AFFAIRE ERÜKCÜ c. TURQUIE

La originea cauzei se află o cerere (nr. 4211/02) împotriva Republicii Turciei pe care un cetățean al acesteia, Dl Özkan Erükcü ("reclamantul"), a adresat Curții la 20 august 2001 conform articolului 34 al Convenției de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").

Reclamantul este reprezentat de avocat A. Güler, care practică la Istanbul. Guvernul turc ("Guvernul") este reprezentat de agentul său.

La 2 mai 2007, Curtea a decis comunicarea cererii Guvernului. Conform articolului 29 § 3 al Convenției, Curtea a decis, în plus, că admisibilitatea și fondul cauzei ar fi examinate în același timp. ÎN FAPT I.

La 3 mai 1994, reclamantul s-a prezentat la birou de recensământ militar din Maltepe ("biroul") pentru a incepe etapele referitoare la serviciul militar. La cererea sa, biroul l-a trimis la spitalul militar din Gümușsuyu pentru un examen medical. Cu toate acestea, reclamantul s-a dus la spitalul militar GATA din Haydarpașa, unde un anumit O.A., subofițer, i-a furnizat un certificat fals de inaptitudine la serviciul militar. Cu prezentarea acestui certificat, a fost scutit de obligația serviciului militar.

La o dată nedefinită, autoritățile militare au descoperit că certificatul prezentat de reclamant era fals și l-au înscris pe lista celor cu serviciul militar neîndeplinit.

La 17 aprilie 2000, reclamantul a fost arestat și plasat în detenție provizorie.

Printr-un act din 21 aprilie 2000, procurorul pe lângă tribunalul militar al statului-major ("tribunalul statului-major"), în virtutea articolului 81 § 1 al Codului penal militar, l-a inculpat pe reclamant pentru manevre frauduloase întreprinse în scopul de a fi scutit de serviciul militar. O.A. a fost la rândul lui pus în examen pentru complicitate.

La prima ședință, ținută la 15 mai 2000, reclamantul a contestat acuzațiile, afirmând că nu înțelesese imediat intenția O.A. A susținut de asemenea că nu depusese niciodată certificatul în cauză la birou. Bazând-se pe aceste fapte, susținând că clientul său fusese înșelat, avocatul reclamantului ceruse o revenire a faptelor, conform cu a doua propoziție a articolului 81 § 2 al Codului penal militar care reducea pedepsele pentru cazuri "mai puțin grave". Subsidiar, avansase că infracțiunea litigioasă trebuia calificată ca "prezentare de fals document autorităților oficiale", infracțiune prevăzută la art. 356 al Codului penal, ceea ce excludea competența tribunalului militar. A cerut în fine punerea în libertate provizorie a Dlui Erükcü.

De asemenea la 15 mai 2000, tribunalul statului-major ascultat un expert care afirmă că certificatul litigios nu era suficient de la sine pentru a scuti definitiv o persoană de serviciul militar și era necesar ca concluziile să fie confirmate de un spital competent. Reclamantul a fost pus în libertate provizorie în aceeași zi.

Printr-o hotărâre din 6 octombrie 2000, tribunalul statului-major condamnă reclamantul la zece luni de închisoare pentru încălcarea articolului 81 § 1 al Codului penal militar.

La 21 decembrie 2000, legea nr. 4616 fusese promulgată. Permitea, printre altele, suspendarea urmăririi penale pentru anumite categorii de infracțiuni comise înainte de aprilie 1999. În art. 5 a), ea excludea din domeniul aplicării sale infracțiunile care se încadrează, printre altele, articolului 81 al Codului penal militar.

Sentința tribunalului statului-major a fost notificată reclamantului la 4 aprilie 2001. Acesta a depus un recurs la Curtea de Casație Militară, critică în special neauzirea O.A. De la fel, a cerut admiterea la beneficiul legii nr. 4459 și denunță excluderea articolului 81 din domeniul aplicării legii nr. 4616, pe care o considera contrară principiului egalității.

Printr-o hotărâre definitivă din 16 iunie 2001, Curtea de Casație Militară confirma sentința atacată și respingea cauzei constituționalității trase din legea nr. 4616. II.

Dreptul intern și internațional pertinent în speță sunt descrise în hotărârea Ergin c. Turcia (nr. 6), nr. 47533/99, CEDO 2006-VI, §§ 15-25. ÎN DREPT I.

Guvernul se opune acestei teze.

Curtea constată că gestionul nu sunt manifest nefondate în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Curtea observă în plus că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarate admisibile. A. Pe independența și imparțialitatea tribunalului statului-major

Curtea reamintește că a deja tratat cauze care ridică întrebări similare celor din speță și în care a concluzionat la încălcarea articolului 6 § 1 al Convenției (Ergin (nr. 6), precitat, § 54; Onaran c. Turcia, nr. 65344/01, §§ 18-19, 5 iunie 2007; Düzgören c. Turcia, nr. 56827/00, §§ 20-22, 9 noiembrie 2006; Özel și alții c. Turcia, nr. 37626/02, §§ 28-30, 31 ianuarie 2008).

Ea consideră în prezenta cauză că Guvernul nu furnizase nicio fapt sau argument care să poată duce la o concluzie diferită. Ea estimează că este ințelept că reclamantul, un civil, care nu avea nicio obligație de loialitate față de armată și care răspundea în fața unui tribunal compus exclusiv din militari de infracțiuni referitoare la serviciul militar, să fi temut de a comparate în fața judecătorilor aparținând armatei. Ca urmare, interesatul putea în mod legitim să-și exprime temeri că tribunalul statului-major se lăsa indebitabil condus de considerații străine naturii cauzei. Se poate deci considera că îndoielile hrănite de reclamant cu privire la independența și imparțialitatea acestei jurisdicții erau obiectiv justificate (Ergin (nr. 6), precitat, § 54; Özel și alții, precitat, § 29).

Prin urmare, Curtea concluzionează că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției. B. Pe echitatea procedurii penale

Reclamantul denunță inechitatea procedurii penale ca urmare a căreia a fost condamnat la o pedeapsă de închisoare. În acest context, se plânge de refuzul tribunalului statului-major de a asculta un martor principal și de absența răspunsului Curții de Casație Militare la argumentele de recurs pe care le susținuse.

Curtea reamintește că deja judecă în cauze similare că un tribunal al cărui lipsa de independență și imparțialitate a fost stabilită nu poate, în nicio ipoteză, garantiza un proces echitabil persoanelor supuse jurisdicției sale.

Având în vedere constatarea încălcării dreptului reclamantului la a fi auzit de un tribunal independent și imparțial la care a ajuns, Curtea consideră că nu este necesară examinarea separată a acestor griefuri (a se vedea, printre altele, Çıraklar c. Turcia, hotărâre din 28 octombrie 1998, Culegere 1998-VII, p. 3074, §§ 44-45). II.

Având în vedere constatarea încălcării la care a ajuns pentru art. 6 § 1 al Convenției (§22 de mai sus), Curtea consideră că a examinat întrebarea juridică principală pusă de prezenta cerere. Ținând seama de ansamblul faptelor cauzei și argumentele părților, ea consideră că nu mai este necesar să se pronunțe separat pe alte griefuri invocate. III.

Reclamantul cere 100.000 euro (EUR) pentru prejudiciu material și 100.000 EUR pentru prejudiciu moral.

Guvernul contestă aceste pretențiuni.

Privind prejudiciul material alegat, Curtea nu poate specula asupra rezultatului la care procedura în cauză ar fi ajuns dacă ar fi răspuns cerințelor articolului 6 § 1 al Convenției. Prin urmare, nu este necesar să se acorde reclamantului o indemnitate la acest titlu (Findlay c. Regatul Unit, hotărâre din 25 februarie 1997, Culegere 1997-I, p. 284, § 85; Kartal și Kızıldağ c. Turcia, nr. 59641/00, § 67, 8 aprilie 2008).

Privind prejudiciul moral alegat, Curtea consideră că, în circumstanțele spețe, constatarea încălcării furnizează în sine reclamantului o reparație echitabilă suficientă (Çıraklar, precitat, § 49).

În fine, pentru Curtea, când o persoană privată a fost condamnată de un tribunal care nu îndeplinea condițiile de independență și imparțialitate cerute de Convenție, un nou proces sau o redeschidere a procedurii, la cererea interesatului, reprezintă în principiu un mijloc potrivit pentru remedierea încălcării constate (Kartal și Kızıldağ, precitat, § 69; Özel și alții, precitat, § 35; Ergin, precitat, § 61). B. Cheltuieli și costuri

Reclamantul cere de asemenea 25.000 EUR pentru cheltuielile și costurile susținute în fața Curții. Prezintă o convenție de onorarii semnată în mod privat cu avocatul său pentru o sumă de 15.000 EUR acoperind costurile de traducere și onorar. Nu prezintă nicio altă piesă justificativă.

Guvernul contestă aceste pretențiuni.

Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În speță, ținând seama de elementele în posesia sa și de criteriile menționate mai sus, Curtea judecă rezonabil să aloce 1.000 EUR la acest titlu. C. Dobânzi de întârziere

Curtea judecă potrivit a calcha rata dobânzilor de întârziere pe rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, 1. Declară, cu unanimitate, griefurile trase din art. 6 § 1 admisibile; 2. Declară, cu unanimitate, că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției din cauza lipsei de independență și imparțialitate a tribunalului statului-major; 3. Declară, cu unanimitate, că nu este necesar să se examineze restul gestionul; 4. Declară, cu 5 voturi împotriva a 2, că constatarea încălcării constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant; 5. Declară, cu unanimitate, a) că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 al Convenției, 1.000 EUR (o mie euro), pentru cheltuieli și costuri, convertite în noi lire turce la rata aplicabilă la data plății, plus orice sumă care poate fi datorată la titlu de impozit de reclamant; b) că din expirarea acestui termen și până la plată, această sumă va fi majorată cu dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale; 6. Respinge, cu 5 voturi împotriva a 2 cererea de satisfacție echitabilă pentru rest. Întocmit în limba franceză, apoi comunicat prin scris la 13 noiembrie 2008, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 al Regulamentului. Santiago Quesada Josep Casadevall Grefier Președinte La prezenta hotărâre se găsește anexată, conform articolelor 45 § 2 al Convenției și 74 § 2 al Regulamentului, expunerea opiniilor în parte disidente ale judecătorilor I. Ziemele și A. Power. J.C.M. S.Q.

Această constatare nu poate în mod logic substitui competența Curții să aprecieze "forma și valoarea reparației de acordat" (J. Crawford, The International Law Commission's Articles on State Responsibility, Introduction, Text and Commentaries, Cambridge University Press, 2002, p. 201). Comisia de Drept Internațional, în "Proiectul de articole privind responsabilitatea statelor", explică că "principalele consecințe juridice rezultând dintr-un fapt internațional ilicit (...) constau pentru statul răspunzător în a pune capăt și în a repara integral prejudiciul cauzat de faptul în cauză" (J. Crawford, p. 192). Cum a declarat Curtea Permanentă de Justiție Internațională în cauza relativ la Fabrica din Chorzów, "[Reparația este complementul indispensabil al unei neîndepliniri în aplicarea unei convenții (...)]" (seria A, nr. 17, p. 47, p. 21). 5. De la fel, trebuie reamintit că în această cauză, CPJI explicase scopul însuși al reparației integrale: "principiul esențial (...) este că reparația trebuie pe cât posibil să șteargă toate consecințele actului ilicit și să restaureze starea care ar fi foarte probabil să fi existat dacă actul nu ar fi fost comis" (seria A nr. 17, p. 47). De la fel furnizase următoarele precizări pe modurile de reparație: "Restitutie în natură, sau, dacă nu este posibilă, plată a unei sume corespunzând valorii pe care ar avea-o restituția în natură; alocare, dacă este cazul, a daunelor-interese pentru pierderile suferite și care nu ar fi acoperite de restituția în natură sau plata care o ia locul; acestea sunt principiile din care trebuie inspirată determinarea valoarea indemnizației datorată din cauza unui fapt contrar dreptului internațional" În același sens, Curtea declarase în cauza Papamichalopoulos și alții c. Grecia (hotărâre din 31 octombrie 1995, seria A nr. 330-B (art. 50)): 34. (...) Rezultă deci că o hotărâre care constată o încălcare poartă pentru statul pârât obligația juridică conform Convenției de a pune capăt încălcării și de a șterge consecințele acesteia în așa fel încât să restaureze pe cât se poate situația anterioară. (...) Dacă natura încălcării permite o restitutio in integrum, revine statului pârât să o realizeze, Curtea nefiind nici competentă nici în măsură practic să o realizeze ea însăși. Dacă, în schimb, dreptul intern nu permite sau nu permite decât incomplet ștergerea consecințelor încălcării, articolul [41] autorizează Curtea să acorde, dacă este cazul, părții lezate satisfacția care i se pare potrivită." 6. După părerea mea, Curtea trebuie să se pronunțe pe prejudiciul moral atunci când reclamantul ridică problema. Nu se poate trage din art. 41 sau din principiile dreptului internațional că constatarea unei încălcări a unui drept garantat de Convenție o scutește de o decizie pe reparația integrală. Dimpotrivă, principiul este că reparația integrală pentru un act contrar Convenției trebuie asigurata, în special în cazurile în care dreptul intern nu permite, sau permite doar incomplet, a remedia încălcarea.

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 4211/02) dirigée contre la République de Turquie dont un ressortissant M. Özkan Erükcü (« le requérant ») a saisi la Cour le 20 août 2001 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par M e A. Güler, avocat à Istanbul. Le gouvernement turc (« le Gouvernement ») est représenté par son agent.

Le 2 mai 2007, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, elle a, en outre, décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire. EN FAIT I.

Le 3 mai 1994, le requérant se présenta au bureau de recensement militaire de Maltepe (« le bureau ») pour entamer les démarches relatives au service militaire. A sa demande, le bureau l’adressa à l’hôpital militaire de Gümușsuyu pour un examen médical. Cependant le requérant se rendit à l’hôpital militaire GATA de Haydarpașa, où un certain O.A., sous-officier, lui procura un faux certificat d’inaptitude au service militaire. Sur présentation de ce certificat, il fut exempté de son obligation de service militaire.

A une date non définie, les autorités militaires découvrirent que le certificat présenté par le requérant était un faux et inscrivirent l’intéressé sur la liste des insoumis.

Le 17 avril 2000, le requérant fut arrêté et placé en détention provisoire.

Par un acte du 21 avril 2000, le procureur près le tribunal militaire de l’état-major (« le tribunal de l’état-major »), en vertu de l’article 81 § 1 du code pénal militaire, inculpa le requérant pour manœuvres frauduleuses entreprises dans le but d’être exempté du service militaire. O.A. fut à son tour mis en examen pour complicité.

A la première audience, tenue le 15 mai 2000, le requérant contesta les accusations, affirmant n’avoir pas tout de suite compris l’intention d’O.A. Il soutint par ailleurs n’avoir jamais déposé le certificat en question au bureau. S’appuyant sur ces faits, plaidant que son client avait été dupé, l’avocat du requérant demanda une requalification des faits, conformément à la deuxième phrase de l’article 81 § 2 du code pénal militaire réduisant les peines pour des cas « moins graves ». Subsidiairement, il avança que le délit litigieux devait être qualifié de « présentation d’un faux document aux autorités officielles », infraction prévue à l’article 356 du code pénal, ce qui excluait la compétence du tribunal militaire. Il demanda enfin la mise en liberté provisoire de M. Erükcü.

Toujours le 15 mai 2000, le tribunal de l’état-major entendit un expert qui affirma que le certificat litigieux n’était pas à lui seul suffisant pour exempter définitivement une personne du service militaire et qu’il fallait que les conclusions soient confirmées par un hôpital compétent. Le requérant fut mis en liberté provisoire le même jour.

Par un arrêt du 6 octobre 2000, le tribunal de l’état-major condamna le requérant à dix mois d’emprisonnement pour infraction à l’article 81 § 1 du code pénal militaire.

Le 21 décembre 2000, la loi n o 4616 fut promulguée. Elle permettait, entre autres, la suspension de l’action publique pour certaines catégories d’infractions commises avant avril 1999. Dans son article 5 a), elle excluait de son champ d’application les infractions relevant, entre autres, de l’article 81 du code pénal militaire.

Le jugement du tribunal de l’état-major fut notifié au requérant le 4 avril 2001. Celui-ci forma un pourvoi devant la Cour de cassation militaire, critiquant notamment la non-audition d’O.A. Par ailleurs, il demanda à être admis au bénéfice de la loi n o 4459 et dénonça l’exclusion de l’article 81 du champ d’application de la loi n o 4616, qu’il estima contraire au principe d’égalité.

Par un arrêt définitif du 16 juin 2001, la Cour de cassation militaire confirma le jugement attaqué et écarta le moyen d’inconstitutionnalité tiré de la loi n o 4616. II.

Le droit interne et international pertinent en l’espèce sont décrits dans l’arrêt Ergin c. Turquie (n o 6), n o 47533/99, CEDH 2006-VI, §§ 15 ‑ 25). EN DROIT I.

Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

La Cour constate que les griefs ne sont pas manifestement mal fondés au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu’ils ne se heurtent à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de les déclarer recevables. A. Sur l’indépendance et l’impartialité du tribunal de l’état-major

La Cour rappelle qu’elle a déjà traité d’affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d’espèce et dans lesquelles elle a conclu à la violation de l’article 6 § 1 de la Convention ( Ergin (n o 6) , précité, § 54 ; Onaran c. Turquie , n o 65344/01, §§ 18-19, 5 juin 2007 ; Düzgören c. Turquie , n o 56827/00, §§ 20-22, 9 novembre 2006 ; Özel et autres c. Turquie , n o 37626/02, §§ 28-30, 31 janvier 2008).

Elle considère dans le cas présent que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente. Elle estime qu’il est compréhensible que le requérant, un civil, qui n’avait pas d’obligation de loyauté envers l’armée et qui répondait devant un tribunal composé exclusivement de militaires d’infractions relatives au service militaire, ait redouté de comparaître devant des juges appartenant à l’armée. De ce fait, l’intéressé pouvait légitimement craindre que le tribunal de l’état-major se laissât indûment guider par des considérations étrangères à la nature de la cause. On peut donc considérer que les doutes nourris par le requérant quant à l’indépendance et à l’impartialité de cette juridiction étaient objectivement justifiés ( Ergin (n o 6) , précité, § 54 ; Özel et autres, précité, § 29).

Partant, la Cour conclut qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention. B. Sur l’équité de la procédure pénale

Le requérant dénonce l’iniquité de la procédure pénale à la suite de laquelle il a été condamné à une peine de prison. Dans ce contexte, il se plaint du refus du tribunal de l’état-major d’auditonner un témoin principal et de l’absence de réponse de la Cour de cassation militaire aux moyens de pourvoi qu’il avait soutenus.

La Cour rappelle avoir déjà jugé dans des affaires similaires qu’un tribunal dont le manque d’indépendance et d’impartialité a été établi ne peut, en toute hypothèse, garantir un procès équitable aux personnes soumises à sa juridiction.

Eu égard au constat de violation du droit du requérant à voir sa cause entendue par un tribunal indépendant et impartial auquel elle est parvenue, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu d’examiner séparément ces griefs (voir, entre autres, Çıraklar c. Turquie , arrêt du 28 octobre 1998, Recueil 1998 ‑ VII, p. 3074, §§ 44-45). II.

Eu égard au constat de violation auquel elle est parvenue pour l’article 6 § 1 de la Convention (paragraphe 22 ci-dessus), la Cour estime avoir examiné la question juridique principale posée par la présente requête. Compte tenu de l’ensemble des faits de la cause et des arguments des parties, elle considère qu’il ne s’impose plus de statuer séparément sur les autres griefs invoqués. III.

Le requérant réclame 100 000 euros (EUR) pour préjudice matériel et 100 000 EUR pour dommage moral.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

En ce qui concerne le préjudice matériel allégué, la Cour ne saurait spéculer sur le résultat auquel la procédure en cause aurait abouti si elle avait répondu aux exigences de l’article 6 § 1 de la Convention. Dès lors, il n’y a pas lieu d’accorder au requérant une indemnité à ce titre ( Findlay c. Royaume-Uni , arrêt du 25 février 1997, Recueil 1997-I, p. 284, § 85 ; Kartal et Kızıldağ c. Turquie , n o 59641/00, § 67, 8 avril 2008).

Pour ce qui est du préjudice moral allégué, la Cour estime que, dans les circonstances de l’espèce, le constat de violation fournit en soi au requérant une réparation équitable suffisante ( Çıraklar , précité, § 49).

Enfin, pour la Cour, lorsqu’un particulier a été condamné par un tribunal qui ne remplissait pas les conditions d’indépendance et d’impartialité exigées par la Convention, un nouveau procès ou une réouverture de la procédure, à la demande de l’intéressé, représente en principe un moyen approprié de redresser la violation constatée ( Kartal et Kızıldağ , précité, § 69 ; Özel et autres , précité, § 35 ; Ergin , précité, § 61). B. Frais et dépens

Le requérant demande également 25 000 EUR pour les frais et dépens exposés devant la Cour. Il présente une convention d’honoraires signée sous seing privé avec son avocat pour un montant de 15 000 EUR couvrant les frais de traduction et honoraires. Il ne présente aucune autre pièce justificative.

Le Gouvernement conteste ces prétentions.

Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce, compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour juge raisonnable d’allouer 1 000 EUR à ce titre. C. Intérêts moratoires

La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage. PAR CES MOTIFS, LA COUR, 1. Déclare , à l’unanimité, les griefs tirés de l’article 6 § 1 recevables ; 2. Dit , à l’unanimité, qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention en raison du manque d’indépendance et d’impartialité du tribunal de l’état-major ; 3. Dit , à l’unanimité, qu’il n’y a pas lieu d’examiner le restant des griefs ; 4. Dit , par 5 voix contre 2, que le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral subi par le requérant ; 5. Dit , à l’unanimité, a) que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 1 000 EUR (mille euros), pour frais et dépens, à convertir en nouvelles livres turques au taux applicable à la date du règlement, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt par le requérant ; b) qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ; 6. Rejette, par 5 voix contre 2 la demande de satisfaction équitable pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 13 novembre 2008, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Santiago Quesada Josep Casadevall Greffier Président Au présent arrêt se trouve joint, conformément aux articles 45 § 2 de la Convention et 74 § 2 du règlement, l’exposé des opinions en partie dissidentes des juges I. Ziemele et A. Power. J.C.M. S.Q.

Ce constat ne peut logiquement se substituer à la compétence de la Cour pour apprécier « la forme et le montant de la réparation à octroyer » (J. Crawford, The International Law Commission’s Articles on State Responsibility, Introduction, Text and Commentaries , Cambridge University Press, 2002, p. 201). La Commission de Droit international, dans son « Projet d’articles sur la responsabilité des Etats » explique que « les principales conséquences juridiques découlant d’un fait internationalement illicite (...) consistent pour l’Etat responsable à y mettre fin et à réparer intégralement le préjudice causé par le fait en question » (J. Crawford, p. 192). Comme l’a déclaré la Cour permanente de Justice internationale dans l’affaire relative à l’Usine de Chorzów, « [l]a réparation est le complément indispensable d’un manquement à l’application d’une convention (...) » (série A, n o 17, p. 47, p. 21). 5. En outre, il convient de rappeler que dans cette affaire, la CPJI a ainsi expliqué le but même de la réparation intégrale : « le principe essentiel (...) est que la réparation doit autant que possible effacer toutes les conséquences de l’acte illicite et rétablir l’état qui aurait vraisemblablement existé si ledit acte n’avait pas été commis » (série A n o 17, p. 47). Elle a donné en outre les précisions suivantes sur les modes de réparation : « Restitution en nature, ou, si elle n’est pas possible, paiement d’une somme correspondant à la valeur qu’aurait la restitution en nature ; allocation, s’il y a lieu, de dommages-intérêts pour les pertes subies et qui ne seraient pas couvertes par la restitution en nature ou le paiement qui en prend la place; tels sont les principes desquels doit s’inspirer la détermination du montant de l’indemnité due à cause d’un fait contraire au droit international » Dans le même ordre d’idée, la Cour a déclaré dans l’affaire Papamichalopoulos et autres c. Grèce (arrêt du 31 octobre 1995, série A n o 330-B (article 50)) : 34. (...) Il s’ensuit qu’un arrêt constatant une violation entraîne pour l’Etat défendeur l’obligation juridique au regard de la Convention de mettre un terme à la violation et d’en effacer les conséquences de manière à rétablir autant que faire se peut la situation antérieure à celle-ci. (...) Si la nature de la violation permet une restitutio in integrum , il incombe à l’État défendeur de la réaliser, la Cour n’ayant ni la compétence ni la possibilité pratique de l’accomplir elle-même. Si, en revanche, le droit national ne permet pas ou ne permet qu’imparfaitement d’effacer les conséquences de la violation, l’article [41] habilite la Cour à accorder, s’il y a lieu, à la partie lésée la satisfaction qui lui semble appropriée. » 6. A mon sens, la Cour doit se prononcer sur le préjudice moral lorsque le requérant a soulevé la question. On ne saurait tirer de l’article 41 ou des principes du droit international que la constatation d’une violation d’un droit garanti par la Convention la dispense d’une décision sur la réparation intégrale. Au contraire, le principe est que la réparation intégrale pour un acte contraire à la Convention doit être assurée, en particulier dans les cas où le droit national ne permet pas, ou ne permet qu’imparfaitement, de redresser la violation.