ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5826/2010

Prin cererea

înregistrată la data de 8 iulie 2008 pe rolul Tribunalului București, Secția a

V-a Civilă, reclamanții R.S. și R.R. au chemat în judecată pârâtul Municipiul

București, prin Primar general, solicitând obligarea acestuia la restituirea în

natură a imobilului situat în București, str. V. nr. 2-A, sector 2, în suprafață

totală de 179 m.p., compus din construcție și teren, cu excepția apartamentelor

vândute în baza Legii nr. 112/1995. Reclamanții au arătat că imobilul în

litigiu a aparținut autorului lor, R.H., cunoscut și sub numele de R.He. sau

R.Ha., fiind dobândit de acesta de la E.D.A., prin actul de vânzare-cumpărare

autentific sub nr. 24864 din 24 iulie 1936. Dreptul de proprietate asupra

imobilului a fost înscris în cartea funciară provizorie a comunei București,

astfel cum rezultă din procesul-verbal încheiat în data de 18 ianuarie 1941 de

Comisia pentru Înființarea Cărților Funciare. La data de 10 ianuarie 1967 a

decedat autorul reclamanților, R.H., acesta fiind moștenit de reclamanți,

astfel cum rezultă din ordinul de moștenire emis în data de 13 martie 1967 de

Tribunalul Regional Tel-Aviv, Yafo.

Imediat după apariția

Legii nr. 10/2001, reclamanții au formulat notificare, înregistrată sub nr. 543

din 19 iulie 2001, prin care au solicitat restituirea în natură a imobilului în

litigiu.

Prin Sentința civilă

nr. 735 din 27 mai 2009, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a admis în

parte cererea reclamanților, a obligat pârâtul să emită dispoziție prin care să

restituie în natură, reclamanților, imobilul în litigiu, cu excepția

apartamentelor înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, a obligat pârâtul să

emită dispoziție prin care să acorde măsuri reparatorii prin echivalent pentru

apartamentele înstrăinate și pentru terenul aferent construcției, în suprafață

de 179 m.p.

Prin Decizia civilă

nr. 90 A/8 februarie 2010, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a

respins, ca nefondat, apelul pârâtului.

S-a apreciat în

expunerea de motive a hotărârii că tribunalul a prezentat în mod judicios

argumentele în baza cărora a concluzionat că R.H. este una și aceiași persoană

cu R.Ha., în sprijinul acestei idei fiind și declarația de notorietate dată de

numitul S.A., cetățean israelian, certificatul de călătorie eliberat de

Republica Populară România - Ministerul Afacerilor Interne, din care rezultă

ultimul domiciliu și împrejurarea că autorul, împreună cu cei doi copii,

reclamanții, au emigrat în statul Israel, certificatul de naștere și de deces

pentru autor, toate aceste înscrisuri purtând apostila conform Convenției de la

Haga.

De asemenea, s-a

apreciat că tribunalul a reținut corect incidența în cauză a dispozițiilor art.

1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în ceea ce privește imobilul ce a aparținut

autorului reclamanților, conform actului de vânzare-cumpărare nr. 24864 din 24

iulie 1936, autentificat de Tribunalul Ilfov, imobil trecut în mod abuziv în

proprietatea statului, în baza Decretului nr. 92/1950.

Faptul că în

cuprinsul actului de vânzare-cumpărare, adresa imobilului apare ca fiind în

str. Vi. nr. 2, în timp ce în actul de preluare, precum și în prezent denumirea

străzii este str. V., constituie o simplă diferență de ortografiere, dat fiind

intervalul de timp în care s-au derulat evenimentele - anii 1936-1950 - acest

aspect fiind confirmat și prin înscrisurile aflate la filele 24-28, respectiv

procesul-verbal nr. 19075/1940 (în care apare același imobil, însă adresa lui

este în str. V. nr. 2 bis), precum și extrasele de carte funciară în care se

menționează același imobil, proprietar și adresă.

Împotriva deciziei

instanței de apel a formulat cerere de recurs la data de 22 martie 2010,

pârâtul Municipiul București, prin primar general, prin care a criticat-o

pentru nelegalitate, sub următoarele aspecte:

Așa cum rezultă din

dispozițiile art. 21-23 din Legea nr. 10/2001, notificarea formulată înăuntrul

termenului legal de persoana ce se consideră îndreptățită la restituire trebuie

însoțită de actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și în cazul

moștenitorilor foștilor proprietari, de acte doveditoare privind calitatea de

moștenitor a acestor persoane - aceste acte putând fi depuse și ulterior, în

condițiile legii.

S-a susținut astfel

că, nu s-a făcut dovada că R.H. este una și aceeași persoană cu R.Ha.,

declarația de notorietate dată de numitul S.A. nefiind de natură să

complinească aceste lipsuri, respectiv că, în actul de vânzare- cumpărare

adresa imobilului apare în str. V. nr. 2, iar în actul de preluare, precum și

în prezent, denumirea străzii este str. V.

Recurentul-pârât

consideră că dovedirea dreptului de proprietate, atât sub aspectul calității, cât

și a întinderii dreptului de proprietate presupune administrarea de dovezi

clare, indubitabile, fără putință de tăgadă.

Referitor la excepția

nulității recursului, aceasta este nefondată, întrucât din expunerea de motive

a cererii a rezultat că, alături de considerentele de netemeinicie - aprecierea

eronată a probelor administrate în cauză - recurentul-pârât a făcut trimitere

și la unele considerente de pretinsă nelegalitate, în ceea ce privește

aplicarea și interpretarea în cauză a dispozițiilor art. 21-23 din Legea nr.

10/2001.

Analizând cererea de

recurs din perspectiva criticilor formulate, Înalta Curte o apreciază ca fiind

nefondată, pentru considerentele ce urmează:

Cu prioritate, față

de conținutul explicit al expunerii de motive a cererii de recurs, redat

anterior, se impune ca analiza criticilor de nelegalitate în calea

extraordinară de atac a recursului să fie precedată de considerații preliminare

privind cauza recursului, dată fiind și excepția de nulitate invocată în

apărare, după cum urmează:

În calea

extraordinară de atac a recursului, criticile ce pot fi formulate de partea

recurentă nu pot viza decât ipotezele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., care

concretizează aspecte de nelegalitate în legătură cu hotărârea atacată (aspecte

de ordin procedural și/sau substanțial).

Scopul acestei căi de

atac este, esențialmente, de control al legalității hotărârii atacate cu

recurs, ceea ce înseamnă că orice susținere care relevă pretinse erori ale

instanței de apel în aprecierea probelor administrate în cauză - sub toate

aspectele susținute cu privire la valorizarea în probațiune a înscrisurilor

administrate de părți, inclusiv pe aspectele de fapt referitoare la datele de

identificare ale imobilului în litigiu, la identitatea de nume în privința

autorului reclamanților - evaluarea probatoriului din perspectiva propriului

interes patrimonial ocrotit, toate cu consecințe directe în planul

configurării/reconfigurării situației de fapt a dosarului pendinte, excede

analizei instanței de recurs.

Instanțele anterioare

au prezentat în mod corect întreaga situație de fapt a dosarului pendinte,

expunând în mod concret și considerentele legale pentru care au ajuns la

soluția pronunțată în primă instanță, respectiv, în apel, pe fondul raportului

juridic litigios.

Noua formulare a

textului art. 304 C. proc. civ. accentuează caracterul nondevolutiv al căii

extraordinare de atac a recursului, tocmai pentru faptul că părțile au

beneficiat de o judecată în primă instanță și una în apel (ambele judecăți de

fond), finalizată prin configurarea situației de fapt a dosarului pendinte și

cu o rezolvare judiciară definitivă a conflictului existent între părțile cu

interese contrare.

O situație de

nelegalitate, în esență, pentru a fi analizată în recurs trebuie susținută prin

invocarea expresă a textului de lege încălcat sau aplicat greșit la situația de

fapt pe deplin stabilită în fața instanțelor anterioare.

Cu aceste precizări,

Înalta Curte va răspunde punctual singurei critici de nelegalitate susținute

prin cererea de recurs, respectiv cea referitoare la interpretarea și aplicarea

la speță a dispozițiilor art. 21-23 din Legea nr. 10/2001.

Dacă sub aspectul

dispozițiilor art. 21 și 22 din Legea nr. 10/2001, în expunerea de motive a

recursului nu pot fi regăsite critici concrete de nelegalitate, în privința

dispozițiilor art. 23, se impun a fi făcute următoarele considerații:

Conținutul normativ

al textului art. 23 din lege - care vizează proba dreptului de proprietate,

contestată din perspectiva legalității - a fost foarte clar explicitat de

prevederile H.G nr. 250 din 7 martie 2007 privind aprobarea normelor

metodologice de aplicare unitara a Legii nr. 10/2001, după cum urmează: „prin

acte doveditoare se înțelege: a) orice acte juridice translative de

proprietate, care atestă deținerea proprietății de către o persoană fizică sau

juridică (act de vânzare-cumpărare, tranzacție, donație, etc...; c) orice acte

juridice sau susțineri care permit încadrarea preluării ca fiind abuzivă...; d)

orice acte juridice care atestă deținerea proprietății de către persoana

îndreptățită sau ascendentul/testatorul acesteia la data preluării abuzive

(extras carte funciară, istoric de rol fiscal, proces-verbal întocmit cu ocazia

preluării, orice act emanând de la o autoritate din perioada respectivă, care

atestă direct sau indirect faptul că bunul respectiv aparținea persoanei

respective; pentru mediul rural - extras de pe registrul agricol); f) expertize

judiciare sau extrajudiciare de care persoana îndreptățită înțelege să se

prevaleze în susținerea cererii sale; g) orice alte înscrisuri pe care persoana

îndreptățită înțelege să le folosească în dovedirea cererii sale”.

Respectând întocmai

aceste dispoziții legale, instanțele anterioare au identificat imobilul în

litigiu luând în considerare toate dovezile relevante aduse de reclamanți în

susținerea pretenției deduse judecății - actul de vânzare-cumpărare al

antecesorului, înscrisurile eliberate de instituțiile statului cu atribuții în

operațiunea de clarificare a situației de fapt și de drept a imobilelor,

inclusiv a celor preluate în mod abuziv de stat - îndeplinindu-și astfel

întocmai obligația procedurala de a stabili pe deplin situația de fapt a cauzei

pendinte, în raport de care s-a configurat în finalul cercetării judecătorești,

soluția de drept propusă în dispozitiv.

Rezultă cu evidență

că aprecierea probatoriului s-a realizat în condiții de strictă legalitate -

contextul legii speciale conferind persoanelor îndreptățite beneficii (în

special, prezumția de proprietate instituită de dispozițiile art. 24 din lege)

sub aspectul modalităților concrete de probațiune - sub toate aspectele

reclamate, atât în privința elementelor de identificare a imobilului, cât și în

privința identității autorului reclamanților, scopul declarat al legii fiind

reparațiunea civilă pentru toate situațiile de preluare abuzivă a imobilelor de

către statul comunist, într-un termen rezonabil.

Nu poate fi reținută

susținerea conform căreia dovedirea dreptului de proprietate, atât sub aspectul

calității, cât și a întinderii dreptului de proprietate, nu s-ar fi realizat

prin administrarea unor dovezi clare, indubitabile, fără putință de tăgadă,

întrucât în operațiunea de apreciere a probelor, instanțele fondului au

procedat la coroborarea informațiilor procurate din surse diferite, concluzia

finală a acestora fiind aceeași, anume identitatea dintre imobilul preluat în

stăpânirea statului și cel ce a constituit obiectul notificării, respectiv

identitatea de nume în privința autorului reclamanților.

Pentru toate aceste

considerente de fapt și de drept, redate în paragrafele anterioare, Înalta

Curte va respinge ca nefondat recursul pârâtului Municipiul București, prin

Primar general, împotriva Deciziei nr. 90A din 8 februarie 2010 a Curții de

Apel București, secția a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

nulității recursului invocată de intimații-reclamanți.

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin Primar general

împotriva Deciziei nr. 90A din 8 februarie 2010 a Curții de Apel București,

secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 4 noiembrie 2010.

Procesat de GGC - DG