ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1633/2013

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 17 noiembrie 2010 sub nr. 55748/3/2010, reclamanții N.L. și M.C., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, au solicitat instanței ca, prin sentința ce va pronunța, să dispună obligarea acestuia la plata „valorii prețului de piață" a apartamentului nr. 1, parter, situat în București, str. A.M. nr. 10, sector 1. În motivarea cererii de chemare în judecată, reclamanții au arătat că mama lor, M.A., a încheiat cu C.G.M.B.-D.P.L-D.A.F.I., în baza și cu respectarea întocmai a Legii nr. 112/1995, contractul de vânzare-cumpărare nr. N 586 din 17 decembrie 1996, prin care a dobândit proprietatea apartamentului nr. 1 parter, din București, str. A.M.

nr. 10, sector 1. Prin proces-verbal de punere în posesie încheiat la data de 2 octombrie 2008, în dosarul de executare nr. 197/2008 al BEJ „E.L.", s-a pus în executare Decizia civilă nr. 58A din 31 ianuarie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 26492/3/2006 - definitivă, prin care autoarea lor era obligată să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantei A.M.D. apartamentul ocupat de aceasta în baza contractului mai sus-menționat. Prin Decizia civilă nr. 10.298 din 22 decembrie 2009 Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, a respins recursul autoarei ca neîntemeiat, hotărârea devenind astfel irevocabilă. În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 50, dispozițiile art. 50 alin. (2) din Legea 10/2001 - astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 1 /2009 - coroborat cu dispozițiile art. 1337, 1344 C. civ.

Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin Sentința civilă nr. 199 din 1 februarie 2012 a admis cererea formulată, a obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de 1.069.376 RON, reprezentând preț de piață al imobilului apartament nr. 1 situat în București, sector 1, str. A.M. nr. 10, parter și a obligat pârâtul și la plata sumei de 2500 RON, cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, s-a reținut că Legea nr. 10/2001, ca lege nouă, înlocuiește acțiunea dreptului comun în materie de evicțiune. Asupra fondului pretențiilor reclamanților, s-a constatat că prețul de piață poate fi obținut, potrivit art. 50 alin. (2) și art. 50 1 din Legea nr. 10/2001, de acei cumpărători ale căror contracte de vânzare-cumpărare, desființate prin hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au fost încheiate cu respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

S-a menționat că textul enunțat este incident și în situația în care contractul încheiat de foștii chiriași nu a fost anulat, ci numai în urma comparării de titluri, a fost considerat mai puțin preferabil. Tocmai de aceea norma juridică nu face referire la „anularea" acestor contracte, ci la „desființarea" lor, ceea ce include orice situație care le lipsește de efecte juridice. Este tocmai situația autoarei reclamanților care a fost obligată, prin Decizia civilă nr. 58A din 31 ianuarie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, în Dosarul nr. 26492/3/2006, rămasă irevocabilă potrivit Deciziei nr. 10293 din 22 decembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, să lase în deplină proprietate și liniștită posesie numitei A.M.D.

imobilul apartament, cu mențiunea că în niciuna dintre aceste hotărâri nu s-a reținut nerespectarea de către autoarea reclamanților a prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de vânzare-cumpărare. Prin urmare, reclamanții sunt îndreptățiți la a beneficia de prețul de piață al imobilului, calculat potrivit standardelor internaționale de evaluare, valoare stabilită de expert M.O. ca fiind de 1.069.376 RON, necontestată. Prin Decizia civilă nr. 28IA din 2 iulie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a admis apelul declarat de pârâtul statul român prin Ministerul Finanțelor Publice și a schimbat în tot sentința, în sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiată.

În motivarea acestei soluții, instanța de apel a reținut, contrar argumentelor primei instanțe de fond, următoarele: Contractul de vânzare-cumpărare nr. N586 din 17 decembrie 1996 a fost încheiat de autoarea reclamanților, M.A., iar prin hotărârile judecătorești, în urma cărora cumpărătoarea și moștenitorii acesteia au fost evinși, s-a statuat irevocabil că a fost încheiat cu nerespectarea legii. În considerentele Deciziei nr. 58 din 31 ianuarie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, s-a arătat că Legea nr. 112/1995 a avut ca obiect de reglementare numai situația imobilelor trecute în proprietatea statului cu titlu, semnificația sintagmei „cu titlu" fiind concordantă unei ipoteze concrete de transmisiune valabilă a bunului dintr-un patrimoniu în altul.

Cât timp, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare exista pe rolul instanțelor de judecată o acțiune având drept scop stabilirea inexistenței titlului statului, incidența actului normativ sus-menționat devenea un aspect subsecvent rezultatului final al judecății deja inițiată de reclamantă. Hotărârea judecătorească obținută de autorii reclamantei, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Local al Municipiului București, prin cererea de chemare în judecată la data de 25 iulie 1996, consfințește în cuprinsul ei modalitatea abuzivă de preluare în stăpânirea statului a imobilului revendicat - inaplicabilitatea prevederilor decretului de naționalizare, ceea ce înseamnă și inaplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Prin Decizia nr. 10293 din 22 decembrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului împotriva deciziei Curții de Apel, s-a reținut că sunt nefondate și criticile formulate de recurenta pârâtă M.A., întrucât efectul declarativ al hotărârii pronunțată în 28 mai 1997 impunea menținerea situației juridice existente la 25 iulie 1946, ceea ce însemna că pe durata procesului până la rămânerea definitivă și irevocabilă a soluției, imobilul revendicat nu putea face obiectul unor eventuale înstrăinări, însă la 17 decembrie 1996 entitatea publică deținătoare, fără să aștepte soluționarea procesului, a vândut pârâtei apartamentul în discuție, parte integrantă a imobilului revendicat de autorul reclamantei.

Rezultă, așadar, din considerentele celor două hotărâri judecătorești, că înstrăinarea imobilului în litigiu și încheierea actului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 s-a făcut cu nerespectarea acestei legi, mai exact, a dispozițiilor art. 9 din acest act normativ. Față de această situație juridică reținută cu putere de lucru judecat, Curtea a constatat că dispozițiile art. 50 1 nu sunt aplicabile în cauză, reclamanții putând obține doar restituirea prețului actualizat în conformitate cu art. 50 alin. (2) din Legea nr. 10/2001. În ședința publică de la 25 iunie 2012 s-a pus în discuție, din oficiu, efectuarea unei expertize al cărui obiectiv să fie stabilirea prețului actualizat al imobilului, însă apelantul s-a opus încuviințării acestei probe.

Astfel, Curtea a apreciat prevalenta principiului disponibilității procesului civil și a soluționat cauza în consecință. Împotriva menționatei decizii au declarat și motivat recurs, în termen legal, intimații-reclamanți N.L. și M.C. pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea acestora s-a arătat că singura „solicitare" a apelantului-pârât în susținerea apelului, astfel cum a fost precizat oral prin reprezentantul legal, a fost legată de efectuarea unei alte expertize tehnice, care să stabilească o valoare de circulație mai mică.

Or, în acest cadru procesual precizat în ședință publică, la interpelarea expresă a instanței, tocmai în vederea lămuririi „obiectului apelului" și reținut ca atare prin încheierea de ședință din data de 25 iunie 2012, critica adusă sentinței pronunțată de instanța de fond este legată exclusiv de cuantumul valorii de circulație a imobilului acordat în temeiul art. 50 1 din Legea nr. 10/2001. Întrucât nu s-a pus nici o clipă în discuție o pretinsă nerespectare a legii la încheierea contractului în baza Legii nr. 112/1995, este evident că hotărârea pronunțată în soluționarea apelului este criticabilă pentru nelegalitate, sub aspectul motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Încercările instanței de a schimba concluziile reprezentantului apelantului-pârât pe fondul cauzei, doar pentru a-și „crea" cadrul pentru promovarea unei critici ce-i aparține în exclusivitate - pretinsa nerespectare a Legii nr. 112/1995 la încheierea contractului de către autoarea subsemnaților, față de o pretinsă lipsă de titlu a preluării bunului ce a format obiectul cumpărării în baza acestei legi, ce ar atrage incidența art. 50 alin. (2) din aceeași lege, sens în care „Curtea, din oficiu, va dispune efectuarea unei expertize tehnice de evaluare care să aibă în vedere și prețul actualizat al imobilului...", nu sunt decât o substituire nepermisă în dreptul părții de a-și face precizările pe care le crede de cuviință.

Această „critică" aparține doar instanței de apel, fără a fi fost învestită în acest sens de către autorul apelului declarat în cauză, raportat și la precizările din ședința din data de 25 iunie 2012 implicit, fără a fi fost pusă în dezbatere publică. În ciuda precizării exprese a „obiectului apelului" și a „aprecierii" apelantului-pârât „că reclamanții sunt îndreptățiți la valoarea de piață a imobilului" - precizări în limita cărora am înțeles să și formulăm apărările în cauză, instanța de apel a urmărit propria idee, a unei pretinse nerespectări a Legii nr. 112/1995. Printr-o asemenea manieră de lucru, instanța de fond a încălcat atât „principiul disponibilității procesului civil", cât și dreptul la apărare, în cadrul unui proces echitabil.

Prin hotărârea pronunțată se dispune admiterea apelului declarat de apelantul-pârât statul român prin Ministerul Finanțelor Publice, în condițiile în care, așa cum rezultă expresis verbis din însăși cererea de apel formulat în cauză, cel care a declarat apelul este „Ministerul Finanțelor Publice", nicidecum „statul român", care nu a fost niciodată parte în acest dosar.

Lăsând deoparte faptul că din considerentele celor două hotărâri judecătorești nu rezultă că înstrăinarea imobilului în litigiu și, implicit încheierea actului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 „s-a făcut cu nerespectarea acestei legi, mai exact, a dispozițiilor art. 9 din acest act normativ", vă rugăm să rețineți că principalele „argumente" desprinse din considerentele deciziei de admitere a cererii în revendicare, Decizia nr. 58 din 32 ianuarie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, Dosar nr. 26492/3/2006, vizează „acțiunea în revendicare" și sunt legate în principal de respectarea Convenției europene a drepturilor omului, alături de protocoalele adiționale și practica judiciară în materie „al căror conținut a fost însușit și de România prin Legea nr. 30/1994", care „trebuie să asigure, alături de legislația națională, cadrul legal pentru apărarea unor drepturi concrete și efective, nu teoretice și iluzorii". Printr-o interpretare cu bună-credință a situației reale a recurenților, susținerea privind „inaplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 112/1995" nu poate fi confundată cu susținerea „nerespectării acestei legi", situație ce presupune un act manifest de voință în acest sens, ceea ce nu a fost cazul.

Analizând recursul formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente: În ceea ce privește aplicarea art. 304 pct. 6 C. proc. civ., motivată de împrejurarea că în cererea de apel nu s-a pus în discuție o pretinsă nerespectare a legii la încheierea contractului în baza Legii nr. 112/1995, raportat și la precizările făcute în ședința din data de 25 iunie 2012, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs nu este incident deoarece din cuprinsul cererii de apel rezultă fără putință de tăgadă că apelantul a criticat inclusiv faptul că încheierea contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 s-a realizat cu nerespectarea legii, nefiind îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art. 50 1 alin. (1) al Legii nr. 10/2001.

De altfel, acestei critici intimații-recurenți i-au răspuns atât prin întâmpinare, cât și la cuvântul pe fond, în dezbaterea apelului, moment ulterior precizărilor făcute de apelantul-pârât la termenul din 26 iunie 2012, care nu pot fi considerate ca o renunțare la unele motive de apel, astfel cum încearcă să susțină recurenții. Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că, răspunzând criticilor din apel prin întâmpinare și supunând aspectele în discuție atât precizării, cât și dezbaterii publice, cuvântul pe fond fiind acordat și susținut cu privire la integralitatea motivelor de apel, nu se poate considera că instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut. Prin urmare, dreptul la apărare al intimaților cu privire la acest aspect a fost respectat, nefiind fondate susținerile recurenților cu privire la nepunerea în dezbatere publică a acestor aspecte și la încălcarea dreptului lor la apărare, cât și a dreptului la un proces echitabil.

Aprecierea reprezentantului apelantului conform căreia „recurenții sunt îndreptățiți la valoarea de piață a imobilului, dar această valoare este prea mare" nu poate fi luată în considerare decât ca o apreciere personală a acestuia, deoarece achiesarea pârâtului la pretențiile reclamantului constituie un act de dispoziție care trebuie să îmbrace forma unui mandat special, conform art. 69 alin. (1) C. proc. civ. potrivit căruia „Recunoașterile privitoare la drepturile în judecată, renunțările, cum și propunerile de tranzacție nu se pot face decât în temeiul unei procuri speciale” iar un astfel de mandat nu a fost prezentat în cauză. De altfel, instanța de apel nu a avut în vedere această afirmație ca pe un act de dispoziție, din moment ce a acordat cuvântul pe fond asupra tuturor motivelor de apel, iar apărările intimaților s-au referit la acestea.

Verificând incidența în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că sunt invocate două motive de nelegalitate: greșita reținere de către instanța de apel a nerespectării Legii nr. 112/1995 la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare de către recurenți și greșita pronunțare a apelului în contradictoriu cu statul român prin Ministerul Finanțelor Publice, deși statul român nu a fost parte în cauză. Asupra primului aspect, Înalta Curte consideră că nu se poate susține contrariul celor reținute de către instanța de apel, fiind evidentă greșeala primei instanțe care nu a observat dezlegarea dată problemei de drept privind respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare de către recurenți, în calitate de chiriași-cumpărători.

Astfel, din considerentele Deciziei nr. 10293/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție rezultând că entitatea publică deținătoare a imobilului a vândut imobilul, la data de 17 decembrie 2006, fără să aștepte soluționarea procesului început de fostul proprietar, constatare care echivalează cu încălcarea art. 9 al Legii nr. 112/1995, prin care se instituia obligația de a nu vinde imobilele revendicate de foștii proprietari și de a aștepta soluționarea procesului. În aceste condiții, în aplicarea art. 50 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, în mod corect instanța de apel a considerat că reclamanții sunt îndreptățiți numai la restituirea prețului actualizat plătit pentru apartament, preț care nu a putut fi stabilit datorită refuzului reclamanților de a efectua o expertiză de evaluare.

În ceea ce privește pronunțarea deciziei din apel în contradictoriu cu statul român prin Ministerul Finanțelor Publice, este adevărat că statul român nu a avut calitatea de parte în cauză, întrucât art. 50 alin. (3) al Legii nr. 10/2001 stabilește expres că „restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2 1 ) se face de către Ministerul Economiei și Finanțelor". Cu toate acestea, Ministerul Finanțelor Publice a fost citat în cauză, în apel, în calitate de reprezentant al statului român, astfel încât procedura de citare a fost legal îndeplinită față de acesta, calitatea în care a fost citat neavând relevanță cu privire la posibilitatea acestuia de a-și formula apărări în cauză. Prin citare și prezența reprezentantului Ministerului Finanțelor Publice în instanță, această instituție a putut lua la cunoștință despre pretenții formulate și și-a putut face apărări, în nume propriu, astfel încât nu se poate invoca vreo vătămare a drepturilor sale procesuale.

Cu atât mai mult, nu poate fi susținută lipsa de procedură cu această parte pe calea unei contestații în anulare. De asemenea, pentru aceleași considerente, recurenții nu pot invoca faptul că judecata s-a făcut în lipsa părții care nu a fost regulat citată atât la administrarea probelor, cât și la dezbaterea fondului, pentru a obține casarea deciziei recurate, în temeiul art. 312 pct. 5 C. proc. civ. Pentru aceste argumente și în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții N.L. și M.C. împotriva Deciziei nr. 281A din 2 iulie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 martie 2013. Procesat de GGC - DG