ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5840/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5840/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Prin acțiunea

formulată la data de 4 iulie 2002, G.E. și F.M.N., au solicitat instanței - în

contradictoriu cu Municipiul București, prin primar general, P.T., P.C., P.Ș.V.

și Prefectura județului Ilfov - ca prin hotărârea ce se va pronunța, să

constate că imobilul din București, str. Erou Iancu Nicolae nr. 50, Sector 1,

teren în suprafață de 4872 m.p., a fost preluat în mod abuziv de către stat,

fără titlu, singurii proprietari ai acestuia fiind reclamanții.

Ulterior,

precizându-și acțiunea, reclamanții au mai solicitat totodată, să se constate

nulitatea absolută a Ordinului nr. 1930 din 17 decembrie 2002 emis de

Prefectura Județului Ilfov, prin care s-a constituit dreptul de proprietate

privată pentru terenul în litigiu, în favoarea numiților P.T., P.C. și P.Ș.V.

și obligarea pârâților de a le lăsa în deplină proprietate și posesie imobilul.

La data de 3

octombrie 2002, reclamanții și-au restrâns obiectul acțiunii, la terenul în

suprafață de 4072 m.p., situat în București, str. Erou Iancu Nicolae nr. 50,

Sector 1.

Pe parcursul

soluționării acestei acțiuni, la data de 11 mai 2004, reclamanții au mai

formulat o nouă cerere, înregistrată la Tribunalul București, secția a IV-a

civilă, ulterior precizată, prin care au reiterat cererile formulate în prima

acțiune, invocând aceleași argumente de fapt, iar în drept, făcând trimitere la

dispozițiile art. 480, 481 C. civ., Legea nr. 18/1991, modificată, art. 48 pct.

1 și 4 C. civ., și art. 15 lit. r) din Legea nr. 146/1997.

Prin încheierea din

data de 9 noiembrie 2004, Tribunalul București, a făcut aplicațiunea art. 164

C. proc. civ. și a dispus conexarea ambelor dosare, în care au fost formulate

cererile arătate mai sus, iar prin încheierea dată la data de 23 noiembrie

2004, a unit cu fondul excepțiile inadmisibilității acțiunii, lipsei de interes

a reclamanților privind constatarea nulității absolute a Ordinului Prefectului

județului Ilfov nr. 1930/2002 și lipsei calității procesuale active a

reclamanților, respingând ca neîntemeiate celelalte excepții invocate.

Ulterior, prin

încheierea din data de 22 martie 2005, a fost unită cu fondul și excepția

prematurității acțiunii, invocată de pârâtul Municipiul București, prin primar

general.

Prin Sentința nr.

1336 din 24 octombrie 2006, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a

respins ca neîntemeiate excepțiile inadmisibilității acțiunii, lipsei de

interes asupra capătului de cerere privind constatarea nulității absolute a

Ordinului Prefectului județului Ilfov nr. 1930/2002, lipsei calității

procesuale active a reclamanților și a prematurității acțiunii.

A admis în parte

cererea de chemare în judecată, formulată de reclamanți, în contradictoriu cu

pârâții P.T., P.C., P.Ș.V. și Prefectura județului Ilfov.

A constatat

nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în Voluntari, str.

Erou Iancu Nicolae nr. 50, județul Ilfov, compus din teren în suprafață de 4056

m.p.

A constatat nulitatea

absolută parțială a Ordinului Prefectului județului Ilfov nr. 1930 din 17

decembrie 2002, cu privire la suprafața de 4034 m.p. din terenul în litigiu.

I-a obligat pe

pârâții persoane fizice, să lase reclamanților în deplină proprietate și

posesie terenul în suprafață de 4056 m.p., situat în Voluntari, Șos. Erou Iancu

Nicolae nr. 50, județul Ilfov, identificat prin punctele 1 - 2 - 3 - 8 - 1 și 7

- 4 - 5 - 6 - 7 din schița anexă la raportul de expertiză topografică efectuat

în cauză.

A respins totodată,

cererea de chemare în judecată formulată de reclamanți în contradictoriu cu

pârâtul Municipiul București prin primar general, ca fiind introdusă împotriva

unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

Prin Decizia nr. 727

A din 13 octombrie 2008, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a respins ca nefondat apelul declarat în

cauză de pârâții persoane fizice și ca lipsită de interes, cererea de aderare

la apel, formulată de reclamanți.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin Decizia

nr. 9394 din 17 noiembrie 2009, a admis recursurile declarate de pârâții P.C.

și P.Ș.V., a casat decizia curții de apel și, în parte, sentința tribunalului,

în sensul că a respins acțiunea formulată de reclamanții G.E. și F.M.N. ca

neîntemeiată, menținând celelalte dispoziții ale sentinței privitoare la

excepțiile soluționate.

Pentru a decide

astfel, instanța de recurs a reținut, în esență că, în cauza de față,

interpretând coordonat clauzele contractului în discuție, fără a le separa de

contextul în care se încadrează, rezultă fără echivoc voința reală a părților

de a vinde și respectiv de a cumpăra, atât construcția cât și întregul teren,

aferent acesteia, în suprafață totală de 4872 m.p.

Ca atare, dând

prioritate voinței reale a părților, ce rezultă fără echivoc din actul astfel

interpretat, instanțele trebuiau să rețină intenția comună de a se înstrăina

întreaga suprafață de 4872 m.p. aferentă casei de locuit, așa cum aceasta este

individualizată în actele de proprietate.

Această operațiune

atrage după sine și calificarea actului astfel perfectat, care sub aspectul

realizării acordului de voință al părților, plății prețului și predării bunului

este un veritabil contract de vânzare-cumpărare iar nu un antecontract, ce are

valoarea juridică a unei promisiuni, cu caracter sinalagmatic, de a încheia în

viitor un anumit act.

Întreaga construcție

juridică creată prin contractul analizat, instituie de fapt ipoteza vizată prin

dispozițiile art. 1107 C. civ., atunci când creditorul, primind plata de la o

altă persoană, dă acestei persoane drepturile, acțiunile, privilegiile sau

ipotecile sale, în contra debitorului.

Este o subrogație

convențională, ce dă dreptul vânzătorului (în speță creditor al obligației de

restituire a terenului preluat abuziv, obligație ce incumbă statului) să-l

subroge pe cumpărător (terț solvens, în mai sus enunțatul raport juridic) în

toate drepturile și acțiunile pe care le are împotriva debitorului său, înainte

de plată sau concomitent cu plata.

Chiar dacă nu este

denumită ca atare în act, operațiunea juridică mai sus amintită transpare, fără

echivoc, din clauzele contractului și l-a eliberat pe fostul proprietar de a efectua

demersurile necesare reîntregirii bunului ce a făcut obiectul convenției.

Această interpretare,

oferă o altă perspectivă împrejurării că, ulterior înscrisului analizat,

autorii părților nu au putut întocmi actul autentic decât pentru o parte din

terenul supus înstrăinării, respectiv pentru 800 m.p., cât s-a autorizat,

conform legislației în vigoare la acea dată.

Confirmarea dreptului

de proprietate al autorilor pârâților asupra suprafeței, de 4872 m.p., a venit

însă odată cu pronunțarea Sentinței nr. 140 din 17 ianuarie 1996 a Judecătoriei

Sectorului Agricol Ilfov, intrată în puterea lucrului judecat, prin care,

admițându-se acțiunea formulată de P.T., P.C. și P.Ș.V., în contradictoriu cu

pârâtul Consiliul local al Comunei Voluntari, s-a constatat că aceștia sunt

proprietarii întregii suprafețe aferentă casei de locuit din comuna Voluntari,

Sectorul Agricol Ilfov.

Nu în ultimul rând,

este util a se reține, în vederea adoptării unei soluții judicioase în cauză,

că autorii pârâților și ulterior aceștia din urmă, au stăpânit terenul în

litigiu neîntrerupt, din momentul încheierii actului întocmit la 5 septembrie

1966, neexistând nici la acea dată și nici ulterior o identificare, în planul

cadastral, a suprafeței de 800 m.p. ce a făcut obiectul contractului de

vânzare-cumpărare încheiat, în anul 1967, în formă autentică.

Această împrejurare

este confirmată și prin declarația autentificată la 18 iunie 2009, dată de

numita P.R. probă încuviințată de instanță, în acord cu dispozițiile art. 305

C. proc. civ., din care rezultă că autorii pârâților au stăpânit, potrivit

convenției, întreaga suprafață de 4872 m.p. „ca deplini proprietari”, niciodată

după încheierea actului din septembrie 1966, vânzătorul G.N. - care se afla în

relații de prietenie cu autorii pârâților și îi vizita adesea - nemai invocând

vreun drept asupra construcției și terenului aferent, în integralitatea

acestuia.

Așa fiind, Ordinul

Prefectului județului Ilfov nr. 1930 din 17 decembrie 2002, a cărui anulare s-a

solicitat prin cel de-al 2-lea petit al cererii introductive, nu a făcut decât

să consacre o situație juridică pe deplin stabilită, înainte de emiterea

acestuia, urmare rămânerii irevocabile a unei hotărâri judecătorești prin care

pârâților li se recunoștea proprietatea asupra terenului în litigiu, drept de

proprietate care - de asemenea, anterior emiterii actului administrativ -

fusese înscris în cartea funciară, înscriere opozabilă terților, în acord cu

prevederile art. 27 alin. (1) din Legea nr. 7/1996.

Ca atare, reținând că

acordul real al voinței părților semnatare ale convenției din 5 septembrie

1966, a purtat asupra întregii suprafețe de 4872 m.p., în care este inclus și

terenul în litigiu, concluzia ce se impune, în considerarea argumentelor

reținute, este aceea că nu se mai poate opera o comparare a titlurilor

aparținând autorilor pârâților și respectiv autorului reclamanților, în

condițiile în care bunul a ieșit din patrimoniul acestuia, urmare propriei

manifestări de voință.

Cât privește cererea

de aderare la apel, formulată de intimații reclamanți s-a constatat, în acord

cu dispozițiile art. 293 alin. 1 C. proc. civ., că aceasta a rămas fără efecte.

Împotriva acestei din

urmă hotărâri, au formulat cereri de revizuire F.M.N. și G.E., în baza

dispozițiilor art. 322 pct. 2 și 5 C. proc. civ., solicitând schimbarea în tot

a deciziei atacate, rejudecarea recursurilor, respingerea acestora și

menținerea, ca temeinice și legale, a hotărârilor pronunțate anterior de

Tribunalul București și respectiv, Curtea de Apel București.

Față de dispozițiile

art. 322 pct. 2 C. proc. civ., revizuenții au susținut că hotărârea supusă

revizuirii a nesocotit principiile procedurale fundamentale ale acțiunii

civile, respectiv aflarea adevărului și disponibilitatea procesuală,

pronunțându-se atât extra petita, cât și minus petita.

Astfel, depășind

cadrul procesual cu care a fost investită, instanța de recurs și-a motivat

soluția dată făcând trimitere la instituția subrogației reale cu titlu

particular și la subrogația convențională. Totodată, instanța de recurs s-a

pronunțat exclusiv pe apărări pe care intimații-pârâți nu le-au invocat

niciodată pe parcursul cauzei și a schimbat obiectul acțiunii introductive, pe

care a respins-o pe o situație de fapt și de drept ce nu a fost niciodată pusă

în discuție de intimați în fazele procesuale precedente.

Deși nu a fost

investită de către intimați cu o cerere reconvențională privind confirmarea

valabilității antecontractului de vânzare-cumpărare din 5 septembrie 2966,

instanța de recurs a schimbat nu numai obiectul cauzei, dar și natura reală a

înscrisurilor autentice emanate de părți.

Ca urmare, instanța

de recurs, în operațiunea de evocare a fondului, s-a pronunțat asupra unor

lucruri care nu s-au cerut (apărările noi ale intimaților în recurs) și nu s-a

pronunțat asupra cererilor formulate prin acțiunea principală.

De asemenea, instanța

de recurs, încălcând principiul disponibilității, a omis a se pronunța asupra

pretențiilor reclamanților, ce compun obiectul cererii principale

(nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului în litigiu și nulitatea

Ordinului Prefectului nr. 1330/2002, din perspectiva dispozițiilor art. III din

Legea nr. 169/1997, raportat la art. 23 și 24 din Legea nr. 18/1991) și a

încălcat dispozițiile art. 129 alin. (5) și (6) C. proc. civ.

Potrivit

dispozițiilor art. 322 pct. 5 C. proc. civ., revizuenții s-au prevalat, în

susținerea cererii de revizuire, de înscrisuri noi, respectiv cererea de

înscriere în C.A.P. a terenului în litigiu (nr. 688 din 15 mai 1962) și

Extrasul din Registrul de Evidență cereri 58,47 C.A.P. Ștefăneștii de Jos,

Ilfov. Aceste acte nu au fost niciodată depuse la nivelul instanței anterioare

și nu făcut obiectul cercetării judecătorești.

Primăria Voluntari,

cu rea-credință și sfidând legea și drepturile persoanelor real îndreptățite la

reparații în regim de fond funciar, a refuzat a comunica situația juridică

reală a terenului în litigiu. Adresele repetate făcute de instanță și de

revizuenți Primăriei Voluntari, cu referire expresă la natura juridică și la

modul de preluare de către stat a imobilului în litigiu, demonstrează

reaua-credință și refuzul părții potrivnice de a depune cele două înscrisuri.

Autoritățile, părți în prezenta cauză, au refuzat, fie expres, fie prin

omisiune, a da curs relațiilor solicitate, fapt ce confirmă imposibilitatea

prezentării celor două acte.

Lipsa celor două

înscrisuri a alterat în mod grav procesul de stabilire a adevărului de către

instanța de judecată. Acestea au un caracter determinant și, dacă ar fi fost

cunoscute de instanța de recurs, soluția pronunțată ar fi fost în mod sigur

alta, întrucât prin conținutul lor probează o realitate imposibil de contestat,

aceea că G.N. nu putea vinde ceea ce nu avea în deplină proprietate și, cel

mult, să promită că, în viitor, în măsura în care își va clarifica drepturile,

va putea să vândă și restul până la 4872 m.p.

Prin întâmpinările

formulate, intimații au invocat excepția tardivității formulării motivelor de

revizuire, întrucât a fost depășit termenul prevăzut de lege, față de

dispozițiile art. 324 alin. (1) pct. 4 și art. 103 alin. (1) C. proc. civ.

Această excepție este

nefondată, urmând a fi respinsă pentru următoarele considerente:

Cererile de revizuire

au fost formulate și depuse de cei doi revizuenți, la data de 15 decembrie 2009

(conform vizei de primire de la registratura Înaltei Curți), așadar cu

respectarea termenului de o lună prevăzut de art. 324 alin. (1) pct. 1 C. proc.

civ., pentru cazul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 2 C. proc. civ.,

hotărârea instanței de recurs fiind pronunțată la data de 17 noiembrie 2009.

De asemenea, față de

dispozițiile art. 132 raportat la art. 326 C. proc. civ., dar și față de art.

322 pct. 2 C. proc. civ., nu se poate reține că motivele cererii de revizuire

au fost depuse tardiv. La momentul declarării căii extraordinare de atac,

revizuenții, nefiind în posesia deciziei instanței de recurs și necunoscând

motivarea acesteia, nu puteau să-și motiveze cererea de revizuire cu referire

la condițiile prevăzute de motivul de revizuire întemeiat pe art. 322 pct. 2 C.

proc. civ.

Și în raport de

dispozițiile art. 324 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., ce prevede termenul de

revizuire pentru cazul prevăzut de art. 322 pct. 5 C. proc. civ., ambele cereri

de revizuire sunt formulate și motivate în termenul legal.

Astfel, depunând

evidența poștală prin care Primăria Voluntari a comunicat revizuenților

înscrisurile invocate de aceștia în susținerea cazului de revizuire întemeiat

pe art. 322 pct. 5 C. proc. civ., s-a făcut dovada că motivarea cererilor de

revizuire nu s-a depus tardiv, având în vedere momentul la care au fost

descoperite de către revizuenți, înscrisurile în discuție, dar și dispozițiile

art. 132 raportat la art. 326 C. proc. civ.

Analizând cererile de

revizuire, Înalta Curte constată că acestea sunt inadmisibile, urmând a fi

respinse pentru considerentele ce succed:

Revizuirea, fiind o

cale extraordinară de atac, dispozițiile legale care o reglementează sunt de

strictă interpretare, așa încât exercitarea ei nu poate avea loc decât în

cazurile și în condițiile expres prevăzute de lege.

Potrivit

dispozițiilor art. 322 pct. 2 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri date de o

instanță de recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă s-a pronunțat

asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau nu s-a pronunțat asupra unui lucru

cerut, ori s-a dat mai mult decât s-a cerut.

Cele trei ipoteze

prevăzute de acest text de lege sunt expresia aplicării principiului

disponibilității în procesul civil și vizează inadvertențele dintre obiectul

pricinii deduse judecății (pretențiile concrete formulate de reclamant în

cererea de chemare în judecată, precum și acele cereri ale părților care

determină cadrul litigiului) și ceea ce instanța a hotărât.

Ceea ce

caracterizează aceste cereri care au fixat cadrul litigiului, față de toate

celelalte ce pot fi formulate de părți în proces, constă în aceea că, prin

pronunțarea asupra lor, instanța poate pune capăt litigiului, statuând, prin

admitere sau respingere, în dispozitivul hotărârii.

Or, în cauza de față,

instanța de recurs a admis recursurile declarate de pârâții P.C. și P.Ș.V., a

casat decizia curții de apel și, în parte, sentința tribunalului și a respins

acțiunea formulată de reclamanții G.E. și F.M.N. ca neîntemeiată.

Din soluția

pronunțată rezultă fără echivoc că instanța s-a pronunțat asupra cererii de

chemare în judecată (cu care a fost investită) în întregul său și nu se poate

susține că aceasta s-a pronunțat asupra unor lucruri care nu s-au cerut sau că

nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, ori că a dat mai mult decât s-a

cerut.

Prin criticile

formulate, revizuenții își exprimă nemulțumirea față de considerentele

hotărârii atacate și de probele administrate în cauză, promovând un adevărat

recurs la recurs, ceea ce nu poate face însă obiect de analiză în cadrul căii

extraordinare de atac a revizuirii, prin prisma motivului prevăzut de art. 322

pct. 2 C. proc. civ., ce are în vedere pronunțarea instanței ultra, extra sau

minus petita în raport de pretențiile deduse judecății, care alcătuiesc fondul

cauzei.

Potrivit dispozițiilor

art. 322 pct. 5 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri date de o instanță de

recurs atunci când evocă fondul, se poate cere dacă, după darea hotărârii, s-au

descoperit înscrisuri doveditoare, reținute de partea potrivnică sau care nu au

putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților.

În acest cadru, se

pune problema unei noi judecăți pe temeiul unor elemente noi (înscrisurile

doveditoare), ce nu au format obiectul judecății finalizate cu pronunțarea

hotărârii a cărei revizuire se cere.

În sensul textului

legal enunțat, poate fi invocat ca act nou pentru revizuirea hotărârii numai un

înscris care a existat la data când s-a pronunțat hotărârea a cărei revizuire

se cere și pe care partea nu l-a putut prezenta instanței pentru că a fost

reținut de partea adversă ori dintr-o împrejurare de forță majoră.

Admisibilitatea

cererii de revizuire este condiționată nu numai de descoperirea ulterior

judecății a unor acte noi, dar și de imposibilitatea înfățișării lor în

instanță datorită unor împrejurări mai presus de voința părții.

Ca urmare, simplul

fapt că partea a descoperit ulterior anumite înscrisuri probatorii, fără a

dovedi că o împrejurare mai presus de voința sa a împiedicat-o să le procure în

timpul procesului, nu este de natură să justifice admiterea cererii de

revizuire.

În speță, referitor

la înscrisurile invocate, revizuenții nu au făcut dovada unei împrejurări de

forță majoră care să-i fi împiedicat să și le procure în timpul judecării

procesului, de la instituția care le-a deținut, care este un terț, înscrisurile

în discuție nefiind deținute de partea adversă (pârâții din cauză).

Pe de altă parte, în

sensul art. 322 pct. 5 C. proc. civ., pentru ca înscrisurile ce se prezintă în

cererea de revizuire să fie înscrisuri doveditoare, este necesar ca ele, dacă

ar fi fost cunoscute de instanță cu ocazia judecării pricinii, să fi putut duce

la altă soluție decât cea adoptată.

Această condiție nu

este îndeplinită în cazul de față, deoarece înscrisurile invocate nu atestă o

altă situație de fapt decât aceea cuprinsă în acte anterioare ce au fost

analizate cu ocazia judecării în fond.

Aspectul pe care

revizuenții tind a-l dovedi (înscrierea în C.A.P. a terenului în litigiu de

către Georgescu Maria) nu a fost niciodată contestat, a fost analizat de către

instanțele de fond și apel și a fost stabilit și reținut de către instanța de

recurs prin hotărârea atacată.

Așadar, înscrisurile

prezentate nu sunt noi și determinante în sensul motivului de revizuire

analizat, neputând duce la o altă soluție în cauză.

Întemeindu-și cererea

de revizuire pe aceste acte, revizuenții solicită de fapt o rejudecare a

recursurilor în baza acelorași probe, existente deja la dosar și care au fost

avute în vedere la pronunțarea soluției, situație inadmisibilă, care ar duce la

încălcarea puterii de lucru judecat a hotărârii instanței de recurs.

Față de cele ce

preced, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condițiile de

admisibilitate prevăzute de art. 322 pct. 2 și 5 C. proc. civ., cererile de

revizuire urmând a fi respinse ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

tardivității cererilor de revizuire, invocată de intimații P.C. și P.Ș.V., ca

nefondată.

Respinge ca

inadmisibile cererile de revizuire formulate de revizuenții F.M.N. și G.E.

împotriva Deciziei nr. 9394 din 17 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 noiembrie 2010.

Procesat de GGC - DG