SECȚIUNEA A TREIA
CAUZA
ERÜKCÜ c. TURCIA
(Cererea nr. 4211/02)
13 noiembrie 2008
13/02/2009
Această hotărâre poate suferi retușuri de formă.
În cauza Erükcü c. Turcia,
Curtea Europeană a Drepturilor Omului (secțiunea a treia), ședință într-o cameră compusă din:
Josep Casadevall,
președinte,
Elisabet Fura-Sandström,
Boštjan M. Zupančič,
Ineta Ziemele,
Luis López Guerra,
Ișıl Karakaș,
Ann Power,
judecători,
și Santiago Quesada,
grefier de secțiune,
După deliberare în camera de consiliu la 21 octombrie 2008,
Pronunță hotărârea care urmează, adoptată la această dată:
1.
La originea cauzei se află o cerere (nr. 4211/02) împotriva Republicii Turciei pe care un cetățean al acesteia, Dl Özkan Erükcü ("reclamantul"), a adresat Curții la 20 august 2001 conform articolului 34 al Convenției de salvgardare a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ("Convenția").
2.
Reclamantul este reprezentat de avocat A. Güler, care practică la Istanbul. Guvernul turc ("Guvernul") este reprezentat de agentul său.
3.
La 2 mai 2007, Curtea a decis comunicarea cererii Guvernului. Conform articolului 29 § 3 al Convenției, Curtea a decis, în plus, că admisibilitatea și fondul cauzei ar fi examinate în același timp.
I.
4.
Reclamantul s-a născut în 1970 și locuiește la Istanbul.
5.
La 3 mai 1994, reclamantul s-a prezentat la birou de recensământ militar din Maltepe ("biroul") pentru a incepe etapele referitoare la serviciul militar. La cererea sa, biroul l-a trimis la spitalul militar din Gümușsuyu pentru un examen medical. Cu toate acestea, reclamantul s-a dus la spitalul militar GATA din Haydarpașa, unde un anumit O.A., subofițer, i-a furnizat un certificat fals de inaptitudine la serviciul militar. Cu prezentarea acestui certificat, a fost scutit de obligația serviciului militar.
6.
La o dată nedefinită, autoritățile militare au descoperit că certificatul prezentat de reclamant era fals și l-au înscris pe lista celor cu serviciul militar neîndeplinit.
7.
La 17 aprilie 2000, reclamantul a fost arestat și plasat în detenție provizorie.
8.
Printr-un act din 21 aprilie 2000, procurorul pe lângă tribunalul militar al statului-major ("tribunalul statului-major"), în virtutea articolului 81 § 1 al Codului penal militar, l-a inculpat pe reclamant pentru manevre frauduloase întreprinse în scopul de a fi scutit de serviciul militar. O.A. a fost la rândul lui pus în examen pentru complicitate.
9.
La prima ședință, ținută la 15 mai 2000, reclamantul a contestat acuzațiile, afirmând că nu înțelesese imediat intenția O.A. A susținut de asemenea că nu depusese niciodată certificatul în cauză la birou. Bazând-se pe aceste fapte, susținând că clientul său fusese înșelat, avocatul reclamantului ceruse o revenire a faptelor, conform cu a doua propoziție a articolului 81 § 2 al Codului penal militar care reducea pedepsele pentru cazuri "mai puțin grave". Subsidiar, avansase că infracțiunea litigioasă trebuia calificată ca "prezentare de fals document autorităților oficiale", infracțiune prevăzută la art. 356 al Codului penal, ceea ce excludea competența tribunalului militar. A cerut în fine punerea în libertate provizorie a Dlui Erükcü.
10.
De asemenea la 15 mai 2000, tribunalul statului-major ascultat un expert care afirmă că certificatul litigios nu era suficient de la sine pentru a scuti definitiv o persoană de serviciul militar și era necesar ca concluziile să fie confirmate de un spital competent. Reclamantul a fost pus în libertate provizorie în aceeași zi.
11.
Printr-o hotărâre din 6 octombrie 2000, tribunalul statului-major condamnă reclamantul la zece luni de închisoare pentru încălcarea articolului 81 § 1 al Codului penal militar.
12.
La 21 decembrie 2000, legea nr. 4616 fusese promulgată. Permitea, printre altele, suspendarea urmăririi penale pentru anumite categorii de infracțiuni comise înainte de aprilie 1999. În art. 5 a), ea excludea din domeniul aplicării sale infracțiunile care se încadrează, printre altele, articolului 81 al Codului penal militar.
13.
Sentința tribunalului statului-major a fost notificată reclamantului la 4 aprilie 2001. Acesta a depus un recurs la Curtea de Casație Militară, critică în special neauzirea O.A. De la fel, a cerut admiterea la beneficiul legii nr. 4459 și denunță excluderea articolului 81 din domeniul aplicării legii nr. 4616, pe care o considera contrară principiului egalității.
14.
Printr-o hotărâre definitivă din 16 iunie 2001, Curtea de Casație Militară confirma sentința atacată și respingea cauzei constituționalității trase din legea nr. 4616.
II.
15.
art. 81 al Codului penal militar prevede că orice persoană care a comis fraude cu scopul de a fi scutită în parte sau în totalitate de serviciul militar va fi pedepsită cu o pedeapsă de până la zece ani de închisoare. Compliciții vor fi pedepsiți cu închisoare de la șase luni la cinci ani.
16.
Dreptul intern și internațional pertinent în speță sunt descrise în hotărârea Ergin c. Turcia (nr. 6), nr. 47533/99, CEDO 2006-VI, §§ 15-25.
I.
17.
Reclamantul se plânge că a fost judecat ca civil de un tribunal format exclusiv din judecători militari care nu poate fi considerat un tribunal independent și imparțial, precum și inechitatea procedurii penale în fața acestuia. Invocă în acest sens art. 6 § 1 al Convenției, redactat după cum urmează în părțile relevante pentru speță:
"Orice persoană are dreptul la o ascultare echitabilă (...) de un tribunal independent și imparțial, stabilit prin lege, care va decide (...) cu privire la bine-fondul oricărei acuzații în materie penală împotriva ei."
18.
Guvernul se opune acestei teze.
19.
Curtea constată că gestionul nu sunt manifest nefondate în sensul articolului 35 § 3 al Convenției. Curtea observă în plus că nu se confruntă cu niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie declarate admisibile.
A.
Pe independența și imparțialitatea tribunalului statului-major
20.
Curtea reamintește că a deja tratat cauze care ridică întrebări similare celor din speță și în care a concluzionat la încălcarea articolului 6 § 1 al Convenției (Ergin (nr. 6), precitat, § 54; Onaran c. Turcia, nr. 65344/01, §§ 18-19, 5 iunie 2007; Düzgören c. Turcia, nr. 56827/00, §§ 20-22, 9 noiembrie 2006; Özel și alții c. Turcia, nr. 37626/02, §§ 28-30, 31 ianuarie 2008).
21.
Ea consideră în prezenta cauză că Guvernul nu furnizase nicio fapt sau argument care să poată duce la o concluzie diferită. Ea estimează că este ințelept că reclamantul, un civil, care nu avea nicio obligație de loialitate față de armată și care răspundea în fața unui tribunal compus exclusiv din militari de infracțiuni referitoare la serviciul militar, să fi temut de a comparate în fața judecătorilor aparținând armatei. Ca urmare, interesatul putea în mod legitim să-și exprime temeri că tribunalul statului-major se lăsa indebitabil condus de considerații străine naturii cauzei. Se poate deci considera că îndoielile hrănite de reclamant cu privire la independența și imparțialitatea acestei jurisdicții erau obiectiv justificate (Ergin (nr. 6), precitat, § 54; Özel și alții, precitat, § 29).
22.
Prin urmare, Curtea concluzionează că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției.
B.
Pe echitatea procedurii penale
23.
Reclamantul denunță inechitatea procedurii penale ca urmare a căreia a fost condamnat la o pedeapsă de închisoare. În acest context, se plânge de refuzul tribunalului statului-major de a asculta un martor principal și de absența răspunsului Curții de Casație Militare la argumentele de recurs pe care le susținuse.
24.
Curtea reamintește că deja judecă în cauze similare că un tribunal al cărui lipsa de independență și imparțialitate a fost stabilită nu poate, în nicio ipoteză, garantiza un proces echitabil persoanelor supuse jurisdicției sale.
25.
Având în vedere constatarea încălcării dreptului reclamantului la a fi auzit de un tribunal independent și imparțial la care a ajuns, Curtea consideră că nu este necesară examinarea separată a acestor griefuri (a se vedea, printre altele, Çıraklar c. Turcia, hotărâre din 28 octombrie 1998, Culegere 1998-VII, p. 3074, §§ 44-45).
II.
26.
Reclamantul alegă încălcarea articolului 7 al Convenției din cauza condamnării sale agravate a infracțiunii prevăzute la art. 81 al Codului penal militar, în pofida concluziilor expertului desemnat din oficiu. În plus, fără invocarea unei dispoziții specifice a Convenției, consideră că principiul egalității în fața legii nu fusese respectat în cazul său din cauza excluderii articolului 81 al Codului penal militar din domeniul aplicării legii nr. 4616, numită lege de amnistie. Consideră în fine că fusese condamnat în pofida dispoziției explicite a legii nr. 4459, scutind de orice urmărire penală persoanele admise la beneficiul acesteia.
27.
Având în vedere constatarea încălcării la care a ajuns pentru art. 6 § 1 al Convenției (§22 de mai sus), Curtea consideră că a examinat întrebarea juridică principală pusă de prezenta cerere. Ținând seama de ansamblul faptelor cauzei și argumentele părților, ea consideră că nu mai este necesar să se pronunțe separat pe alte griefuri invocate.
III.
28.
Conform articolului 41 al Convenției,
"Dacă Curtea declară că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocoalelor sale, și dacă dreptul intern al Părții Contractante Înalte nu permite ștergerea decât incomplet a consecințelor acestei încălcări, Curtea acordă părții lezate, dacă este cazul, o satisfacție echitabilă."
A.
Prejudiciu
29.
Reclamantul cere 100.000 euro (EUR) pentru prejudiciu material și 100.000 EUR pentru prejudiciu moral.
30.
Guvernul contestă aceste pretențiuni.
31.
Privind prejudiciul material alegat, Curtea nu poate specula asupra rezultatului la care procedura în cauză ar fi ajuns dacă ar fi răspuns cerințelor articolului 6 § 1 al Convenției. Prin urmare, nu este necesar să se acorde reclamantului o indemnitate la acest titlu (Findlay c. Regatul Unit, hotărâre din 25 februarie 1997, Culegere 1997-I, p. 284, § 85; Kartal și Kızıldağ c. Turcia, nr. 59641/00, § 67, 8 aprilie 2008).
32.
Privind prejudiciul moral alegat, Curtea consideră că, în circumstanțele spețe, constatarea încălcării furnizează în sine reclamantului o reparație echitabilă suficientă (Çıraklar, precitat, § 49).
33.
În fine, pentru Curtea, când o persoană privată a fost condamnată de un tribunal care nu îndeplinea condițiile de independență și imparțialitate cerute de Convenție, un nou proces sau o redeschidere a procedurii, la cererea interesatului, reprezintă în principiu un mijloc potrivit pentru remedierea încălcării constate (Kartal și Kızıldağ, precitat, § 69; Özel și alții, precitat, § 35; Ergin, precitat, § 61).
B.
Cheltuieli și costuri
34.
Reclamantul cere de asemenea 25.000 EUR pentru cheltuielile și costurile susținute în fața Curții. Prezintă o convenție de onorarii semnată în mod privat cu avocatul său pentru o sumă de 15.000 EUR acoperind costurile de traducere și onorar. Nu prezintă nicio altă piesă justificativă.
35.
Guvernul contestă aceste pretențiuni.
36.
Conform jurisprudenței Curții, un reclamant nu poate obține rambursarea cheltuielilor și costurilor decât în măsura în care sunt stabilite realitatea, necesitatea și caracterul rezonabil al ratei lor. În speță, ținând seama de elementele în posesia sa și de criteriile menționate mai sus, Curtea judecă rezonabil să aloce 1.000 EUR la acest titlu.
C.
Dobânzi de întârziere
37.
Curtea judecă potrivit a calcha rata dobânzilor de întârziere pe rata facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene majorată cu trei puncte procentuale.
1.
Declară, cu unanimitate, griefurile trase din art. 6 § 1 admisibile;
2.
Declară, cu unanimitate, că a existat o încălcare a articolului 6 § 1 al Convenției din cauza lipsei de independență și imparțialitate a tribunalului statului-major;
3.
Declară, cu unanimitate, că nu este necesar să se examineze restul gestionul;
4.
Declară, cu 5 voturi împotriva a 2, că constatarea încălcării constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral suferit de reclamant;
5.
Declară, cu unanimitate,
a)
că Statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data la care hotărârea va deveni definitivă conform articolului 44 § 2 al Convenției, 1.000 EUR (o mie euro), pentru cheltuieli și costuri, convertite în noi lire turce la rata aplicabilă la data plății, plus orice sumă care poate fi datorată la titlu de impozit de reclamant;
b)
că din expirarea acestui termen și până la plată, această sumă va fi majorată cu dobândă simplă la o rată egală cu cea a facilității de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale;
6.
Respinge, cu 5 voturi împotriva a 2 cererea de satisfacție echitabilă pentru rest.
Întocmit în limba franceză, apoi comunicat prin scris la 13 noiembrie 2008, în aplicarea articolului 77 §§ 2 și 3 al Regulamentului.
Santiago Quesada
Josep Casadevall
Grefier
Președinte
La prezenta hotărâre se găsește anexată, conform articolelor 45 § 2 al Convenției și 74 § 2 al Regulamentului, expunerea opiniilor în parte disidente ale judecătorilor I. Ziemele și A. Power.
S.Q.
(Traducere)
1.
Subscriu pe deplin concluziilor Curții cu privire la încălcarea articolului 6 § 1 al Convenției.
2.
În schimb, nu pot subscrie nici raționamentului Curții dezvoltat la §32 al hotărârii nici concluziei exposate la punctul 4 al dispozitivului, conform căreia constatarea încălcării dispoziției sus-menționate constituie în sine un răspuns potrivit la cererile la titlu de prejudiciu moral.
3.
Sigur, există o jurisprudență abundentă în care Curtea estimă că pronunțarea unei hotărâri de încălcare constituia o satisfacție echitabilă suficientă. Cu toate acestea, această abordare a fost deja criticată în trecut. De exemplu, în cauza Aquilina c. Malta ([Marea Cameră], nr. 25642/94, CEDO 1999-III), judecătorul Bonello evidențiază în opinia sa disidentă că "[Convenția atribuie Curții două funcții distincte: în primul rând, stabilirea dacă a existat o încălcare a unui drept fundamental, și, în al doilea rând, dacă da, acordarea unei "satisfacții echitabile". Dar Curtea amestecă cele două funcții. (...) [Ea] ratează deci atât misiunea judiciară cât și rolul pedagogic al ei". Consider că ar trebui să reconsiderăm critica exprimată de judecătorul Bonello. Într-adevăr, nu este deloc evident că simplă constatare a unei încălcări asigură reparația integrală a unui fapt ilicit, cum se cere de art. 41 al Convenției și principiile generale ale dreptului internațional.
4.
Constatarea unei încălcări a unei dispoziții materiale a Convenției este doar punctul de plecare al aplicării articolului 41. Această constatare nu poate în mod logic substitui competența Curții să aprecieze "forma și valoarea reparației de acordat" (J. Crawford, The International Law Commission's Articles on State Responsibility, Introduction, Text and Commentaries, Cambridge University Press, 2002, p. 201). Comisia de Drept Internațional, în "Proiectul de articole privind responsabilitatea statelor", explică că "principalele consecințe juridice rezultând dintr-un fapt internațional ilicit (...) constau pentru statul răspunzător în a pune capăt și în a repara integral prejudiciul cauzat de faptul în cauză" (J. Crawford, p. 192). Cum a declarat Curtea Permanentă de Justiție Internațională în cauza relativ la Fabrica din Chorzów, "[Reparația este complementul indispensabil al unei neîndepliniri în aplicarea unei convenții (...)]" (seria A, nr. 17, p. 47, p. 21).
5.
De la fel, trebuie reamintit că în această cauză, CPJI explicase scopul însuși al reparației integrale: "principiul esențial (...) este că reparația trebuie pe cât posibil să șteargă toate consecințele actului ilicit și să restaureze starea care ar fi foarte probabil să fi existat dacă actul nu ar fi fost comis" (seria A nr. 17, p. 47). De la fel furnizase următoarele precizări pe modurile de reparație:
"Restitutie în natură, sau, dacă nu este posibilă, plată a unei sume corespunzând valorii pe care ar avea-o restituția în natură; alocare, dacă este cazul, a daunelor-interese pentru pierderile suferite și care nu ar fi acoperite de restituția în natură sau plata care o ia locul; acestea sunt principiile din care trebuie inspirată determinarea valoarea indemnizației datorată din cauza unui fapt contrar dreptului internațional"
În același sens, Curtea declarase în cauza Papamichalopoulos și alții c. Grecia (hotărâre din 31 octombrie 1995, seria A nr. 330-B (art. 50)):
34.
(...) Rezultă deci că o hotărâre care constată o încălcare poartă pentru statul pârât obligația juridică conform Convenției de a pune capăt încălcării și de a șterge consecințele acesteia în așa fel încât să restaureze pe cât se poate situația anterioară.
(...) Dacă natura încălcării permite o restitutio in integrum, revine statului pârât să o realizeze, Curtea nefiind nici competentă nici în măsură practic să o realizeze ea însăși. Dacă, în schimb, dreptul intern nu permite sau nu permite decât incomplet ștergerea consecințelor încălcării, articolul [41] autorizează Curtea să acorde, dacă este cazul, părții lezate satisfacția care i se pare potrivită."
6.
După părerea mea, Curtea trebuie să se pronunțe pe prejudiciul moral atunci când reclamantul ridică problema. Nu se poate trage din art. 41 sau din principiile dreptului internațional că constatarea unei încălcări a unui drept garantat de Convenție o scutește de o decizie pe reparația integrală. Dimpotrivă, principiul este că reparația integrală pentru un act contrar Convenției trebuie asigurata, în special în cazurile în care dreptul intern nu permite, sau permite doar incomplet, a remedia încălcarea.
(Traducere)
1.
Când alegații de încălcare a cerinței de independență și imparțialitate a articolului 6 § 1 sunt în joc, două aspecte ale practicii Curții vin în prim plan. În primul rând, pentru cât privește art. 41, Curtea a spus frecvent că constatarea încălcării constituie în sine o satisfacție echitabilă suficientă pentru orice prejudiciu moral posibil suferit (Findlay c. Regatul Unit, 25 februarie 1997, § 88, Culegere de hotărâri și decizii 1997-I; Çiraklar c. Turcia, 28 octombrie 1998, § 49, Culegere 1998-VII). În al doilea rând, în cadrul articolului 46, Curtea a avut tendința să spună că în principiu remedierea cea mai potrivită constă în a acorda unui reclamant un nou proces sau redeschiderea procedurii, la cererea sa (Öcalan c. Turcia [Marea Cameră], nr. 46221/99, § 210, CEDO 2005-IV, și Gençel c. Turcia, nr. 53431/99, § 27, 23 octombrie 2003). În speță, majoritatea a continuat în această direcție. Din motivele care sunt expuse mai jos, nu subscriu la decizia pe care a luat-o de a nu acorda reparație pecuniară la titlu de satisfacție echitabilă din cauza prejudiciului moral suferit de reclamant. Este de asemenea dificil de înțeles cum "remedierea potrivită" indicată de majoritatea poate fi concret pusă în aplicare în prezenta cauză.
2.
art. 41 al Convenției prescrie Curții alocare o satisfacție echitabilă părții lezate în circumstanțe foarte precise: trebuie să fi constatat o încălcare a Convenției și dreptul intern al statului pârât nu permit decât incomplet remedierea situației. Când aceste două condiții sunt îndeplinite, "Curtea acordă, dacă este cazul, (...) o satisfacție echitabilă" (subliniature adăugată). Faptul că verbul acorda se conjugă la prezent indicativ indică intenția de a garanta drepturi care nu sunt simplu teoretice sau iluzii, ci practice și efective (în engleză, folosirea auxiliarului "shall" indică o noțiune de obligație). Cât la expresie "dacă este cazul", care traduce o rezervă, se poate spune că ea exprimă ideea că există sau nu nevoia de a compensa o lacună a dreptului intern care ar împiedica reclamantul să obțină reparație completă și întreagă.
3.
În speță, Curtea concluzionat la încălcarea articolului 6 § 1. Ea constatasseră că reclamantul, un civil, fusese condamnat de un tribunal militar care nu prezintă independența și imparțialitatea cerute. Un asemenea tratament trebuie să treacă, oricare ar fi criteriile în lumina cărora se judecă situația, pentru a causa suferințe, angoasă, frici și detresă considerabile. A fi condamnat la o pedeapsă de închisoare ca urmare a unui asemenea tratament nu pot decât să măreasca suferințele suferite. Se întâmplă frecvent ca Curtea să aloce reparație pecuniară pentru suferințele cauzate de o întârziere neregulată în desfășurarea procedurii sau în executarea sentințelor definitive. Este dificil de înțeles de ce ar trebui adoptată în speță o altă abordare în fața suferințelor suferite de reclamant. Subscriu la punctul de vedere exprimat la §2 al opiniei în parte disidente expresat de minoritate în hotărârea Kingsley c. Regatul Unit ([Marea Cameră], nr. 35605/97, CEDO 2002-IV), unde se indică că:
"(...) lectura articolului 41 al Convenției care – din punctul meu de vedere – se impune mă duce să susțin că în regulă simplă constatare a încălcării nu poate constitui în sine o satisfacție echitabilă suficientă. Reclamanții au dreptul la ceva mai mult decât o simplă victorie morală sau satisfacția de a participa la îmbogățirea jurisprudenței Curții."
4.
Deși legislația turcă s-a îmbunătățit privind dispozițiile care reglementează judecarea civililor de tribunale militare (a se vedea Ergin c. Turcia (nr. 6), nr. 47533/99, § 51, CEDO 2006-...), rămâne totuși că reclamantul a suferit în speță o grave încălcare a unui drept fundamental. Se pare că nu există în dreptul intern nicio dispoziție care îi va permite să primească reparație din cauza încălcării constate. De la fel, circumstanțele spețe sunt atare încât reclamantul pare privat de facto al posibilității de a obține redeschiderea procedurii litigioase[1]. Legea nr. 4793 din 23 ianuarie 2003 modifică dispozițiile Codului de procedură penală cu privire la redeschiderea procedurilor. Se pare că aceste dispoziții nu permit redeschiderea procedurii penale în această cauză în măsura în care Codul nu prevede redeschiderea procedurilor decât cu privire la hotărârile Curții care ajunsesseră definitive înainte de 4 februarie 2003 sau hotărârile date pentru cererile introduse în fața Curții după această dată. Prezenta cerere fiind introdusă la 20 august 2001, reclamantul nu poate conform dreptului intern obține redeschiderea procedurii privind-o.
5.
Reclamantul se găsește deci într-o situație în care a fost judecat și condamnat de un tribunal care nu îndeplinea condițiile de independență și imparțialitate. A fost condamnat de către acel tribunal să petreacă zece luni din viața în închisoare. Majoritatea consideră că, pentru cât privește suferințele pe care indubitabil trebuia să le suporte, constatarea încălcării furnizează o reparație suficientă. Dar în dreptul intern, el nu poate aparent obține nici reparație nici redeschiderea procedurii litigioase. Condițiile puse la art. 41 fiind îndeplinite, Curtea trebuie să acorde o satisfacție echitabilă cum se prescrie de Convenție. Reclamantul are dreptul la ceva mai mult decât la o "simplă victorie morală".
[1] Dispozițiile relevante ale dreptului turc (și efectele lor indicate) sunt expuse în ordinea de zi adnotată și deciziile referitoare la cea de-a 1035-a reuniune a delegaților miniștrilor care s-a ținut la 17 și 18 septembrie 2008 [CM/Del/OJ/DH(2008)1035 Articol 4.3 Public].
TROISIÈME SECTION
ERÜKCÜ c. TURQUIE
(Requête n
o
4211/02)
ARRÊT
13 novembre 2008
13/02/2009
Cet arrêt peut subir des retouches de forme.
En l’affaire Erükcü c. Turquie,
La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de
:
Josep Casadevall,
président,
Elisabet Fura-Sandström,
Boštjan M. Zupančič,
Ineta Ziemele,
Luis López Guerra,
Ișıl Karakaș,
Ann Power,
juges,
et de Santiago Quesada,
greffier de section
,
Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 21 octobre 2008,
Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date
:
1.
A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n
o
4211/02) dirigée contre la République de Turquie dont un ressortissant M.
Özkan Erükcü («
le requérant
») a saisi la Cour le 20 août 2001 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales («
la Convention
»).
2.
Le requérant est représenté par M
e
le Gouvernement
») est représenté par son agent.
3.
Le 2 mai 2007, la Cour a décidé de communiquer la requête au Gouvernement. Comme le permet l’article 29 § 3 de la Convention, elle a, en outre, décidé que seraient examinés en même temps la recevabilité et le fond de l’affaire.
I.
4.
Le requérant est né en 1970 et réside à Istanbul.
5.
Le 3 mai 1994, le requérant se présenta au bureau de recensement militaire de Maltepe («
le bureau
») pour entamer les démarches relatives au service militaire. A sa demande, le bureau l’adressa à l’hôpital militaire de Gümușsuyu pour un examen médical. Cependant le requérant se rendit à l’hôpital militaire GATA de Haydarpașa, où un certain O.A., sous-officier, lui procura un faux certificat d’inaptitude au service militaire. Sur présentation de ce certificat, il fut exempté de son obligation de service militaire.
6.
A une date non définie, les autorités militaires découvrirent que le certificat présenté par le requérant était un faux et inscrivirent l’intéressé sur la liste des insoumis.
7.
Le 17 avril 2000, le requérant fut arrêté et placé en détention provisoire.
8.
Par un acte du 21 avril 2000, le procureur près le tribunal militaire de l’état-major («
le tribunal de l’état-major
»), en vertu de l’article
81
§
1 du code pénal militaire, inculpa le requérant pour manœuvres frauduleuses entreprises dans le but d’être exempté du service militaire. O.A. fut à son tour mis en examen pour complicité.
9.
A la première audience, tenue le 15 mai 2000, le requérant contesta les accusations, affirmant n’avoir pas tout de suite compris l’intention d’O.A. Il soutint par ailleurs n’avoir jamais déposé le certificat en question au bureau. S’appuyant sur ces faits, plaidant que son client avait été dupé, l’avocat du requérant demanda une requalification des faits, conformément à la deuxième phrase de l’article 81 § 2 du code pénal militaire réduisant les peines pour des cas «
moins graves
». Subsidiairement, il avança que le délit litigieux devait être qualifié de «
présentation d’un faux document aux autorités officielles
», infraction prévue à l’article 356 du code pénal, ce qui excluait la compétence du tribunal militaire. Il demanda enfin la mise en liberté provisoire de M. Erükcü.
10.
Toujours le 15 mai 2000, le tribunal de l’état-major entendit un expert qui affirma que le certificat litigieux n’était pas à lui seul suffisant pour exempter définitivement une personne du service militaire et qu’il fallait que les conclusions soient confirmées par un hôpital compétent. Le requérant fut mis en liberté provisoire le même jour.
11.
Par un arrêt du 6 octobre 2000, le tribunal de l’état-major condamna le requérant à dix mois d’emprisonnement pour infraction à l’article
81 § 1
du code pénal militaire.
12.
Le 21 décembre 2000, la loi n
o
4616 fut promulguée. Elle permettait, entre autres, la suspension de l’action publique pour certaines catégories d’infractions commises avant avril 1999. Dans son article 5 a), elle excluait de son champ d’application les infractions relevant, entre autres, de l’article
81 du code pénal militaire.
13.
Le jugement du tribunal de l’état-major fut notifié au requérant le 4
avril
2001.Celui-ci forma un pourvoi devant la Cour de cassation militaire, critiquant notamment la non-audition d’O.A. Par ailleurs, il demanda à être admis au bénéfice de la loi n
o
4459 et dénonça l’exclusion de l’article 81 du champ d’application de la loi n
o
4616, qu’il estima contraire au principe d’égalité.
14.
Par un arrêt définitif du 16 juin 2001, la Cour de cassation militaire confirma le jugement attaqué et écarta le moyen d’inconstitutionnalité tiré de la loi n
o
4616.
II.
15.
L’article 81 du code pénal militaire dispose que toute personne ayant commis des fraudes en vue d’être exemptée en partie ou en totalité du service militaire sera punie d’une peine d’emprisonnement pouvant aller jusqu’à dix ans. Les complices seront punis de six mois à cinq ans d’emprisonnement.
16.
Le droit interne et international pertinent en l’espèce sont décrits dans l’arrêt
Ergin c. Turquie (n
o
6),
n
o
15
‑
25).
I.
SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 6 § 1 DE LA CONVENTION
17.
Le requérant se plaint d’avoir été jugé en tant que civil par un tribunal formé uniquement de juges militaires qui ne saurait passer pour un tribunal indépendant et impartial, ainsi que de l’iniquité de la procédure pénale devant celui-ci. Il invoque à cet égard l’article 6 § 1de la Convention, ainsi libellé dans ses parties pertinentes en l’espèce
:
«
Toute personne a droit à ce que sa cause soit entendue équitablement (...) par un tribunal indépendant et impartial, établi par la loi, qui décidera (...) du bien-fondé de toute accusation en matière pénale dirigée contre elle.
»
18.
Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.
19.
La Cour constate que les griefs ne sont pas manifestement mal fondés au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève en outre qu’ils ne se heurtent à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de les déclarer recevables.
A.
Sur l’indépendance et l’impartialité du tribunal de l’état-major
20.
La Cour rappelle qu’elle a déjà traité d’affaires soulevant des questions semblables à celles du cas d’espèce et dans lesquelles elle a conclu à la violation de l’article
6
§
1 de la Convention (
Ergin (n
o
6)
,
précité, § 54
;
Onaran c. Turquie
, n
o
65344/01, §§
18-19, 5
juin 2007
;
Düzgören c.
Turquie
, n
o
56827/00, §§
20-22, 9
novembre 2006
;
Özel et autres c.
Turquie
, n
o
37626/02, §§ 28-30, 31
janvier 2008).
21.
Elle considère dans le cas présent que le Gouvernement n’a fourni aucun fait ni argument pouvant mener à une conclusion différente. Elle estime qu’il est compréhensible que le requérant, un civil, qui n’avait pas d’obligation de loyauté envers l’armée
et qui répondait devant un tribunal composé exclusivement de militaires d’infractions relatives au service militaire, ait redouté de comparaître devant des juges appartenant à l’armée. De ce fait, l’intéressé pouvait légitimement craindre que le tribunal de l’état-major se laissât indûment guider par des considérations étrangères à la nature de la cause. On peut donc considérer que les doutes nourris par le requérant quant à l’indépendance et à l’impartialité de cette juridiction étaient objectivement justifiés
(
Ergin
(n
o
6)
,
précité, §
54
;
Özel et autres, précité,
§
29).
22.
Partant, la Cour conclut qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention.
B.
Sur l’équité de la procédure pénale
23.
Le requérant dénonce l’iniquité de la procédure pénale à la suite de laquelle il a été condamné à une peine de prison. Dans ce contexte, il se plaint du refus du tribunal de l’état-major d’auditonner un témoin principal et de l’absence de réponse de la Cour de cassation militaire aux moyens de pourvoi qu’il avait soutenus.
24.
La Cour rappelle avoir déjà jugé dans des affaires similaires qu’un tribunal dont le manque d’indépendance et d’impartialité a été établi ne peut, en toute hypothèse, garantir un procès équitable aux personnes soumises à sa juridiction.
25.
Eu égard au constat de violation du droit du requérant à voir sa cause entendue par un tribunal indépendant et impartial auquel elle est parvenue, la Cour estime qu’il n’y a pas lieu d’examiner séparément ces griefs (voir, entre autres,
Çıraklar
c. Turquie
, arrêt du 28 octobre 1998,
Recueil
1998
‑
VII, p.
3074, §§ 44-45).
II.
26.
Le requérant allègue la violation de l’article 7 de la Convention en raison de sa condamnation aggravée du délit prévu à l’article 81 du code pénal militaire, au mépris des conclusions de l’expert commis d’office. En outre, sans invoquer une disposition spécifique de la Convention, il estime que le principe d’égalité devant la loi n’a pas été respecté dans son cas en raison de l’exclusion de l’article 81 du code pénal militaire du champ d’application de la loi n
o
4616, dite d’amnistie. Il estime enfin avoir fait l’objet d’une condamnation malgré la disposition explicite de la loi n
o
4459, exemptant de toute poursuite judiciaire les personnes admises à son bénéfice.
27.Eu égard au constat de violation auquel elle est parvenue pour l’article 6 § 1 de la Convention (paragraphe 22 ci-dessus), la Cour estime avoir examiné la question juridique principale posée par la présente requête. Compte tenu de l’ensemble des faits de la cause et des arguments des parties, elle considère qu’il ne s’impose plus de statuer séparément sur les autres griefs invoqués.
III.
SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION
28.
Aux termes de l
’
article 41 de la Convention,
«
Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable.
»
A.
Dommage
29.
Le requérant réclame 100
000 euros (EUR) pour préjudice matériel et 100
000 EUR pour dommage moral.
30.
Le Gouvernement conteste ces prétentions.
31.
En ce qui concerne le préjudice matériel allégué, la Cour ne saurait spéculer sur le résultat auquel la procédure en cause aurait abouti si elle avait répondu aux exigences de l’article
6 §
1 de la Convention. Dès lors, il n’y a pas lieu d’accorder au requérant une indemnité à ce titre
(
Findlay c.
Royaume-Uni
, arrêt du 25 février 1997,
Recueil
1997-I, p. 284, §
85
;
Kartal et Kızıldağ c. Turquie
, n
o
59641/00, §
67, 8 avril 2008).
32.
Pour ce qui est du préjudice moral allégué, la Cour estime que, dans les circonstances de l’espèce, le constat de violation fournit en soi au requérant une réparation équitable suffisante (
Çıraklar
, précité, § 49).
33.
Enfin, pour la Cour, lorsqu’un particulier a été condamné par un tribunal qui ne remplissait pas les conditions d’indépendance et d’impartialité exigées par la Convention, un nouveau procès ou une réouverture de la procédure, à la demande de l’intéressé, représente en principe un moyen approprié de redresser la violation constatée (
Kartal et Kızıldağ
,
précité, §
69
;
Özel et autres
,
précité, §
35
;
Ergin
, précité, § 61).
B.
Frais et dépens
34.
Le requérant demande également 25
000 EUR pour les frais et dépens exposés devant la Cour. Il présente une convention d’honoraires signée sous seing privé avec son avocat pour un montant de 15
000 EUR couvrant les frais de traduction et honoraires. Il ne présente aucune autre pièce justificative.
35.
Le Gouvernement conteste ces prétentions.
36.
Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce, compte tenu des éléments en sa possession et des critères susmentionnés, la Cour juge raisonnable d’allouer 1
000 EUR à ce titre.
C.
Intérêts moratoires
37.
La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.
1.
Déclare
, à l’unanimité, les griefs tirés de l’article 6 § 1 recevables
;
2.
Dit
, à l’unanimité, qu’il y a eu violation de l’article 6 § 1 de la Convention en raison du manque d’indépendance et d’impartialité du tribunal de l’état-major ;
3.
Dit
, à l’unanimité, qu’il n’y a pas lieu d’examiner le restant des griefs ;
4.
Dit
, par 5 voix contre 2, que le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante pour le dommage moral subi par le requérant
;
5.
Dit
, à l’unanimité,
a)
que l’Etat défendeur doit verser au requérant, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article
44
§
2 de la Convention, 1
000 EUR (mille euros), pour frais et dépens, à convertir en nouvelles livres turques au taux applicable à la date du règlement, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt
par le requérant ;
b)
qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ce montant sera à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage
;
6.
Rejette,
par 5 voix contre 2 la demande de satisfaction équitable pour le surplus.
Fait en français, puis communiqué par écrit le
13 novembre 2008, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.
Santiago Quesada
Josep Casadevall
Greffier
Président
Au présent arrêt se trouve joint, conformément aux articles 45 § 2 de la Convention et 74 § 2 du règlement, l’exposé des opinions en partie dissidentes des juges I. Ziemele et A. Power.
S.Q.
(Traduction)
1.
Je souscris pleinement aux conclusions de la Cour quant à la violation de l’article 6 § 1 de la Convention.
2.
En revanche, je ne peux adhérer ni au raisonnement de la Cour développé au paragraphe 32 de l’arrêt ni à sa conclusion exposée au point 4 du dispositif, selon laquelle le constat de violation de la disposition susmentionnée constitue en soi une réponse appropriée aux demandes au titre du dommage moral.
3.
Certes, il existe une jurisprudence abondante dans laquelle la Cour a estimé que le prononcé d’un arrêt de violation constituait une satisfaction équitable suffisante. Toutefois, cette approche a déjà été critiquée par le passé. Par exemple, dans l’affaire
Aquilina c. Malte
([GC], n
o
‑
III), le juge Bonello a souligné dans son opinion dissidente que «
[l]a Convention attribue à la Cour deux fonctions distinctes
: premièrement, établir s’il y a eu violation d’un droit fondamental, et, deuxièmement, dans l’affirmative, accorder une «
satisfaction équitable
». Or la Cour a amalgamé les deux fonctions. (...) [Elle] manque ainsi tant à sa mission judiciaire qu’à son rôle pédagogique
». J’estime que nous devrions reconsidérer la critique exprimée par le juge Bonello. En effet, il n’est pas du tout évident que la simple constatation d’une violation assure la réparation intégrale d’un fait illicite, telle que requise par l’article 41 de la Convention et les principes généraux du droit international.
4.
Le constat d’une violation d’une disposition matérielle de la Convention n’est que le point de départ de l’application de l’article 41. Ce constat ne peut logiquement se substituer à la compétence de la Cour pour apprécier «
la forme et le montant de la réparation à octroyer
» (J. Crawford,
The International Law Commission’s Articles on State Responsibility, Introduction, Text and Commentaries
, Cambridge University Press, 2002, p.
201). La Commission de Droit international, dans son «
Projet d’articles sur la responsabilité des Etats
» explique que «
les principales conséquences juridiques découlant d’un fait internationalement illicite (...) consistent pour l’Etat responsable à y mettre fin et à réparer intégralement le préjudice causé par le fait en question
» (J. Crawford, p.
192). Comme l’a déclaré la Cour permanente de Justice internationale dans l’affaire relative à l’Usine de Chorzów, «
[l]a réparation est le complément indispensable d’un manquement à l’application d’une convention (...)
» (série A, n
o
17, p. 47, p.
21).
5.
En outre, il convient de rappeler que dans cette affaire, la CPJI a ainsi expliqué le but même de la réparation intégrale
: «
le principe essentiel (...)
est que la réparation doit autant que possible effacer toutes les conséquences de l’acte illicite et rétablir l’état qui aurait vraisemblablement existé si ledit acte n’avait pas été
commis
» (série A n
o
17, p. 47). Elle a donné en outre les précisions suivantes sur les modes de réparation
:
«
Restitution en nature, ou, si elle n’est pas possible, paiement d’une somme correspondant à la valeur qu’aurait la restitution en nature
; allocation, s’il y a lieu, de dommages-intérêts pour les pertes subies et qui ne seraient pas couvertes par la restitution en nature ou le paiement qui en prend la place; tels sont les principes desquels doit s’inspirer la détermination du montant de l’indemnité due à cause d’un fait contraire au droit international
»
Dans le même ordre d’idée, la Cour a déclaré dans l’affaire
Papamichalopoulos et autres c. Grèce
(arrêt du 31 octobre 1995, série A n
o
330-B (article 50))
:
34.
(...) Il s’ensuit qu’un arrêt constatant une violation entraîne pour l’Etat défendeur l’obligation juridique au regard de la Convention de mettre un terme à la violation et d’en effacer les conséquences de manière à rétablir autant que faire se peut la situation antérieure à celle-ci.
(...) Si la nature de la violation permet une
restitutio in integrum
, il incombe à l’État défendeur de la réaliser, la Cour n’ayant ni la compétence ni la possibilité pratique de l’accomplir elle-même. Si, en revanche, le droit national ne permet pas ou ne permet qu’imparfaitement d’effacer les conséquences de la violation, l’article [41] habilite la Cour à accorder, s’il y a lieu, à la partie lésée la satisfaction qui lui semble appropriée.
»
6.
A mon sens, la Cour doit se prononcer sur le préjudice moral lorsque le requérant a soulevé la question. On ne saurait tirer de l’article 41 ou des principes du droit international que la constatation d’une violation d’un droit garanti par la Convention la dispense d’une décision sur la réparation intégrale. Au contraire, le principe est que la réparation intégrale pour un acte contraire à la Convention doit être assurée, en particulier dans les cas où le droit national ne permet pas, ou ne permet qu’imparfaitement, de redresser la violation.
(Traduction
)
1.
Lorsque des allégations de violation des exigences d’indépendance et d’impartialité de l’article 6 § 1 sont en jeu, deux aspects de la pratique de la Cour viennent au premier plan. Premièrement, pour autant que l’article 41 est concerné, la Cour a fréquemment dit que le constat de violation constitue en soi une satisfaction équitable suffisante pour tout dommage moral éventuellement subi (
Findlay c. Royaume-Uni
, 25 février 1997, §
88,
Recueil des arrêts et décisions
1997
‑
I
;
Çiraklar c. Turquie
, 28
octobre
1998, §
49,
Recueil
1998
‑
VII). Deuxièmement, dans le cadre de l’article 46, la Cour a eu tendance à dire qu’en principe le redressement le plus approprié consiste à accorder à un requérant un nouveau procès ou une réouverture de la procédure, à sa demande (
Öcalan c. Turquie
[GC], n
o
‑
IV, et
Gençel c. Turquie
, n
o
53431/99, §
27, 23 octobre 2003). En l’espèce, la majorité a continué dans cette voie. Pour les raisons qui sont exposées ci-dessous, je ne souscris pas à la décision qu’elle a prise de ne pas octroyer de réparation pécuniaire au titre de la satisfaction équitable à raison du dommage moral subi par le requérant. Il est également difficile de comprendre comment le «
redressement approprié
» indiqué par la majorité peut être concrètement mis en œuvre dans la présente affaire.
2.
L’article 41 de la Convention prescrit à la Cour d’allouer une satisfaction équitable à la partie lésée dans des circonstances très précises
: il faut qu’elle ait constaté une violation de la Convention et que le droit interne de l’Etat défendeur ne permette qu’imparfaitement de redresser la situation. Lorsque ces deux conditions sont remplies, «
la Cour
accorde
, s’il y a lieu, (...) une satisfaction équitable
» (soulignement ajouté). Le fait que le verbe accorder soit conjugué au présent de l’indicatif dénote une intention de garantir des droits qui ne soient pas simplement théoriques ou illusoires, mais pratiques et effectifs (en anglais, l’emploi de l’auxiliaire «
shall
» indique une notion d’obligation). Quant à l’expression «
s’il y a lieu
», qui traduit une réserve, on peut dire qu’elle exprime l’idée qu’il existe ou non la nécessité de compenser une lacune du droit interne qui empêcherait un requérant d’obtenir une réparation pleine et entière.
3.
En l’espèce, la Cour a conclu à la violation de l’article 6 § 1. Elle a constaté que le requérant, un civil, avait été condamné par un tribunal militaire qui ne présentait pas l’indépendance et l’impartialité requises. Un tel traitement doit passer, quels que soient les critères à l’aune desquels on juge la situation, pour causer des souffrances, une angoisse, des craintes et une détresse importantes. Etre condamné à une peine d’emprisonnement à l’issue d’un tel traitement ne peut qu’augmenter les souffrances subies. Il
arrive fréquemment que la Cour alloue une réparation pécuniaire pour les souffrances causées par un retard indu dans la conduite de la procédure ou dans l’exécution de jugements définitifs. Il est difficile de comprendre pourquoi il faudrait adopter en l’espèce une autre démarche face aux souffrances subies par le requérant. Je partage le point de vue exprimé au paragraphe 2 de l’opinion en partie dissidente exprimée par la minorité dans l’arrêt
Kingsley c.
Royaume-Uni
n
o
‑
IV), où il est indiqué que
:
«
(...) la lecture de l’article 41 de la Convention qui – de mon point de vue – s’impose m’amène à soutenir qu’en règle générale le seul constat de violation ne peut pas constituer en soi une satisfaction équitable suffisante. Les requérants ont droit à quelque chose de plus qu’à une simple victoire morale ou à la satisfaction d’avoir participé à l’enrichissement de la jurisprudence de la Cour.
»
4.
Alors que la législation turque s’est améliorée pour ce qui est des dispositions régissant le jugement de civils par des tribunaux militaires (voir
Ergin c. Turquie (n
o
6)
, n
o
47533/99, §
‑
... (extraits)), il n’en demeure pas moins que le requérant a subi en l’espèce une grave violation d’un droit fondamental. Il apparaît qu’il n’existe en droit interne aucune disposition qui lui permettrait de recevoir une réparation à raison de la violation constatée. En outre, les circonstances de l’espèce sont telles que le requérant est apparemment privé
de facto
de la possibilité d’obtenir la réouverture de la procédure litigieuse
[1]
. La loi n
o
4793 du 23 janvier 2003 a modifié les dispositions du code de procédure pénale sur la réouverture des procédures. Apparemment, ces dispositions ne permettent pas la réouverture de la procédure pénale dans
cette
affaire dans la mesure où le code ne prévoit la réouverture des procédures qu’à l’égard des arrêts de la Cour qui sont devenues définitifs avant le 4 février 2003 ou des arrêts rendus pour des requêtes introduites devant la Cour après cette date. La présente requête ayant été introduite le 20 août 2001, le requérant ne peut selon le droit interne obtenir la réouverture de la procédure le concernant.
5.
Le requérant se trouve donc dans une situation où il a été jugé et condamné par un tribunal qui ne remplissait pas les conditions d’indépendance et d’impartialité. Il a été condamné par ce même tribunal à passer dix mois de sa vie en prison. La majorité considère que, pour ce qui est des souffrances qu’il a indubitablement dû endurer, le constat de violation fournit une réparation suffisante. Or en droit interne, il ne peut apparemment obtenir ni une réparation ni la réouverture de la procédure litigieuse. Les conditions posées à l’article 41 étant remplies, la Cour doit accorder une satisfaction équitable ainsi que la Convention le prescrit. Le
requérant a droit à quelque chose de plus qu’à une «
simple victoire morale
».
[1]
Les dispositions pertinentes du droit turc (et leurs effets qui y sont indiqués) sont énoncés dans l’ordre du jour annoté et les décisions relatifs à la 1035
e
réunion des délégués des ministres qui s’est tenue les 17 et 18 septembre 2008 [CM/Del/OJ/DH(2008)1035 Rubrique 4.3 Public].