ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1669/2013

Prin Decizia civilă nr. 340A din data de 4 octombrie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de reclamanții M.I. și M.N. împotriva Sentinței civile nr. 5611 din 21 martie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a III-a civilă, în contradictoriu cu intimații pârâți Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, Municipiul București prin primarul general, Primăria municipiului București prin Primarul General, Consiliul Local al Municipiului București - Direcția Patrimoniului Imobiliar - Administrația Fondului Imobiliar S.C. Centrul Istoric S.A.

S-a schimbat în parte sentința civilă apelată, în sensul că a fost obligat pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice să restituie reclamanților prețul de 15.082.213 ROL și dobânda, urmând a se face actualizarea avansului și a fiecărei rate, în funcție de rata inflației, de la data achitării lor de către cumpărătoare și până la data restituirii efective. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței. A fost obligat același intimat pârât la 200 RON cheltuieli de judecată, cu aplicarea art. 276 C. proc. civ. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a reținut următoarele considerente: Prin cererea înregistrată pe rolul instanței sub nr. 61026/3/2010, reclamanții au solicitat obligarea pârâților la restituirea prețului la valoarea de piață a imobilului, iar în caz de respingere a cererii, obligarea acestora la plata despăgubirilor în urma chemării în garanție a pârâților pentru evicțiune, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii, reclamanții au arătat că sunt moștenitorii testamentari ai autoarei D.I., care a cumpărat prin contract de vânzare-cumpărare nr. 966 din 6 ianuarie 1998, în baza Legii nr. 112/1995, imobilul apartament din București str. C. nr. 34 et. 1 ap. 1 sector 3 pe care îl ocupase ca și chiriaș timp de 50 ani. Apartamentul a fost revendicat de T.T.D.A. și T.L.A. și prin Decizia civilă nr. 1589R din 3 mai 2006 a Curții de Apel București s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, imobilul urmând a se restitui în natură către reclamanți. În temeiul art. 50 alin. (1)-(3) din Legea nr. 10/2001, reclamanții au solicitat valoarea de piață a imobilului. Prin Sentința civilă nr. 561 din 21 martie 2012, Tribunalul București, secția a III-a civilă, a respins ca neîntemeiat primul capăt de cerere și a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție a pârâților, formulată de reclamanți în caz de respingere a primului capăt.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin Decizia civilă nr. 1589R din 3 mai 2006 a Curții de Apel București a fost admis recursul declarat de recurenții T.T.D.A. și T.L.A. și a fost schimbată sentința atacată, în sensul că s-a admis cererea privind nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare nr. 828 din 26 iunie 1997 și nr. 966 din 6 ianuarie 1998 și au fost obligați pârâții, printre care D.I., să lase reclamanților în deplină proprietate și posesie apartamentul nr. 1 din imobilul situat în București str. C. nr. 34 sector 3, reținându-se că cele două contracte de vânzare-cumpărare privind apartamentele din imobil au fost încheiate astfel cu nesocotirea flagrantă a dispozițiilor imperative ale art. 10 alin. (2) din Legea nr. 112/1995.

Nu a putut fi primită apărarea intimaților privind aplicarea prevederilor art. 46 alin. (2) teza finală Legea nr. 10/2001 referitoare la validarea actelor încheiate cu bună credință. Fiind vorba de încălcarea unei dispoziții imperative ale Legii nr. 112/1995, nulitatea absolută prevăzută în mod expres de această lege, în vigoare la momentul încheierii actelor de înstrăinare, nu poate fi acoperită prin o lege ulterioară care nu poate avea drept consecință validarea unui act juridic nul din perspectiva legii în vigoare la momentul încheierii sale.

Constatările instanței de recurs din Decizia civilă nr. 1589R din 3 mai 2006 a Curții de Apel București se impun cu autoritate de lucru judecat în litigiul de față și vor prezenta importanță față de condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 pentru admiterea cererilor în obligarea a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, la plata valorii de piață a imobilului cumpărat de chiriași în baza Legii nr. 112/195, al cărui contract a fost anulat prin hotărâre judecătorească. Astfel, potrivit art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, au dreptul la restituirea prețului de piață al imobilului, stabilit prin expertiză, doar proprietarii ale căror contracte de vânzare-cumpărare desființate prin hotărâri judecătorești au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

În speță, însă, așa cum rezultă explicit din Decizia civilă nr. 1589R din 3 mai 2006 de către Curtea de Apel București, contractul de vânzare-cumpărare nr. 966 din 6 ianuarie 1998, prin care autoarea reclamanților a dobândit imobilul - apartamentul nr. 1 în baza Legii nr. 112/1995, a fost încheiat cu rea credință, întrucât văzând Adresa nr. 209 din 17 februarie 1997, cu minime diligențe ar fi putut afla că imobilul nu a fost declasat de pe lista monumentelor istorice. Autoarea reclamanților, alături de alți doi chiriași cumpărători, în conivență cu vânzătorul, au încercat să eludeze dispozițiile Legii nr. 112/1995, prevalându-se de o adresă emisă de o structură necompetentă și de dispoziții ale H.G.

nr. 632/1996 ce nu mai erau în vigoare la acea dată. Or, aceste considerente ale instanței ce a anulat contractul și a admis revendicarea într-o cauză ce presupunea, pentru stabilirea preferabilității titlurilor părților, printre altele, tocmai verificarea contractului de vânzare al autoarei reclamanților de astăzi, cauză soluționată în contradictoriu cu aceasta, le sunt pe deplin opozabile și sunt intrate în puterea lucrului judecat în aspectul său pozitiv, în sensul că aceste chestiuni sunt definitiv stabilite și nu mai pot fi supuse discuției instanțelor judecătorești.

Prin urmare, întrucât contractul desființat al autoarei reclamanților nu a fost încheiat cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995, aceștia din urmă nu pot beneficia de reparația reglementată de art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, ci doar de restituirea prețului plătit conform contractului pentru cumpărarea locuinței, preț actualizat cu indicele de inflație până la momentul plății efective, conform art. 1337 și art. 1341 pct. 1 și 4 C. civ., coroborate și cu art. 50 alin. (2) și (3) din Legea nr. 10/2001. Tribunalul a subliniat că în condițiile în care nu au formulat explicit o cerere, nu poate dispune o admitere parțială a acțiunii, cu acordarea doar a prețului plătit actualizat, întrucât ar schimba obiectul acțiunii și ar încălca principiul disponibilității.

Capătul doi din acțiune privește chemarea în garanție a pârâților împotriva cărora s-a formulat primul capăt de plată a valorii de piață a imobilului, în condițiile art. 57 C. proc. civ., respectiv chemarea în garanție a acestora în caz de respingere a solicitării. Or, s-a constatat că nu sunt incidente în speță dispozițiile privind garanția pentru evicțiune în afara dispozițiilor legii speciale, Legea nr. 10/2001 care limitează această garanție doar la restituirea prețului actualizat. Legea specială în acest caz se aplică cu prioritate și coroborat cu dreptul comun în ce privește temeiul obligației în sine de garanție a vânzătorului, stabilind limite exprese ale garanției și persoana împotriva căreia se poate îndrepta cel îndreptățit (potrivit art. 50 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 doar Ministerul Finanțelor Publice care va asigura restituirea din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. (6) din Legea nr. 112/1995).

Cu privire la apelul declarat de reclamanți, instanța a reținut următoarele: Cererea de pretenții întemeiată pe dispozițiile art. 50 din Legea nr. 10/2001 se realizează, în principal, prin raportarea la statuările cuprinse în cadrul hotărârii judecătorești definitive și irevocabile prin care actul juridic bilateral a fost desființat. În măsura în care însă instanța ce a desființat contractul (fie în sensul anulării, fie în sensul lipsirii sale de eficacitate, după caz), nu a statuat asupra acestui aspect, prin nici un considerent al hotărârii sale care să poată fi apreciat incident în algoritmul juridic al dispozițiilor legale sus-menționate, atunci analiza menționată va fi realizată de către însăși instanța sesizată cu litigiul privind pretențiile, întemeiat pe unul dintre cele două alineate ale art. 50 din Legea nr. 10/2001 modificată și completată, acest bilanț urmând a fi realizat prin luarea în considerare a tuturor prevederilor legale incidente.

În privința primei ipoteze ilustrate (a existenței de statuări anterioare relevante ale instanței de desființare), se ridică problema dacă instanța de judecată care va soluționa litigiul de pretenții întemeiat pe unul dintre cele două alineate relevante ale art. 50 din Legea nr. 10/2001 este obligată să respecte rezultatul problemei de drept configurat irevocabil anterior. Pentru a răspunde acestei întrebări, Curtea a observat că potrivit prevederilor art. 1201 C. civ., este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are același obiect, este întemeiată pe aceeași cauză și este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor în aceeași calitate.

în esență, puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată (bis de eadem re ne sit actio), iar hotărârea pronunțată este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre (res iudicata pro veritate habetur). Fundamentul lucrului judecat rezidă în necesitatea de a da eficiență hotărârii judecătorești și de a evita o nouă judecată asupra aceleiași chestiuni litigioase. Printre efectele lucrului judecat sunt și exclusivitatea, care exclude posibilitatea unui nou litigiu între aceleași părți, pentru același obiect și cu aceeași cauză, precum și obligativitatea, conform căreia părțile trebuie să se supună hotărârii judecătorești.

Autoritatea de lucru judecat (concept juridic distinct de puterea de lucru judecat a cărei parte este) reprezintă efectul evocat al exclusivității. Aplicând aceste considerente cu caracter teoretic la speța concretă dedusă judecății, Curtea a observat că în cadrul Deciziei civile nr. 1589 din 3 mai 2006 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflictele de muncă și asigurări sociale, irevocabilă, prin care s-a finalizat litigiul având ca obiect constatarea nulității absolute a contractului încheiat de autoarea reclamanților în temeiul Legii nr. 112/1995, litigiu în care a figurat ca parte și autoarea reclamanților din prezenta cauză, s-a tranșat în mod expres problema de drept privind modul de încheiere a contractului de către autoarea reclamanților, prin prisma dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Astfel, Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflictele de muncă și asigurări sociale, a reținut în hotărârea sa: „Sintetizând considerentele expuse, Curtea constată că cele două contracte de vânzare-cumpărare a căror nulitate s-a cerut a fi constatată, au fost încheiate cu nesocotirea flagrantă a dispozițiilor imperative ale art. 10 alin. (2) (în vigoare la momentul înstrăinării) din Legea nr. 112/1995, sancțiunea în acest caz fiind nulitatea absolută potrivit art. 11 din aceeași lege". În continuare, a arătat că: „Dar mai mult, în cauză, nu poate fi reținută buna-credință la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare.

În acest sens, Curtea apreciază că intimații pârâți cumpărători ar fi trebuit să efectueze diligențe speciale și suplimentare pentru a stabili cu certitudine dacă imobilul este monument istoric sau nu (așa cum de altfel li s-a sugerat prin Adresa nr. 209 din 17 februarie 1997)". Întrucât aceste considerente expuse explicitează dispozitivul respectivei hotărâri de admitere a acțiunii de constatare a nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare și de revendicare, în lipsa lor neputând fi admisă respectiva cerere, Curtea a constatat că acestea beneficiază de puterea de lucru judecat în prezentul litigiu, în condițiile în care autoarea reclamanților apelanți a fost parte și în cauza anterioară.

Așadar, în litigiul anterior, s-a statuat irevocabil și expres asupra împrejurării că la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare nu s-au respectat prevederile Legii nr. 112/1995, fapt care determină, prin neîntrunirea cerinței legale cu caracter de premisă a art. 50 alin. (2 1 ) și (3) și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, caracterul nefondat al pretenției de acordare a prețului de piață al imobilului. Întrucât problema de drept a încheierii contractului cu sau fără respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 a fost rezolvată în cadrul litigiului anterior, cu putere de lucru judecat, astfel cum s-a expus anterior, criticile subsumate punctelor 1-3 din motivele de apel, orientate către reevaluarea acestei probleme de drept, cu stabilirea unui rezultat opus celui configurat judiciar anterior, critici în a căror dovedire apelanții au administrat proba cu înscrisuri noi în apel, devin neîntemeiate.

În ceea ce privește critica vizând soluția dată capătului de cerere subsidiar al chemării în garanție, Curtea a observat că în raport de temeiul juridic al acțiunii prezente, respectiv dispozițiile art. 50 alin. (1)-(3) din Legea nr. 10/2001, dispoziția tribunalului este legală.

Este real că restituirea prețului de piață, expresie a obligației de garanție pentru evicțiune consumată, operează potrivit dreptului comun, între părțile contractante, însă potrivit măsurii legislative evocate, această normă specială (care nu reprezintă decât transpunerea obligației de garanție pentru evicțiunea consumată, în materia imobilelor obiect al contractelor încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995) derogă de la această regulă sub acest aspect, instituind prin textul legal anterior citat o procedură specială, unică, caracterizată atât prin subrogație legală a persoanei debitorului (vânzătorul obligat la restituirea daunelor), cât și prin circumscrierea limitelor exprese ale garanției.

Curtea a observat totodată că acest capăt de cerere a fost formulat de către reclamanți în mod alternativ și subsidiar, respectiv în măsura în care nu se va admite primul capăt de cerere. Or, pentru considerentele reținute în continuare, acest prim capăt se impunea a fi admis, chiar dacă în parte. Sub un ultim aspect, Curtea a constatat că, în realitate, obiectul primului capăt de cerere al acțiunii, îl constituie obligarea pârâtului la acordarea de despăgubiri, ca urmare a cauzei constând în lipsirea de proprietate asupra imobilului achiziționat în temeiul Legii nr. 112/1995. Concluzia se impune având în vedere pe lângă precizarea în acest sens din cadrul paragrafului secund al filei 3 a dosarului de fond și temeiul juridic indicat în mod expres de către reclamanți în cererea formulată - art. 50 alin. (1)-(3) din Legea nr. 10/2001.

Așadar, înglobând în cadrul temeiului juridic ales în conformitate cu principiul disponibilității, de către reclamanții apelanți, și alineatul secund al art. 50 din lege, Curtea a apreciat că obiect alternativ și subsidiar al acestui prim capăt de cerere, ales de reclamanți l-a constituit și acordarea prețului plătit actualizat al contractului de vânzare-cumpărare - contrar considerentului tribunalului. Față de considerentele reținute mai sus, apelanții sunt îndreptățiți la a obține prețul de 15.082.213 ROL și dobânda plătită conform punctului 8 din contractul de vânzare-cumpărare anulat nr. 966/1998, urmând ca actualizarea avansului și a fiecărei rate de preț și de dobândă să se realizeze în funcție de rata inflației, de la data achitării lor de către cumpărătoare și până la data restituirii efective.

Curtea a constatat, totodată, că în faza de judecată a fondului nu s-au mai solicitat cheltuieli de judecată, astfel încât chitanța de onorariu avocat ales din data de 12 decembrie 2010 (depusă direct în apel) nu poate fi valorificată de prezenta instanță de apel. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții M.I. și M.N. și pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. 1. Reclamanții M.I. și M.N. au criticat decizia pentru următoarele motive, în temeiul cărora se solicită admiterea acțiunii așa cum a fost formulată și ulterior precizată, urmând să se dispună: - în temeiul art. 50 alin. (1) și (2) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, obligarea pârâților la restituirea prețului la valoarea de piață a imobilului; - subsidiar, solicită chemarea în garanție a pârâților, potrivit dispozițiilor art. 1336 și următoarele C.civil; - obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată.

a) Se pretinde că autoarea trebuia să efectueze „diligențe speciale și suplimentare". Acest lucru nu este real, întrucât autoarea lor a procedat în mod legal și a respectat legea când a efectuat strict diligențele pe care vânzătoarea le-a cerut, pentru simplul motiv că aceasta nu era obligată să facă mai mult decât i se cerea. Daca vânzătoarea ar fi cerut - ca și condiție necesară pentru vânzare - și alte verificări, autoarea în mod cert le-ar fi făcut, pentru că altfel nu i-ar fi fost vândut imobilul în cauză. b) De asemenea, reține instanța că autoarea, de conivență cu vânzătoarea, a încercat să eludeze legea. Și această constatare este nefondată și vine să aducă acuze foarte grave - de natură penală - acuze care nu au fost nicicând dovedite în mod probator.

c) Se mai reține și că argumentele din Decizia civilă nr. 1589R din 3 mai 2006 a Curții de Apel București se impun cu autoritate de lucru judecat în litigiul de față - lucru ce nu este real. Nu există o identitate de părți, obiect și cauză pentru a fi în fața condițiilor imperative pe care legea le cere pentru existența acestei instituții de drept. d) În ceea ce privește capătul doi al cererii se reține în mod nelegal că această garanție nu se aplică, deoarece aceasta operează de drept în orice vânzare, ceea ce înseamnă că nu e necesar ca părțile să introducă o clauză specifică în contract. De asemenea, obligația vânzătorului la garanție există numai dacă, la data încheierii contractului, cumpărătorul nu a cunoscut faptul că o terță persoană are sau pretinde că are drept asupra bunului.

Sarcina probei cunoașterii cauzei evicțiunii de către cumpărător cade asupra vânzătorului. Astfel, apare ca evident faptul că prevederile legii generale se aplică indiferent de prevederile legii speciale, aceasta din urma neputând să înlăture garanția pentru evicțiune. 2. Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice a criticat decizia pentru următoarele motive. a) Hotărârea de apel a fost dată a cu încălcarea și aplicarea greșită a legii - art. 304 pct. 9 C. proc. civ., întrucât nu s-a avut în vedere că reclamanții, prin cererea de chemare în judecată, au solicitat obligarea pârâților la restituirea prețului la valoarea de piață a imobilului, iar în caz de respingere a cererii principale obligarea pârâților la plata despăgubirilor în urma chemării în garanție pentru evicțiune, cu cheltuieli de judecată și nicidecum nu au solicitat restituirea prețului reactualizat, precum și dobânda.

Astfel, conform principiului disponibilității, instanța este ținută a se pronunța doar asupra a ceea ce s-a cerut, fără a proceda la rezolvarea unui litigiu decât dacă a fost sesizată în acest scop de partea interesată. Hotărârea instanței de fond este legală și temeinică, pronunțându-se numai în legătură cu ceea ce i s-a cerut și în limitele a ceea ce i s-a cerut, conform prevederilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ, respingând în mod corect acțiunea reclamanților ca neîntemeiată, în condițiile în care reclamanții nu au formulat explicit o cerere prin care să solicite acordarea prețului actualizat. b) În ceea ce privește obligarea la plata prețului plătit actualizat conform contractului de vânzare cumpărare nr. 966 din 6 ianuarie 1998 al imobilului situat în București, str. C., nr. 34, et.

1, ap. 1, sector 3 către reclamanți, se invocă excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice, detaliindu-se considerentele care susțin acest motiv de recurs. Totodată, restituirea prețului actualizat în temeiul răspunderii pentru evicțiune este o obligație care revine vânzătorului, respectiv Municipiul București. c) Este criticată decizia și în ceea ce privește obligarea de plată a cheltuielilor de judecată în sarcina Ministerului Finanțelor Publice. Culpa procesuală nu îi aparține acestuia, ci Primăriei Municipiului București - parte în contractul de vânzare-cumpărare, iar în lipsa art. 5 alin. (3) O.U.G. nr. 184/2002, Ministerul Finanțelor Publice nici nu ar putea fi obligat pe fondul cauzei.

Ministerul Finanțelor Publice nu a dat dovadă de rea credință, neglijență, nu se face vinovat de declanșarea litigiului și, prin urmare, nu poate fi sancționat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată. Neexistând culpa procesuală, principiu consacrat de procedura civilă, potrivit art. 274 C. proc. civ. și neexistând temei legal, este inadmisibilă obligarea la plata cheltuielilor de judecată. Analizând decizia în raport de criticile formulate în cadrul recursurilor, Înalta Curte constată următoarele. 1. Recursul declarat de reclamanți este nefondat. a) și b) Primele două critici exced cadrul procesual al litigiului de față, acestea referindu-se la considerente ale deciziei de recurs pronunțată în litigiul anterior, în soluționarea cererii privind valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat asupra imobilului în litigiu, în temeiul Legii nr. 112/1995.

O cenzurare a acestor considerente se face în afara cadrului legal, care este constituit numai de căile procedurale permis a fi exercitate în cadrul unui proces. c) Pentru a se putea reține autoritatea de lucru judecat este necesar să existe o triplă identitate de părți, obiect și cauză, așa cum impune art. 1201 C. civ. - în forma anterioară. Chiar dacă în prezentul litigiu nu se regăsește tripla identitate impusă de aceste dispoziții legale, prin apărările formulate de reclamanți se tinde la reaprecierea valabilității contractului de vânzare-cumpărare care a făcut obiectul litigiului anterior, soluționat irevocabil în contradictoriu cu autoarea reclamanților din prezentul litigiu, în calitate de cumpărătoare prin acest act.

Întrucât a existat o judecată în acest sens, în prezenta speță s-a ridicat problema dacă instanța de judecată care va soluționa litigiul de pretenții întemeiat pe unul dintre cele două alineate relevante ale art. 50 din Legea nr. 10/2001 este obligată să respecte rezultatul problemei de drept soluționată irevocabil anterior. În acest context s-a reținut că fundamentul lucrului judecat rezidă în necesitatea de a da eficiență hotărârii judecătorești și de a evita o nouă judecată asupra aceleiași chestiuni litigioase. Prin urmare, ceea ce s-a dezlegat irevocabil nu poate fi repus în discuție decât cu încălcarea puterii de lucru judecat a celor statuate anterior, iar hotărârile le sunt opozabile reclamanților din prezenta cauză, în calitatea lor de moștenitori ai unei părți din litigiul anterior.

d) În ceea ce privește critica vizând soluția dată capătului de cerere subsidiar al chemării în garanție, în mod corect s-a observat că temeiul juridic al acțiunii prezente, respectiv Legea nr. 10/2001, este normă specială față de dreptul comun, respectiv Codul civil, care se aplică astfel cu prioritate, în lumina principiului speciallia generalibus derogant. Constatând, prin urmare, că nu se poate reține ca fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C.proC. civ., din perspectiva ultimelor două critici, Înalta Curte urmează să facă aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și să dispună respingerea ca nefondat a recursului formulat de reclamanți. 2. Recursul formulat de pârât este fondat, în limitele ce succed: a) Decizia de apel a fost pronunțată cu încălcarea limitelor de judecată fixate de reclamanți prin cererea de chemare în judecată, expresie a principiului disponibilității în procesul civil.

Procedând în acest mod, instanța a încălcat dispozițiile art. 126 alin. final C. proc. civ., care o obligă să se pronunțe în limitele fixate prin obiectul cererii de chemare în judecată. Prin cererea formulată, reclamanții au solicitat restituirea prețului la valoarea de piață a imobilului în litigiu, cerere susținută și de argumentarea în fapt a acesteia. în redarea situației imobilului, cu referire inclusiv la litigiul vizând valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare, s-a subliniat faptul că s-a dovedit că fostul proprietar nu solicitase în termenul legal restituirea în natură sau în echivalent a imobilului, nefăcând nicio notificare către chiriași sau către stat cu privire la pretențiile pe le are.

Prin precizarea formulată ulterior, reclamanții au stabilit cadrul procesual pe capetele de cerere formulate inițial, prin indicarea pârâților pentru fiecare dintre acestea. Trimiterea în drept din finalul acțiunii, la dispozițiile art. 50 alin. (1)-(3) din Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, nu este de natură a schimba pretenția formulată de reclamanți, susținută în sensul arătat mai sus. Față de petitele de cerere formulate și justificarea acestora inclusiv pe dispozițiile Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 1/2009, pretenția reclamanților este susținută de fapt pe dispozițiile art. 50 1 din lege.

Prin urmare, chiar dacă printre alineatele art. 50 din lege menționate în finalul cererii se află și cele referitoare la prețul de piață al imobilului, prin nicio cerere sau considerent din motivare nu s-a făcut o astfel de solicitare, care să permită instanței să facă o apreciere asupra limitelor de judecată în raport de intenția reală a părții. b) Critica referitoare la lipsa calității procesuale pasive în soluționarea unei cereri de obligare la plata prețului plătit actualizat, inclusiv în temeiul răspunderii pentru evicțiune, nu se mai impune a fi analizată în raport de limitele cadrului procesual al litigiului, astfel cum acestea au fost reținute mai sus. c) Față de cele reținute mai sus, nu se justifică obligarea pârâtului recurent la plata cheltuielilor de judecată, nefiind incidente dispozițiile art. 274 C. proc.

civ. Constatând, prin urmare, că recursul formulat de pârât este fondat, în limitele reținute mai sus, urmează să se dispună admiterea acestuia, cu aplicarea dispozițiilor art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ. Se va modifica decizia în tot și, cu aplicarea art. 296 C. proc. civ., se va respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanții M.I. și M.N. împotriva Sentinței civile nr. 561 din 21 martie 2012 a Tribunalului București, secția a III-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva Deciziei nr. 340A din data de 4 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Modifică decizia în tot în sensul că: Respinge ca nefondat apelul declarat de reclamanții M.I. și M.N. împotriva Sentinței civile nr. 561 din 21 martie 2012 a Tribunalului București, secția a III-a civilă. Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții M.I. și M.N. împotriva aceleiași decizii. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 martie 2013. Procesat de GGC - DG