ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5826/2010

Prin cererea înregistrată la data de 8 iulie 2008 pe rolul Tribunalului București, Secția a V-a Civilă, reclamanții R.S. și R.R. au chemat în judecată pârâtul Municipiul București, prin Primar general, solicitând obligarea acestuia la restituirea în natură a imobilului situat în București, str. V. nr. 2-A, sector 2, în suprafață totală de 179 m.p., compus din construcție și teren, cu excepția apartamentelor vândute în baza Legii nr. 112/1995. Reclamanții au arătat că imobilul în litigiu a aparținut autorului lor, R.H., cunoscut și sub numele de R.He. sau R.Ha., fiind dobândit de acesta de la E.D.A., prin actul de vânzare-cumpărare autentific sub nr. 24864 din 24 iulie 1936. Dreptul de proprietate asupra imobilului a fost înscris în cartea funciară provizorie a comunei București, astfel cum rezultă din procesul-verbal încheiat în data de 18 ianuarie 1941 de Comisia pentru Înființarea Cărților Funciare.

La data de 10 ianuarie 1967 a decedat autorul reclamanților, R.H., acesta fiind moștenit de reclamanți, astfel cum rezultă din ordinul de moștenire emis în data de 13 martie 1967 de Tribunalul Regional Tel-Aviv, Yafo. Imediat după apariția Legii nr. 10/2001, reclamanții au formulat notificare, înregistrată sub nr. 543 din 19 iulie 2001, prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului în litigiu. Prin Sentința civilă nr. 735 din 27 mai 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în parte cererea reclamanților, a obligat pârâtul să emită dispoziție prin care să restituie în natură, reclamanților, imobilul în litigiu, cu excepția apartamentelor înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, a obligat pârâtul să emită dispoziție prin care să acorde măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentele înstrăinate și pentru terenul aferent construcției, în suprafață de 179 m.p.

Prin Decizia civilă nr. 90 A/8 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul pârâtului. S-a apreciat în expunerea de motive a hotărârii că tribunalul a prezentat în mod judicios argumentele în baza cărora a concluzionat că R.H. este una și aceiași persoană cu R.Ha., în sprijinul acestei idei fiind și declarația de notorietate dată de numitul S.A., cetățean israelian, certificatul de călătorie eliberat de Republica Populară România - Ministerul Afacerilor Interne, din care rezultă ultimul domiciliu și împrejurarea că autorul, împreună cu cei doi copii, reclamanții, au emigrat în statul Israel, certificatul de naștere și de deces pentru autor, toate aceste înscrisuri purtând apostila conform Convenției de la Haga.

De asemenea, s-a apreciat că tribunalul a reținut corect incidența în cauză a dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în ceea ce privește imobilul ce a aparținut autorului reclamanților, conform actului de vânzare-cumpărare nr. 24864 din 24 iulie 1936, autentificat de Tribunalul Ilfov, imobil trecut în mod abuziv în proprietatea statului, în baza Decretului nr. 92/1950. Faptul că în cuprinsul actului de vânzare-cumpărare, adresa imobilului apare ca fiind în str. Vi.

nr. 2, în timp ce în actul de preluare, precum și în prezent denumirea străzii este str. V., constituie o simplă diferență de ortografiere, dat fiind intervalul de timp în care s-au derulat evenimentele - anii 1936-1950 - acest aspect fiind confirmat și prin înscrisurile aflate la filele 24-28, respectiv procesul-verbal nr. 19075/1940 (în care apare același imobil, însă adresa lui este în str. V. nr. 2 bis), precum și extrasele de carte funciară în care se menționează același imobil, proprietar și adresă.

Împotriva deciziei instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 22 martie 2010, pârâtul Municipiul București, prin primar general, prin care a criticat-o pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte: Așa cum rezultă din dispozițiile art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, notificarea formulată înăuntrul termenului legal de persoana ce se consideră îndreptățită la restituire trebuie însoțită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și în cazul moștenitorilor foștilor proprietari, de acte doveditoare privind calitatea de moștenitor a acestor persoane - aceste acte putând fi depuse și ulterior, în condițiile legii. S-a susținut astfel că, nu s-a făcut dovada că R.H. este una și aceeași persoană cu R.Ha., declarația de notorietate dată de numitul S.A.

nefiind de natură să complinească aceste lipsuri, respectiv că, în actul de vânzare- cumpărare adresa imobilului apare în str. V. nr. 2, iar în actul de preluare, precum și în prezent, denumirea străzii este str. V. Recurentul-pârât consideră că dovedirea dreptului de proprietate, atât sub aspectul calității, cât și a întinderii dreptului de proprietate presupune administrarea de dovezi clare, indubitabile, fără putință de tăgadă. Referitor la excepția nulității recursului, aceasta este nefondată, întrucât din expunerea de motive a cererii a rezultat că, alături de considerentele de netemeinicie - aprecierea eronată a probelor administrate în cauză - recurentul-pârât a făcut trimitere și la unele considerente de pretinsă nelegalitate, în ceea ce privește aplicarea și interpretarea în cauză a dispozițiilor art. 21-23 din Legea nr. 10/2001.

Analizând cererea de recurs din perspectiva criticilor formulate, Înalta Curte o apreciază ca fiind nefondată, pentru considerentele ce urmează: Cu prioritate, față de conținutul explicit al expunerii de motive a cererii de recurs, redat anterior, se impune ca analiza criticilor de nelegalitate în calea extraordinară de atac a recursului să fie precedată de considerații preliminare privind cauza recursului, dată fiind și excepția de nulitate invocată în apărare, după cum urmează: În calea extraordinară de atac a recursului, criticile ce pot fi formulate de partea recurentă nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., care concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată (aspecte de ordin procedural și/sau substanțial).

Scopul acestei căi de atac este, esențialmente, de control al legalității hotărârii atacate cu recurs, ceea ce înseamnă că orice susținere care relevă pretinse erori ale instanței de apel în aprecierea probelor administrate în cauză - sub toate aspectele susținute cu privire la valorizarea în probațiune a înscrisurilor administrate de părți, inclusiv pe aspectele de fapt referitoare la datele de identificare ale imobilului în litigiu, la identitatea de nume în privința autorului reclamanților - evaluarea probatoriului din perspectiva propriului interes patrimonial ocrotit, toate cu consecințe directe în planul configurării/reconfigurării situației de fapt a dosarului pendinte, excede analizei instanței de recurs.

Instanțele anterioare au prezentat în mod corect întreaga situație de fapt a dosarului pendinte, expunând în mod concret și considerentele legale pentru care au ajuns la soluția pronunțată în primă instanță, respectiv, în apel, pe fondul raportului juridic litigios. Noua formulare a textului art. 304 C. proc. civ. accentuează caracterul nondevolutiv al căii extraordinare de atac a recursului, tocmai pentru faptul că părțile au beneficiat de o judecată în primă instanță și una în apel (ambele judecăți de fond), finalizată prin configurarea situației de fapt a dosarului pendinte și cu o rezolvare judiciară definitivă a conflictului existent între părțile cu interese contrare. O situație de nelegalitate, în esență, pentru a fi analizată în recurs trebuie susținută prin invocarea expresă a textului de lege încălcat sau aplicat greșit la situația de fapt pe deplin stabilită în fața instanțelor anterioare.

Cu aceste precizări, Înalta Curte va răspunde punctual singurei critici de nelegalitate susținute prin cererea de recurs, respectiv cea referitoare la interpretarea și aplicarea la speță a dispozițiilor art. 21-23 din Legea nr. 10/2001.

Dacă sub aspectul dispozițiilor art. 21 și 22 din Legea nr. 10/2001, în expunerea de motive a recursului nu pot fi regăsite critici concrete de nelegalitate, în privința dispozițiilor art. 23, se impun a fi făcute următoarele considerații: Conținutul normativ al textului art. 23 din lege - care vizează proba dreptului de proprietate, contestată din perspectiva legalității - a fost foarte clar explicitat de prevederile H.G nr. 250 din 7 martie 2007 privind aprobarea normelor metodologice de aplicare unitara a Legii nr. 10/2001, după cum urmează: „prin acte doveditoare se înțelege: a) orice acte juridice translative de proprietate, care atestă deținerea proprietății de către o persoană fizică sau juridică (act de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, etc...; c) orice acte juridice sau susțineri care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă...; d) orice acte juridice care atestă deținerea proprietății de către persoana îndreptățită sau ascendentul/testatorul acesteia la data preluării abuzive (extras carte funciară, istoric de rol fiscal, proces-verbal întocmit cu ocazia preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparținea persoanei respective; pentru mediul rural - extras de pe registrul agricol);

f) expertize judiciare sau extrajudiciare de care persoana îndreptățită înțelege să se prevaleze în susținerea cererii sale; g) orice alte înscrisuri pe care persoana îndreptățită înțelege să le folosească în dovedirea cererii sale”. Respectând întocmai aceste dispoziții legale, instanțele anterioare au identificat imobilul în litigiu luând în considerare toate dovezile relevante aduse de reclamanți în susținerea pretenției deduse judecății - actul de vânzare-cumpărare al antecesorului, înscrisurile eliberate de instituțiile statului cu atribuții în operațiunea de clarificare a situației de fapt și de drept a imobilelor, inclusiv a celor preluate în mod abuziv de stat - îndeplinindu-și astfel întocmai obligația procedurala de a stabili pe deplin situația de fapt a cauzei pendinte, în raport de care s-a configurat în finalul cercetării judecătorești, soluția de drept propusă în dispozitiv.

Rezultă cu evidență că aprecierea probatoriului s-a realizat în condiții de strictă legalitate - contextul legii speciale conferind persoanelor îndreptățite beneficii (în special, prezumția de proprietate instituită de dispozițiile art. 24 din lege) sub aspectul modalităților concrete de probațiune - sub toate aspectele reclamate, atât în privința elementelor de identificare a imobilului, cât și în privința identității autorului reclamanților, scopul declarat al legii fiind reparațiunea civilă pentru toate situațiile de preluare abuzivă a imobilelor de către statul comunist, într-un termen rezonabil.

Nu poate fi reținută susținerea conform căreia dovedirea dreptului de proprietate, atât sub aspectul calității, cât și a întinderii dreptului de proprietate, nu s-ar fi realizat prin administrarea unor dovezi clare, indubitabile, fără putință de tăgadă, întrucât în operațiunea de apreciere a probelor, instanțele fondului au procedat la coroborarea informațiilor procurate din surse diferite, concluzia finală a acestora fiind aceeași, anume identitatea dintre imobilul preluat în stăpânirea statului și cel ce a constituit obiectul notificării, respectiv identitatea de nume în privința autorului reclamanților. Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, redate în paragrafele anterioare, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul pârâtului Municipiul București, prin Primar general, împotriva Deciziei nr. 90A din 8 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului invocată de intimații-reclamanți. Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primar general împotriva Deciziei nr. 90A din 8 februarie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 noiembrie 2010. Procesat de GGC - DG