ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3012/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3012/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând, în condițiile art. 256 C.

proc. civ., asupra cauzei civile de fată, a reținut următoarele:

Prin decizia civilă nr. 875A din 28

noiembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul

declarat de apelantele-reclamante C.F. și P.A. împotriva sentinței civile nr.

1098 din 14 septembrie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă.

A schimbat sentința în sensul că a

admis acțiunea și a anulat dispozițiile din 20 mai 2002 și din 28 iunie 2002

emise de Primarul General al Municipiului București.

A trimis spre rejudecare capătul de cerere

privind obligarea pârâtului Municipiul București prin Primarul General la încheierea

contractelor de vânzare-cumpărare.

Pentru a decide astfel, instanța de apel

a reținut că prin dispoziția din 20 mai 2002, Primarul General al Municipiului București

a dispus restituirea în natură a imobilului situat în București, sector 5 către

pârâtul M.G.B.A., imobilul restituit fiind compus din construcție și terenul în

suprafață de 235 mp.

Prin dispoziția din 28 iunie 2002, Primarul

General al Municipiului București a dispus completarea dispoziției menționate anterior,

adăugând ca persoane îndreptățite la restituirea în natură și pe numiții T.A.D.,

P.C.M., P.B.G..

Apelantele-reclamante, în calitate de deținătoare

a două apartamente din imobilul ce face obiectul restituirii, au învederat Primarului

Municipiului București că imobilul în litigiu nu trebuia restituit în natură, deoarece

persoanele beneficiare nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, întrucât acesta

a făcut obiectul Acordului dintre România și Republica Italia privind reglementarea

problemelor financiare în suspensie, semnat la Roma la 23 ianuarie 1968 și ratificat

prin Decretul nr. 569/1968.

Ca urmare a acestei solicitări, Primarul

General a emis dispoziția din 13 noiembrie 2003, prin care a revocat cele două dispoziții

de restituire a imobilului litigios, reținând că intimații-pârâți nu sunt persoane

îndreptățite la restituire în sensul prevăzut de legea specială.

Dispoziția de revocare a fost atacată de

către intimatul-pârât M.G.B.A. și prin decizia nr. 9073 din 09 noiembrie 2006 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală,

în Dosar nr. 1333/2/2005, a fost admis recursul declarat împotriva deciziei civile

nr. 1604 din 29 noiembrie 2005 a Curții de Apel București, a fost casată decizia

atacată, precum și sentința civilă nr. 842 din 06 octombrie 2004 a Tribunalului

București, a fost admisă contestația și a fost anulată dispoziția din 13

noiembrie 2003 a Primarului General al Municipiului București.

Motivarea instanței a privit faptul că

organul emitent nu poate revoca un act administrativ care a intrat în circuitul

juridic civil și a produs efecte în patrimoniul persoanelor beneficiare ale restituirii

imobilului.

Ca urmare a acestei hotărâri judecătorești,

cele două dispoziții inițiale din 20 mai 2002 și din 28 iunie 2002 emise de Primarul

General al Municipiului București în favoarea intimaților-pârâți T.A.D., P.C.M.,

P.B.G. sunt în ființă și își produc efectele juridice.

În acest context, reclamantele au formulat

la data de 17 aprilie 2007, acțiune în constatarea nulității absolute a celor două

dispoziții menționate, în calitate de deținătoare a două apartamente din imobilul

ce face obiectul restituirii.

În cursul primului ciclu procesual, s-a

reținut de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 6462 din

30 octombrie 2008, că acțiunea în nulitate a fost promovată de C.F. și de P.A.,

în calitate de terți, atât în raport cu emitentul care este Primarul General al

Municipiului București, cât și cu beneficiarii celor două dispoziții prin care s-a

dispus restituirea în natură a imobilului litigios.

În raport de faptul că dispozițiile emise

în baza Legii nr. 10/2001 sunt veritabile titluri de proprietate, s-a constatat

de către instanța supremă că referitor la competența materială de soluționare a

acțiunii în constatarea nulității, aceasta aparține judecătoriei în circumscripția

căreia se găsește imobilul potrivit art. 1 și 13 C. proc. civ. În fața Înaltei

Curți de Casație și Justiție părțile au precizat că valoarea obiectului dedus judecății

este de peste 5 miliarde ROL (500.000 RON), astfel încât competența materială de

soluționare a cauzei, revine Tribunalului București, ca primă instanță.

În rejudecare, Tribunalul București în

mod eronat a apreciat că imobilul ce a făcut obiectul restituirii nu a intrat sub

incidența acordului dintre România și Republica Italia, respingând acțiunea ca nefondată.

Instanța trebuia să aibă în vedere, nu

numai dispozițiile art. 5 din Legea nr. 10/2001, care stabilește că nu sunt îndreptățite

la restituire în natură sau la măsuri reparatorii în echivalent persoanele care

au primit despăgubiri potrivit acordurilor internaționale încheiate de România,

dar și dispozițiile art. 5.1. din H.G. nr. 250/2007 pentru aprobarea normelor metodologice

de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001.

Potrivit dispozițiilor reglementării menționate,

în vederea asigurării exigențelor art. 5 din lege este necesar ca, în toate cazurile

în care notificarea este formulată de persoane, cetățeni străini sau apatrizi, ori

de cetățeni români pentru realizarea drepturilor unor persoane care au emigrat în

statele prevăzute în anexa nr. 1 la Legea nr. 10/2001, să se solicite depunerea

unei declarații autentificate date pe propria răspundere, prin care notificatorii

declară că ei sau ascendenții lor, proprietari ai imobilului la data preluării,

nu au lacut obiectul acordurilor internaționale declarate de România privind reglementarea

problemelor financiare în suspensie.

În anexa nr. 1 la Legea nr. 10/2001, la

lit. f) este enumerat acordul între România și Guvernul Italiei semnat la Roma la

23 ianuarie 1968, intrat în vigoare la 07 martie 1972, și publicat în Buletinul

Oficial

nr. 91/10.07.1968.

Or, în speță, nici intimații-pârâți, și

nici autoarea M.I., nu au depus declarația autentificată prevăzută de art. 5.1.

din H.G. nr. 250/2007.

Chiar dacă la dosarul cauzei s-a depus

un document emis de Primăria din Sarule Provincia Nuovo, din care rezultă că din

cercetările efectuate în arhivele contabile, d-na C.P.M., P.C.M. și P.B.G. nu au

primit nici o plată din partea Guvernului României cu titlu de despăgubire pentru

confiscarea imobilului, acest lucru nu rezolvă cerința legală de a da o declarație

autentificată pe proprie răspundere.

Mai mult, nu din partea Guvernului României

trebuia să se stabilească despăgubirea, ci din partea Guvernului italian, așa cum

rezultă din Acordul încheiat între cele două țări.

Pe de altă parte, analizând dispozițiile

Acordului dintre România și Republica Italia privind reglementarea problemelor financiare

în suspensie, semnat la Roma la 23 ianuarie 1968 și ratificat prin Decretul nr.

569/1968, s-a constatat că cele două părți au convenit conform art. 1 lit. a) cu

privire la bunurile, drepturile și interesele italiene, atinse de măsurile românești

de naționalizare, expropriere, luare în administrare, sau orice alte măsuri legislative

sau administrative similare; precum și creanțele financiare și comerciale născute

înainte de 25 noiembrie 1950.

Din adresa din 30 ianuarie 2003 eliberată

de Ministerul Finanțelor Publice rezultă că la art. 1 din acordul menționat, se

stipulează că „Guvernul R.S.R. va plăti Guvernului Republicii Italiene suma forfetară

de 1.312.500.000 lire italiene, cu titlu de indemnizație globală și definitivă pentru

pretențiile de orice natură ale statului italian, și ale persoanelor fizice și juridice

italiene față de Statul Român cu privire la: bunurile drepturile și interesele atinse

de măsurile românești de naționalizare, expropriere, luare în administrare sau orice

alte măsuri legislative sau administrative similare.

Conform art. 4 din documentul menționat,

plata integrală a sumei forfetare indicată la art. 1 va avea efect liberator pentru

Statul Român și persoanele fizice și juridice române față de Statul italian și persoanele

fizice și juridice italiene", iar potrivit art. 6 „repartizarea între cei în

drept a sumei indicată la art. 1 este în competența exclusivă a Guvernului Republicii

Italiene, fără ca din aceasta să poată rezulta vreo răspundere pentru Guvernul R.S.R.

Intimații-pârâți s-au apărat în cursul

judecării cauzei, arătând că acordul privește numai măsurile luate înainte de 25

noiembrie 1950, susținere nefondată, deoarece textul art. 1 din Acordul dintre România

și Republica Italia privește în mod expres numai creanțele financiare și comerciale

născute înainte de data menționată, pentru restul măsurilor avându-se în vedere

data intrării în vigoare a acordului. Că este așa rezultă și din anexa acordului

dintre cele două țări - art. 3 din anexa privind modalitățile de plată, unde se

prevede în mod expres că vor fi luate măsuri pentru plata despăgubirilor de la data

intrării în vigoare a acordului.

Or, în speță, trebuie avute în vedere dispozițiile

primei părți a art. 1 lit. a) referitoare la bunurile, drepturile și interesele

atinse de măsurile românești de naționalizare, expropriere, luare în administrare

sau orice alte măsuri legislative sau administrative similare și trebuie subliniat

că acordul a intrat în vigoare în 1972.

Aceasta înseamnă că preluarea imobilului

prin sentința civilă nr. 713 din 24 februarie 1964 intră sub incidența dispozițiilor

Acordului dintre România și Republica Italia privind reglementarea problemelor financiare

în suspensie semnat la Roma la 23 ianuarie 1968.

Din coroborarea probelor depuse la dosarul

cauzei și din interpretarea literală și teleologică a dispozițiilor Acordului dintre

România și Republica Italia rezultă că imobilul ce a făcut obiectul restituirii

a intrat sub incidența actului menționat.

Lipsa declarației autentificate a intimaților-pârâți,

că nu au primit despăgubiri, vine să confirme concluzia că imobilul restituit de

Primarul General al Municipiului București nu intră sub incidența dispozițiilor

legii speciale de restituire și că pârâții nu au calitatea de persoane îndreptățite

în baza dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 10/2001 coroborate cu dispozițiile

art. 5.1. din H.G. nr. 250/2007.

În acest context, dispozițiile din 20

mai 2002 și din 22 iunie 2002 emise de Primarul General al Municipiului București

sunt lovite de nulitate, deoarece s-a dispus restituirea în natură a unui imobil

care nu intră sub incidența Legii nr. 10/2001, unor persoane care nu au calitatea

de persoane îndreptățite în conformitate cu legea de restituire.

Așa fiind, au fost încălcate dispoziții

imperative ale Legii nr. 10/2001, ceea ce atrage nulitatea actului juridic emis

de Primarul General al Municipiului București.

2.1. Motive

Pârâtele C.A.M. și M.I. au declarat recurs.

Criticile formulate de către pârâta C.A.M.

vizează următoarele aspecte:

Deși reclamanții susțin că acțiunea este

întemeiată pe prevederile dreptului comun, și-au argumentat acțiunea în integralitate

pe prevederile Legii speciale nr. 10/2001.

În aceste condiții, reclamanții aveau obligația

probării, conform art. 1169 C. civ., că defunctul M.G.B.A. a primit, în timpul vieții,

despăgubiri de la statul italian.

Instanța de apel a greșit atunci când a

susținut că instanța de fond trebuia să aibă în vedere prevederile art. 5.1. din

Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001 întrucât nu este prevăzută nicio sancțiune

în afara restituirii contravalorii imobilului, dacă se constată incidența prevederilor

art. 5 din legea specială.

Pârâta M.I. a criticat decizia instanței

de apel întrucât nu a respectat decizia de casare dată de Înalta Curte de Casație

și Justiție care a stabilit că reclamantele au sesizat instanța în baza dreptului

comun, nu în baza legii speciale. în aceste condiții, nu pot fi invocate prevederi

ale legii speciale, ci doar ale dreptului comun în materia nulității absolute a

unui act juridic.

Instanța de apel ar fi trebuit să solicite

apelantelor să indice cauzele de nulitate absolută de drept comun a actelor contestate

și nici nu a precizat care este temeiul de drept comun pe care se bazează admiterea

cererii de constatare a nulității absolute a actelor atacate.

În situația în care se respectă indicațiile

de casare și intimatele-reclamante se circumscriu normelor dreptului comun și indică

motive de nulitate absolută a actelor contestate reglementate de dreptul comun,

urmează ca decizia recurată să fie casată și să se rejudece apelul.

2.2. Excepții

Intimatele-reclamante au invocat excepția

inadmisibilității raportat la motivul de recurs vizând lipsa de calitate procesuală

a reclamantelor, față de faptul că prin decizia de casare Înalta Curte de Casație

și Justiție le-a recunoscut reclamantelor calitate procesuală activă în cauză.

S-a invocat, de asemenea, inadmisibilitatea

motivului de recurs formulat de către recurenta M.I. privitor la lipsa procedurii

de citare a intimaților P.B.G. și P.C.M.. Acest motiv de recurs este inadmisibil

deoarece recurenta nu invocă posibile vicii în efectuarea procedurii de citare raportat

la persoana sa.

Decizia nr. 2409/2006 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție are autoritate de lucru judecat față de pârâții T.A.D., P.B.G.

și P.C.M. în ce privește stabilirea faptului că pentru imobilul în cauză este exclusă

răspunderea Statului Român, orice pretenție a acestora putând fi satisfăcută numai

de Guvernul Italian.

2.3. Analiza recursurilor

Recursurile sunt întemeiate și vor fi admise

pentru următoarele considerente:

Prin decizia nr. 6462 din 30 octombrie

2008, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală,

a dispus casarea cu trimitere spre rejudecare la Tribunalul București, ca primă

instanță, a procesului declanșat de către reclamantele C.F. și P.A..

Pentru a decide astfel, instanța de recurs

a reținut că acțiunea având ca obiect nulitatea absolută a două decizii emise de

către Primarul General al Municipiului București a fost promovată de C.F. și de

P.A., în calitate de terți, atât în raport cu emitentul, cât și cu beneficiarii

celor două dispoziții prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului litigios.

Reclamantele nu au învestit instanța cu

o contestație întemeiată pe dispozițiile art. 24 alin. (8) din Legea nr. 10/2001,

iar competența de primă instanță a tribunalului a fost stabilită în funcție de valoarea

obiectului litigiului.

Așadar, instanța de recurs a stabilit faptul

că reclamantele, terțe față de deciziile emise în baza Legii nr. 10/2001, puteau

să învestească instanța numai cu o acțiune în constatarea nulității deciziilor,

în condițiile dreptului comun.

Deși cadrul procesual în ce privește obiectul

dedus judecății a fost fixat în condițiile enunțate, instanța superioară de fond,

prin decizia civilă nr. 875A din 28 noiembrie 2011, a procedat la analiza legalității

dispozițiilor din 20 mai 2002 și din 28 iunie 2002 emise de municipiul București,

prin Primarul general, prin raportare la prevederile Legii speciale, nr. 10/2001.

În aceste condiții, a fost nesocotită dezlegarea

în drept realizată prin decizia nr. 6462/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

ceea ce constituie o încălcare a dispozițiilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

Vătămarea procesuală a pârâtelor C.A.M.

și M.I. a fost provocată de pronunțarea unei hotărâri care nu a respectat cele statuate

de către instanța de recurs, iar această vătămare procesuală nu poate fi înlăturată

decât prin anularea deciziei. Drept urmare, criticile formulate sub acest aspect,

întrunesc cerințele art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Cum situația de fapt în cauză urmează să

fie stabilită prin raportare la normele dreptului comun, și pentru ca instanța de

trimitere să solicite reclamantelor să indice temeiul de drept al nulității deciziilor

atacate, conform dreptului comun, în condițiile art. 314 C. proc. civ. se impune

trimiterea spre rejudecare. Întrucât și prima instanță a analizat legalitatea actelor

a căror nulitate s-a cerut prin raportare la prevederile art. 5 din Legea nr. 10/2001,

și pentru ca părțile să beneficieze de un dublu grad de jurisdicție în analiza cauzei

după precizarea temeiului nulității, conform dreptului comun, reluarea judecății

trebuie să fie făcută din primă instanță.

Față de cele ce preced, în temeiul

art. 312 alin. (3) C. proc. civ., recursurile vor fi admise, se va păstra - formal

- și soluția de admitere a apelului declarat de către reclamante, iar cauza va fi

trimisă spre rejudecare în primă instanță.

Instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra

aspectelor vizând problema calității procesuale active, respectiv asupra excepțiilor

invocate de către intimatele-reclamante întrucât toate chestiuni urmau să fie verificate

dacă se trecea la subsidiarul motivelor de recurs, „în situația în care nu se respectă

indicațiile de casare și judecarea cauzei continuă să se facă în baza legii speciale".

Or, admiterea recursurilor s-a întemeiat tocmai pe faptul că s-a produs o nesocotire

a prevederilor art. 315 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâtele

C.A.M. și M.I. împotriva deciziei civile nr. 875A din 28 noiembrie 2011 a Curții

de Apel București, secția a IV-a civilă și în consecință:

Casează decizia în tot.

Admite apelul declarat de reclamantele

C.F. și P.A. împotriva sentinței civile nr. 1098 din 14 septembrie 2010, pronunțată

de Tribunalul București, secția a V-a civilă pe care o desființează și trimite cauza

spre rejudecare la Tribunalul București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30

mai 2013.