ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 62/2013

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 62/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Deliberând asupra

recursurilor de față pe baza lucrărilor și materialului din dosarul cauzei,

constată următoarele:

1.Tribunalul Suceava,

secția penală prin sentința penală nr. 110 din 15 iunie 2012, pronunțată în Dosarul

nr. 4291/86/2012 a condamnat pe inculpatul A.G., fără ocupație, recidivist, la

următoarele pedepse:

pentru săvârșirea tentativei la infracțiunea de „omor deosebit de grav”, prev. de

art. 174, art. 176 alin. (1) lit. b) și c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit.

b) C.pen și la pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de

art. 64 lit. a) teza a-II-a și lit. b) C. pen. pe o perioadă de 10 ani;

În temeiul art. 71

alin. (1) și (2) C. pen., interzice inculpatului drepturile prev. de art. 64

alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. (dreptul de a fi ales în autoritățile

publice sau în funcții elective publice, dreptul de a ocupa o funcție ce implică

exercițiul autorității de stat), cu titlu de pedeapsă accesorie.

pentru săvârșirea infracțiunii de „violare de domiciliu”, prev. de art. 192

alin. (1) și (2) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen.

În temeiul art. 71

alin. (1) și (2) C. pen., interzice inculpatului drepturile prev. de art. 64

alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. (dreptul de a fi ales în autoritățile

publice sau în funcții elective publice, dreptul de a ocupa o funcție ce implică

exercițiul autorității de stat), cu titlu de pedeapsă accesorie.

pentru săvârșirea infracțiunii de „distrugere” prev. de art. 217 alin. (1) C.pen,

cu aplicare art. 37 lit. b) din C.P.

În temeiul art. 71

alin. (1) și (2) C. pen., a interzis inculpatului drepturile prev. de art. 64

alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. (dreptul de a fi ales în autoritățile

publice sau în funcții elective publice, dreptul de a ocupa o funcție ce implică

exercițiul autorității de stat), cu titlu de pedeapsă accesorie.

A constatat că infracțiunile

de la punctele 1, 2, și 3 s-au aflat în concurs real, conform art. 33 lit. a)

C. pen..

În temeiul art. 34

lit. b) C. pen. și 35 alin. (1) C. pen.a contopit pedepsele principale stabilite

prin prezenta, pentru infracțiunile de la punctele 1, 2 și 3 și a aplicat inculpatului

A.G. pedeapsa cea mai grea de 22 de ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a-II-a și lit. b) C. pen. pe o perioadă

de 10 ani.

În temeiul art. 71

alin. (1) și (2) C. pen., a interzis inculpatului drepturile prev. de art. 64

alin. (1) lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen. (dreptul de a fi ales în autoritățile

publice sau în funcții elective publice, dreptul de a ocupa o funcție ce implică

exercițiul autorității de stat), cu titlu de pedeapsă accesorie.

Conform art. 88 alin.

(1) C. pen., a dedus din pedeapsa aplicată perioada reținerii și arestării preventive

a inculpatului, de la 16 decembrie 2011 la zi.

În baza art. 350

alin. (1) C. proc. pen. a menținut arestarea preventivă a inculpatului.

A luat act că partea vătămată

G.M. nu s-a constituit parte civilă în cauză.

În baza art. 14 și

art. 346 C. proc. pen. rap. la art. 1357 și urm C. civ., a obligat inculpatul la

plata sumei de 160 RON către partea civilă Spitalul Municipal Fălticeni, reprezentând

cheltuieli de spitalizare a părții vătămate G.M..

În baza art. 14 și

art. 346 C. proc. pen. rap. la art. 1357 și urm C. civ., a obligat inculpatul la

plata sumei de 821,6 RON către partea civilă Serviciul de Ambulanță Județean Suceava,

reprezentând cheltuielile cu transportul sanitar și asistența medicală de urgență

prespitalicească ale părților vătămate G.M. și M.G..

În baza art. 14 și

art. 346 C. proc. pen. rap. la art. 1357 și urm C. civ., a respins acțiunea civilă

exercitată de către partea civilă M.G. în contradictoriu cu inculpatul A.G., ca

nefondată.

În baza art. 191

alin. (1) C. proc. pen., a obligat inculpatul la plata sumei de 1.530,50 RON cu

titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 1.030,50 RON, în fondul

Ministerului Public (din care suma de 200 RON, reprezentând onorariu avocat oficiu,

s-a avansat din fondul Ministerului Public în fondul Baroului de Avocați Suceava)

și suma de 500 RON în fondul Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești.

Instanța fondului a fost

sesizată prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Suceava nr. 824/P/2011

din 20 martie 2012, consecutiv căruia, potrivit art. 300 C. proc. pen. s-a și investit

cu judecarea cauzei în vederea tragerii la răspundere penală a inculpatului A.G.

pentru săvârșirea infracțiunii prev. și ped. de art. 192 alin. (1), (2) C. pen.,

violare de domiciliu, distrugere prev. de art. 217 alin. (1) C. pen. și tentativă

la infracțiunea de omor deosebit de grav, prev. de art. 20 rap. la art. 174

alin. (1)-art. 176 alin. (1) lit. b) și c) C. pen. cu aplicarea art. 33 lit. a)

C. pen. și art. 37 lit. b

1

) C. pen..

Actul de inculpare a reținut

în esență că în seara zilei de 15 decembrie 2011, în jurul orelor 20:30, inculpatul

înarmat cu un obiect tăietor- înțepător, apt a produce moartea a pătruns fără drept

în curtea locuinței familiei M.G. din comuna R., jud. Suceava, a distrus geamurile

acelei case, pătrunzând prin escaladare în interiorul acesteia și a încercat să

suprime viața concubinei sale G.M. și a tatălui ei M.G., agresându-i cu acel cuțit

în zone vitale.

Hotărând soluționarea

în fond a cauzei penale prin condamnare în conformitate cu disp. art. 345 alin.

(2) C. proc. pen., după efectuarea cercetării judecătorești, în condițiile art.

288-art. 291 C. proc. pen., în cursul căreia au fost administrate probele strânse

la urmărirea penală și alte probe noi, instanța a examinat și apreciat materialul

amintit, confirmând existența faptelor ilicite deduse judecății și a vinovăției

penală autorului lor, în care sens a reținut următoarele:

Inculpatul A.G. a avut

o relație de concubinaj cu partea vătămată G.M., cei doi locuind împreună în imobilul

aparținând inculpatului din comuna R., județul Suceava. Datorită numeroaselor certuri

dintre părți, partea vătămată a hotărât să întrerupă relația de concubinaj și, în

dimineața zilei de 15 decembrie 2011, în jurul orei 6,30, s-a deplasat la locuința

părinților ei, familia M.G., din aceeași comună, refuzând pe parcursul zilei la

solicitarea inculpatului să se întoarcă acasă.

În jurul orelor 20:30,

înarmat cu un cuțit, inculpatul s-a deplasat spre locuința familiei M.G., a pătruns

fără drept în curtea imobilului, iar mai apoi a spart geamul de la sufragerie, intrând

astfel în imobil. A pătruns apoi în holul locuinței, oprindu-se în pragul ușii de

la dormitor. Partea vătămată, M.G., urmat de fiica sa, a sărit în întâmpinarea agresorului,

încercând să-l potolească și să-l lovească cu o bucată de lemn găsită la îndemână.

Fără a-i adresa vreun cuvânt, inculpatul a scos cuțitul din buzunarul hainei cu

care era îmbrăcat, aplicându-i o lovitură în zona gâtului, mai exact a hemifaciesului

drept. Apoi a aplicat o lovitură asemănătoare concubinei sale G.M., ce se afla în

spatele tatălui său. La scurt timp după aceasta, A.G. a părăsit imobilul familiei

M.G., s-a deplasat la locuința sa, iar în drum a aruncat obiectul vulnerant. Ulterior

a fost identificat și condus la sediul poliției.

Conform certificatelor

medico-legale din data de 19 decembrie 2011 întocmite de Serviciul de Medicină Legală

Suceava, victimele M.G. și G.M. au prezentat plăgi tăiate hemifacies drept cu infiltrat

sanguin, respectiv plagă mandibulară dreaptă și pareză de nerv facial/pentru G.M.,

leziuni ce au necesitat pentru vindecare un număr de 11-13 zile de îngrijiri medicale

și care au fost produse cu un corp tăietor-înțepător.

La stabilirea situației

de fapt mai sus expuse, instanța a avut în vedere declarațiile părților în limitele

prevăzute de art. 69 și art. 75 C. proc. pen., declarațiile date de martorii audiați

în cauză, certificatele mai sus menționate și înscrisurile depuse la dosarul de

urmărire penală.

Astfel, inculpatul în

cursul urmăririi penale a recunoscut faptul că a avut loc un incident care s-a soldat

cu vătămarea fizică a celor două părți vătămate, dând însă o altă tentă întregii

agresiuni, în sensul că a fost în legitimă apărare în fața unui atac venit din partea

tatălui concubinei, care venise cu un par în cap, inițial declarând că nu a folosit

nici un cuțit, după care, a susținut că a folosit un cuțit găsind întâmplător în

locuința familie M.G., după care s-a apărat de asemenea în fața unui atac venit

din partea concubinei. Nu a recunoscut faptul că a distrus un geam pentru a intra

în locuință și nici intenția de ai omorî pe cei doi.

În cursul judecății, deși

inițial s-a prevalat de dispozițiile art. 70 alin. (2) C. proc. pen., a revenit

asupra poziției sale și a recunoscut faptul că a pătruns în casă prin spargerea

unui geam, precizând însă că partea vătămată M.G. l-a lovit cu un lemn în cap, iar

partea vătămată G.M. avea un fier în mână de la sobă cu care a încercat să-l lovească,

el ascunzându-se după M.G.. A mai arătat inculpatul că în acel moment a găsit un

cuțit pe masă pe care l-a luat și cu care a lovit ambele părți vătămate. A încercat

totodată inculpatul să acrediteze ideea că întregul conflict ar fi fost generat

de intervenția în relația dintre el și concubina sa a unei alte persoane, respectiv

a numitului A.C., care în ziua respectivă l-ar fi amenințat că îi taie capul.

Indiferent însă de conținutul

declarației acestui subiect procesual, legea nu a acordat o forță probantă deosebită

acestui mijloc de probă, în art. 69 arătându-se că aceste declarații pot servi la

aflarea adevărului numai în măsura în care sunt coroborate cu fapte și împrejurări

ce rezultă din ansamblul probelor existente în cauză. În mod justificat, practic,

legislația noastră procesual penală, a manifestat anumite rezerve în ceea ce privește

forța probantă a acestui mijloc de probă, deoarece progresele dobândite în psihologia

judiciară au demonstrat că nu trebuie să se acorde prea mult credit acestui mijloc

de probă, fiindcă, voluntar sau involuntar, inculpatul denaturează declarația sa.

Astfel, declarația inculpatului a fost divizibilă (reținând numai ceea ce se coroborează

cu alte probe) și retractabilă (numai dacă se impune în urma aprecierii întregului

material probator din cauză).

Din această perspectivă,

instanța a subliniat faptul că declarațiile dată de către inculpat, atât în faza

de urmărire penală, cât și în cursul cercetării judecătorești nu au fost în întregime

conforme realității, fiind contrazise de celelalte mijloace de probă administrate.

Relevante în acest sens au fost procesul verbal de sesizare din oficiu, întocmit

ca urmare a reclamației depuse de către G.M.G. care a sesizat faptul că inculpatul

a spart ferestrele locuinței bunicilor săi M.G. și G.M.A. cu un târnăcop, a pătruns

prin geam în imobil unde a lovit cu cuțitul atât pe bunicul său, cât și pe mama

sa; procesul verbal de cercetare la locul faptei și planșele foto aferente, care

confirmă atât urmele de distrugere bunuri cât și de lovire, la fața locului fiind

identificate și prelevate pentru a fi supuse analizei numeroase pete de culoare

brun roșcat cu aspect de sânge; declarația părții vătămate G.M., precum și a martorilor

oculari G.D., G.M.G. și G.M.A., care au relatat modalitatea de derulare a evenimentelor

în sensul că, după ce a distrus geamul de la sufragerie cu târnăcopul, aceasta a

escaladat și a intrat în locuința părinților părții vătămate G.M. unde aceasta se

afla, împreună și cu copii săi G.D. și G.M.G., ocazie cu care inculpatul a scos

un cuțit din buzunar cu care a lovit atât pe tatăl părții vătămate, numitul M.G.,

în zona gâtului, în partea dreaptă, cât și pe aceasta, cu același cuțit, în zona

gâtului și a feței, în partea dreaptă.

În ceea ce privește individualizarea

judiciară a pedepselor ce urmează a fi aplicate, Tribunalul a avut

în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de

art. 72 C. pen. și anume: dispozițiile părții generale ale C. pen., limitele speciale

de pedeapsă, gradul de pericol social concret ridicat al faptei comise, împrejurările

și modalitatea în care a fost săvârșită, descrisă detaliat mai sus și urmarea produsă.

Referitor

la persoana inculpatului, Tribunalul a reținut că acesta este recidivist, a mai

fost condamnat la pedeapsa de 20 de ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii

de omor deosebit de grav, fiind arestat preventiv la data de 26 mai 1988 și liberat

la data de 05 octombrie 2001, cu un rest rămas neexecutat de 2.424 zile, astfel

cum a rezultat din fișa de cazier judiciar, săvârșind faptele din prezenta cauză

în stare de recidivă postexecutorie, prev. de art. 37 lit. b) C. pen..

Prin prisma criteriilor

menționate, Tribunalul a considerat că aplicarea unei pedepse în cuantum de 22 ani

închisoare pentru săvârșirea tentativei la infracțiunea de „omor deosebit de grav”,

prev. de art. 174, art. 176 alin. (1) lit. b) și c) C. pen., cu aplicarea art. 37

lit. b) C.pen, de 3 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de „violare de

domiciliu”, prev. de art. 192 alin. (1) și (2) C. pen. cu aplicarea art. 37

lit. b) C.pen și 6 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de „distrugere”

prev. de art. 217 alin. (1) C.pen, cu aplicare art. 37 lit. b) din C. pen., au fost

necesare dar și suficiente pentru a-și atinge scopul prevenției generale și reeducarea

celui în cauză, astfel cum a fost definit de art. 52 C. pen..

S-a menționat faptul că

dispozițiile art. 39 alin. (4) C. pen. permit ca în cazul recidivei prevăzute în

art. 37 alin. (1) lit. b) C. pen., în cazul în care instanța a apreciat că maximul

special prevăzut de lege este neîndestulător, s-ar fi putut adăuga în cazul închisorii

un spor de până la 10 ani. Maximul special prevăzut de lege pentru tentativa la

infracțiunea de „omor deosebit de grav”, prev. de art. 174, art. 176 alin. (1)

lit. b) și c) C. pen. a fost de 12 ani și 6 luni, maxim pe care instanța l-a apreciat

neîndestulător, orientându-se spre sporul maxim prevăzut de lege, neavând dată în

cauză vreo împrejurare reală sau personală plauzibilă care să reprezintă o circumstanță

reală sau personală, legală sau judiciară, favorabilă inculpatului.

Constatarea uneia sau

mai multor împrejurări drept circumstanțe atenuante a fost atributul instanței de

judecată și, deci, lăsată la aprecierea acesteia. În speță, având în atenție cerințele

art. 73 și 74 C. pen., Tribunalul a considerat că nu se justifică a se da eficiență

juridică acestei instituții.

A invocat inculpatul faptul

că ar fi fost lovit inițial de către partea vătămată M.G. și că el a acționat în

consecință, aflându-se practic în legitimă apărare. Însă, atitudinea părții vătămate

de a veni în întâmpinarea unei persoane ce a pătruns, fără drept, în imobilul proprietate

personală, persoană despre care știa că-i amenințase anterior fata, este una firească,

putând fi considerată o ripostă împotriva unui atac iminent și care putea pune în

pericol grav nu numai persoana sa, ci și a membrilor familiei sale. S-a putut considera

așadar că partea vătămată se afla în legitimă apărare și nu inculpatul.

În ceea ce privește circumstanța

atenuantă a provocării, potrivit dispozițiilor art. 73 lit. b) C. pen., aceasta

a existat când infracțiunea s-a săvârșit sub stăpânirea unei puternice tulburări

sau emoții, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin

violență, printr-o atingere gravă a demnității persoanei sau prin altă acțiune ilicită

gravă. A fost evident că în cauză această circumstanță atenuată nu a fost dată,

atâta timp cât infracțiunea nu a fost îndreptată împotriva presupusului provocator,

numitul A.C..

Având în vedere că faptele

săvârșite în prezenta cauză s-a aflat în concurs real, conform art. 33 lit. a)

C. pen., prin urmare, în temeiul art. 34 lit. b) C. pen. și art. 35 lin.1 C.

pen., s-au contopit pedepsele principale stabilite prin prezenta, pentru infracțiunile

mai sus-menționate și s-a aplicat inculpatului A.G. pedeapsa cea mai grea de 22

de ani închisoare.

Cum textul de lege care

reglementează regimul sancționator al tentativei la infracțiunea de „omor deosebit

de grav”, prev. de art. 174, art. 176 alin. (1) lit. b) și c) C. pen. reținute în

sarcina inculpatului prevede, în mod expres, interzicerea unor drepturi prev. de

art. 64 C. pen. cu titlu de pedeapsă complementară, instanța a aplicat acestuia

și 10 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64

lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen., după executarea pedepsei principale.

În temeiul art. 71

alin. (1), (2) C. pen. s-au interzis inculpatului, ca pedeapsă accesorie, drepturile

prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a și lit. b) C. pen.

Cum inculpatul A.G. a

fost reținut și arestat preventiv, s-a dedus din pedeapsa aplicată perioada reținerii

și arestării preventive a inculpatului, de la 16 decembrie 2011 la zi, iar în baza

art. 350 alin. (1) C. proc. pen., s-a menținut arestarea preventivă a acestuia.

Referitor la latura civilă

a cauzei, Tribunalul a constatat că,

în faza cercetării

judecătorești, partea vătămată G.M. a arătat că nu înțelege să se constituie parte

civilă în cauză.

Partea vătămată

M.G. a precizat că se constituie parte civilă în cauză cu suma de 4.000 RON reprezentând

bunurile distruse. Dar,

potrivit

art. 1169 C. civ.,”Cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească”,

sarcina probei daunelor materiale revenind așadar părții civile care le solicită.

Or, în cauză, nu au fost depuse în dosar înscrisuri, care să ateste valoarea bunurilor

distruse și nici nu s-a solicitat administrarea vreunui alt mijloc de probă în acest

scop, astfel încât instanța a respins această acțiune ca nefondată.

De asemenea,

prin adresa din 11 mai 2012, Serviciul de Ambulanță Județean Suceava s-a constituit

parte civilă în cauză cu suma de 821,6 RON reprezentând contravaloarea serviciilor

medicale de urgență prespitalicească acordate victimelor M.G. și G.M..

Cu din 15

mai 2012, Spitalul Municipal Fălticeni s-a constituit, de asemenea, parte civilă

în cauză cu suma de 160,00 RON reprezentând cheltuieli de spitalizare ocazionate

cu internarea victimei G.M..

Prin urmare, în baza

art. 14 și art. 346 C. proc. pen. rap. la art. 1357 și urm C. civ., a obligat inculpatul

la plata sumei de 160 RON către partea civilă Spitalul Municipal Fălticeni, reprezentând

cheltuieli de spitalizare a părții vătămate G.M..

În baza art. 14 și

art. 346 C. proc. pen. rap. la art. 1357 și urm C. civ., a obligat inculpatul la

plata sumei de 821,6 RON către partea civilă Serviciul de Ambulanță Județean Suceava,

reprezentând cheltuielile cu transportul sanitar și asistența medicală de urgență

prespitalicească ale părților vătămate G.M. și M.G..

penale evocate a formulat în termen legal apel inculpatul A.G., criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie sub aspectul individualizării pedepsei aplicate de

prima instanță pentru săvârșirea tentativei la infracțiunea de „omor deosebit de

grav”, prev. de art. 174, art. 176 alin. (1) lit. b) și c) C. pen., cu aplicarea

art. 37 lit. b) C. pen., apărarea apreciind pe de o parte că acea pedeapsă este

nelegală, întrucât nu s-a dat eficiență dispozițiilor art. 21 C. pen., iar pe de

altă parte, că nu s-a reținut în sarcina acestuia circumstanța atenuantă a provocării

prev. de art. 73 lit. b) C. pen. și nici circumstanțele atenuante ce pledează în

favoarea sa (atitudinea sinceră de recunoaștere și conduita adecvată în societate),

prev. de art. 74 C. pen., cu consecința reducerii pedepsei principale. Inculpatul

personal a apreciat că pedeapsa aplicată pentru această infracțiune rămasă în stadiul

de tentativă este prea severă și că practic a fost condamnat astfel pentru faptul

că este recidivist.

Procedând la soluționarea

apelului declarat de inculpatul A.G., prin prisma motivelor invocate și în baza

actelor și lucrărilor dosarului, în conformitate cu prevederile art. 371 și 378

C. proc. pen., Curtea a constatat următoarele:

Instanța de fond a reținut

o stare de fapt conformă cu realitatea, efectuând o cercetare judecătorească completă,

administrând în mod direct și nemijlocit probe noi și procedând la readministrarea

celor din faza de urmărire penală, ajungând în final, pe baza interpretării corecte

a probatoriului și a dispozițiilor legale aplicabile, la concluzia că inculpatul

se face vinovat de comiterea faptelor pentru care a fost trimis în judecată, dând

acestora încadrarea juridică corespunzătoare.

Fără a relua argumentația

stării de fapt, redată în considerentele hotărârii atacate, argumentație pe care

Curtea și-a însușit-o în întregime, astfel cum această posibilitate este conferită

de practica CEDO și potrivit căreia a putut constitui o motivare preluarea motivelor

instanței inferioare (Helle împotriva Finlandei), se vor sublinia punctual aspectele

criticate de inculpat cu privire la latura penală, expuse mai sus.

A rezultat din întreg

materialul probator administrat, la care a făcut referire detaliată prima instanță,

că pe fondul unor conflicte anterioare între inculpat și concubina sa partea vătămată

G.M., declanșate de manifestările de gelozie ale inculpatului și de consumul de

băuturi alcoolice și urmare a refuzului acesteia din urmă de a reveni la domiciliul

celui dintâi, în seara zilei de 15 decembrie 2011, în jurul orelor 20:30, inculpatul

A.G., înarmat cu un obiect tăietor-înțepător, apt de a produce moartea, a pătruns

fără drept în curtea locuinței părinților părții vătămate anterior menționate, din

comuna R., județul Suceava, a spart geamurile de la sufragerie și a pătruns prin

escaladarea acestora în interiorul imobilului, după care a scos un cuțit din buzunar

și l-a lovit pe M.G. la nivelul regiunii maseterine drepte (hemifacies drept), iar

pe fiica acestuia G.M. în regiunea mandibulară orizontală dreapta, intenția sa indirectă

fiind aceea de a le suprima viața, în sensul că a prevăzut rezultatul faptei sale

și a acceptat posibilitatea producerii acestuia, chiar dacă, eventual, nu l-a urmărit

în mod direct.

Pe de altă parte poziția

psihică a făptuitorului a fost stabilită în mod corect de către prima instanță în

raport cu împrejurările concrete în care s-au derulat evenimentele și, îndeosebi,

în raport cu instrumentul folosit de făptuitor (cuțit - instrument apt de a produce

moartea), zonele corpului vizate prin acțiunea sa (zone considerate vitale), numărul,

dar mai ales intensitatea loviturilor (o singură lovitură aplicată fiecărei părți

vătămate cu mare intensitate), raporturile anterioare dintre inculpat și persoanele

agresate, atitudinea acestuia după comiterea faptelor (a părăsit locuința plecând

la domiciliu său, iar pe traseu a aruncat obiectul tăietor înțepător folosit la

comiterea ultimei fapte).

Această situație de fapt

a fost dovedită cu proces-verbal de sesizare din oficiu (ds.u.p.),

proces-verbal de cercetare la fața locului și planșe foto aferente (ds.u.p.), plângerile

și declarațiile părților vătămate M.G. și G.M. (ds.u.p., ds.fond), certificatele

medico-legale (ds.u.p.), proces-verbal din 15 decembrie 2011 și proces-verbal de

control corporal din aceiași dată (ds.u.p.), declarațiile martorilor: G.M.A., G.D.

și G.M.G. (ds.u.p.), raport de expertiză medico-legală psihiatrică întocmit de Institutul

de Medicină Legală "M." București privind discernământul inculpatului

(ds.u.p.), coroborate cu declarațiile inculpatului.

Deși inculpatul în apel

și-a revizuit conduita procesuală recunoscând practic faptele comise, apărătorul

desemnat din oficiu în pledoaria sa a cerut reținerea în favoarea apelantului a

circumstanței legale a provocării, precizând că inculpatul a lovit cele două părți

vătămate ca urmare a agresiunii exercitate de M.G. asupra acestuia cu un par, susținere

care însă nu își găsește suport în materialul probator administrat în cauză.

Pentru existența circumstanței

legale a provocării s-a cerut a fi întrunite trei condiții și anume: infracțiunea

să fi fost comisă sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții; această stare

sufletească să fi fost determinată de o provocare din partea victimei și, în fine,

provocarea să fie produsă prin violență ori printr-o atingere gravă a demnității

persoanei sau prin altă acțiune ilicită gravă. Această circumstanță a presupus ca,

în momentul comiterii faptei, infractorul să se fi găsit sub stăpânirea unei puternice

stări sufletești (perturbatio animi), adică de surescitare nervoasă, mânie, indignare

ori într-o stare de emoție puternică, determinată de o provocare din partea victimei,

iar actul provocator al acesteia s-a putut concretiza într-o formă dintre cele arătate

limitativ în lege.

Această atenuantă a provocării

a fost compusă din două elemente structurale: unul subiectiv și altul obiectiv,

primul referindu-se la starea de mânie (furie), adică la un impuls emotiv care provoacă

infractorului pierderea factorilor de echilibru și de autocontrol; această împrejurare

însă nu trebuie să fie confundată cu alte stări sufletești care nu circumstanțiază

o stare de provocare, cum ar fi ura, ranchiuna, resentimentul, răzbunarea etc. (acestora

lipsindu-le caracterul de spontaneitate specific provocării). Al doilea element,

de natură obiectivă, a fost reprezentat de un fapt injust, adică un fapt contrar

nu numai normelor juridice, dar și altor reguli sociale care asigură o conviețuire

civilizată. Bineînțeles, a fost necesar ca faptul injust să se fi produs efectiv,

nefiind admisă, ca atare, convingerea putativă a existenței provocării.

În toate cazurile, actul

provocator trebuie să fi fost de așa natură încât să fi trezit în cugetul făptuitorului

o intensă reacție psihică, o stare de puternică tulburare sufletească sau o puternică

emoție. Caracterul provocator al actului trebuie apreciat nu numai sub aspectul

său obiectiv, dar și sub cel subiectiv și anume al intenției victimei de a săvârși

acte de violență fizică sau psihică ori de atingere a demnității persoanei. Pentru

existența circumstanței atenuante trebuie să existe o legătură de cauzalitate între

actul provocator și tulburarea sufletească sau emoția sub stăpânirea căreia s-a

săvârșit infracțiunea. Deși legea nu a pretins ca între actul provocator și actul

ripostă să existe o proporție, aceasta s-a impus în mod indirect, în sensul că riposta

ar fi trebuit să fie proporțională cu intensitatea tulburării sufletești sau a emoției,

așa încât o ripostă exagerată nu va conduce la aplicarea acestei circumstanțe atenuante.

Ori, relaționând aceste

considerații de ordin juridic la tabloul faptic ce s-a degajat din ansamblul probator

administrat a fost evident că nu a existat o provocare din partea victimei care

să legitimeze o ripostă atât de dură venită din partea agresorului, dacă se ține

cont de conduita acesteia manifestată la momentele de referință.

Raportat la

situația de fapt reținută, s-a stabilit încadrarea juridică legală a infracțiunilor

comise de inculpat, ce s-a circumscris în drept

conținutului constitutiv al infracțiunilor

de

: omor deosebit de grav, rămasă în stadiu de tentativă,

prev. de art. 20 rap. la art. 174, art. 176 alin. (1) lit. b) și c) C. pen., violare

de domiciliu, prev. de art. 192 alin. (1), (2) C. pen. și distrugere, prev. de

art. 217 alin. (1) C. pen., comise în stare de recidivă post executorie, prev. de

art. 37 lit. b) C. pen., raportat la condamnarea anterioară la pedeapsa de 20 ani

închisoare pentru infracțiunea de omor deosebit de grav, prev. de art. 174, 176

C. pen., prin sentința penală nr. 35 din 19 august 1988 a Tribunalului Suceava,

rămasă definitivă prin decizia instanței supreme nr. 1752 din 26 octombrie 1988,

fiind arestat la 26 mai 1988 și liberat condiționat la 05 octombrie 2001, cu un

rest rămas neexecutat de 2.424 zile (ds.u.p.).

În privința

sancțiunile penale stabilite pentru infracțiunile de violare de domiciliu și distrugere

Curtea a apreciat că acestea au fost judicios individualizate în raport de criteriile

generale prev. de art. 72 C. pen., fiind în măsură să răspundă cerințelor de sancționare,

coerciție și reeducare prev. de art. 52 C. pen.,

astfel că nu se impune reindividualizarea

acestora, prin reținerea circumstanțelor atenuante apreciate ca pledând în favoarea

sa.

Astfel, Curtea a constatat

că este neîntemeiată solicitarea inculpatului apelant vizând reținerea în favoarea

sa a circumstanțelor atenuante, având în vedere și următoarele argumente:

Recunoașterea anumitor

împrejurări ca circumstanțe atenuante judiciare nu a fost, însă, posibilă decât

dacă împrejurările luate în considerare au redus în asemenea măsură gravitatea faptei

în ansamblu sau a caracterizat favorabil de o asemenea manieră persoana făptuitorului

încât numai aplicarea unei pedepse sub minimul special s-a învederat a satisface,

în cazul concret, imperativul justei individualizări a pedepsei. Astfel:

- „conduita bună”, în

sensul art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen., a presupus, între altele, absența antecedentelor

penale, situație ce nu s-a regăsit în cauză, inculpatul fiind recidivist;

- „stăruința depusă de

infractor pentru a înlătura rezultatul infracțiunii sau a repara paguba pricinuită”,

în sensul art. 74 alin. (1) lit. b) C. pen., de asemenea nu s-a regăsit în prezenta

cauză;

- „atitudinea infractorului

după săvârșirea infracțiunii rezultând din prezentarea sa în fața autorității, comportarea

sinceră în cursul procesului, înlesnirea descoperirii ori arestării participanților”,

în sensul art. 74 alin. (1) lit. c) C. pen., nu s-a redus la recunoașterea săvârșirii

infracțiunii, pe fondul existenței, la dispoziția organelor judiciare, a probelor

care dovedesc săvârșirea infracțiunii dincolo de limita oricărui dubiu rezonabil.

În ceea ce privește sancțiunea

penală aplicată inculpatului pentru săvârșirea tentativei la infracțiunea de „omor

deosebit de grav”, prev. de 20 rap. la art. 174, art. 176 alin. (1) lit. b) și

c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C.pen, de 22 ani închisoare, a fost apreciată

de către instanța de control judiciar ca fiind excesivă, impunându-se înlăturarea

sporului de 9 ani și 6 luni închisoare adăugat maximului special de 12 ani și 6

luni închisoare, în conformitate cu prevederile art. 39 alin. (4) teza a II-a

C. pen., spor în legătură cu care prima instanță a făcut vorbire doar în considerente.

Astfel, la individualizarea

tratamentului penal, instanța de apel a efectuat o corectă analiză și evaluare a

tuturor datelor concrete ale cazului, cât și a împrejurărilor săvârșirii acestei

fapte, în raport cu criteriile prevăzute de art. 72 C. pen..

Pentru determinarea gradului

de pericol social s-a ținut cont de două etape. Mai întâi, s-a apreciat dacă gradul

de pericol e suficient de ridicat pentru a fi în prezența unei infracțiuni, apoi,

se valorifică acest grad ținându-se cont de o scară de valori personală a fiecărui

judecător.

Chiar dacă individualizarea

pedepsei a fost un proces interior, strict personal al judecătorului, ea nu este

totuși un proces arbitrar, subiectiv, ci din contra el trebuie să fie rezultatul

unui examen obiectiv al întregului material probator, studiat după anumite reguli

și criterii precis determinate.

Înscrierea în lege a criteriilor

generale de individualizare a pedepsei a însemnat consacrarea explicită a principiului

individualizării pedepsei, așa încât respectarea acestuia este obligatorie pentru

instanță.

Ca să-și poată îndeplini

funcțiile care-i sunt atribuite în vederea realizării scopului său și al legii,

pedeapsa a trebuit să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau neprivativă

de libertate) și duratei, atât gravității faptei și potențialului de pericol social

pe care l-a prezentat, în mod real persoana infractorului, cât și aptitudinii acestuia

de a se îndrepta sub influența pedepsei.

Funcțiile de constrângere

și de reeducare, precum și scopul preventiv al pedepsei, au putut fi realizate numai

printr-o justă individualizare a sancțiunii, care să țină seama de persoana căreia

îi este destinată, pentru a fi ajutată să se schimbe, în sensul adaptării la condițiile

socio-etice impuse de societate, întrucât orice sancțiune produce efecte diferite

asupra fiecărui inculpat în parte, în funcție de caracteristicile biologice, psihologice

sau sociologice ale acestuia.

Dar, firește, sub aspectul

individualizării pedepsei, trebuie efectuată o justă adecvare cauzală a criteriilor

generale prev. de art. 72 C. pen., ținându-se cont de gradul de pericol social al

faptei comise, de circumstanțele reale ale săvârșirii ei, dar și de circumstanțele

personale ale inculpatului (atitudinea cu privire la fapta comisă, antecedența penală).

Exemplaritatea pedepsei

produce efecte atât asupra conduitei infractorului contribuind la reeducarea sa,

cât și asupra altor persoane care, văzând constrângerea la care este supus acesta,

sunt puse în situația de a reflecta asupra propriei lor comportări viitoare și de

a se abține de la săvârșirea de infracțiuni.

Fermitatea cu care o pedeapsă

este aplicată și pusă în executare, intensitatea și generalitatea dezaprobării morale

a faptei și făptuitorului, condiționează caracterul preventiv al pedepsei care totdeauna,

prin mărimea privațiunii trebuie să reflecte gravitatea infracțiunii și gradul de

vinovăție a făptuitorului.

Numai o pedeapsă justă

și proporțională este de natură să asigure atât exemplaritatea, cât și finalitatea

acesteia, prevenția specială și generală înscrise și în C. pen. român, în art. 52

alin. (1), potrivit căruia „scopul pedepsei este prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni.”

În speță s-a probat că

inculpatul a comis o faptă deosebit de gravă, prin care a adus atingere relațiile

sociale ce au ocrotit în primul rând dreptul la viață al persoanei și în plan secund

dreptul la integritate corporală și sănătate, că este cunoscut ca o persoană impulsivă,

ce devine violentă pe fondul geloziei și al consumului de băuturi alcoolice, dar

că în cele din urmă a dat dovadă de maturitate, asumându-și pe deplin rezultatul

acțiunilor sale ilicite.

În același timp, acțiunile

anteriore agresării părților vătămate și actele de violență exercitate de inculpat

în comiterea faptei sunt elemente care nu pot fi omise și care trebuiesc bine evaluate

de către instanța de apel, în alegerea pedepsei. Așa fiind, inculpatul trebuie să

știe că, pe lângă drepturi, are și o serie de datorii, obligații, răspunderi, care

a caracterizat comportamentul său în fața societății. Nu s-a putut ca pentru faptele

săvârșite împotriva altor semeni de ai săi, răspunderea sa penală să nu fie corespunzătoare

încălcărilor grave aduse ordinii sociale, vieții, dar nici exagerată, prin raportare

la faptele comise în 1988.

Așa fiind, instanța de

apel a apreciat că aplicarea unei pedepse de 12 ani și 6 luni închisoare, pentru

comiterea tentativei la infracțiunea de omor deosebit de grav, este îndestulătoare,

fiind pe de o parte în deplin acord cu dispozițiile art. 1 C. pen., ce prevăd că

“legea penală apără…persoana, drepturile și libertățile acesteia, proprietatea precum

și întreaga ordine de drept”, iar pe de altă parte a respectat principiului proporționalității

între gravitatea faptei comise și profilul socio-moral și de personalitate al inculpatului.

Curtea a considerat că

doar în această manieră avertismentul dat de instanță ar fi fost de natură să-l

facă pe inculpatul apelant să conștientizeze pe viitor că legiuitorul ocrotește

valorile sociale, că orice atingere adusă acestora ar fi fost sancționată în mod

corespunzător și că el ca destinatar al normelor de drept care îi sunt accesibile,

are obligația de a le respecta întocmai, de a evita conjuncturile care l-ar putea

cantona într-o situație contrară legii, în caz contrar, va răspunde ca și în cazul

de față.

Pentru cele ce preced,

Curtea, a concluzionat că apelul declarat de inculpatul A.G. este întemeiat, urmând

a fi admis, în temeiul art. 379 alin. (2) lit. a) C. proc. pen., a desființat, în

parte, sentința penală atacată, doar sub aspectul laturii penale a cauzei, și în

rejudecare, a înlăturat aplicarea disp. art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) și

art. 35 alin. (1) C. pen. și a condamnat pe apelant pentru săvârșirea tentativei

la infracțiunea de „omor deosebit de grav”, prev. de art. 20 rap. la art. 174,

art. 176 alin. (1) lit. b) și c) C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. b) C.pen la

pedeapsa de 12 ani și 6 luni închisoare, și interzicerea drepturilor prevăzute de

art. 64 lit. a) teza a-II-a și lit. b) C. pen. pe o perioadă de 10 ani cu titlu

de pedeapsă complementară.

Refăcând concursul de

infracțiuni, conform art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) C. pen. și 35 alin. (1)

C. pen., Curtea a contopit pedepsele principale stabilite prin prezenta, cu pedepsele

aplicate de prima instanță la pct. 2 și 3 din sentința penală apelată, și a aplicat

inculpatului pedeapsa cea mai grea de 12 ani și 6 luni închisoare și interzicerea

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a-II-a și lit. b) C. pen. pe o perioadă

de 10 ani cu titlu de pedeapsă complementară.

S-au menținut celelalte

dispoziții ale sentinței penale atacate care nu au fost contrare prezentei decizii.

În temeiul art. 381

alin. (1) C. proc. pen. s-a dedus în continuare din pedeapsa aplicată inculpatului

durata arestării preventive de la 15 iunie 2012 la zi.

Constatând că temeiurile

care au stat la baza luării și ulterior a menținerii arestării preventive a inculpatului

subzistă, în conformitate cu disp. art. 383 alin. (1

1

) rap. la art. 350

alin. (1) C. proc. pen., Curtea a menținut starea de arest preventiv a acestuia.

În consecință, Curtea

de Apel Suceava, secția pentru cauze cu minori, în baza deciziei nr. 92 din 3 octombrie

2012 a admis apelul declarat de inculpatul A.G. împotriva sentinței penale nr. 110

din 15 iunie 2012 a Tribunalului Suceava.

A desființat, în parte,

sentința penală sus menționată, doar sub aspectul laturii penale a cauzei, și în

rejudecare:

A înlăturat aplicarea

disp. art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) și art. 35 alin. (1) C. pen..

A condamnat pe inculpatul

A.G., pentru săvârșirea tentativei la infracțiunea de „omor deosebit de grav”, prev.

de art. 20 rap. la art. 174, art. 176 alin. (1) lit. b) și c) C. pen., cu aplicarea

art. 37 lit. b) C. pen. la pedeapsa de 12 ani și 6 luni închisoare, și interzicerea

drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza a-II-a și lit. b) C. pen. pe o perioadă

de 10 ani cu titlu de pedeapsă complementară.

Conform art. 33 lit.

a), art. 34 lit. b) C. pen. și 35 alin. (1) C. pen., a contopit pedepsele principale

stabilite prin prezenta, cu pedepsele aplicate de prima instanță la pct. 2 și 3

din sentința penală apelată, și a aplicat inculpatului A.G. pedeapsa cea mai grea

de 12 ani și 6 luni închisoare și interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64

lit. a) teza a-II-a și lit. b) C. pen. pe o perioadă de 10 ani cu titlu de pedeapsă

complementară.

A menținut celelalte dispoziții

ale sentinței penale atacate care nu au fost contrare prezentei decizii.

A dedus în continuare,

din pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului durata arestării preventive de la

15 iunie 2012 la zi și a menținut starea de arest a acestuia.

Cheltuielile judiciare

din apel au rămas în sarcina statului, inclusiv onorariul apărătorului desemnat

din oficiu pentru inculpat (av. D.O.), în suma de 200 RON ce s-a avansat din fondul

Ministerul Justiției în contul Baroului Suceava.

Împotriva acestei decizii

penale au declarat în termen legal recursuri inculpatul A.G. și partea vătămată

G.M..

Recurentul inculpat A.G.

a reiterat în calea de atac a recursului criticile formulate în apel, în sensul

unei greșite individualizări judiciare a pedepsei aplicate, solicitând aplicarea

circumstanțelor atenuante judiciare prev. de art. 74 C. pen. și a scuzei provocării,

cu consecința reducerii cuantumului pedepsei sub minimul special prevăzut de lege.

O altă critică avansată

o reprezintă greșita încadrare juridică a faptei de tentativă de omor deosebit de

grav, recurentul inculpat susținând că intenția sa la momentul exercitării agresiunii

asupra părților vătămate nu a fost aceea de a le suprima viața, ci de le a intimida,

astfel încât corecta încadrarea juridică a faptei era aceea de lovire.

Recurenta parte vătămată

G.M. a invocat greșita individualizare a pedepsei aplicate inculpatului de către

instanța de prim control judiciar în sensul nejustificatei diminuări a cuantumului

pedepsei stabilite de judecătorul fondului, în împrejurările în care s-a probat

că acesta a săvârșit o faptă deosebit de gravă, prin care a adus atingere relațiilor

sociale ce ocrotesc dreptul la viață și la integritate corporală și sănătate.

Se mai arată în cuprinsul

motivelor scrise de recurs că instanța de apel se impune a avea în vedere că inculpatul

este cunoscut ca o persoană impulsivă, violentă pe fondul stării de gelozie și a

consumului de alcool, dar și aspectul că acesta a mai fost condamnat pentru săvârșirea

unei infracțiuni de omor deosebit de grav la o pedeapsă de 20 ani închisoare, ceea

ce atrage starea sa de recidivă, ceea ce, în opinia recurentei părți vătămate, denotă

o perseverență infracțională și o periculozitate sporită și determină aplicarea

unei pedepse ferme.

De asemenea, a mai arătat

recurenta parte vătămată că în cauză nu se justifică reținerea circumstanței atenuante

legale a provocării și nici a unor circumstanțe atenuante judiciare în favoarea

inculpatului, în condițiile în care inculpatul nu a fost agresat de partea vătămată,

iar circumstanțele sale personale nu sunt favorabile.

Examinând recursurile

declarate prin prisma cazurilor de casare invocate, prevăzute în art. 385

9

pct. 14 și 17 C. proc. pen., în raport cu criticile aduse și față de materialul

probator al cauzei, Înalta Curte de Casație și Justiție expune:

Instanța de fond, pe baza

unui material probatoriu complet, a stabilit o corectă situație de fapt și o justă

încadrare juridică a faptelor comise de inculpat, iar instanța de prim control judiciar

procedând la reverificarea probelor administrate a stabilit, dincolo de orice dubiu

că inculpatul A.G. a săvârșit faptele reținute în sarcina sa, prin actul de inculpare,

acestea întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de tentativă la omor

deosebit de grav, violare de domiciliu, distrugere, respectiv infracțiunea prev.

de art. 20 rap. la art. 174-art. 176 alin. (1) lit. b) și c) C. pen., art. 192

alin. (1), (2) C. pen. și art. 217 alin. (1) C. pen., în sarcina inculpatului reținându-se

și starea de agravare dată de disp. art. 37 lit. b) C. pen..

Astfel, actele de executare

ale inculpatului, constând în înarmarea cu un cuțit, deplasarea la locuința familiei

M.G., pătrunderea fără drept în curtea imobilului, spargerea unui geam al locuinței

și pătrunderea astfel în imobil și apoi - la vederea celor două părți vătămate,

care săriseră în întâmpinarea agresorului, încercând să tempereze situația - aplicarea

unor lovituri cu acel cuțit, în zone vitale - au fost corect încadrate juridic,

fiind dincolo de orice dubiu că la momentul faptelor inculpatul nu s-a aflat în

stare de provocare, astfel cum prevăd disp. art. 73 lit. b) C. pen..

De asemenea, poziția psihică

a inculpatului față de acțiunile sale și urmările acestora a fost în mod judicios

stabilită de instanțe în raport cu împrejurările concrete în care s-au desfășurat

evenimentele, dar îndeosebi față de instrumentul folosit de inculpat în exercitarea

agresiunii, zonele vitale ale corpurilor părților vătămate și intensitatea loviturilor

aplicate, elemente ce au fost corespunzător evaluate de către instanțe în contextul

unor raporturi preexistente tensionate între inculpat și partea vătămată, dar și

a fondului agresiv al inculpatului.

Prin urmare criticile

aduse hotărârii pronunțate în cauză din perspectiva greșitei încadrări juridice

a faptei îndreptate împotriva celor două părți vătămate nu pot fi reținute.

În ceea ce privește critica

adusă operațiunii de individualizare judiciară a pedepsei aplicate inculpatului,

de altfel critica având caracter comun, însă fundamentată pe argumente diferite

aduse de inculpat, care solicită reducerea pedepsei și de partea vătămată care cere

majorarea acesteia, Înalta Curte de Casație și Justiție arată următoarele:

În aplicarea criteriilor

de individualizare judiciară a pedepsei, instanța de prim control judiciar a procedat

la o analiză judicioasă, aprofundată a tuturor circumstanțelor reale și personale,

a împrejurărilor concrete, stabilind un tratament penal adecvat, ceea ce face ca

motivele de recurs ale părților să nu fie fondate.

Individualizarea pedepsei

trebuie să aibă ca scop determinarea aplicării unei pedepse juste, corecte, atât

sub aspectul restabilirii ordinii de drept încălcate, cât și prin punctul de vedere

al nevoii de reeducare reinserție socială a făptuitorului.

În această manieră, retribuția

justă realizează și scopul pedepsei, cel de prevenție generală și specială.

În cauza de față, pedeapsa

astfel stabilită de instanța de apel este aptă a-și realiza funcția de constrângere

și reeducare dar și rolul preventiv, ținând seama de persoana inculpatului, de circumstanțele

sale personale, de statutul de recidivist și reflectând, totodată, gravitatea extrem

de ridicată a infracțiunii și gradul de vinovăție a inculpatului.

Împrejurările cauzei nu

îndreptățesc la reținerea unor circumstanțe atenuante judiciare în favoarea inculpatului,

iar solicitarea inculpatului în acest sens a fost în mod corespunzător respinsă

de instanță și judicios motivată.

Efectuând propriul examen

cu privire la operațiunea de individualizare judiciară a pedepsei, Înalta Curte

de Casație și Justiție apreciază, astfel cum instanța de prim control judiciar a

făcut-o că o pedeapsă principală rezultantă de 12 ani și 6 luni închisoare este

îndestulătoare, asigurând exemplaritatea pedepsei și producând efectele așteptate

asupra conduitei viitoare a inculpatului și de natură a contribui la reinserția

sa socială efectivă.

În virtutea considerentelor

ce preced Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca nefondate, recursurile

declarate de inculpatul A.G. și partea vătămată G.M. împotriva deciziei penale

nr. 92 din 3 octombrie 2012 a Curții de Apel Suceava, secția penală și pentru

cauze cu minori.

Va deduce din pedeapsa

aplicată inculpatului, durata reținerii și arestării preventive de la 16 decembrie

2011 la 10 ianuarie 2013.

Va obliga recurentul inculpat

la plata sumei de 400 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200

RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa

din fondul Ministerului Justiției.

Va obliga recurenta parte

vătămată la plata sumei de 100 RON, reprezentând cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate,

recursurile declarate de inculpatul A.G. și partea vătămată G.M. împotriva deciziei

penale nr. 92 din 3 octombrie 2012 a Curții de Apel Suceava, secția penală și pentru

cauze cu minori.

Deduce din pedeapsa aplicată

inculpatului, durata reținerii și arestării preventive de la 16 decembrie 2011 la

10 ianuarie 2013.

Obligă recurentul inculpat

la plata sumei de 400 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200

RON, reprezentând onorariul pentru apărătorul desemnat din oficiu, se va avansa

din fondul Ministerului Justiției.

Obligă recurenta parte

vătămată la plata sumei de 100 RON, reprezentând cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 10 ianuarie

2013.