ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 62/2013

Deliberând asupra recursurilor de față pe baza lucrărilor și materialului din dosarul cauzei, constată următoarele: 1.Tribunalul Suceava, secția penală prin sentința penală nr. 110 din 15 iunie 2012, pronunțată în Dosarul nr. 4291/86/2012 a condamnat pe inculpatul A.G., fără ocupație, recidivist, la următoarele pedepse: 1. de 22 de ani închisoare, pentru săvârșirea tentativei la infracțiunea de „omor deosebit de grav”, prev. de art. 174, art. 176 alin. (1) lit. b) și c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C.pen și la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a-II-a și lit. b) C. pen. pe o perioadă de 10 ani; În temeiul art. 71 alin. (1) și (2) C. pen., interzice inculpatului drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

(dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice, dreptul de a ocupa o funcție ce implică exercițiul autorității de stat), cu titlu de pedeapsă accesorie. 2. de 3 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de „violare de domiciliu”, prev. de art. 192 alin. (1) și (2) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. În temeiul art. 71 alin. (1) și (2) C. pen., interzice inculpatului drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice, dreptul de a ocupa o funcție ce implică exercițiul autorității de stat), cu titlu de pedeapsă accesorie. 3. de 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de „distrugere” prev. de art. 217 alin. (1) C.pen, cu aplicare art. 37 lit. b) din C.P.

În temeiul art. 71 alin. (1) și (2) C. pen., a interzis inculpatului drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice, dreptul de a ocupa o funcție ce implică exercițiul autorității de stat), cu titlu de pedeapsă accesorie. A constatat că infracțiunile de la punctele 1, 2, și 3 s-au aflat în concurs real, conform art. 33 lit. a) C. pen.. În temeiul art. 34 lit. b) C. pen. și 35 alin. (1) C. pen.a contopit pedepsele principale stabilite prin prezenta, pentru infracțiunile de la punctele 1, 2 și 3 și a aplicat inculpatului A.G. pedeapsa cea mai grea de 22 de ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a-II-a și lit. b) C. pen.

pe o perioadă de 10 ani. În temeiul art. 71 alin. (1) și (2) C. pen., a interzis inculpatului drepturile prev. de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. (dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice, dreptul de a ocupa o funcție ce implică exercițiul autorității de stat), cu titlu de pedeapsă accesorie. Conform art. 88 alin. (1) C. pen., a dedus din pedeapsa aplicată perioada reținerii și arestării preventive a inculpatului, de la 16 decembrie 2011 la zi. În baza art. 350 alin. (1) C. proc. pen. a menținut arestarea preventivă a inculpatului. A luat act că partea vătămată G.M. nu s-a constituit parte civilă în cauză. În baza art. 14 și art. 346 C. proc.

pen. rap. la art. 1357 și urm C. civ., a obligat inculpatul la plata sumei de 160 RON către partea civilă Spitalul Municipal Fălticeni, reprezentând cheltuieli de spitalizare a părții vătămate G.M.. În baza art. 14 și art. 346 C. proc. pen. rap. la art. 1357 și urm C. civ., a obligat inculpatul la plata sumei de 821,6 RON către partea civilă Serviciul de Ambulanță Județean Suceava, reprezentând cheltuielile cu transportul sanitar și asistența medicală de urgență prespitalicească ale părților vătămate G.M. și M.G.. În baza art. 14 și art. 346 C. proc. pen. rap. la art. 1357 și urm C. civ., a respins acțiunea civilă exercitată de către partea civilă M.G. în contradictoriu cu inculpatul A.G., ca nefondată.

În baza art. 191 alin. (1) C. proc. pen., a obligat inculpatul la plata sumei de 1.530,50 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 1.030,50 RON, în fondul Ministerului Public (din care suma de 200 RON, reprezentând onorariu avocat oficiu, s-a avansat din fondul Ministerului Public în fondul Baroului de Avocați Suceava) și suma de 500 RON în fondul Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești. Instanța fondului a fost sesizată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Suceava nr. 824/P/2011 din 20 martie 2012, consecutiv căruia, potrivit art. 300 C. proc. pen. s-a și investit cu judecarea cauzei în vederea tragerii la răspundere penală a inculpatului A.G.

pentru săvârșirea infracțiunii prev. și ped. de art. 192 alin. (1), (2) C. pen., violare de domiciliu, distrugere prev. de art. 217 alin. (1) C. pen. și tentativă la infracțiunea de omor deosebit de grav, prev. de art. 20 rap. la art. 174 alin. (1)-art. 176 alin. (1) lit. b) și c) C. pen. cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. și art. 37 lit. b 1 ) C. pen.. Actul de inculpare a reținut în esență că în seara zilei de 15 decembrie 2011, în jurul orelor 20:30, inculpatul înarmat cu un obiect tăietor- înțepător, apt a produce moartea a pătruns fără drept în curtea locuinței familiei M.G. din comuna R., jud. Suceava, a distrus geamurile acelei case, pătrunzând prin escaladare în interiorul acesteia și a încercat să suprime viața concubinei sale G.M.

și a tatălui ei M.G., agresându-i cu acel cuțit în zone vitale. Hotărând soluționarea în fond a cauzei penale prin condamnare în conformitate cu disp. art. 345 alin. (2) C. proc. pen., după efectuarea cercetării judecătorești, în condițiile art. 288-art. 291 C. proc. pen., în cursul căreia au fost administrate probele strânse la urmărirea penală și alte probe noi, instanța a examinat și apreciat materialul amintit, confirmând existența faptelor ilicite deduse judecății și a vinovăției penală autorului lor, în care sens a reținut următoarele: Inculpatul A.G. a avut o relație de concubinaj cu partea vătămată G.M., cei doi locuind împreună în imobilul aparținând inculpatului din comuna R., județul Suceava.

Datorită numeroaselor certuri dintre părți, partea vătămată a hotărât să întrerupă relația de concubinaj și, în dimineața zilei de 15 decembrie 2011, în jurul orei 6,30, s-a deplasat la locuința părinților ei, familia M.G., din aceeași comună, refuzând pe parcursul zilei la solicitarea inculpatului să se întoarcă acasă. În jurul orelor 20:30, înarmat cu un cuțit, inculpatul s-a deplasat spre locuința familiei M.G., a pătruns fără drept în curtea imobilului, iar mai apoi a spart geamul de la sufragerie, intrând astfel în imobil. A pătruns apoi în holul locuinței, oprindu-se în pragul ușii de la dormitor. Partea vătămată, M.G., urmat de fiica sa, a sărit în întâmpinarea agresorului, încercând să-l potolească și să-l lovească cu o bucată de lemn găsită la îndemână.

Fără a-i adresa vreun cuvânt, inculpatul a scos cuțitul din buzunarul hainei cu care era îmbrăcat, aplicându-i o lovitură în zona gâtului, mai exact a hemifaciesului drept. Apoi a aplicat o lovitură asemănătoare concubinei sale G.M., ce se afla în spatele tatălui său. La scurt timp după aceasta, A.G. a părăsit imobilul familiei M.G., s-a deplasat la locuința sa, iar în drum a aruncat obiectul vulnerant. Ulterior a fost identificat și condus la sediul poliției. Conform certificatelor medico-legale din data de 19 decembrie 2011 întocmite de Serviciul de Medicină Legală Suceava, victimele M.G. și G.M. au prezentat plăgi tăiate hemifacies drept cu infiltrat sanguin, respectiv plagă mandibulară dreaptă și pareză de nerv facial/pentru G.M., leziuni ce au necesitat pentru vindecare un număr de 11-13 zile de îngrijiri medicale și care au fost produse cu un corp tăietor-înțepător.

La stabilirea situației de fapt mai sus expuse, instanța a avut în vedere declarațiile părților în limitele prevăzute de art. 69 și art. 75 C. proc. pen., declarațiile date de martorii audiați în cauză, certificatele mai sus menționate și înscrisurile depuse la dosarul de urmărire penală. Astfel, inculpatul în cursul urmăririi penale a recunoscut faptul că a avut loc un incident care s-a soldat cu vătămarea fizică a celor două părți vătămate, dând însă o altă tentă întregii agresiuni, în sensul că a fost în legitimă apărare în fața unui atac venit din partea tatălui concubinei, care venise cu un par în cap, inițial declarând că nu a folosit nici un cuțit, după care, a susținut că a folosit un cuțit găsind întâmplător în locuința familie M.G., după care s-a apărat de asemenea în fața unui atac venit din partea concubinei.

Nu a recunoscut faptul că a distrus un geam pentru a intra în locuință și nici intenția de ai omorî pe cei doi. În cursul judecății, deși inițial s-a prevalat de dispozițiile art. 70 alin. (2) C. proc. pen., a revenit asupra poziției sale și a recunoscut faptul că a pătruns în casă prin spargerea unui geam, precizând însă că partea vătămată M.G. l-a lovit cu un lemn în cap, iar partea vătămată G.M. avea un fier în mână de la sobă cu care a încercat să-l lovească, el ascunzându-se după M.G.. A mai arătat inculpatul că în acel moment a găsit un cuțit pe masă pe care l-a luat și cu care a lovit ambele părți vătămate. A încercat totodată inculpatul să acrediteze ideea că întregul conflict ar fi fost generat de intervenția în relația dintre el și concubina sa a unei alte persoane, respectiv a numitului A.C., care în ziua respectivă l-ar fi amenințat că îi taie capul.

Indiferent însă de conținutul declarației acestui subiect procesual, legea nu a acordat o forță probantă deosebită acestui mijloc de probă, în art. 69 arătându-se că aceste declarații pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză. În mod justificat, practic, legislația noastră procesual penală, a manifestat anumite rezerve în ceea ce privește forța probantă a acestui mijloc de probă, deoarece progresele dobândite în psihologia judiciară au demonstrat că nu trebuie să se acorde prea mult credit acestui mijloc de probă, fiindcă, voluntar sau involuntar, inculpatul denaturează declarația sa. Astfel, declarația inculpatului a fost divizibilă (reținând numai ceea ce se coroborează cu alte probe) și retractabilă (numai dacă se impune în urma aprecierii întregului material probator din cauză).

Din această perspectivă, instanța a subliniat faptul că declarațiile dată de către inculpat, atât în faza de urmărire penală, cât și în cursul cercetării judecătorești nu au fost în întregime conforme realității, fiind contrazise de celelalte mijloace de probă administrate. Relevante în acest sens au fost procesul verbal de sesizare din oficiu, întocmit ca urmare a reclamației depuse de către G.M.G. care a sesizat faptul că inculpatul a spart ferestrele locuinței bunicilor săi M.G. și G.M.A. cu un târnăcop, a pătruns prin geam în imobil unde a lovit cu cuțitul atât pe bunicul său, cât și pe mama sa; procesul verbal de cercetare la locul faptei și planșele foto aferente, care confirmă atât urmele de distrugere bunuri cât și de lovire, la fața locului fiind identificate și prelevate pentru a fi supuse analizei numeroase pete de culoare brun roșcat cu aspect de sânge; declarația părții vătămate G.M., precum și a martorilor oculari G.D., G.M.G.

și G.M.A., care au relatat modalitatea de derulare a evenimentelor în sensul că, după ce a distrus geamul de la sufragerie cu târnăcopul, aceasta a escaladat și a intrat în locuința părinților părții vătămate G.M. unde aceasta se afla, împreună și cu copii săi G.D. și G.M.G., ocazie cu care inculpatul a scos un cuțit din buzunar cu care a lovit atât pe tatăl părții vătămate, numitul M.G., în zona gâtului, în partea dreaptă, cât și pe aceasta, cu același cuțit, în zona gâtului și a feței, în partea dreaptă. În ceea ce privește individualizarea judiciară a pedepselor ce urmează a fi aplicate, Tribunalul a avut în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 C. pen. și anume: dispozițiile părții generale ale C. pen., limitele speciale de pedeapsă, gradul de pericol social concret ridicat al faptei comise, împrejurările și modalitatea în care a fost săvârșită, descrisă detaliat mai sus și urmarea produsă.

Referitor la persoana inculpatului, Tribunalul a reținut că acesta este recidivist, a mai fost condamnat la pedeapsa de 20 de ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de omor deosebit de grav, fiind arestat preventiv la data de 26 mai 1988 și liberat la data de 05 octombrie 2001, cu un rest rămas neexecutat de 2.424 zile, astfel cum a rezultat din fișa de cazier judiciar, săvârșind faptele din prezenta cauză în stare de recidivă postexecutorie, prev. de art. 37 lit. b) C. pen.. Prin prisma criteriilor menționate, Tribunalul a considerat că aplicarea unei pedepse în cuantum de 22 ani închisoare pentru săvârșirea tentativei la infracțiunea de „omor deosebit de grav”, prev. de art. 174, art. 176 alin. (1) lit. b) și c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C.pen, de 3 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de „violare de domiciliu”, prev. de art. 192 alin. (1) și (2) C. pen.

cu aplicarea art. 37 lit. b) C.pen și 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de „distrugere” prev. de art. 217 alin. (1) C.pen, cu aplicare art. 37 lit. b) din C. pen., au fost necesare dar și suficiente pentru a-și atinge scopul prevenției generale și reeducarea celui în cauză, astfel cum a fost definit de art. 52 C. pen.. S-a menționat faptul că dispozițiile art. 39 alin. (4) C. pen. permit ca în cazul recidivei prevăzute în art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen., în cazul în care instanța a apreciat că maximul special prevăzut de lege este neîndestulător, s-ar fi putut adăuga în cazul închisorii un spor de până la 10 ani. Maximul special prevăzut de lege pentru tentativa la infracțiunea de „omor deosebit de grav”, prev. de art. 174, art. 176 alin. (1) lit. b) și c) C. pen.

a fost de 12 ani și 6 luni, maxim pe care instanța l-a apreciat neîndestulător, orientându-se spre sporul maxim prevăzut de lege, neavând dată în cauză vreo împrejurare reală sau personală plauzibilă care să reprezintă o circumstanță reală sau personală, legală sau judiciară, favorabilă inculpatului. Constatarea uneia sau mai multor împrejurări drept circumstanțe atenuante a fost atributul instanței de judecată și, deci, lăsată la aprecierea acesteia. În speță, având în atenție cerințele art. 73 și 74 C. pen., Tribunalul a considerat că nu se justifică a se da eficiență juridică acestei instituții. A invocat inculpatul faptul că ar fi fost lovit inițial de către partea vătămată M.G. și că el a acționat în consecință, aflându-se practic în legitimă apărare.

Însă, atitudinea părții vătămate de a veni în întâmpinarea unei persoane ce a pătruns, fără drept, în imobilul proprietate personală, persoană despre care știa că-i amenințase anterior fata, este una firească, putând fi considerată o ripostă împotriva unui atac iminent și care putea pune în pericol grav nu numai persoana sa, ci și a membrilor familiei sale. S-a putut considera așadar că partea vătămată se afla în legitimă apărare și nu inculpatul. În ceea ce privește circumstanța atenuantă a provocării, potrivit dispozițiilor art. 73 lit. b) C. pen., aceasta a existat când infracțiunea s-a săvârșit sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violență, printr-o atingere gravă a demnității persoanei sau prin altă acțiune ilicită gravă.

A fost evident că în cauză această circumstanță atenuată nu a fost dată, atâta timp cât infracțiunea nu a fost îndreptată împotriva presupusului provocator, numitul A.C.. Având în vedere că faptele săvârșite în prezenta cauză s-a aflat în concurs real, conform art. 33 lit. a) C. pen., prin urmare, în temeiul art. 34 lit. b) C. pen. și art. 35 lin.1 C. pen., s-au contopit pedepsele principale stabilite prin prezenta, pentru infracțiunile mai sus-menționate și s-a aplicat inculpatului A.G. pedeapsa cea mai grea de 22 de ani închisoare. Cum textul de lege care reglementează regimul sancționator al tentativei la infracțiunea de „omor deosebit de grav”, prev. de art. 174, art. 176 alin. (1) lit. b) și c) C. pen.

reținute în sarcina inculpatului prevede, în mod expres, interzicerea unor drepturi prev. de art. 64 C. pen. cu titlu de pedeapsă complementară, instanța a aplicat acestuia și 10 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., după executarea pedepsei principale. În temeiul art. 71 alin. (1), (2) C. pen. s-au interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. Cum inculpatul A.G. a fost reținut și arestat preventiv, s-a dedus din pedeapsa aplicată perioada reținerii și arestării preventive a inculpatului, de la 16 decembrie 2011 la zi, iar în baza art. 350 alin. (1) C. proc.

pen., s-a menținut arestarea preventivă a acestuia. Referitor la latura civilă a cauzei, Tribunalul a constatat că, în faza cercetării judecătorești, partea vătămată G.M. a arătat că nu înțelege să se constituie parte civilă în cauză. Partea vătămată M.G. a precizat că se constituie parte civilă în cauză cu suma de 4.000 RON reprezentând bunurile distruse. Dar, potrivit art. 1169 C. civ.,”Cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească”, sarcina probei daunelor materiale revenind așadar părții civile care le solicită. Or, în cauză, nu au fost depuse în dosar înscrisuri, care să ateste valoarea bunurilor distruse și nici nu s-a solicitat administrarea vreunui alt mijloc de probă în acest scop, astfel încât instanța a respins această acțiune ca nefondată.

De asemenea, prin adresa din 11 mai 2012, Serviciul de Ambulanță Județean Suceava s-a constituit parte civilă în cauză cu suma de 821,6 RON reprezentând contravaloarea serviciilor medicale de urgență prespitalicească acordate victimelor M.G. și G.M.. Cu din 15 mai 2012, Spitalul Municipal Fălticeni s-a constituit, de asemenea, parte civilă în cauză cu suma de 160,00 RON reprezentând cheltuieli de spitalizare ocazionate cu internarea victimei G.M.. Prin urmare, în baza art. 14 și art. 346 C. proc. pen. rap. la art. 1357 și urm C. civ., a obligat inculpatul la plata sumei de 160 RON către partea civilă Spitalul Municipal Fălticeni, reprezentând cheltuieli de spitalizare a părții vătămate G.M..

În baza art. 14 și art. 346 C. proc. pen. rap. la art. 1357 și urm C. civ., a obligat inculpatul la plata sumei de 821,6 RON către partea civilă Serviciul de Ambulanță Județean Suceava, reprezentând cheltuielile cu transportul sanitar și asistența medicală de urgență prespitalicească ale părților vătămate G.M. și M.G.. 2. Împotriva sentinței penale evocate a formulat în termen legal apel inculpatul A.G., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie sub aspectul individualizării pedepsei aplicate de prima instanță pentru săvârșirea tentativei la infracțiunea de „omor deosebit de grav”, prev. de art. 174, art. 176 alin. (1) lit. b) și c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen., apărarea apreciind pe de o parte că acea pedeapsă este nelegală, întrucât nu s-a dat eficiență dispozițiilor art. 21 C. pen., iar pe de altă parte, că nu s-a reținut în sarcina acestuia circumstanța atenuantă a provocării prev. de art. 73 lit. b) C. pen.

și nici circumstanțele atenuante ce pledează în favoarea sa (atitudinea sinceră de recunoaștere și conduita adecvată în societate), prev. de art. 74 C. pen., cu consecința reducerii pedepsei principale. Inculpatul personal a apreciat că pedeapsa aplicată pentru această infracțiune rămasă în stadiul de tentativă este prea severă și că practic a fost condamnat astfel pentru faptul că este recidivist. Procedând la soluționarea apelului declarat de inculpatul A.G., prin prisma motivelor invocate și în baza actelor și lucrărilor dosarului, în conformitate cu prevederile art. 371 și 378 C. proc.

pen., Curtea a constatat următoarele: Instanța de fond a reținut o stare de fapt conformă cu realitatea, efectuând o cercetare judecătorească completă, administrând în mod direct și nemijlocit probe noi și procedând la readministrarea celor din faza de urmărire penală, ajungând în final, pe baza interpretării corecte a probatoriului și a dispozițiilor legale aplicabile, la concluzia că inculpatul se face vinovat de comiterea faptelor pentru care a fost trimis în judecată, dând acestora încadrarea juridică corespunzătoare. Fără a relua argumentația stării de fapt, redată în considerentele hotărârii atacate, argumentație pe care Curtea și-a însușit-o în întregime, astfel cum această posibilitate este conferită de practica CEDO și potrivit căreia a putut constitui o motivare preluarea motivelor instanței inferioare (Helle împotriva Finlandei), se vor sublinia punctual aspectele criticate de inculpat cu privire la latura penală, expuse mai sus.

A rezultat din întreg materialul probator administrat, la care a făcut referire detaliată prima instanță, că pe fondul unor conflicte anterioare între inculpat și concubina sa partea vătămată G.M., declanșate de manifestările de gelozie ale inculpatului și de consumul de băuturi alcoolice și urmare a refuzului acesteia din urmă de a reveni la domiciliul celui dintâi, în seara zilei de 15 decembrie 2011, în jurul orelor 20:30, inculpatul A.G., înarmat cu un obiect tăietor-înțepător, apt de a produce moartea, a pătruns fără drept în curtea locuinței părinților părții vătămate anterior menționate, din comuna R., județul Suceava, a spart geamurile de la sufragerie și a pătruns prin escaladarea acestora în interiorul imobilului, după care a scos un cuțit din buzunar și l-a lovit pe M.G.

la nivelul regiunii maseterine drepte (hemifacies drept), iar pe fiica acestuia G.M. în regiunea mandibulară orizontală dreapta, intenția sa indirectă fiind aceea de a le suprima viața, în sensul că a prevăzut rezultatul faptei sale și a acceptat posibilitatea producerii acestuia, chiar dacă, eventual, nu l-a urmărit în mod direct.

Pe de altă parte poziția psihică a făptuitorului a fost stabilită în mod corect de către prima instanță în raport cu împrejurările concrete în care s-au derulat evenimentele și, îndeosebi, în raport cu instrumentul folosit de făptuitor (cuțit - instrument apt de a produce moartea), zonele corpului vizate prin acțiunea sa (zone considerate vitale), numărul, dar mai ales intensitatea loviturilor (o singură lovitură aplicată fiecărei părți vătămate cu mare intensitate), raporturile anterioare dintre inculpat și persoanele agresate, atitudinea acestuia după comiterea faptelor (a părăsit locuința plecând la domiciliu său, iar pe traseu a aruncat obiectul tăietor înțepător folosit la comiterea ultimei fapte).

Această situație de fapt a fost dovedită cu proces-verbal de sesizare din oficiu (ds.u.p.), proces-verbal de cercetare la fața locului și planșe foto aferente (ds.u.p.), plângerile și declarațiile părților vătămate M.G. și G.M. (ds.u.p., ds.fond), certificatele medico-legale (ds.u.p.), proces-verbal din 15 decembrie 2011 și proces-verbal de control corporal din aceiași dată (ds.u.p.), declarațiile martorilor: G.M.A., G.D. și G.M.G. (ds.u.p.), raport de expertiză medico-legală psihiatrică întocmit de Institutul de Medicină Legală "M." București privind discernământul inculpatului (ds.u.p.), coroborate cu declarațiile inculpatului. Deși inculpatul în apel și-a revizuit conduita procesuală recunoscând practic faptele comise, apărătorul desemnat din oficiu în pledoaria sa a cerut reținerea în favoarea apelantului a circumstanței legale a provocării, precizând că inculpatul a lovit cele două părți vătămate ca urmare a agresiunii exercitate de M.G.

asupra acestuia cu un par, susținere care însă nu își găsește suport în materialul probator administrat în cauză. Pentru existența circumstanței legale a provocării s-a cerut a fi întrunite trei condiții și anume: infracțiunea să fi fost comisă sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții; această stare sufletească să fi fost determinată de o provocare din partea victimei și, în fine, provocarea să fie produsă prin violență ori printr-o atingere gravă a demnității persoanei sau prin altă acțiune ilicită gravă. Această circumstanță a presupus ca, în momentul comiterii faptei, infractorul să se fi găsit sub stăpânirea unei puternice stări sufletești (perturbatio animi), adică de surescitare nervoasă, mânie, indignare ori într-o stare de emoție puternică, determinată de o provocare din partea victimei, iar actul provocator al acesteia s-a putut concretiza într-o formă dintre cele arătate limitativ în lege.

Această atenuantă a provocării a fost compusă din două elemente structurale: unul subiectiv și altul obiectiv, primul referindu-se la starea de mânie (furie), adică la un impuls emotiv care provoacă infractorului pierderea factorilor de echilibru și de autocontrol; această împrejurare însă nu trebuie să fie confundată cu alte stări sufletești care nu circumstanțiază o stare de provocare, cum ar fi ura, ranchiuna, resentimentul, răzbunarea etc. (acestora lipsindu-le caracterul de spontaneitate specific provocării). Al doilea element, de natură obiectivă, a fost reprezentat de un fapt injust, adică un fapt contrar nu numai normelor juridice, dar și altor reguli sociale care asigură o conviețuire civilizată.

Bineînțeles, a fost necesar ca faptul injust să se fi produs efectiv, nefiind admisă, ca atare, convingerea putativă a existenței provocării. În toate cazurile, actul provocator trebuie să fi fost de așa natură încât să fi trezit în cugetul făptuitorului o intensă reacție psihică, o stare de puternică tulburare sufletească sau o puternică emoție. Caracterul provocator al actului trebuie apreciat nu numai sub aspectul său obiectiv, dar și sub cel subiectiv și anume al intenției victimei de a săvârși acte de violență fizică sau psihică ori de atingere a demnității persoanei. Pentru existența circumstanței atenuante trebuie să existe o legătură de cauzalitate între actul provocator și tulburarea sufletească sau emoția sub stăpânirea căreia s-a săvârșit infracțiunea.

Deși legea nu a pretins ca între actul provocator și actul ripostă să existe o proporție, aceasta s-a impus în mod indirect, în sensul că riposta ar fi trebuit să fie proporțională cu intensitatea tulburării sufletești sau a emoției, așa încât o ripostă exagerată nu va conduce la aplicarea acestei circumstanțe atenuante. Ori, relaționând aceste considerații de ordin juridic la tabloul faptic ce s-a degajat din ansamblul probator administrat a fost evident că nu a existat o provocare din partea victimei care să legitimeze o ripostă atât de dură venită din partea agresorului, dacă se ține cont de conduita acesteia manifestată la momentele de referință. Raportat la situația de fapt reținută, s-a stabilit încadrarea juridică legală a infracțiunilor comise de inculpat, ce s-a circumscris în drept conținutului constitutiv al infracțiunilor de : omor deosebit de grav, rămasă în stadiu de tentativă, prev. de art. 20 rap.

la art. 174, art. 176 alin. (1) lit. b) și c) C. pen., violare de domiciliu, prev. de art. 192 alin. (1), (2) C. pen. și distrugere, prev. de art. 217 alin. (1) C. pen., comise în stare de recidivă post executorie, prev. de art. 37 lit. b) C. pen., raportat la condamnarea anterioară la pedeapsa de 20 ani închisoare pentru infracțiunea de omor deosebit de grav, prev. de art. 174, 176 C. pen., prin sentința penală nr. 35 din 19 august 1988 a Tribunalului Suceava, rămasă definitivă prin decizia instanței supreme nr. 1752 din 26 octombrie 1988, fiind arestat la 26 mai 1988 și liberat condiționat la 05 octombrie 2001, cu un rest rămas neexecutat de 2.424 zile (ds.u.p.).

În privința sancțiunile penale stabilite pentru infracțiunile de violare de domiciliu și distrugere Curtea a apreciat că acestea au fost judicios individualizate în raport de criteriile generale prev. de art. 72 C. pen., fiind în măsură să răspundă cerințelor de sancționare, coerciție și reeducare prev. de art. 52 C. pen., astfel că nu se impune reindividualizarea acestora, prin reținerea circumstanțelor atenuante apreciate ca pledând în favoarea sa.

Astfel, Curtea a constatat că este neîntemeiată solicitarea inculpatului apelant vizând reținerea în favoarea sa a circumstanțelor atenuante, având în vedere și următoarele argumente: Recunoașterea anumitor împrejurări ca circumstanțe atenuante judiciare nu a fost, însă, posibilă decât dacă împrejurările luate în considerare au redus în asemenea măsură gravitatea faptei în ansamblu sau a caracterizat favorabil de o asemenea manieră persoana făptuitorului încât numai aplicarea unei pedepse sub minimul special s-a învederat a satisface, în cazul concret, imperativul justei individualizări a pedepsei.

Astfel: - „conduita bună”, în sensul art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., a presupus, între altele, absența antecedentelor penale, situație ce nu s-a regăsit în cauză, inculpatul fiind recidivist; - „stăruința depusă de infractor pentru a înlătura rezultatul infracțiunii sau a repara paguba pricinuită”, în sensul art. 74 alin. (1) lit. b) C. pen., de asemenea nu s-a regăsit în prezenta cauză; - „atitudinea infractorului după săvârșirea infracțiunii rezultând din prezentarea sa în fața autorității, comportarea sinceră în cursul procesului, înlesnirea descoperirii ori arestării participanților”, în sensul art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen., nu s-a redus la recunoașterea săvârșirii infracțiunii, pe fondul existenței, la dispoziția organelor judiciare, a probelor care dovedesc săvârșirea infracțiunii dincolo de limita oricărui dubiu rezonabil.

În ceea ce privește sancțiunea penală aplicată inculpatului pentru săvârșirea tentativei la infracțiunea de „omor deosebit de grav”, prev. de 20 rap. la art. 174, art. 176 alin. (1) lit. b) și c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C.pen, de 22 ani închisoare, a fost apreciată de către instanța de control judiciar ca fiind excesivă, impunându-se înlăturarea sporului de 9 ani și 6 luni închisoare adăugat maximului special de 12 ani și 6 luni închisoare, în conformitate cu prevederile art. 39 alin. (4) teza a II-a C. pen., spor în legătură cu care prima instanță a făcut vorbire doar în considerente. Astfel, la individualizarea tratamentului penal, instanța de apel a efectuat o corectă analiză și evaluare a tuturor datelor concrete ale cazului, cât și a împrejurărilor săvârșirii acestei fapte, în raport cu criteriile prevăzute de art. 72 C. pen..

Pentru determinarea gradului de pericol social s-a ținut cont de două etape. Mai întâi, s-a apreciat dacă gradul de pericol e suficient de ridicat pentru a fi în prezența unei infracțiuni, apoi, se valorifică acest grad ținându-se cont de o scară de valori personală a fiecărui judecător. Chiar dacă individualizarea pedepsei a fost un proces interior, strict personal al judecătorului, ea nu este totuși un proces arbitrar, subiectiv, ci din contra el trebuie să fie rezultatul unui examen obiectiv al întregului material probator, studiat după anumite reguli și criterii precis determinate. Înscrierea în lege a criteriilor generale de individualizare a pedepsei a însemnat consacrarea explicită a principiului individualizării pedepsei, așa încât respectarea acestuia este obligatorie pentru instanță.

Ca să-și poată îndeplini funcțiile care-i sunt atribuite în vederea realizării scopului său și al legii, pedeapsa a trebuit să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau neprivativă de libertate) și duratei, atât gravității faptei și potențialului de pericol social pe care l-a prezentat, în mod real persoana infractorului, cât și aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influența pedepsei. Funcțiile de constrângere și de reeducare, precum și scopul preventiv al pedepsei, au putut fi realizate numai printr-o justă individualizare a sancțiunii, care să țină seama de persoana căreia îi este destinată, pentru a fi ajutată să se schimbe, în sensul adaptării la condițiile socio-etice impuse de societate, întrucât orice sancțiune produce efecte diferite asupra fiecărui inculpat în parte, în funcție de caracteristicile biologice, psihologice sau sociologice ale acestuia.

Dar, firește, sub aspectul individualizării pedepsei, trebuie efectuată o justă adecvare cauzală a criteriilor generale prev. de art. 72 C. pen., ținându-se cont de gradul de pericol social al faptei comise, de circumstanțele reale ale săvârșirii ei, dar și de circumstanțele personale ale inculpatului (atitudinea cu privire la fapta comisă, antecedența penală). Exemplaritatea pedepsei produce efecte atât asupra conduitei infractorului contribuind la reeducarea sa, cât și asupra altor persoane care, văzând constrângerea la care este supus acesta, sunt puse în situația de a reflecta asupra propriei lor comportări viitoare și de a se abține de la săvârșirea de infracțiuni.

Fermitatea cu care o pedeapsă este aplicată și pusă în executare, intensitatea și generalitatea dezaprobării morale a faptei și făptuitorului, condiționează caracterul preventiv al pedepsei care totdeauna, prin mărimea privațiunii trebuie să reflecte gravitatea infracțiunii și gradul de vinovăție a făptuitorului. Numai o pedeapsă justă și proporțională este de natură să asigure atât exemplaritatea, cât și finalitatea acesteia, prevenția specială și generală înscrise și în C. pen.

român, în art. 52 alin. (1), potrivit căruia „scopul pedepsei este prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni.” În speță s-a probat că inculpatul a comis o faptă deosebit de gravă, prin care a adus atingere relațiile sociale ce au ocrotit în primul rând dreptul la viață al persoanei și în plan secund dreptul la integritate corporală și sănătate, că este cunoscut ca o persoană impulsivă, ce devine violentă pe fondul geloziei și al consumului de băuturi alcoolice, dar că în cele din urmă a dat dovadă de maturitate, asumându-și pe deplin rezultatul acțiunilor sale ilicite. În același timp, acțiunile anteriore agresării părților vătămate și actele de violență exercitate de inculpat în comiterea faptei sunt elemente care nu pot fi omise și care trebuiesc bine evaluate de către instanța de apel, în alegerea pedepsei.

Așa fiind, inculpatul trebuie să știe că, pe lângă drepturi, are și o serie de datorii, obligații, răspunderi, care a caracterizat comportamentul său în fața societății. Nu s-a putut ca pentru faptele săvârșite împotriva altor semeni de ai săi, răspunderea sa penală să nu fie corespunzătoare încălcărilor grave aduse ordinii sociale, vieții, dar nici exagerată, prin raportare la faptele comise în 1988. Așa fiind, instanța de apel a apreciat că aplicarea unei pedepse de 12 ani și 6 luni închisoare, pentru comiterea tentativei la infracțiunea de omor deosebit de grav, este îndestulătoare, fiind pe de o parte în deplin acord cu dispozițiile art. 1 C. pen., ce prevăd că “legea penală apără…persoana, drepturile și libertățile acesteia, proprietatea precum și întreaga ordine de drept”, iar pe de altă parte a respectat principiului proporționalității între gravitatea faptei comise și profilul socio-moral și de personalitate al inculpatului.

Curtea a considerat că doar în această manieră avertismentul dat de instanță ar fi fost de natură să-l facă pe inculpatul apelant să conștientizeze pe viitor că legiuitorul ocrotește valorile sociale, că orice atingere adusă acestora ar fi fost sancționată în mod corespunzător și că el ca destinatar al normelor de drept care îi sunt accesibile, are obligația de a le respecta întocmai, de a evita conjuncturile care l-ar putea cantona într-o situație contrară legii, în caz contrar, va răspunde ca și în cazul de față. Pentru cele ce preced, Curtea, a concluzionat că apelul declarat de inculpatul A.G. este întemeiat, urmând a fi admis, în temeiul art. 379 alin. (2) lit. a) C. proc. pen., a desființat, în parte, sentința penală atacată, doar sub aspectul laturii penale a cauzei, și în rejudecare, a înlăturat aplicarea disp.

art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) și art. 35 alin. (1) C. pen. și a condamnat pe apelant pentru săvârșirea tentativei la infracțiunea de „omor deosebit de grav”, prev. de art. 20 rap. la art. 174, art. 176 alin. (1) lit. b) și c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C.pen la pedeapsa de 12 ani și 6 luni închisoare, și interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a-II-a și lit. b) C. pen. pe o perioadă de 10 ani cu titlu de pedeapsă complementară. Refăcând concursul de infracțiuni, conform art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen. și 35 alin. (1) C. pen., Curtea a contopit pedepsele principale stabilite prin prezenta, cu pedepsele aplicate de prima instanță la pct. 2 și 3 din sentința penală apelată, și a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea de 12 ani și 6 luni închisoare și interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a-II-a și lit. b) C. pen.

pe o perioadă de 10 ani cu titlu de pedeapsă complementară. S-au menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale atacate care nu au fost contrare prezentei decizii. În temeiul art. 381 alin. (1) C. proc. pen. s-a dedus în continuare din pedeapsa aplicată inculpatului durata arestării preventive de la 15 iunie 2012 la zi. Constatând că temeiurile care au stat la baza luării și ulterior a menținerii arestării preventive a inculpatului subzistă, în conformitate cu disp. art. 383 alin. (1 1 ) rap. la art. 350 alin. (1) C. proc. pen., Curtea a menținut starea de arest preventiv a acestuia. În consecință, Curtea de Apel Suceava, secția pentru cauze cu minori, în baza deciziei nr. 92 din 3 octombrie 2012 a admis apelul declarat de inculpatul A.G.

împotriva sentinței penale nr. 110 din 15 iunie 2012 a Tribunalului Suceava. A desființat, în parte, sentința penală sus menționată, doar sub aspectul laturii penale a cauzei, și în rejudecare: A înlăturat aplicarea disp. art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) și art. 35 alin. (1) C. pen.. A condamnat pe inculpatul A.G., pentru săvârșirea tentativei la infracțiunea de „omor deosebit de grav”, prev. de art. 20 rap. la art. 174, art. 176 alin. (1) lit. b) și c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. la pedeapsa de 12 ani și 6 luni închisoare, și interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a-II-a și lit. b) C. pen. pe o perioadă de 10 ani cu titlu de pedeapsă complementară. Conform art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen.

și 35 alin. (1) C. pen., a contopit pedepsele principale stabilite prin prezenta, cu pedepsele aplicate de prima instanță la pct. 2 și 3 din sentința penală apelată, și a aplicat inculpatului A.G. pedeapsa cea mai grea de 12 ani și 6 luni închisoare și interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a-II-a și lit. b) C. pen. pe o perioadă de 10 ani cu titlu de pedeapsă complementară. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale atacate care nu au fost contrare prezentei decizii. A dedus în continuare, din pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului durata arestării preventive de la 15 iunie 2012 la zi și a menținut starea de arest a acestuia. Cheltuielile judiciare din apel au rămas în sarcina statului, inclusiv onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru inculpat (av.

D.O.), în suma de 200 RON ce s-a avansat din fondul Ministerul Justiției în contul Baroului Suceava. Împotriva acestei decizii penale au declarat în termen legal recursuri inculpatul A.G. și partea vătămată G.M.. Recurentul inculpat A.G. a reiterat în calea de atac a recursului criticile formulate în apel, în sensul unei greșite individualizări judiciare a pedepsei aplicate, solicitând aplicarea circumstanțelor atenuante judiciare prev. de art. 74 C. pen. și a scuzei provocării, cu consecința reducerii cuantumului pedepsei sub minimul special prevăzut de lege. O altă critică avansată o reprezintă greșita încadrare juridică a faptei de tentativă de omor deosebit de grav, recurentul inculpat susținând că intenția sa la momentul exercitării agresiunii asupra părților vătămate nu a fost aceea de a le suprima viața, ci de le a intimida, astfel încât corecta încadrarea juridică a faptei era aceea de lovire.

Recurenta parte vătămată G.M. a invocat greșita individualizare a pedepsei aplicate inculpatului de către instanța de prim control judiciar în sensul nejustificatei diminuări a cuantumului pedepsei stabilite de judecătorul fondului, în împrejurările în care s-a probat că acesta a săvârșit o faptă deosebit de gravă, prin care a adus atingere relațiilor sociale ce ocrotesc dreptul la viață și la integritate corporală și sănătate.

Se mai arată în cuprinsul motivelor scrise de recurs că instanța de apel se impune a avea în vedere că inculpatul este cunoscut ca o persoană impulsivă, violentă pe fondul stării de gelozie și a consumului de alcool, dar și aspectul că acesta a mai fost condamnat pentru săvârșirea unei infracțiuni de omor deosebit de grav la o pedeapsă de 20 ani închisoare, ceea ce atrage starea sa de recidivă, ceea ce, în opinia recurentei părți vătămate, denotă o perseverență infracțională și o periculozitate sporită și determină aplicarea unei pedepse ferme. De asemenea, a mai arătat recurenta parte vătămată că în cauză nu se justifică reținerea circumstanței atenuante legale a provocării și nici a unor circumstanțe atenuante judiciare în favoarea inculpatului, în condițiile în care inculpatul nu a fost agresat de partea vătămată, iar circumstanțele sale personale nu sunt favorabile.

Examinând recursurile declarate prin prisma cazurilor de casare invocate, prevăzute în art. 385 9 pct. 14 și 17 C. proc. pen., în raport cu criticile aduse și față de materialul probator al cauzei, Înalta Curte de Casație și Justiție expune: Instanța de fond, pe baza unui material probatoriu complet, a stabilit o corectă situație de fapt și o justă încadrare juridică a faptelor comise de inculpat, iar instanța de prim control judiciar procedând la reverificarea probelor administrate a stabilit, dincolo de orice dubiu că inculpatul A.G. a săvârșit faptele reținute în sarcina sa, prin actul de inculpare, acestea întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de tentativă la omor deosebit de grav, violare de domiciliu, distrugere, respectiv infracțiunea prev. de art. 20 rap.

la art. 174-art. 176 alin. (1) lit. b) și c) C. pen., art. 192 alin. (1), (2) C. pen. și art. 217 alin. (1) C. pen., în sarcina inculpatului reținându-se și starea de agravare dată de disp. art. 37 lit. b) C. pen.. Astfel, actele de executare ale inculpatului, constând în înarmarea cu un cuțit, deplasarea la locuința familiei M.G., pătrunderea fără drept în curtea imobilului, spargerea unui geam al locuinței și pătrunderea astfel în imobil și apoi - la vederea celor două părți vătămate, care săriseră în întâmpinarea agresorului, încercând să tempereze situația - aplicarea unor lovituri cu acel cuțit, în zone vitale - au fost corect încadrate juridic, fiind dincolo de orice dubiu că la momentul faptelor inculpatul nu s-a aflat în stare de provocare, astfel cum prevăd disp.

art. 73 lit. b) C. pen.. De asemenea, poziția psihică a inculpatului față de acțiunile sale și urmările acestora a fost în mod judicios stabilită de instanțe în raport cu împrejurările concrete în care s-au desfășurat evenimentele, dar îndeosebi față de instrumentul folosit de inculpat în exercitarea agresiunii, zonele vitale ale corpurilor părților vătămate și intensitatea loviturilor aplicate, elemente ce au fost corespunzător evaluate de către instanțe în contextul unor raporturi preexistente tensionate între inculpat și partea vătămată, dar și a fondului agresiv al inculpatului. Prin urmare criticile aduse hotărârii pronunțate în cauză din perspectiva greșitei încadrări juridice a faptei îndreptate împotriva celor două părți vătămate nu pot fi reținute.

În ceea ce privește critica adusă operațiunii de individualizare judiciară a pedepsei aplicate inculpatului, de altfel critica având caracter comun, însă fundamentată pe argumente diferite aduse de inculpat, care solicită reducerea pedepsei și de partea vătămată care cere majorarea acesteia, Înalta Curte de Casație și Justiție arată următoarele: În aplicarea criteriilor de individualizare judiciară a pedepsei, instanța de prim control judiciar a procedat la o analiză judicioasă, aprofundată a tuturor circumstanțelor reale și personale, a împrejurărilor concrete, stabilind un tratament penal adecvat, ceea ce face ca motivele de recurs ale părților să nu fie fondate. Individualizarea pedepsei trebuie să aibă ca scop determinarea aplicării unei pedepse juste, corecte, atât sub aspectul restabilirii ordinii de drept încălcate, cât și prin punctul de vedere al nevoii de reeducare reinserție socială a făptuitorului.

În această manieră, retribuția justă realizează și scopul pedepsei, cel de prevenție generală și specială. În cauza de față, pedeapsa astfel stabilită de instanța de apel este aptă a-și realiza funcția de constrângere și reeducare dar și rolul preventiv, ținând seama de persoana inculpatului, de circumstanțele sale personale, de statutul de recidivist și reflectând, totodată, gravitatea extrem de ridicată a infracțiunii și gradul de vinovăție a inculpatului. Împrejurările cauzei nu îndreptățesc la reținerea unor circumstanțe atenuante judiciare în favoarea inculpatului, iar solicitarea inculpatului în acest sens a fost în mod corespunzător respinsă de instanță și judicios motivată.

Efectuând propriul examen cu privire la operațiunea de individualizare judiciară a pedepsei, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază, astfel cum instanța de prim control judiciar a făcut-o că o pedeapsă principală rezultantă de 12 ani și 6 luni închisoare este îndestulătoare, asigurând exemplaritatea pedepsei și producând efectele așteptate asupra conduitei viitoare a inculpatului și de natură a contribui la reinserția sa socială efectivă. În virtutea considerentelor ce preced Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca nefondate, recursurile declarate de inculpatul A.G. și partea vătămată G.M. împotriva deciziei penale nr. 92 din 3 octombrie 2012 a Curții de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori.

Va deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reținerii și arestării preventive de la 16 decembrie 2011 la 10 ianuarie 2013. Va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Va obliga recurenta parte vătămată la plata sumei de 100 RON, reprezentând cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpatul A.G. și partea vătămată G.M. împotriva deciziei penale nr. 92 din 3 octombrie 2012 a Curții de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori. Deduce din pedeapsa aplicată inculpatului, durata reținerii și arestării preventive de la 16 decembrie 2011 la 10 ianuarie 2013. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 400 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Obligă recurenta parte vătămată la plata sumei de 100 RON, reprezentând cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 10 ianuarie 2013.