. c) din Legea

nr. 10/2001 (în forma de la acea dată).

Hotărârea nu este motivată

în fapt și în drept, neexistând un raționament juridic care să sprijine soluția

pronunțată, cuprinzând doar o simplă enumerare a probelor administrate.

Hotărârea nefiind motivată,

în fapt și în drept, încalcă și prevederile art. 6 din Convenția Europeană care

garantează dreptul la un proces echitabil.

Raportat la motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. s-a susținut că instanța a încălcat

și aplicat greșit legea, respectiv dispozițiile art. 1200 pct. 4 și art. 1202

alin. (2) C. proc. civ., în sensul că nu a reținut efectul pozitiv al lucrului judecat

reprezentat de decizia nr. 2161 din 21 decembrie 1998 a Curții de Apel Bacău care

a statuat că imobilul a suferit modificări structurale și funcționale iar construcția

actuală nu mai este identică cu cea inițială, lucrările de reconstituire reprezentând

un procent de 64,55%.

Principiul efectului pozitiv

al lucrului judecat este în concordanță și cu art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului care consacră principiul securității raporturilor juridice.

În prezenta cauză s-au

administrat probe care fac dovada deplină că imobilul era o ruină la sfârșitul războiului,

urmare cutremurului și bombardamentelor, prezentând doar zidurile exterioare, iar

lucrările efectuate au depășit 80% din valoarea imobilului, realizându-se și o recompartimentare,

situație reținută și în prima judecată.

Instanța în mod nelegal

a reținut concluziile raportului de expertiză efectuat de expert C.B. care a apreciat

incidența în cauză a dispozițiilor art. 18.3 și 18.4 din Normele metodologice de

aplicare a Legii nr. 10/2001, în condițiile în care valoarea lucrărilor este foarte

mare.

Deși experta a reținut

că „imobilul are o configurație actuală identică cu cea dinainte de vânzarea din

1935, așa cum rezultă dintr-o schiță a proprietății lui B.S., proprietar anterior

față de familia A. nu a anexat niciun plan al clădirii în starea anterioară pentru

a fi comparat cu cel actual iar în configurația schematică efectuată pe etape de

expert, schițele pentru anii 1952 și 1954 au un caracter ipotetic.

Concluzia expertei că

la imobil, în raport de forma inițială, s-au adăugat corijări de zidărie și beton

ce reprezintă 1% din suprafața inițială, nu este susținută de vreo dovadă

care să servească la compararea suprafețelor.

Mai mult, planurile releveu,

anterioare și actuale, duc la concluzia că imobilul are o altă structură funcțională.

Potrivit dispozițiilor

art. 18.3 din Normele metodologice suntem în prezența unui imobil nou în situația

în care s-au adăugat volume din alte materiale ce reprezintă 50% din suprafața construită

inițial.

Ori, în cauză s-a făcut

dovada că imobilul a fost reconstruit în totalitate, volumul de materiale adăugate

imobilului inițial reprezentând peste 50% din construcția inițială.

Au invocat intervenienții

că, fiind cumpărători de bună-credință în baza Legii nr. 112/1995, sunt titularii

unui „bun”, care trebuie protejat conform art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenția Europeană.

Au arătat intervenienții

că soluția instanței în ce privește restituirea suprafeței de teren de 1437 m.p.

nu este motivată, nefiind analizate înscrisurile depuse prin raportare la prevederile

art. 22 din Legea nr. 10/2001, potrivit cu care „în absența unor probe contrare,

existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea

recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării

abuzive sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive”.

În acest sens, prin actul

de vânzare-cumpărare încheiat la data de 20 iunie 1935, de la M.S. și M.B. se transmitea

în proprietatea G.A. imobilul din Iași, str. P. nr. 18 „în starea și îngrăditura

lui actuală și așa cum este ridicat în act”. Planul de situație al proprietății

moștenitorilor B., respectiv schița despre care face vorbire actul autentic a reprezentat

îngrăditura imobilului-construcție care are o suprafață de aproximativ 850 m.p.,

iar această împrejurare este confirmată de certificatul din 28 iulie 1994 emis de

Arhivele Statului.

Rezultă că suprafața ce

a aparținut G.A. este de 855 m.p., în acest sens stând și actele primare de proprietate,

precum și actul de trecere în patrimoniul statului, respectiv încheierea din data

de 9 iulie 1952.

Acest act reprezintă ceea

ce legea definește ca fiind actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus

preluarea abuzivă.

De altfel, decizia

nr. 4025/1957, în care apare mențiunea cu privire la cei 1437,53 m.p., nu se coroborează

cu niciun alt înscris. Dimpotrivă, în adresa din 15 octombrie 1957, Sfatul popular

Iași comunica Direcției regionale CF Iași că „în evidențele noastre figurează ca

teren naționalizat terenul din str. P. nr. 18, proprietatea G.A., în suprafață de

855 m.p.”. Aceeași adresă menționează că terenul de la nr. 20 nu se află în evidențele

Sfatului Popular, iar în urma verificărilor făcute rezultă că acesta este proprietatea

lui M.M.

Nu este lipsit de importanță,

prin prisma recursului declarat de M.G. cu privire la nelegalitatea deciziei în

ceea ce privește restituirea terenului, faptul că această recurentă, așa cum

se menționează în certificatul de moștenitor din 6 iunie 2005 și din 8 august 2003,

este beneficiara suprafeței indivize de 133,49 m.p., situată în intravilanul municipiului

Iași, str. Dr.C. nr. 20, suprafață pe care se află imobilul cu același număr.

Această împrejurare dovedește

odată mai mult faptul că și imobilul vecin, cel de la nr. 20, beneficia de o curte

proprie, astfel încât împrejurarea că avea comun cu construcția din Dr.C. nr. 18

o cale de acces nu poate permite recunoașterea, în ceea ce îl privește pe reclamant,

a unui drept și cu privire la proprietatea de la nr. 20.

Mai mult, prin prisma

dispozițiilor Legii nr. 10/2001, precum și ale Normelor metodologice de aplicare

ale legii, identificarea suprafeței de teren era obligatorie, în condițiile în care

instanța urma să aibă în vedere împrejurarea că acest teren poate fi liber sau afectat

de detalii de sistematizare, care ar fi de natură să ducă la o altă soluție în ceea

ce privește restituirea.

Motivarea Curții de Apel

Galați - în conformitate cu care faptul că există o curte comună a două imobile

distincte (cel de la nr. 18, care formează obiectul prezentei cauze și cel de la

nr. 20) nu poate fi considerată un impediment la restituire, nu este legală. Reclamantul

O.G. nu justifică drept decât prin autoarea sa, A.G., persoană care nu a avut în

proprietate decât construcția situată în str. P. nr. 18, sens în care, dacă s-ar

primi ca legal punctul de vedere al instanțelor anterioare ar opera o restituire

cu privire la o persoană ce nu justifică drept, pe fosta proprietate M.M.

O altă critică a vizat

greșita soluționare a cauzei în contradictoriu cu Primăria Municipiului Iași și

nu cu Municipiul Iași prin primar sau Primarul Municipiului Iași.

S-a susținut că prevederile

art. 18 din Normele metodologice trebuiesc interpretate în sensul că o construcție

devine nouă în raport de lucrările efectuate (volum și importanță) sau în raport

de schimbarea destinației.

Din raportul de expertiză

efectuat rezultă cu evidență că valoarea lucrărilor efectuate depășea valoarea construcției.

Instanța a ignorat concluziile

expertizei efectuate în acțiunea în revendicare și constatând că există contradicție

cu expertiza efectuată în prezenta cauză avea obligația să dispună efectuarea unei

noi expertize.

S-a criticat decizia și

sub aspectul neanalizării incidenței în cauză a dispozițiilor art. 18 lit. c) din

Legea nr. 10/2001, având în vedere că în cauză nu s-a constatat nulitatea contractelor

de vânzare-cumpărare iar acțiunea având ca obiect constatarea nulității absolute

a contractelor este pe rolul instanțelor, având termen de 26 februarie 2009,

iar în raport de data formulării acțiunii aceasta este prescrisă conform art. 45

din Legea nr. 10/2001.

Prin încheierea din 12

iunie 2009, Înalta Curte a dispus suspendarea judecății până la soluționarea irevocabilă

a cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. 2146/121/2009 al Tribunalului Galați,

având ca obiect constarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare.

Prin încheierea din 22

octombrie 2014, Înalta Curte a admis cererea de repunere pe rol, constatând că prin

decizia nr. 3599 din 12 septembrie 2013 s-a soluționat irevocabil cauza având ca

obiect constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare, respectiv s-a constatat

nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare.

Recursurile sunt fondate

pentru următoarele considerente comune:

Se constată că prin decizia

de casare nr. 2752 din 15 martie 2006, Înalta Curte a statuat că în mod nelegal

instanța de apel a respins contestația prin raportare la decizia nr. 2161/1998 a

Curții de Apel Bacău, care a avut ca obiect o acțiune în revendicare.

Înalta Curte a statuat

că soluționarea prezentei cauze având ca obiect contestație împotriva dispoziției

prin care s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului, presupune în

primul rând stabilirea situației construcției, respectiv dacă lucrările efectuate

în perioada 1953-1954 au transformat-o sau nu într-un imobil nou, conform criteriilor

prevăzute de art. 18.3 și 18.4 din H.G. nr. 493/2003, neavând relevanță concluzia

din prima judecată, având ca obiect revendicare, întrucât în acea cauză starea clădirii

nu a fost analizată potrivit criteriilor din Normele metodologice de aplicare a

Legii nr. 10/2001, elaborate ulterior.

Că aceste criterii deși

apar în considerentele sentinței Tribunalului Iași nu au fost avute în vedere de

expert la întocmirea raportului și suplimentului de expertiză tehnică.

Se constată că în rejudecare,

instanța de apel a dispus efectuarea unei expertize tehnice în construcții având

obiectivele stabilite prin raportare la dispozițiile art. 18.3 și 18.4 din Normele

metodologice, respectiv de a se stabili dacă lucrările efectuate la imobilul preluat

l-au transformat pe acesta într-un imobil nou.

Obiecțiunile propuse de

către „părți” prin care s-a solicitat a se stabili dacă la data preluării imobilul

era complet distrus (raportat la art. 10 alin. (4) și (5) invocat prin motivele

de apel) a fost respins de către instanță.

De asemenea, în cauză

nu s-a dispus efectuarea unei expertize tehnice topografice pentru identificarea

exactă a suprafeței de teren ce a aparținut autoarei reclamantei, în raport de acele

de proprietate, de prevederile art. 22 din Legea nr. 10/2001 și susținerile pârâtei

și intervenienților care contesta întinderea dreptului de proprietate.

Raportarea expertizei

C.B. la ordinul nr. 77 din 8 februarie 1994 și prin care s-a identificat terenul

ca fiind situat în T 23 P 711, în suprafață de 1480 m.p. este greșită întrucât în

baza acestui ordin s-a emis titlul de proprietate nr. 182600/1994 însă care a fost

anulat prin sentința nr. 17320/2000 a Judecătoriei Iași, irevocabilă.

De asemenea, raportarea

expertei C.B. în determinarea suprafeței de teren, la un alt raport de expertiză

tehnică efectuat în anul 2002 este greșită, experta având obligația să efectueze

lucrarea tehnică în baza propriilor constatări și în baza probelor administrate

în prezenta cauză.

În raport de actele de

proprietate, de mențiunile efectuate în evidențele autorităților publice privind

situația imobilului era obligatorie a se efectua o expertiză topometrică pentru

identificarea exactă a suprafeței de teren ce a aparținut autoarei reclamatei, instanța

urmând a face aplicarea dispozițiilor legale incidente în cauză - art. 22 - după

o analiză logico-juridică a situației de fapt și a actelor juridice constatate.

Instanța de apel nu a

lămurit pe deplin situația de fapt și de drept, deși avea această obligație în baza

dispozițiilor art. 129 C. proc. civ. și a efectului devolutiv a apelului, raportat

și la criticile invocate de către apelanți care au privit atât întinderea suprafeței

de teren restituire cât și faptul că imobilul care a aparținut autoarei reclamantei

a fost distrus - art. 10 alin. (4) iar prin lucrările efectuate care au presupus

chiar fundații noi și noi elemente de zidărie s-a realizat un nou imobil, volumul

materialelor adăugate depășind valoarea imobilului la data preluării.

Faptul că o parte din

suprafața de teren restituită reprezintă curtea imobilului de la nr. 20 a fost apreciată

în mod nelegal ca nerelevantă în condițiile în care nu s-a stabilit întinderea proprietății

la momentul preluării, în raport de actele de proprietate și prevederile art. 22

din Legea nr. 10/2001.

Instanța de apel a făcut

și o greșită aplicare a dispozițiilor art. 18 lit. c) din Legea nr. 10/2001 atunci

când a reținut că înstrăinarea părților din imobil către foștii chiriași nu constituie

un impediment la restituirea în natură, dovada constatării nulității acestor contracte

făcându-se doar în fața judecării prezentului recurs.

Hotărârea instanței de

apel nu este motivată în fapt și în drept, raportat la obiectul judecății, de apărările

și susținerile părților, nefiind argumentată logic și juridic soluția pronunțată,

criticile formulate în apel nefiind analizate în totalitate și prin raportare la

dispozițiile legale invocate de părți: art. 10 alin. (4) și (5), art. 22, art. 18

lit. c).

În ce privește critica

invocată de către Primarul Municipiului Iași în sensul că imobilul nu a fost

preluat în perioada de referință a legii și astfel nu sunt incidente dispozițiile

art. 22, aceasta este nefondată, în cauză fiind dovedit că imobilul a fost preluat

după data de 6 martie 1945 iar faptul că după bombardamentele din 1940 nu a mai

fost eventual locuit, nu are relevanță.

Nefondată este și critica

invocată de către intervenienți în sensul incidenței în cauză a dispozițiilor

art. 1200 pct. 4 și 1202 alin. (2) C. proc. civ., întrucât prin decizia de casare

s-a statuat în mod irevocabil că nu au relevanță concluziile din prima judecată

având ca obiect acțiune în revendicare, și prin care s-a reținut că imobilul este

unul nou raportat la volumul lucrării efectuate, analiza noțiunii de imobil nou

urmând a se realiza prin raportare la criteriile prevăzute de art. 19 din lege și

de Normele metodologice.

Critica privind greșita

reținere a calității procesuale a Primăriei Iași prin primar este nefondată în raport

de data soluționării cauzei.

Primăria Iași avea calitate

procesuală, deoarece la momentul înregistrării acțiunii, reclamantul și-a întemeiat

cererea pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, iar raportul juridic izvorât din aplicarea

acestei legi ia naștere între entitatea obligată la restituire și persoana îndreptățită

la măsuri reparatorii.

Deși, potrivit art. 19

din Legea nr. 215/2001, primăria este o structură cu activitate permanentă care

aduce la îndeplinire efectivă hotărârile consiliului local și dispozițiile primarului,

soluționând problemele curente ale localității în care funcționează, în cadrul de

aplicare al Legii nr. 10/2001, primăriei i-a fost conferită calitatea de entitate

obligată la restituire, prin art. 20 alin. (3) din lege.

Acest text, anterior modificării

Legii nr. 10/2001, prin Legea nr. 247/2005, dispunea „În cazul primăriilor restituirea

în natură sau prin echivalent către persoana îndreptățită se face prin dispoziția

motivată a primarilor, respectiv a primarului general al municipiului București".

Deoarece, potrivit textului

citat, primăria era entitatea obligată la restituire, iar în cazul primăriei, prin

lege, abilitat să emită dispoziția ca organ de conducere era numai primarul, notificările

formulate de reclamant au fost adresate primăriei, iar aceasta, ca unitate deținătoare

notificată, avea calitate procesuală pasivă în acțiunea formulată în temeiul

art. 24 alin. (7) din lege.

Prin art. 20 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001 republicată, se conferă calitate de entitate obligată la restituire

unității administrativ-teritoriale, însă aceste prevederi nu înlătură calitatea

pe care primăria a avut-o, potrivit legii, până la data intrării în vigoare a Legii

nr. 247/2005.

În drept, sunt persoane

juridice de drept public comunele, orașele, municipiile, județele (art. 19 din Legea

nr. 215/2001), adică unitățile administrativ teritoriale.

Aceste persoane juridice

pot sta în justiție prin reprezentanții lor legali, anume primarii ori prefecții,

art. 67 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 și art. 87 pct. 2 C. proc. civ.

Este real că legiuitorul,

cu ocazia adoptării diverselor acte normative, nu a fost consecvent în folosirea

acelorași termeni pentru desemnarea persoanelor juridice de drept public ori cu

privire la reprezentanții legali ai acestora, însă, instanțelor judecătorești, în

baza rolului activ, le revine obligația de a califica și reține „denumirea"

acestor persoane juridice pe care o apreciază a fi cea mai indicată în raport de

litigiul dedus judecății și de actele normative apreciate a fi incidente raportului

juridic dedus judecății.

Este și cazul Legii

nr. 10/2001, în care, de exemplu, în cuprinsul art. 20, prin care se reglementează

modalitățile în care persoanele juridice sunt obligate la restituire, la alin. (3)

se menționează „în cazul primăriilor, restituirea în natură sau prin echivalent

către persoana îndreptățită se face prin dispoziția motivată a primarilor, respectiv

a primarului general al municipiului București (adică a reprezentanților lor legali).

Or, prin dispoziția legală

menționată, legiuitorul a înțeles să folosească denumirea de „primărie" pentru

a desemna „persoana juridică de drept public, deținătoare a imobilului", comuna,

orașul sau municipiul, și nu o așa-zisă „structură funcțională".

Această interpretare se

impune întrucât persoana juridică de drept public este cea care, potrivit legii,

are personalitate juridică, capacitate de folosință și, respectiv, un patrimoniu

în care se pot găsi bunuri ce cad sub incidența acestui act normativ.

De altminteri, din cuprinsul

întregului act normativ, rezultă cu evidență, că, în această procedură, primarul

reprezintă unitatea administrativ-teritorială.

În exercitarea atribuțiilor

ce îi revin în această calitate de reprezentant legal al persoanei juridice de drept

public, primarul exercită și atribuția stabilită prin art. 67 din Legea nr. 215/2001,

în sensul că emite o „dispoziție motivată", intenția legiuitorului fiind aceea

de a desemna, în mod expres, actul procedural prin care se soluționează notificările,

în nici un caz de a stabili o „obligație, în nume propriu".

Critica privind greșita

menționare a faptului că sentința nr. 761 din 6 noiembrie 2003 a fost pronunțată

de Judecătoria Iași în loc de Tribunalul Iași, deși fondată nu se subscrie motivelor

de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ., fiind o evidentă eroare materială

care poate fi îndreptată din oficiu sau la cerere, după procedura prevăzută de

art. 281 C. proc. civ.

Având în vedere aceste

considerente, urmează ca în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. a se admite

recursul, a se casa decizia și a se trimite cauza spre rejudecare aceleiași curți.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate

de pârâtul Primarul Municipiului Iași și de intervenienții M.G., B.M.B., B.T., G.I.,

G.M., M.C., M.Cr., M. (C.) G., M.R. și C.A., împotriva deciziei nr. 467A din 27

decembrie 2007 a Curții de Apel Galați, secția civilă.

Casează decizia recurată

și trimite cauza spre rejudecare Curții de Apel Galați.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 decembrie

2014.