ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1633/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1633/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Prin cererea

înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de

17 noiembrie 2010 sub nr. 55748/3/2010, reclamanții N.L. și M.C., în

contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, au solicitat instanței

ca, prin sentința ce va pronunța, să dispună obligarea acestuia la plata

„valorii prețului de piață" a apartamentului nr. 1, parter, situat în

București, str. A.M. nr. 10, sector 1.

În motivarea cererii

de chemare în judecată, reclamanții au arătat că mama lor, M.A., a încheiat cu

C.G.M.B.-D.P.L-D.A.F.I., în baza și cu respectarea întocmai a Legii nr.

112/1995, contractul de vânzare-cumpărare nr. N 586 din 17 decembrie 1996, prin

care a dobândit proprietatea apartamentului nr. 1 parter, din București, str.

A.M. nr. 10, sector 1.

Prin proces-verbal de

punere în posesie încheiat la data de 2 octombrie 2008, în dosarul de executare

nr. 197/2008 al BEJ „E.L.", s-a pus în executare Decizia civilă nr. 58A

din 31 ianuarie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă, în Dosarul nr. 26492/3/2006 - definitivă, prin care autoarea lor era

obligată să lase în deplină proprietate și liniștită posesie reclamantei A.M.D.

apartamentul ocupat de aceasta în baza contractului mai sus-menționat. Prin

Decizia civilă nr. 10.298 din 22 decembrie 2009 Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția civilă, a respins recursul autoarei ca neîntemeiat, hotărârea

devenind astfel irevocabilă.

În drept, cererea a

fost întemeiată pe dispozițiile art. 50, dispozițiile art. 50 alin. (2) din

Legea 10/2001 - astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 1

/2009 - coroborat cu dispozițiile art. 1337, 1344 C. civ.

Tribunalul București,

secția a V-a civilă, prin Sentința civilă nr. 199 din 1 februarie 2012 a admis

cererea formulată, a obligat pârâtul la plata către reclamanți a sumei de

1.069.376 RON, reprezentând preț de piață al imobilului apartament nr. 1 situat

în București, sector 1, str. A.M. nr. 10, parter și a obligat pârâtul și la

plata sumei de 2500 RON, cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî

astfel, s-a reținut că Legea nr. 10/2001, ca lege nouă, înlocuiește acțiunea

dreptului comun în materie de evicțiune.

Asupra fondului

pretențiilor reclamanților, s-a constatat că prețul de piață poate fi obținut,

potrivit art. 50 alin. (2) și art. 50

1

din Legea nr. 10/2001, de

acei cumpărători ale căror contracte de vânzare-cumpărare, desființate prin

hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, au fost încheiate cu

respectarea prevederilor Legii nr. 112/1995.

S-a menționat că

textul enunțat este incident și în situația în care contractul încheiat de

foștii chiriași nu a fost anulat, ci numai în urma comparării de titluri, a

fost considerat mai puțin preferabil. Tocmai de aceea norma juridică nu face

referire la „anularea" acestor contracte, ci la „desființarea" lor,

ceea ce include orice situație care le lipsește de efecte juridice.

Este tocmai situația

autoarei reclamanților care a fost obligată, prin Decizia civilă nr. 58A din 31

ianuarie 2008 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, în

Dosarul nr. 26492/3/2006, rămasă irevocabilă potrivit Deciziei nr. 10293 din 22

decembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, să lase în deplină

proprietate și liniștită posesie numitei A.M.D. imobilul apartament, cu

mențiunea că în niciuna dintre aceste hotărâri nu s-a reținut nerespectarea de

către autoarea reclamanților a prevederilor Legii nr. 112/1995 la încheierea

contractului de vânzare-cumpărare.

Prin urmare,

reclamanții sunt îndreptățiți la a beneficia de prețul de piață al imobilului,

calculat potrivit standardelor internaționale de evaluare, valoare stabilită de

expert M.O. ca fiind de 1.069.376 RON, necontestată.

Prin Decizia civilă

nr. 28IA din 2 iulie 2012, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și familie, a admis apelul declarat de pârâtul statul

român prin Ministerul Finanțelor Publice și a schimbat în tot sentința, în

sensul respingerii acțiunii, ca neîntemeiată.

În motivarea acestei

soluții, instanța de apel a reținut, contrar argumentelor primei instanțe de

fond, următoarele:

Contractul de

vânzare-cumpărare nr. N586 din 17 decembrie 1996 a fost încheiat de autoarea

reclamanților, M.A., iar prin hotărârile judecătorești, în urma cărora

cumpărătoarea și moștenitorii acesteia au fost evinși, s-a statuat irevocabil

că a fost încheiat cu nerespectarea legii.

În considerentele Deciziei

nr. 58 din 31 ianuarie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă

și pentru cauze cu minori și de familie, s-a arătat că Legea nr. 112/1995 a

avut ca obiect de reglementare numai situația imobilelor trecute în

proprietatea statului cu titlu, semnificația sintagmei „cu titlu" fiind

concordantă unei ipoteze concrete de transmisiune valabilă a bunului dintr-un

patrimoniu în altul.

Cât timp, la data

încheierii contractului de vânzare-cumpărare exista pe rolul instanțelor de

judecată o acțiune având drept scop stabilirea inexistenței titlului statului,

incidența actului normativ sus-menționat devenea un aspect subsecvent

rezultatului final al judecății deja inițiată de reclamantă.

Hotărârea

judecătorească obținută de autorii reclamantei, în contradictoriu cu pârâtul

Consiliul Local al Municipiului București, prin cererea de chemare în judecată

la data de 25 iulie 1996, consfințește în cuprinsul ei modalitatea abuzivă de

preluare în stăpânirea statului a imobilului revendicat - inaplicabilitatea

prevederilor decretului de naționalizare, ceea ce înseamnă și inaplicabilitatea

dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Prin Decizia nr.

10293 din 22 decembrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

în soluționarea recursului împotriva deciziei Curții de Apel, s-a reținut că

sunt nefondate și criticile formulate de recurenta pârâtă M.A., întrucât

efectul declarativ al hotărârii pronunțată în 28 mai 1997 impunea menținerea

situației juridice existente la 25 iulie 1946, ceea ce însemna că pe durata

procesului până la rămânerea definitivă și irevocabilă a soluției, imobilul

revendicat nu putea face obiectul unor eventuale înstrăinări, însă la 17

decembrie 1996 entitatea publică deținătoare, fără să aștepte soluționarea

procesului, a vândut pârâtei apartamentul în discuție, parte integrantă a

imobilului revendicat de autorul reclamantei.

Rezultă, așadar, din

considerentele celor două hotărâri judecătorești, că înstrăinarea imobilului în

litigiu și încheierea actului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr.

112/1995 s-a făcut cu nerespectarea acestei legi, mai exact, a dispozițiilor

art. 9 din acest act normativ.

Față de această

situație juridică reținută cu putere de lucru judecat, Curtea a constatat că

dispozițiile art. 50

1

nu sunt aplicabile în cauză, reclamanții

putând obține doar restituirea prețului actualizat în conformitate cu art. 50

alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

În ședința publică de

la 25 iunie 2012 s-a pus în discuție, din oficiu, efectuarea unei expertize al

cărui obiectiv să fie stabilirea prețului actualizat al imobilului, însă

apelantul s-a opus încuviințării acestei probe.

Astfel, Curtea a

apreciat prevalenta principiului disponibilității procesului civil și a

soluționat cauza în consecință.

Împotriva menționatei

decizii au declarat și motivat recurs, în termen legal, intimații-reclamanți

N.L. și M.C. pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304

pct. 6 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea

acestora s-a arătat că singura „solicitare" a apelantului-pârât în

susținerea apelului, astfel cum a fost precizat oral prin reprezentantul legal,

a fost legată de efectuarea unei alte expertize tehnice, care să stabilească o

valoare de circulație mai mică.

Or, în acest cadru

procesual precizat în ședință publică, la interpelarea expresă a instanței,

tocmai în vederea lămuririi „obiectului apelului" și reținut ca atare prin

încheierea de ședință din data de 25 iunie 2012, critica adusă sentinței

pronunțată de instanța de fond este legată exclusiv de cuantumul valorii de

circulație a imobilului acordat în temeiul art. 50

1

din Legea nr.

10/2001.

Întrucât nu s-a pus

nici o clipă în discuție o pretinsă nerespectare a legii la încheierea

contractului în baza Legii nr. 112/1995, este evident că hotărârea pronunțată

în soluționarea apelului este criticabilă pentru nelegalitate, sub aspectul

motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

Încercările instanței

de a schimba concluziile reprezentantului apelantului-pârât pe fondul cauzei,

doar pentru a-și „crea" cadrul pentru promovarea unei critici ce-i

aparține în exclusivitate - pretinsa nerespectare a Legii nr. 112/1995 la

încheierea contractului de către autoarea subsemnaților, față de o pretinsă

lipsă de titlu a preluării bunului ce a format obiectul cumpărării în baza

acestei legi, ce ar atrage incidența art. 50 alin. (2) din aceeași lege, sens

în care „Curtea, din oficiu, va dispune efectuarea unei expertize tehnice de

evaluare care să aibă în vedere și prețul actualizat al imobilului...", nu

sunt decât o substituire nepermisă în dreptul părții de a-și face precizările

pe care le crede de cuviință.

Această

„critică" aparține doar instanței de apel, fără a fi fost învestită în

acest sens de către autorul apelului declarat în cauză, raportat și la

precizările din ședința din data de 25 iunie 2012 implicit, fără a fi fost pusă

în dezbatere publică.

În ciuda precizării

exprese a „obiectului apelului" și a „aprecierii" apelantului-pârât

„că reclamanții sunt îndreptățiți la valoarea de piață a imobilului" -

precizări în limita cărora am înțeles să și formulăm apărările în cauză,

instanța de apel a urmărit propria idee, a unei pretinse nerespectări a Legii

nr. 112/1995.

Printr-o asemenea

manieră de lucru, instanța de fond a încălcat atât „principiul disponibilității

procesului civil", cât și dreptul la apărare, în cadrul unui proces

echitabil.

Prin hotărârea

pronunțată se dispune admiterea apelului declarat de apelantul-pârât statul

român prin Ministerul Finanțelor Publice, în condițiile în care, așa cum

rezultă expresis verbis din însăși cererea de apel formulat în cauză, cel care

a declarat apelul este „Ministerul Finanțelor Publice", nicidecum „statul

român", care nu a fost niciodată parte în acest dosar.

Lăsând deoparte

faptul că din considerentele celor două hotărâri judecătorești nu rezultă că

înstrăinarea imobilului în litigiu și, implicit încheierea actului de

vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 „s-a făcut cu nerespectarea

acestei legi, mai exact, a dispozițiilor art. 9 din acest act normativ",

vă rugăm să rețineți că principalele „argumente" desprinse din

considerentele deciziei de admitere a cererii în revendicare, Decizia nr. 58

din 32 ianuarie 2008 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, Dosar

nr. 26492/3/2006, vizează „acțiunea în revendicare" și sunt legate în

principal de respectarea Convenției europene a drepturilor omului, alături de

protocoalele adiționale și practica judiciară în materie „al căror conținut a

fost însușit și de România prin Legea nr. 30/1994", care „trebuie să

asigure, alături de legislația națională, cadrul legal pentru apărarea unor

drepturi concrete și efective, nu teoretice și iluzorii".

Printr-o interpretare

cu bună-credință a situației reale a recurenților, susținerea privind

„inaplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 112/1995" nu poate fi

confundată cu susținerea „nerespectării acestei legi", situație ce

presupune un act manifest de voință în acest sens, ceea ce nu a fost cazul.

Analizând recursul

formulat, în raport de criticile menționate, Înalta Curte apreciază că acesta

este nefondat pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește

aplicarea art. 304 pct. 6 C. proc. civ., motivată de împrejurarea că în cererea

de apel nu s-a pus în discuție o pretinsă nerespectare a legii la încheierea

contractului în baza Legii nr. 112/1995, raportat și la precizările făcute în

ședința din data de 25 iunie 2012, Înalta Curte constată că acest motiv de

recurs nu este incident deoarece din cuprinsul cererii de apel rezultă fără

putință de tăgadă că apelantul a criticat inclusiv faptul că încheierea

contractului de vânzare-cumpărare în temeiul Legii nr. 112/1995 s-a realizat cu

nerespectarea legii, nefiind îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de art.

50

1

alin. (1) al Legii nr. 10/2001.

De altfel, acestei

critici intimații-recurenți i-au răspuns atât prin întâmpinare, cât și la

cuvântul pe fond, în dezbaterea apelului, moment ulterior precizărilor făcute

de apelantul-pârât la termenul din 26 iunie 2012, care nu pot fi considerate ca

o renunțare la unele motive de apel, astfel cum încearcă să susțină recurenții.

Astfel fiind, Înalta

Curte apreciază că, răspunzând criticilor din apel prin întâmpinare și supunând

aspectele în discuție atât precizării, cât și dezbaterii publice, cuvântul pe

fond fiind acordat și susținut cu privire la integralitatea motivelor de apel,

nu se poate considera că instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea

ce nu s-a cerut.

Prin urmare, dreptul

la apărare al intimaților cu privire la acest aspect a fost respectat, nefiind

fondate susținerile recurenților cu privire la nepunerea în dezbatere publică a

acestor aspecte și la încălcarea dreptului lor la apărare, cât și a dreptului

la un proces echitabil.

Aprecierea

reprezentantului apelantului conform căreia „recurenții sunt îndreptățiți la

valoarea de piață a imobilului, dar această valoare este prea mare" nu

poate fi luată în considerare decât ca o apreciere personală a acestuia,

deoarece achiesarea pârâtului la pretențiile reclamantului constituie un act de

dispoziție care trebuie să îmbrace forma unui mandat special, conform art. 69

alin. (1) C. proc. civ. potrivit căruia „Recunoașterile privitoare la

drepturile în judecată, renunțările, cum și propunerile de tranzacție nu se pot

face decât în temeiul unei procuri speciale” iar un astfel de mandat nu a fost

prezentat în cauză.

De altfel, instanța

de apel nu a avut în vedere această afirmație ca pe un act de dispoziție, din

moment ce a acordat cuvântul pe fond asupra tuturor motivelor de apel, iar

apărările intimaților s-au referit la acestea.

Verificând incidența

în cauză a motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.,

Înalta Curte constată că sunt invocate două motive de nelegalitate: greșita

reținere de către instanța de apel a nerespectării Legii nr. 112/1995 la

momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare de către recurenți și

greșita pronunțare a apelului în contradictoriu cu statul român prin Ministerul

Finanțelor Publice, deși statul român nu a fost parte în cauză.

Asupra primului

aspect, Înalta Curte consideră că nu se poate susține contrariul celor reținute

de către instanța de apel, fiind evidentă greșeala primei instanțe care nu a

observat dezlegarea dată problemei de drept privind respectarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995 la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare de

către recurenți, în calitate de chiriași-cumpărători.

Astfel, din

considerentele Deciziei nr. 10293/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție

rezultând că entitatea publică deținătoare a imobilului a vândut imobilul, la

data de 17 decembrie 2006, fără să aștepte soluționarea procesului început de

fostul proprietar, constatare care echivalează cu încălcarea art. 9 al Legii

nr. 112/1995, prin care se instituia obligația de a nu vinde imobilele

revendicate de foștii proprietari și de a aștepta soluționarea procesului.

În aceste condiții,

în aplicarea art. 50 alin. (2) al Legii nr. 10/2001, în mod corect instanța de

apel a considerat că reclamanții sunt îndreptățiți numai la restituirea

prețului actualizat plătit pentru apartament, preț care nu a putut fi stabilit

datorită refuzului reclamanților de a efectua o expertiză de evaluare.

În ceea ce privește

pronunțarea deciziei din apel în contradictoriu cu statul român prin Ministerul

Finanțelor Publice, este adevărat că statul român nu a avut calitatea de parte

în cauză, întrucât art. 50 alin. (3) al Legii nr. 10/2001 stabilește expres că

„restituirea prețului prevăzut la alin. (2) și (2

1

) se face de către

Ministerul Economiei și Finanțelor".

Cu toate acestea,

Ministerul Finanțelor Publice a fost citat în cauză, în apel, în calitate de

reprezentant al statului român, astfel încât procedura de citare a fost legal

îndeplinită față de acesta, calitatea în care a fost citat neavând relevanță cu

privire la posibilitatea acestuia de a-și formula apărări în cauză.

Prin citare și

prezența reprezentantului Ministerului Finanțelor Publice în instanță, această

instituție a putut lua la cunoștință despre pretenții formulate și și-a putut

face apărări, în nume propriu, astfel încât nu se poate invoca vreo vătămare a

drepturilor sale procesuale. Cu atât mai mult, nu poate fi susținută lipsa de

procedură cu această parte pe calea unei contestații în anulare.

De asemenea, pentru

aceleași considerente, recurenții nu pot invoca faptul că judecata s-a făcut în

lipsa părții care nu a fost regulat citată atât la administrarea probelor, cât

și la dezbaterea fondului, pentru a obține casarea deciziei recurate, în

temeiul art. 312 pct. 5 C. proc. civ.

Pentru aceste

argumente și în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a fi

respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanții N.L. și M.C. împotriva Deciziei nr. 281A din 2

iulie 2012 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu

minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 22 martie 2013.

Procesat de GGC - DG