ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1669/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1669/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Prin Decizia civilă

nr. 340A din data de 4 octombrie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de

reclamanții M.I. și M.N. împotriva Sentinței civile nr. 5611 din 21 martie 2012

pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu

intimații pârâți Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul

București prin primarul general, Primăria municipiului București prin Primarul

General, Consiliul Local al Municipiului București - Direcția Patrimoniului

Imobiliar - Administrația Fondului Imobiliar S.C. Centrul Istoric S.A.

S-a schimbat în parte

sentința civilă apelată, în sensul că a fost obligat pârâtul Statul Român, prin

Ministerul Finanțelor Publice să restituie reclamanților prețul de 15.082.213

ROL și dobânda, urmând a se face actualizarea avansului și a fiecărei rate, în

funcție de rata inflației, de la data achitării lor de către cumpărătoare și

până la data restituirii efective.

Au fost menținute

celelalte dispoziții ale sentinței.

A fost obligat

același intimat pârât la 200 RON cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 276

C. proc. civ.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele considerente:

Prin cererea

înregistrată pe rolul instanței sub nr. 61026/3/2010, reclamanții au solicitat

obligarea pârâților la restituirea prețului la valoarea de piață a imobilului,

iar în caz de respingere a cererii, obligarea acestora la plata despăgubirilor

în urma chemării în garanție a pârâților pentru evicțiune, cu cheltuieli de

judecată.

În motivarea cererii,

reclamanții au arătat că sunt moștenitorii testamentari ai autoarei D.I., care

a cumpărat prin contract de vânzare-cumpărare nr. 966 din 6 ianuarie 1998, în

baza Legii nr. 112/1995, imobilul apartament din București str. C. nr. 34 et. 1

ap. 1 sector 3 pe care îl ocupase ca și chiriaș timp de 50 ani. Apartamentul a

fost revendicat de T.T.D.A. și T.L.A. și prin Decizia civilă nr. 1589R din 3

mai 2006 a Curții de Apel București s-a constatat nulitatea absolută a

contractului de vânzare-cumpărare, imobilul urmând a se restitui în natură

către reclamanți. În temeiul art. 50 alin. (1)-(3) din Legea nr. 10/2001,

reclamanții au solicitat valoarea de piață a imobilului.

Prin Sentința civilă

nr. 561 din 21 martie 2012, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a

respins ca neîntemeiat primul capăt de cerere și a respins ca neîntemeiată

cererea de chemare în garanție a pârâților, formulată de reclamanți în caz de

respingere a primului capăt.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că prin Decizia civilă nr. 1589R din 3 mai

2006 a Curții de Apel București a fost admis recursul declarat de recurenții

T.T.D.A. și T.L.A. și a fost schimbată sentința atacată, în sensul că s-a admis

cererea privind nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 828

din 26 iunie 1997 și nr. 966 din 6 ianuarie 1998 și au fost obligați pârâții,

printre care D.I., să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie

apartamentul nr. 1 din imobilul situat în București str. C. nr. 34 sector 3,

reținându-se că cele două contracte de vânzare-cumpărare privind apartamentele

din imobil au fost încheiate astfel cu nesocotirea flagrantă a dispozițiilor

imperative ale art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995.

Nu a putut fi primită

apărarea intimaților privind aplicarea prevederilor art. 46 alin. (2) teza

finală Legea nr. 10/2001 referitoare la validarea actelor încheiate cu bună

credință. Fiind vorba de încălcarea unei dispoziții imperative ale Legii nr.

112/1995, nulitatea absolută prevăzută în mod expres de această lege, în

vigoare la momentul încheierii actelor de înstrăinare, nu poate fi acoperită

prin o lege ulterioară care nu poate avea drept consecință validarea unui act

juridic nul din perspectiva legii în vigoare la momentul încheierii sale.

Constatările

instanței de recurs din Decizia civilă nr. 1589R din 3 mai 2006 a Curții de

Apel București se impun cu autoritate de lucru judecat în litigiul de față și

vor prezenta importanță față de condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 pentru

admiterea cererilor în obligarea a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, la plata valorii de piață a imobilului cumpărat de chiriași în baza

Legii nr. 112/195, al cărui contract a fost anulat prin hotărâre

judecătorească.

Astfel, potrivit art.

50

1

din Legea nr. 10/2001, au dreptul la restituirea prețului de

piață al imobilului, stabilit prin expertiză, doar proprietarii ale căror

contracte de vânzare-cumpărare desființate prin hotărâri judecătorești au fost

încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

În speță, însă, așa

cum rezultă explicit din Decizia civilă nr. 1589R din 3 mai 2006 de către

Curtea de Apel București, contractul de vânzare-cumpărare nr. 966 din 6

ianuarie 1998, prin care autoarea reclamanților a dobândit imobilul -

apartamentul nr. 1 în baza Legii nr. 112/1995, a fost încheiat cu rea credință,

întrucât văzând Adresa nr. 209 din 17 februarie 1997, cu minime diligențe ar fi

putut afla că imobilul nu a fost declasat de pe lista monumentelor istorice.

Autoarea reclamanților, alături de alți doi chiriași cumpărători, în conivență

cu vânzătorul, au încercat să eludeze dispozițiile Legii nr. 112/1995,

prevalându-se de o adresă emisă de o structură necompetentă și de dispoziții

ale H.G. nr. 632/1996 ce nu mai erau în vigoare la acea dată.

Or, aceste

considerente ale instanței ce a anulat contractul și a admis revendicarea

într-o cauză ce presupunea, pentru stabilirea preferabilității titlurilor

părților, printre altele, tocmai verificarea contractului de vânzare al

autoarei reclamanților de astăzi, cauză soluționată în contradictoriu cu aceasta,

le sunt pe deplin opozabile și sunt intrate în puterea lucrului judecat în

aspectul său pozitiv, în sensul că aceste chestiuni sunt definitiv stabilite și

nu mai pot fi supuse discuției instanțelor judecătorești.

Prin urmare, întrucât

contractul desființat al autoarei reclamanților nu a fost încheiat cu

respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, aceștia din urmă nu pot beneficia

de reparația reglementată de art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, ci doar

de restituirea prețului plătit conform contractului pentru cumpărarea

locuinței, preț actualizat cu indicele de inflație până la momentul plății

efective, conform art. 1337 și art. 1341 pct. 1 și 4 C. civ., coroborate și cu

art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001.

Tribunalul a

subliniat că în condițiile în care nu au formulat explicit o cerere, nu poate

dispune o admitere parțială a acțiunii, cu acordarea doar a prețului plătit

actualizat, întrucât ar schimba obiectul acțiunii și ar încălca principiul

disponibilității.

Capătul doi din

acțiune privește chemarea în garanție a pârâților împotriva cărora s-a formulat

primul capăt de plată a valorii de piață a imobilului, în condițiile art. 57 C.

proc. civ., respectiv chemarea în garanție a acestora în caz de respingere a

solicitării. Or, s-a constatat că nu sunt incidente în speță dispozițiile

privind garanția pentru evicțiune în afara dispozițiilor legii speciale, Legea

nr. 10/2001 care limitează această garanție doar la restituirea prețului

actualizat. Legea specială în acest caz se aplică cu prioritate și coroborat cu

dreptul comun în ce privește temeiul obligației în sine de garanție a

vânzătorului, stabilind limite exprese ale garanției și persoana împotriva

căreia se poate îndrepta cel îndreptățit (potrivit art. 50 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001 doar Ministerul Finanțelor Publice care va asigura restituirea din

fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr.

112/1995).

Cu privire la apelul

declarat de reclamanți, instanța a reținut următoarele:

Cererea de pretenții

întemeiată pe dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 se realizează, în

principal, prin raportarea la statuările cuprinse în cadrul hotărârii

judecătorești definitive și irevocabile prin care actul juridic bilateral a

fost desființat.

În măsura în care

însă instanța ce a desființat contractul (fie în sensul anulării, fie în sensul

lipsirii sale de eficacitate, după caz), nu a statuat asupra acestui aspect,

prin nici un considerent al hotărârii sale care să poată fi apreciat incident

în algoritmul juridic al dispozițiilor legale sus-menționate, atunci analiza

menționată va fi realizată de către însăși instanța sesizată cu litigiul

privind pretențiile, întemeiat pe unul dintre cele două alineate ale art. 50

din Legea nr. 10/2001 modificată și completată, acest bilanț urmând a fi

realizat prin luarea în considerare a tuturor prevederilor legale incidente.

În privința primei

ipoteze ilustrate (a existenței de statuări anterioare relevante ale instanței

de desființare), se ridică problema dacă instanța de judecată care va soluționa

litigiul de pretenții întemeiat pe unul dintre cele două alineate relevante ale

art. 50 din Legea nr. 10/2001 este obligată să respecte rezultatul problemei de

drept configurat irevocabil anterior.

Pentru a răspunde

acestei întrebări, Curtea a observat că potrivit prevederilor art. 1201 C.

civ., este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are același

obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută

de ele și în contra lor în aceeași calitate.

în esență, puterea de

lucru judecat a unei hotărâri judecătorești semnifică faptul că o cerere nu

poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată (bis de eadem re ne sit

actio), iar hotărârea pronunțată este prezumată a exprima adevărul și nu

trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre (res iudicata pro veritate

habetur). Fundamentul lucrului judecat rezidă în necesitatea de a da eficiență

hotărârii judecătorești și de a evita o nouă judecată asupra aceleiași

chestiuni litigioase.

Printre efectele

lucrului judecat sunt și exclusivitatea, care exclude posibilitatea unui nou

litigiu între aceleași părți, pentru același obiect și cu aceeași cauză, precum

și obligativitatea, conform căreia părțile trebuie să se supună hotărârii

judecătorești. Autoritatea de lucru judecat (concept juridic distinct de

puterea de lucru judecat a cărei parte este) reprezintă efectul evocat al

exclusivității.

Aplicând aceste

considerente cu caracter teoretic la speța concretă dedusă judecății, Curtea a

observat că în cadrul Deciziei civile nr. 1589 din 3 mai 2006 a Curții de Apel

București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflictele de muncă

și asigurări sociale, irevocabilă, prin care s-a finalizat litigiul având ca

obiect constatarea nulității absolute a contractului încheiat de autoarea

reclamanților în temeiul Legii nr. 112/1995, litigiu în care a figurat ca parte

și autoarea reclamanților din prezenta cauză, s-a tranșat în mod expres

problema de drept privind modul de încheiere a contractului de către autoarea

reclamanților, prin prisma dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Astfel, Curtea de

Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflictele de

muncă și asigurări sociale, a reținut în hotărârea sa: „Sintetizând

considerentele expuse, Curtea constată că cele două contracte de

vânzare-cumpărare a căror nulitate s-a cerut a fi constatată, au fost încheiate

cu nesocotirea flagrantă a dispozițiilor imperative ale art. 10 alin. (2) (în

vigoare la momentul înstrăinării) din Legea nr. 112/1995, sancțiunea în acest

caz fiind nulitatea absolută potrivit art. 11 din aceeași lege". În

continuare, a arătat că: „Dar mai mult, în cauză, nu poate fi reținută

buna-credință la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare. În acest sens,

Curtea apreciază că intimații pârâți cumpărători ar fi trebuit să efectueze

diligențe speciale și suplimentare pentru a stabili cu certitudine dacă

imobilul este monument istoric sau nu (așa cum de altfel li s-a sugerat prin

Adresa nr. 209 din 17 februarie 1997)".

Întrucât aceste

considerente expuse explicitează dispozitivul respectivei hotărâri de admitere

a acțiunii de constatare a nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare și de revendicare, în lipsa lor neputând fi admisă respectiva

cerere, Curtea a constatat că acestea beneficiază de puterea de lucru judecat

în prezentul litigiu, în condițiile în care autoarea reclamanților apelanți a

fost parte și în cauza anterioară.

Așadar, în litigiul

anterior, s-a statuat irevocabil și expres asupra împrejurării că la momentul

încheierii contractului de vânzare-cumpărare nu s-au respectat prevederile

Legii nr. 112/1995, fapt care determină, prin neîntrunirea cerinței legale cu

caracter de premisă a art. 50 alin. (2

1

) și (3) și art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, caracterul nefondat al pretenției de acordare a prețului

de piață al imobilului.

Întrucât problema de

drept a încheierii contractului cu sau fără respectarea dispozițiilor Legii nr.

112/1995 a fost rezolvată în cadrul litigiului anterior, cu putere de lucru

judecat, astfel cum s-a expus anterior, criticile subsumate punctelor 1-3 din

motivele de apel, orientate către reevaluarea acestei probleme de drept, cu

stabilirea unui rezultat opus celui configurat judiciar anterior, critici în a

căror dovedire apelanții au administrat proba cu înscrisuri noi în apel, devin

neîntemeiate.

În ceea ce privește

critica vizând soluția dată capătului de cerere subsidiar al chemării în

garanție, Curtea a observat că în raport de temeiul juridic al acțiunii

prezente, respectiv dispozițiile art. 50 alin. (1)-(3) din Legea nr. 10/2001,

dispoziția tribunalului este legală.

Este real că

restituirea prețului de piață, expresie a obligației de garanție pentru

evicțiune consumată, operează potrivit dreptului comun, între părțile

contractante, însă potrivit măsurii legislative evocate, această normă specială

(care nu reprezintă decât transpunerea obligației de garanție pentru evicțiunea

consumată, în materia imobilelor obiect al contractelor încheiate în temeiul

Legii nr. 112/1995) derogă de la această regulă sub acest aspect, instituind

prin textul legal anterior citat o procedură specială, unică, caracterizată

atât prin subrogație legală a persoanei debitorului (vânzătorul obligat la

restituirea daunelor), cât și prin circumscrierea limitelor exprese ale garanției.

Curtea a observat

totodată că acest capăt de cerere a fost formulat de către reclamanți în mod

alternativ și subsidiar, respectiv în măsura în care nu se va admite primul

capăt de cerere. Or, pentru considerentele reținute în continuare, acest prim

capăt se impunea a fi admis, chiar dacă în parte.

Sub un ultim aspect,

Curtea a constatat că, în realitate, obiectul primului capăt de cerere al

acțiunii, îl constituie obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri, ca

urmare a cauzei constând în lipsirea de proprietate asupra imobilului

achiziționat în temeiul Legii nr. 112/1995.

Concluzia se impune

având în vedere pe lângă precizarea în acest sens din cadrul paragrafului

secund al filei 3 a dosarului de fond și temeiul juridic indicat în mod expres

de către reclamanți în cererea formulată - art. 50 alin. (1)-(3) din Legea nr.

10/2001.

Așadar, înglobând în

cadrul temeiului juridic ales în conformitate cu principiul disponibilității,

de către reclamanții apelanți, și alineatul secund al art. 50 din lege, Curtea

a apreciat că obiect alternativ și subsidiar al acestui prim capăt de cerere,

ales de reclamanți l-a constituit și acordarea prețului plătit actualizat al

contractului de vânzare-cumpărare - contrar considerentului tribunalului.

Față de

considerentele reținute mai sus, apelanții sunt îndreptățiți la a obține prețul

de 15.082.213 ROL și dobânda plătită conform punctului 8 din contractul de

vânzare-cumpărare anulat nr. 966/1998, urmând ca actualizarea avansului și a

fiecărei rate de preț și de dobândă să se realizeze în funcție de rata

inflației, de la data achitării lor de către cumpărătoare și până la data

restituirii efective.

Curtea a constatat,

totodată, că în faza de judecată a fondului nu s-au mai solicitat cheltuieli de

judecată, astfel încât chitanța de onorariu avocat ales din data de 12

decembrie 2010 (depusă direct în apel) nu poate fi valorificată de prezenta

instanță de apel.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții M.I. și M.N. și pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice.

și M.N. au criticat decizia pentru următoarele motive, în temeiul cărora se

solicită admiterea acțiunii așa cum a fost formulată și ulterior precizată,

urmând să se dispună:

- în temeiul art. 50

alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009,

obligarea pârâților la restituirea prețului la valoarea de piață a imobilului;

- subsidiar, solicită

chemarea în garanție a pârâților, potrivit dispozițiilor art. 1336 și

următoarele C.civil;

- obligarea pârâților

la plata cheltuielilor de judecată.

a) Se pretinde că

autoarea trebuia să efectueze „diligențe speciale și suplimentare".

Acest lucru nu este

real, întrucât autoarea lor a procedat în mod legal și a respectat legea când a

efectuat strict diligențele pe care vânzătoarea le-a cerut, pentru simplul

motiv că aceasta nu era obligată să facă mai mult decât i se cerea.

Daca vânzătoarea ar

fi cerut - ca și condiție necesară pentru vânzare - și alte verificări,

autoarea în mod cert le-ar fi făcut, pentru că altfel nu i-ar fi fost vândut

imobilul în cauză.

b) De asemenea,

reține instanța că autoarea, de conivență cu vânzătoarea, a încercat să eludeze

legea.

Și această constatare

este nefondată și vine să aducă acuze foarte grave - de natură penală - acuze

care nu au fost nicicând dovedite în mod probator.

c) Se mai reține și

că argumentele din Decizia civilă nr. 1589R din 3 mai 2006 a Curții de Apel

București se impun cu autoritate de lucru judecat în litigiul de față - lucru

ce nu este real.

Nu există o

identitate de părți, obiect și cauză pentru a fi în fața condițiilor imperative

pe care legea le cere pentru existența acestei instituții de drept.

d) În ceea ce

privește capătul doi al cererii se reține în mod nelegal că această garanție nu

se aplică, deoarece aceasta operează de drept în orice vânzare, ceea ce

înseamnă că nu e necesar ca părțile să introducă o clauză specifică în

contract.

De asemenea,

obligația vânzătorului la garanție există numai dacă, la data încheierii

contractului, cumpărătorul nu a cunoscut faptul că o terță persoană are sau

pretinde că are drept asupra bunului. Sarcina probei cunoașterii cauzei

evicțiunii de către cumpărător cade asupra vânzătorului.

Astfel, apare ca

evident faptul că prevederile legii generale se aplică indiferent de prevederile

legii speciale, aceasta din urma neputând să înlăture garanția pentru

evicțiune.

Român prin Ministerul Finanțelor Publice a criticat decizia pentru următoarele

motive.

a) Hotărârea de apel

a fost dată a cu încălcarea și aplicarea greșită a legii - art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., întrucât nu s-a avut în vedere că reclamanții, prin cererea de

chemare în judecată, au solicitat obligarea pârâților la restituirea prețului

la valoarea de piață a imobilului, iar în caz de respingere a cererii principale

obligarea pârâților la plata despăgubirilor în urma chemării în garanție pentru

evicțiune, cu cheltuieli de judecată și nicidecum nu au solicitat restituirea

prețului reactualizat, precum și dobânda.

Astfel, conform

principiului disponibilității, instanța este ținută a se pronunța doar asupra a

ceea ce s-a cerut, fără a proceda la rezolvarea unui litigiu decât dacă a fost

sesizată în acest scop de partea interesată.

Hotărârea instanței

de fond este legală și temeinică, pronunțându-se numai în legătură cu ceea ce i

s-a cerut și în limitele a ceea ce i s-a cerut, conform prevederilor art. 129

alin. (6) C. proc. civ, respingând în mod corect acțiunea reclamanților ca

neîntemeiată, în condițiile în care reclamanții nu au formulat explicit o

cerere prin care să solicite acordarea prețului actualizat.

b) În ceea ce

privește obligarea la plata prețului plătit actualizat conform contractului de

vânzare cumpărare nr. 966 din 6 ianuarie 1998 al imobilului situat în

București, str. C., nr. 34, et. 1, ap. 1, sector 3 către reclamanți, se invocă

excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul

Finanțelor Publice, detaliindu-se considerentele care susțin acest motiv de

recurs.

Totodată, restituirea

prețului actualizat în temeiul răspunderii pentru evicțiune este o obligație

care revine vânzătorului, respectiv Municipiul București.

c) Este criticată

decizia și în ceea ce privește obligarea de plată a cheltuielilor de judecată

în sarcina Ministerului Finanțelor Publice.

Culpa procesuală nu îi

aparține acestuia, ci Primăriei Municipiului București - parte în contractul de

vânzare-cumpărare, iar în lipsa art. 5 alin. (3) O.U.G. nr. 184/2002,

Ministerul Finanțelor Publice nici nu ar putea fi obligat pe fondul cauzei.

Ministerul Finanțelor

Publice nu a dat dovadă de rea credință, neglijență, nu se face vinovat de

declanșarea litigiului și, prin urmare, nu poate fi sancționat procedural prin

obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Neexistând culpa

procesuală, principiu consacrat de procedura civilă, potrivit art. 274 C. proc.

civ. și neexistând temei legal, este inadmisibilă obligarea la plata

cheltuielilor de judecată.

Analizând decizia în

raport de criticile formulate în cadrul recursurilor, Înalta Curte constată

următoarele.

de reclamanți este nefondat.

a) și b) Primele două

critici exced cadrul procesual al litigiului de față, acestea referindu-se la

considerente ale deciziei de recurs pronunțată în litigiul anterior, în

soluționarea cererii privind valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare

încheiat asupra imobilului în litigiu, în temeiul Legii nr. 112/1995.

O cenzurare a acestor

considerente se face în afara cadrului legal, care este constituit numai de

căile procedurale permis a fi exercitate în cadrul unui proces.

c) Pentru a se putea

reține autoritatea de lucru judecat este necesar să existe o triplă identitate

de părți, obiect și cauză, așa cum impune art. 1201 C. civ. - în forma

anterioară.

Chiar dacă în

prezentul litigiu nu se regăsește tripla identitate impusă de aceste dispoziții

legale, prin apărările formulate de reclamanți se tinde la reaprecierea

valabilității contractului de vânzare-cumpărare care a făcut obiectul

litigiului anterior, soluționat irevocabil în contradictoriu cu autoarea

reclamanților din prezentul litigiu, în calitate de cumpărătoare prin acest

act.

Întrucât a existat o

judecată în acest sens, în prezenta speță s-a ridicat problema dacă instanța de

judecată care va soluționa litigiul de pretenții întemeiat pe unul dintre cele

două alineate relevante ale art. 50 din Legea nr. 10/2001 este obligată să

respecte rezultatul problemei de drept soluționată irevocabil anterior.

În acest context s-a

reținut că fundamentul lucrului judecat rezidă în necesitatea de a da eficiență

hotărârii judecătorești și de a evita o nouă judecată asupra aceleiași

chestiuni litigioase.

Prin urmare, ceea ce

s-a dezlegat irevocabil nu poate fi repus în discuție decât cu încălcarea

puterii de lucru judecat a celor statuate anterior, iar hotărârile le sunt

opozabile reclamanților din prezenta cauză, în calitatea lor de moștenitori ai

unei părți din litigiul anterior.

d) În ceea ce

privește critica vizând soluția dată capătului de cerere subsidiar al chemării

în garanție, în mod corect s-a observat că temeiul juridic al acțiunii

prezente, respectiv Legea nr. 10/2001, este normă specială față de dreptul

comun, respectiv Codul civil, care se aplică astfel cu prioritate, în lumina

principiului speciallia generalibus derogant.

Constatând, prin

urmare, că nu se poate reține ca fiind incident motivul de recurs prevăzut de

art. 304 pct. 9 C.proC. civ., din perspectiva ultimelor două critici, Înalta

Curte urmează să facă aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

și să dispună respingerea ca nefondat a recursului formulat de reclamanți.

de pârât este fondat, în limitele ce succed:

a) Decizia de apel a

fost pronunțată cu încălcarea limitelor de judecată fixate de reclamanți prin

cererea de chemare în judecată, expresie a principiului disponibilității în

procesul civil.

Procedând în acest

mod, instanța a încălcat dispozițiile art. 126 alin. final C. proc. civ., care

o obligă să se pronunțe în limitele fixate prin obiectul cererii de chemare în

judecată.

Prin cererea

formulată, reclamanții au solicitat restituirea prețului la valoarea de piață a

imobilului în litigiu, cerere susținută și de argumentarea în fapt a acesteia.

în redarea situației imobilului, cu referire inclusiv la litigiul vizând

valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, s-a subliniat faptul că s-a

dovedit că fostul proprietar nu solicitase în termenul legal restituirea în

natură sau în echivalent a imobilului, nefăcând nicio notificare către chiriași

sau către stat cu privire la pretențiile pe le are.

Prin precizarea

formulată ulterior, reclamanții au stabilit cadrul procesual pe capetele de

cerere formulate inițial, prin indicarea pârâților pentru fiecare dintre

acestea.

Trimiterea în drept

din finalul acțiunii, la dispozițiile art. 50 alin. (1)-(3) din Legea nr.

10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, nu este de natură a schimba

pretenția formulată de reclamanți, susținută în sensul arătat mai sus.

Față de petitele de

cerere formulate și justificarea acestora inclusiv pe dispozițiile Legii nr.

10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, pretenția reclamanților este

susținută de fapt pe dispozițiile art. 50

1

din lege.

Prin urmare, chiar

dacă printre alineatele art. 50 din lege menționate în finalul cererii se află

și cele referitoare la prețul de piață al imobilului, prin nicio cerere sau

considerent din motivare nu s-a făcut o astfel de solicitare, care să permită

instanței să facă o apreciere asupra limitelor de judecată în raport de

intenția reală a părții.

b) Critica

referitoare la lipsa calității procesuale pasive în soluționarea unei cereri de

obligare la plata prețului plătit actualizat, inclusiv în temeiul răspunderii

pentru evicțiune, nu se mai impune a fi analizată în raport de limitele

cadrului procesual al litigiului, astfel cum acestea au fost reținute mai sus.

c) Față de cele

reținute mai sus, nu se justifică obligarea pârâtului recurent la plata

cheltuielilor de judecată, nefiind incidente dispozițiile art. 274 C. proc.

civ.

Constatând, prin

urmare, că recursul formulat de pârât este fondat, în limitele reținute mai sus,

urmează să se dispună admiterea acestuia, cu aplicarea dispozițiilor art. 304

pct. 9 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Se va modifica decizia în tot și, cu

aplicarea art. 296 C. proc. civ., se va respinge ca nefondat apelul declarat de

reclamanții M.I. și M.N. împotriva Sentinței civile nr. 561 din 21 martie 2012

a Tribunalului București, secția a III-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva

Deciziei nr. 340A din data de 4 octombrie 2012 a Curții de Apel București,

secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Modifică decizia în

tot în sensul că:

Respinge ca nefondat

apelul declarat de reclamanții M.I. și M.N. împotriva Sentinței civile nr. 561

din 21 martie 2012 a Tribunalului București, secția a III-a civilă.

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanții M.I. și M.N. împotriva aceleiași decizii.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 26 martie 2013.

Procesat de GGC - DG