ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5840/2010

Prin acțiunea formulată la data de 4 iulie 2002, G.E. și F.M.N., au solicitat instanței - în contradictoriu cu Municipiul București, prin primar general, P.T., P.C., P.Ș.V. și Prefectura județului Ilfov - ca prin hotărârea ce se va pronunța, să constate că imobilul din București, str. Erou Iancu Nicolae nr. 50, Sector 1, teren în suprafață de 4872 m.p., a fost preluat în mod abuziv de către stat, fără titlu, singurii proprietari ai acestuia fiind reclamanții. Ulterior, precizându-și acțiunea, reclamanții au mai solicitat totodată, să se constate nulitatea absolută a Ordinului nr. 1930 din 17 decembrie 2002 emis de Prefectura Județului Ilfov, prin care s-a constituit dreptul de proprietate privată pentru terenul în litigiu, în favoarea numiților P.T., P.C.

și P.Ș.V. și obligarea pârâților de a le lăsa în deplină proprietate și posesie imobilul. La data de 3 octombrie 2002, reclamanții și-au restrâns obiectul acțiunii, la terenul în suprafață de 4072 m.p., situat în București, str. Erou Iancu Nicolae nr. 50, Sector 1. Pe parcursul soluționării acestei acțiuni, la data de 11 mai 2004, reclamanții au mai formulat o nouă cerere, înregistrată la Tribunalul București, secția a IV-a civilă, ulterior precizată, prin care au reiterat cererile formulate în prima acțiune, invocând aceleași argumente de fapt, iar în drept, făcând trimitere la dispozițiile art. 480, 481 C. civ., Legea nr. 18/1991, modificată, art. 48 pct. 1 și 4 C. civ., și art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997.

Prin încheierea din data de 9 noiembrie 2004, Tribunalul București, a făcut aplicațiunea art. 164 C. proc. civ. și a dispus conexarea ambelor dosare, în care au fost formulate cererile arătate mai sus, iar prin încheierea dată la data de 23 noiembrie 2004, a unit cu fondul excepțiile inadmisibilității acțiunii, lipsei de interes a reclamanților privind constatarea nulității absolute a Ordinului Prefectului județului Ilfov nr. 1930/2002 și lipsei calității procesuale active a reclamanților, respingând ca neîntemeiate celelalte excepții invocate. Ulterior, prin încheierea din data de 22 martie 2005, a fost unită cu fondul și excepția prematurității acțiunii, invocată de pârâtul Municipiul București, prin primar general.

Prin Sentința nr. 1336 din 24 octombrie 2006, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins ca neîntemeiate excepțiile inadmisibilității acțiunii, lipsei de interes asupra capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a Ordinului Prefectului județului Ilfov nr. 1930/2002, lipsei calității procesuale active a reclamanților și a prematurității acțiunii. A admis în parte cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanți, în contradictoriu cu pârâții P.T., P.C., P.Ș.V. și Prefectura județului Ilfov. A constatat nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în Voluntari, str. Erou Iancu Nicolae nr. 50, județul Ilfov, compus din teren în suprafață de 4056 m.p.

A constatat nulitatea absolută parțială a Ordinului Prefectului județului Ilfov nr. 1930 din 17 decembrie 2002, cu privire la suprafața de 4034 m.p. din terenul în litigiu. I-a obligat pe pârâții persoane fizice, să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 4056 m.p., situat în Voluntari, Șos. Erou Iancu Nicolae nr. 50, județul Ilfov, identificat prin punctele 1 - 2 - 3 - 8 - 1 și 7 - 4 - 5 - 6 - 7 din schița anexă la raportul de expertiză topografică efectuat în cauză. A respins totodată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin primar general, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Prin Decizia nr. 727 A din 13 octombrie 2008, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul declarat în cauză de pârâții persoane fizice și ca lipsită de interes, cererea de aderare la apel, formulată de reclamanți. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin Decizia nr. 9394 din 17 noiembrie 2009, a admis recursurile declarate de pârâții P.C. și P.Ș.V., a casat decizia curții de apel și, în parte, sentința tribunalului, în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamanții G.E. și F.M.N. ca neîntemeiată, menținând celelalte dispoziții ale sentinței privitoare la excepțiile soluționate.

Pentru a decide astfel, instanța de recurs a reținut, în esență că, în cauza de față, interpretând coordonat clauzele contractului în discuție, fără a le separa de contextul în care se încadrează, rezultă fără echivoc voința reală a părților de a vinde și respectiv de a cumpăra, atât construcția cât și întregul teren, aferent acesteia, în suprafață totală de 4872 m.p. Ca atare, dând prioritate voinței reale a părților, ce rezultă fără echivoc din actul astfel interpretat, instanțele trebuiau să rețină intenția comună de a se înstrăina întreaga suprafață de 4872 m.p. aferentă casei de locuit, așa cum aceasta este individualizată în actele de proprietate.

Această operațiune atrage după sine și calificarea actului astfel perfectat, care sub aspectul realizării acordului de voință al părților, plății prețului și predării bunului este un veritabil contract de vânzare-cumpărare iar nu un antecontract, ce are valoarea juridică a unei promisiuni, cu caracter sinalagmatic, de a încheia în viitor un anumit act. Întreaga construcție juridică creată prin contractul analizat, instituie de fapt ipoteza vizată prin dispozițiile art. 1107 C. civ., atunci când creditorul, primind plata de la o altă persoană, dă acestei persoane drepturile, acțiunile, privilegiile sau ipotecile sale, în contra debitorului.

Este o subrogație convențională, ce dă dreptul vânzătorului (în speță creditor al obligației de restituire a terenului preluat abuziv, obligație ce incumbă statului) să-l subroge pe cumpărător (terț solvens, în mai sus enunțatul raport juridic) în toate drepturile și acțiunile pe care le are împotriva debitorului său, înainte de plată sau concomitent cu plata. Chiar dacă nu este denumită ca atare în act, operațiunea juridică mai sus amintită transpare, fără echivoc, din clauzele contractului și l-a eliberat pe fostul proprietar de a efectua demersurile necesare reîntregirii bunului ce a făcut obiectul convenției. Această interpretare, oferă o altă perspectivă împrejurării că, ulterior înscrisului analizat, autorii părților nu au putut întocmi actul autentic decât pentru o parte din terenul supus înstrăinării, respectiv pentru 800 m.p., cât s-a autorizat, conform legislației în vigoare la acea dată.

Confirmarea dreptului de proprietate al autorilor pârâților asupra suprafeței, de 4872 m.p., a venit însă odată cu pronunțarea Sentinței nr. 140 din 17 ianuarie 1996 a Judecătoriei Sectorului Agricol Ilfov, intrată în puterea lucrului judecat, prin care, admițându-se acțiunea formulată de P.T., P.C. și P.Ș.V., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul local al Comunei Voluntari, s-a constatat că aceștia sunt proprietarii întregii suprafețe aferentă casei de locuit din comuna Voluntari, Sectorul Agricol Ilfov. Nu în ultimul rând, este util a se reține, în vederea adoptării unei soluții judicioase în cauză, că autorii pârâților și ulterior aceștia din urmă, au stăpânit terenul în litigiu neîntrerupt, din momentul încheierii actului întocmit la 5 septembrie 1966, neexistând nici la acea dată și nici ulterior o identificare, în planul cadastral, a suprafeței de 800 m.p.

ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat, în anul 1967, în formă autentică. Această împrejurare este confirmată și prin declarația autentificată la 18 iunie 2009, dată de numita P.R. probă încuviințată de instanță, în acord cu dispozițiile art. 305 C. proc. civ., din care rezultă că autorii pârâților au stăpânit, potrivit convenției, întreaga suprafață de 4872 m.p. „ca deplini proprietari”, niciodată după încheierea actului din septembrie 1966, vânzătorul G.N. - care se afla în relații de prietenie cu autorii pârâților și îi vizita adesea - nemai invocând vreun drept asupra construcției și terenului aferent, în integralitatea acestuia.

Așa fiind, Ordinul Prefectului județului Ilfov nr. 1930 din 17 decembrie 2002, a cărui anulare s-a solicitat prin cel de-al 2-lea petit al cererii introductive, nu a făcut decât să consacre o situație juridică pe deplin stabilită, înainte de emiterea acestuia, urmare rămânerii irevocabile a unei hotărâri judecătorești prin care pârâților li se recunoștea proprietatea asupra terenului în litigiu, drept de proprietate care - de asemenea, anterior emiterii actului administrativ - fusese înscris în cartea funciară, înscriere opozabilă terților, în acord cu prevederile art. 27 alin. (1) din Legea nr. 7/1996.

Ca atare, reținând că acordul real al voinței părților semnatare ale convenției din 5 septembrie 1966, a purtat asupra întregii suprafețe de 4872 m.p., în care este inclus și terenul în litigiu, concluzia ce se impune, în considerarea argumentelor reținute, este aceea că nu se mai poate opera o comparare a titlurilor aparținând autorilor pârâților și respectiv autorului reclamanților, în condițiile în care bunul a ieșit din patrimoniul acestuia, urmare propriei manifestări de voință. Cât privește cererea de aderare la apel, formulată de intimații reclamanți s-a constatat, în acord cu dispozițiile art. 293 alin. 1 C. proc. civ., că aceasta a rămas fără efecte. Împotriva acestei din urmă hotărâri, au formulat cereri de revizuire F.M.N.

și G.E., în baza dispozițiilor art. 322 pct. 2 și 5 C. proc. civ., solicitând schimbarea în tot a deciziei atacate, rejudecarea recursurilor, respingerea acestora și menținerea, ca temeinice și legale, a hotărârilor pronunțate anterior de Tribunalul București și respectiv, Curtea de Apel București. Față de dispozițiile art. 322 pct. 2 C. proc. civ., revizuenții au susținut că hotărârea supusă revizuirii a nesocotit principiile procedurale fundamentale ale acțiunii civile, respectiv aflarea adevărului și disponibilitatea procesuală, pronunțându-se atât extra petita, cât și minus petita. Astfel, depășind cadrul procesual cu care a fost investită, instanța de recurs și-a motivat soluția dată făcând trimitere la instituția subrogației reale cu titlu particular și la subrogația convențională.

Totodată, instanța de recurs s-a pronunțat exclusiv pe apărări pe care intimații-pârâți nu le-au invocat niciodată pe parcursul cauzei și a schimbat obiectul acțiunii introductive, pe care a respins-o pe o situație de fapt și de drept ce nu a fost niciodată pusă în discuție de intimați în fazele procesuale precedente. Deși nu a fost investită de către intimați cu o cerere reconvențională privind confirmarea valabilității antecontractului de vânzare-cumpărare din 5 septembrie 2966, instanța de recurs a schimbat nu numai obiectul cauzei, dar și natura reală a înscrisurilor autentice emanate de părți. Ca urmare, instanța de recurs, în operațiunea de evocare a fondului, s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut (apărările noi ale intimaților în recurs) și nu s-a pronunțat asupra cererilor formulate prin acțiunea principală.

De asemenea, instanța de recurs, încălcând principiul disponibilității, a omis a se pronunța asupra pretențiilor reclamanților, ce compun obiectul cererii principale (nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu și nulitatea Ordinului Prefectului nr. 1330/2002, din perspectiva dispozițiilor art. III din Legea nr. 169/1997, raportat la art. 23 și 24 din Legea nr. 18/1991) și a încălcat dispozițiile art. 129 alin. (5) și (6) C. proc. civ. Potrivit dispozițiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ., revizuenții s-au prevalat, în susținerea cererii de revizuire, de înscrisuri noi, respectiv cererea de înscriere în C.A.P. a terenului în litigiu (nr. 688 din 15 mai 1962) și Extrasul din Registrul de Evidență cereri 58,47 C.A.P.

Ștefăneștii de Jos, Ilfov. Aceste acte nu au fost niciodată depuse la nivelul instanței anterioare și nu făcut obiectul cercetării judecătorești. Primăria Voluntari, cu rea-credință și sfidând legea și drepturile persoanelor real îndreptățite la reparații în regim de fond funciar, a refuzat a comunica situația juridică reală a terenului în litigiu. Adresele repetate făcute de instanță și de revizuenți Primăriei Voluntari, cu referire expresă la natura juridică și la modul de preluare de către stat a imobilului în litigiu, demonstrează reaua-credință și refuzul părții potrivnice de a depune cele două înscrisuri. Autoritățile, părți în prezenta cauză, au refuzat, fie expres, fie prin omisiune, a da curs relațiilor solicitate, fapt ce confirmă imposibilitatea prezentării celor două acte.

Lipsa celor două înscrisuri a alterat în mod grav procesul de stabilire a adevărului de către instanța de judecată. Acestea au un caracter determinant și, dacă ar fi fost cunoscute de instanța de recurs, soluția pronunțată ar fi fost în mod sigur alta, întrucât prin conținutul lor probează o realitate imposibil de contestat, aceea că G.N. nu putea vinde ceea ce nu avea în deplină proprietate și, cel mult, să promită că, în viitor, în măsura în care își va clarifica drepturile, va putea să vândă și restul până la 4872 m.p. Prin întâmpinările formulate, intimații au invocat excepția tardivității formulării motivelor de revizuire, întrucât a fost depășit termenul prevăzut de lege, față de dispozițiile art. 324 alin. (1) pct. 4 și art. 103 alin. (1) C. proc.

civ. Această excepție este nefondată, urmând a fi respinsă pentru următoarele considerente: Cererile de revizuire au fost formulate și depuse de cei doi revizuenți, la data de 15 decembrie 2009 (conform vizei de primire de la registratura Înaltei Curți), așadar cu respectarea termenului de o lună prevăzut de art. 324 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., pentru cazul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 2 C. proc. civ., hotărârea instanței de recurs fiind pronunțată la data de 17 noiembrie 2009. De asemenea, față de dispozițiile art. 132 raportat la art. 326 C. proc. civ., dar și față de art. 322 pct. 2 C. proc. civ., nu se poate reține că motivele cererii de revizuire au fost depuse tardiv.

La momentul declarării căii extraordinare de atac, revizuenții, nefiind în posesia deciziei instanței de recurs și necunoscând motivarea acesteia, nu puteau să-și motiveze cererea de revizuire cu referire la condițiile prevăzute de motivul de revizuire întemeiat pe art. 322 pct. 2 C. proc. civ. Și în raport de dispozițiile art. 324 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., ce prevede termenul de revizuire pentru cazul prevăzut de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., ambele cereri de revizuire sunt formulate și motivate în termenul legal. Astfel, depunând evidența poștală prin care Primăria Voluntari a comunicat revizuenților înscrisurile invocate de aceștia în susținerea cazului de revizuire întemeiat pe art. 322 pct. 5 C. proc.

civ., s-a făcut dovada că motivarea cererilor de revizuire nu s-a depus tardiv, având în vedere momentul la care au fost descoperite de către revizuenți, înscrisurile în discuție, dar și dispozițiile art. 132 raportat la art. 326 C. proc. civ. Analizând cererile de revizuire, Înalta Curte constată că acestea sunt inadmisibile, urmând a fi respinse pentru considerentele ce succed: Revizuirea, fiind o cale extraordinară de atac, dispozițiile legale care o reglementează sunt de strictă interpretare, așa încât exercitarea ei nu poate avea loc decât în cazurile și în condițiile expres prevăzute de lege. Potrivit dispozițiilor art. 322 pct. 2 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri date de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut.

Cele trei ipoteze prevăzute de acest text de lege sunt expresia aplicării principiului disponibilității în procesul civil și vizează inadvertențele dintre obiectul pricinii deduse judecății (pretențiile concrete formulate de reclamant în cererea de chemare în judecată, precum și acele cereri ale părților care determină cadrul litigiului) și ceea ce instanța a hotărât. Ceea ce caracterizează aceste cereri care au fixat cadrul litigiului, față de toate celelalte ce pot fi formulate de părți în proces, constă în aceea că, prin pronunțarea asupra lor, instanța poate pune capăt litigiului, statuând, prin admitere sau respingere, în dispozitivul hotărârii. Or, în cauza de față, instanța de recurs a admis recursurile declarate de pârâții P.C.

și P.Ș.V., a casat decizia curții de apel și, în parte, sentința tribunalului și a respins acțiunea formulată de reclamanții G.E. și F.M.N. ca neîntemeiată. Din soluția pronunțată rezultă fără echivoc că instanța s-a pronunțat asupra cererii de chemare în judecată (cu care a fost investită) în întregul său și nu se poate susține că aceasta s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau că nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, ori că a dat mai mult decât s-a cerut. Prin criticile formulate, revizuenții își exprimă nemulțumirea față de considerentele hotărârii atacate și de probele administrate în cauză, promovând un adevărat recurs la recurs, ceea ce nu poate face însă obiect de analiză în cadrul căii extraordinare de atac a revizuirii, prin prisma motivului prevăzut de art. 322 pct. 2 C. proc.

civ., ce are în vedere pronunțarea instanței ultra, extra sau minus petita în raport de pretențiile deduse judecății, care alcătuiesc fondul cauzei. Potrivit dispozițiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri date de o instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după darea hotărârii, s-au descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților. În acest cadru, se pune problema unei noi judecăți pe temeiul unor elemente noi (înscrisurile doveditoare), ce nu au format obiectul judecății finalizate cu pronunțarea hotărârii a cărei revizuire se cere.

În sensul textului legal enunțat, poate fi invocat ca act nou pentru revizuirea hotărârii numai un înscris care a existat la data când s-a pronunțat hotărârea a cărei revizuire se cere și pe care partea nu l-a putut prezenta instanței pentru că a fost reținut de partea adversă ori dintr-o împrejurare de forță majoră. Admisibilitatea cererii de revizuire este condiționată nu numai de descoperirea ulterior judecății a unor acte noi, dar și de imposibilitatea înfățișării lor în instanță datorită unor împrejurări mai presus de voința părții. Ca urmare, simplul fapt că partea a descoperit ulterior anumite înscrisuri probatorii, fără a dovedi că o împrejurare mai presus de voința sa a împiedicat-o să le procure în timpul procesului, nu este de natură să justifice admiterea cererii de revizuire.

În speță, referitor la înscrisurile invocate, revizuenții nu au făcut dovada unei împrejurări de forță majoră care să-i fi împiedicat să și le procure în timpul judecării procesului, de la instituția care le-a deținut, care este un terț, înscrisurile în discuție nefiind deținute de partea adversă (pârâții din cauză). Pe de altă parte, în sensul art. 322 pct. 5 C. proc. civ., pentru ca înscrisurile ce se prezintă în cererea de revizuire să fie înscrisuri doveditoare, este necesar ca ele, dacă ar fi fost cunoscute de instanță cu ocazia judecării pricinii, să fi putut duce la altă soluție decât cea adoptată. Această condiție nu este îndeplinită în cazul de față, deoarece înscrisurile invocate nu atestă o altă situație de fapt decât aceea cuprinsă în acte anterioare ce au fost analizate cu ocazia judecării în fond.

Aspectul pe care revizuenții tind a-l dovedi (înscrierea în C.A.P. a terenului în litigiu de către Georgescu Maria) nu a fost niciodată contestat, a fost analizat de către instanțele de fond și apel și a fost stabilit și reținut de către instanța de recurs prin hotărârea atacată. Așadar, înscrisurile prezentate nu sunt noi și determinante în sensul motivului de revizuire analizat, neputând duce la o altă soluție în cauză. Întemeindu-și cererea de revizuire pe aceste acte, revizuenții solicită de fapt o rejudecare a recursurilor în baza acelorași probe, existente deja la dosar și care au fost avute în vedere la pronunțarea soluției, situație inadmisibilă, care ar duce la încălcarea puterii de lucru judecat a hotărârii instanței de recurs.

Față de cele ce preced, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 322 pct. 2 și 5 C. proc. civ., cererile de revizuire urmând a fi respinse ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția tardivității cererilor de revizuire, invocată de intimații P.C. și P.Ș.V., ca nefondată. Respinge ca inadmisibile cererile de revizuire formulate de revizuenții F.M.N. și G.E. împotriva Deciziei nr. 9394 din 17 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 noiembrie 2010. Procesat de GGC - DG