ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1181/2020

Ședința publică din data de 26 februarie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 23.12.2016, sub nr. x/2016, reclamantul A. Amsterdam, Olanda Sucursala București a solicitat în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice a Municipiului București-Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii anularea în parte a Deciziei nr. 162/27.06.2015 privind soluționarea contestației formulate de A. împotriva Deciziei de impunere nr. x/19.01.2016 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x/19.01.2016 prin care se respinge ca neîntemeiată contestația formulată de A. cu privire la TVA de 8.443.690 RON, anularea Deciziei de impunere și a Raportului de inspecție fiscală cu privire la respingerea la rambursare a TVA de 8.443.690 RON, recunoașterea dreptului Societății la rambursarea sumei de 8.443.690 RON, reprezentând TVA solicitată prin Deconturile de TVA cu opțiune de rambursare și plata efectivă a sumei de 8.443.690 RON, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentința pronunțată la data de 25 iulie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția inadmisibilității, a respins capătul de cerere privind plata efectivă a sumei de 8.443.690 RON ca inadmisibil și a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A. Amsterdam, Olanda, Sucursala București în contradictoriu cu pârâtele Direcția Generală de Soluționare A Contestațiilor Și Direcția Generală Regională A Finanțelor Publice A Municipiului București - Administrația Fiscală Pentru Contribuabilii Mijlocii.

Totodată, a anulat în parte Decizia de soluționarea a Contestației nr. 162/27.06.2016, Decizia de impunere nr. x/19.01.2016 și Raportul de Inspecție Fiscală nr. x/19.01.2016 cu consecința recunoașterii dreptului societății reclamante la rambursarea TVA în sumă de 8.443.690 RON. De asemenea, a obligat pârâtele la plata sumei de 8050 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către reclamantă.

Împotriva sentinței nr. 3411/25.07.2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosarul x/2016, a formulat recurs pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Fiscale pentru Contribuabili Mijlocii, invocând dispozițiile art. 483 și următoarele C. proc. civ., Legea 554/2004 și Legea 207/2015, solicitând admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea în parte a sentinței recurate și pe fondul cauzei, respingerea în tot a acțiunii ca neîntemeiată.

Împotriva aceleiași sentințe, a formulat recurs și Agenția Națională de Administrare Fiscală, invocând art. 483 și urm. C. proc. civ. și solicitând admiterea recursului astfel cum a fost formulat, casarea în parte a sentinței civile recurate, în sensul respingerii în totalitate a acțiunii ca neîntemeiată.

De asemenea, reclamanta A. Amsterdam, Olanda, Sucursala București a formulat recurs împotriva aceleiași sentințe, invocând art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., raportat la prevederile art. 20 alin. (3) din Legea 554/2004 și solicitând admiterea recursului, cu consecința casării în parte a sentinței recurate și, pe fondul cauzei, respingerea excepției inadmisibilității în ceea ce privește capătul de cerere privind plata efectivă a sumei de 8.443.690 RON, reprezentând TVA, dar și obligarea intimatelor la plata efectivă a sumei de 8.443.690 RON, reprezentând TVA. Totodată, a solicitat și obligarea intimatelor la achitarea, în solidar, a tuturor cheltuielilor de judecată aferente soluționării prezentului dosar, în conformitate cu art. 453 și 455 din C. proc. civ.

3.1. În dezvoltarea criticilor încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice București în reprezentarea Administrației Fiscale pentru Contribuabilii Mijlocii, a susținut în esență, următoarele:

- în mod greșit a reținut instanța de fond că serviciile de transport cu elicopterul și alte servicii conexe acestora sunt aferente operațiunilor taxabile, în condițiile în care aceste servicii sunt necesare desfășurării activității prestatorilor de servicii, iar în conformitate cu dispozițiile art. 145 alin. (2) lit. a) Codul fiscal taxa aferentă achizițiilor respective nu poate fi dedusă, nefiind servici destinate realizării operațiunilor sale taxabile;

- în mod greșit instanța de fond a reținut că nu subzistă obligația colectării TVA pentru serviciile de masă pe platformă, cazare și transport pentru angajații contractorilor săi implicați în activitatea de explorare, în condițiile în care respectivele servicii nu pot fi considerate ca fiind aferente operațiunilor taxabile ale activității recurentei-reclamante ci sunt necesare furnizorilor de servicii;

- în mod nelegal instanța de fond a obligat pârâtele la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 8050 RON, deși nu sunt îndeplinite cerințele art. 453 alin. (1) C. proc. civ. cu referire la culpa procesuală.

3.2. Recurenta-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală a combătut considerentele sentinței recurate, invocând aceleași critici de nelegalitate ca și recurenta-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice București, respectiv încălcarea de către instanța de fond a dispozițiilor art. 145 alin. (2) lit. a), art. 146 alin. (1) lit. a) și art. 129 alin. (4) lit. a) și b) din Codul fiscal.

În opinia recurentei-pârâte Agenția Națională de Administrare Fiscală, societatea reclamantă avea obligația colectării TVA suplimentară atât pentru serviciile de catering și cazare pentru personalul trimis de către furnizorii săi să efectueze servicii în beneficiul său și, totodată, nu i se poate recunoaște dreptul de deducere pentru serviciile de transport cu elicopterul, întrucât bunurile și serviciile achiziționate nu sunt destinate utilizării în folosul operațiunilor sale taxabile.

În privința cheltuielilor de judecată, recurenta-pârâtă a invocat neîndeplinirea condiției caracterului rezonabil, în condițiile în care complexitatea cauzei nu justifică un cuantum atât de mare al cheltuielilor de judecată acordate.

3.3. Criticile recurentei-reclamante A. Amsterdam, Sucursala București au vizat doar soluția de respingere ca inadmisibil a capătului de cerere privind plata efectivă a sumei de 8.443.690 RON reprezentând TVA, fiind invocat, în esență, faptul că recunoașterea dreptului la rambursare TVA și, în subsidiar, plata efectivă a acestei sume este consecința directă și imediată a anulării actelor administrativ fiscale contestate.

În opinia recurentei-reclamante rambursarea efectivă a sumei solicitate se încadrează în dispozițiile art. 18 din Legea nr. 554/2004, instanța de contencios administrativ fiind pe deplin competentă să dispună rambursarea efectivă a sumei, atunci când constată că sunt îndeplinite condițiile legii.

4.1. Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 9.07.2019, recurenta-reclamantă A. Amsterdam, Sucursala București a invocat excepția lipsei calității procesuale active, precum și excepția lipsei de interes a recurentei-pârâte Agenția Națională de Administrare Fiscală din perspectiva împrejurării că aceasta nu a fost parte în procedura de judecată în fața primei instanțe.

Totodată, a invocat excepția nulității ambelor recursuri declarate de recurentele-pârâte autorități fiscale, arătând că criticile aduse sentinței recurate nu se subscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentele preluând argumentele privind starea de fapt invocate în întâmpinările formulate în primă instanță.

Pe fondul recursurilor recurentelor-pârâte a solicitat respingerea acestora ca nefondate, răspunzând punctual criticilor formulate în cele două memorii de recurs.

În esență, a arătat că hotărârea instanței de fond este temeinic motivată, argumentele aduse de autoritățile fiscale limitându-se la reproducerea argumentației organului de soluționare a contestației administrative.

În opinia recurentei-reclamante, atât transportul persoanelor la și de la platformă, casarea și masa pe platformă, precum și masa, cazarea și transportul pe uscat au fost efectuate în interesul recurentei-reclamante, fiind vitale desfășurării activității platformei de foraj care operează pentru recurenta-reclamantă, interpretarea judecătorului fondului fiind conformă dreptului național și a celui comunitar.

4.2. Prin întâmpinarea depusă la data de 4.07.2019, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea ca nefondat a recursului declarat de recurenta-reclamantă, subliniind faptul că, pentru restituirea sumelor solicitate prin hotărâre judecătorească există o procedură specială reglementată prin OMFP nr. 1899/2004 derogatorie de la normele de drept comun pentru restituirea sumelor de la bugetul de stat.

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 2012/2018 dispozițiilor art. din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și cu măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrative și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, s-a fixat termen de judecată la data de 26 februarie 2020.

În ședința publică de la 26 februarie 2020, Înalta Curte a recalificat excepția lipsei calității procesuale active a recurentei-pârâte Agenția Națională de Administrare Fiscală ca fiind excepția lipsei calității de reprezentat și, constatând că s-a făcut dovada reprezentării Direcției Generale de Soluționare a Contestațiilor a fost respinsă excepția lipsei calității de reprezentant conform considerentelor expuse în practicaua prezentei decizii.

La același termen de judecată, Înalta Curte a respins și excepția nulității recursurilor declarate de autoritățile fiscale, constatând că ambele recursuri se întemeiază pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Examinând sentința civilă recurată prin prisma criticilor formulate, a apărărilor din întâmpinări și dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele care vor fi expuse în continuare.

Recurenta-reclamantă A. Amsterdam, Sucursala București a supus controlului de legalitate pe calea prevăzută de art. 218 alin. (2) Codul de procedură fiscală actele administrativ fiscale prin care Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice a Municipiului București- Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii a stabilit în sarcina sa obligații suplimentare de plată în cuantum de 8.476.299 RON reprezentând TVA și accesorii, solicitând anularea actelor administrativ fiscale, precum și recunoașterea dreptului la rambursarea sumei de 8.443.690 RON și obligarea autorității fiscala la plata efectivă a acestei sume solicitată prin deconturile TVA cu opțiune la rambursare.

În esență, verificând activitatea societății recurente cu privire la soluționarea deconturilor de TVA cu sume negative și opțiune la rambursare, respectiv:: x-25/02/2015, prin care s-a solicitat la rambursare TVA de 106.451.703 RON; x-25/03/2015, prin care s-a solicitat la rambursare TVA de 26.326.175 RON; x-27/04/2015, prin care s-a solicitat la rambursare TVA de 35.912.749 RON;x-27/07/2015, prin care s-a solicitat la rambursare TVA de 87.090.464 RON;x-25/09/2015, prin care s-a solicitat la rambursare TVA de 58.060.593 RON;x-26/10/2015, prin care s-a solicitat la rambursare TVA de 21.625.652 RON, organele fiscale au identificat două operațiuni al căror tratament fiscal a fost reconsiderat respectiv:

- neacordarea dreptului de deducere a TVA în sumă de 7.075.928 RON pentru serviciile de transport cu elicopterul și alte servicii accesorii acestora (închirierea acestora, ore de zbor, taxe de aeroport etc), în conformitate cu prevederile art. 145 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, reținându-se următoarele:

Societatea a închiriat elicoptere cu care s-a transportat personal de la țărm la platforma petrolieră, persoane care nu erau angajate ale A., ci aparțineau societăților contractate de către A. pentru realizarea operațiunilor de explorare desfășurate în perimetrele concesionate EX 29-Rapsodia și EX 30-Trident din Marea Neagră, așa cum rezultă din jurnalele tehnice de bord întocmite pentru elicoptere (helicopter technical log) și documentele pentru transferul de personal (helicopter personal transfer).

Aceste elicoptere au fost puse la dispoziția altor societăți (B. Sucursala România, C. Sucursala București, D., E. S.R.L. etc.) în mod gratuit, fără nicio contrapartidă din partea acestora, iar din contractele încheiate cu societățile care desfășoară activitate pe platformă (al căror personal a fost transportat), rezultă că A. este cel care se ocupă de transportul persoanelor de pe țărm pe platformă, fără niciun cost suplimentar, suportând aceste cheltuieli cu transportul.

- stabilirea obligației colectării TVA în sumă de 1.367.763 RON, în conformitate cu prevederile art. 129 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, având în vedere că potrivit contractului nr. x încheiat cu B. Sucursala București, acesta furnizează servicii (masă și cazare) atât pentru persoanele angajate de B. pentru desfășurarea activităților pe platformă (care sunt cuprinse în costul serviciilor facturate de acesta), cât și pentru alte persoane care lucrează pe platformă sunt facturate către A., aceste servicii au fost puse gratuit la dispoziția altor persoane, altele decât cele angajate de A., iar în perioada 01.07.2015-31.08.2015 societatea a achiziționat diverse servicii (curs BOSIET pentru persoane care nu erau angajate ale societății la data efectuării acestor cursuri, închiriere apartamente etc), care au fost puse gratuit la dispoziția altor persoane, altele decât cele angajate A..

Soluția primei instanțe de anulare în parte a actelor administrativ fiscale contestate cu consecința recunoașterii dreptului recurentei-reclamante la rambursarea sumei de 8.443.690 RON cu titlu de TVA și respingere ca inadmisibil a capătului de cerere privind plata efectivă a sumei de 8.443.690 RON reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente în raport cu starea de fapt fiscală reținută în sentința fiind analizate punctual cu argumente de fapt și de drept legalitatea fiecăreia dintre obligațiile fiscale supuse contestării.

Reevaluând ansamblul probator administrat în cauză pentru a răspunde criticilor formulate prin cele trei memorii de recurs, Înalta Curte reține următoarele:

7.1. În privința recursurilor declarate de recurentele-pârâte Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice a Municipiului București- Administrația Fiscală pentru Contribuabilii Mijlocii și Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, Înalta Curte constată că sunt nefondate, cu precizarea că fiind comune, criticile recurentelor -pârâte vor fi analizate împreună și li se va răspunde prin considerente comune.

Autoritățile fiscale au reținut că operațiunile constând în serviciile de transport cu elicopterul și a altor servicii conexe acestora, precum și serviciile de catering, masă, cazare, cursuri specifice industriei de petrol și gaze, nu pot fi considerate ca fiind aferente operațiunilor taxabile ale societății reclamante, întrucât au fost puse la dispoziția altor persoane, altele decât cele angajate de recurenta-reclamantă.

Astfel, abordarea stării fiscale a serviciilor de transport cu elicopterul s-a realizat prin raportare la dispozițiile art. 145 alin. (2) lit. a) Codul fiscal, potrivit cărora "Orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achizițiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul următoarelor operațiuni: a) operațiuni taxabile".

Raportat la acest cadru normativ indicat în actele administrativ fiscale, instanța de fond a reținut în mod corect că, cheltuielile în cauză sun deductibile fiscal întrucât există o legătură directă și imediată între cheltuielile efectuate în amonte și desfășurarea activității economice a recurentei-reclamante (extracția și comercializarea de hidrocarburi, inclusiv activități pregătitoare investiționale), legătura economică a costurilor efectuate prevalând în fața celei de ordin juridic.

Astfel, obligația de transport cu elicopterul de pe țărm la platformă și retur a fost asumată de către recurenta-reclamantă prin contractele încheiate cu furnizorii/contractori în condițiile în care asigurarea transportului personalului contractorilor și a echipamentului deținut de către aceștia la platformă și retur reprezintă o condiție sine qua non pentru efectuarea operațiunilor de foraj pe platformă.

Contrar susținerilor recurentelor-pârâte, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă avea obligația legală de a asigura transportul, masa și cazarea lucrătorilor aflați pe platforma petrolieră implicați în activitatea de explorare de hidrocarburi, fiind vorba despre o activitate definită ca fiind un loc de muncă cu risc specific/ridicat prin raportare la prevederilor Legii 319/2006, cu referire la dispozițiile Legii nr. 344/2006 privind detașarea salariaților în cadrul prestării de servicii transnaționale.

În virtutea contractelor încheiate cu furnizorii de servicii petroliere, A. și- a asumat obligația de a asigura transportul, cazarea și masa lucrătorilor fiind vorba despre îndeplinirea unei obligații contractuale.

Afirmația organului fiscal potrivit căreia cheltuielile sunt nedeductibile fiscal în situația în care prevederile contractuale nu sunt în acord cu legislația fiscală aplicabilă apare ca fiind neargumentată și lipsită de relevanță din perspectiva dreptului de deducere.

În acord cu judecătorul fondului, instanța de control judiciar reține că următoarele aspecte fac dovada legăturii economice ale costurilor efectuate, aceasta prevalând în fața celei de ordin juridic:

- costurile cu transportul, masa, cazarea și curs de instruire BOSIET pentru situații de urgență și familiarizare cu noțiunile de siguranță în larg pentru zborul cu elicopterul sunt parte a costurilor de exploatare/investiție la nivelul A., fiind reflectate în contabilitate;

- costurile au legătură directă cu operațiunile viitoare ce vor fi efectuate de A. (vânzare de hidrocarburi cu TVA) și vor fi parte a prețului de vânzare al acestora (contabil, vor fi amortizate/recuperate economic începând cu momentul vânzării/exploatării de hidrocarburi);

- activitatea economică a contractorilor/furnizorilor A. este desfășurată în beneficiul Sucursalei.

Prin urmare nu are relevanță că că A. nu este angajatorul personalului implicat în prestarea de servicii, existența unei legături directe și imediate între cheltuielile efectuate în amonte pentru munca acestora (incluzând aici și cheltuielile referitoare la masa, cazarea, transportul personalului) și desfășurarea activității economice a reclamantei (extracția și comercializarea de hidrocarburi, inclusiv activitățile pregătitorii/investiționale) fiind probată.

Soluția de recunoaștere a dreptului de deducere pentru cheltuielile de transport cu elicopterul se impune și din perspectiva jurisprudenței CJUE .

Astfel, în cauza C-124/12 AES-3C MaritzaEast 2 EOOD - CJUE a statuat că "Articolul 168 litera (a) și articolul 176 al doilea paragraf din Directiva 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată trebuie interpretate în sensul că se opun unei legislații naționale în temeiul căreia o persoană impozabilă care efectuează cheltuieli pentru servicii de transport, îmbrăcăminte de lucru și echipament de protecție și deplasări în interes de serviciu ale persoanelor care lucrează pentru persoana impozabilă respectivă nu dispune de un drept de deducere a taxei pe valoarea adăugată aferente acestor cheltuieli, pentru motivul că acele persoane îi sunt puse la dispoziție de o altă entitate și nu pot, așadar, să fie considerate, în sensul acestei legislații, drept membri ai personalului său, în timp ce cheltuielile respective pot fi considerate că întrețin o legătură directă și imediată cu cheltuielile generale legate de ansamblul activităților economice ale acestei persoane impozabile."

De asemenea, în cauza C 258/95 Julius Fillibeck, s-a consacrat faptul că un avantaj obținut de personalul dintr-un serviciu oferit gratuit de o persoană impozabilă, dar efectuat în interesul întreprinderii, trebuie să fie considerat ca fiind accesoriu în raport de nevoile întreprinderii.

Lecturând cele două hotărâri, în special cea din cauza Maritza în care personalul nu este angajat și nu poate fi considerat angajat al persoanei impozabile beneficiare și care face trimitere la concluziile din cauza Fillibeck, rezultă că referirile organului fiscal la transportul gratuit al propriilor angajați asigurat de angajator între domiciliul acestora și locul lor de muncă, nu prezintă relevanță din perspectiva dreptului de deducere, relevanța celor statuate constând în aceea că nu este determinantă relația angajat - angajator ci faptul că oferirea serviciilor de transport, cazare și masă este realizată în scopul activității economice a intimatei-reclamante. Atât transportul către și de la platforma petrolieră precum și asigurarea mesei și a cazării se impuneau a fi asigurate de sucursală având în vedere distanța la care este amplasată instalația plutitoare de foraj (neexistând mijloace de transport public) precum și necesitatea obiectivă de oferire a serviciilor.

În privința cheltuielilor cu masa și cazarea pe platformă, organul fiscal a apreciat că recurenta-reclamantă avea obligația colectării TVA în sumă de 1.367.763 RON în conformitate cu dispozițiile art. 129 alin. (4) lit. b) Codul fiscal.

Potrivit acestui text legal "Sunt asimilate prestării de servicii efectuate cu plata următorului: ...b) serviciile prestate în mod gratuit de către o persoană impozabilă pentru uzul propriu sau al personalului acesteia ori pentru uzul altor persoane, pentru alte scopuri decât desfășurarea activității sale economice".

Susținerile recurentei-pârâte în sensul că recurenta-reclamantă avea obligația de a colecta TVA întrucât serviciile de masă și cazare au fost puse gratuit la dispoziția altor persoane decât cele angajate de recurenta-reclamantă și nu sunt aferente operațiunilor sale taxabile nu pot fi primite, deoarece, similar cu transportul la platformă și retur, asigurarea mesei și a cazării pe platformă sunt strict necesare desfășurării activităților de foraj de către recurenta-reclamantă.

Raportat la cadrul normativ indicat în actele contestate, Înalta Curte reține că, în mod corect judecătorul fondului a constatat că legislația națională în vigoare la data emiterii actelor contestate nu era compatibilă cu Directiva TVA ale cărei dispoziții sunt clare, în sensul că pentru a fi în prezența unei prestări de servicii către sine nu este suficientă existența caracterului gratuit al punerii la dispoziție a bunurilor pentru care s-a dedus anterior TVA, ci trebuie ca, în mod cumulativ, să fie îndeplinită și a doua condiție, respectiv ca punerea la dispoziție să aibă loc în alte scopuri decât pentru desfășurarea activității economice.

Or, în speță, așa cum s-a arătat în cele de mai sus, atât transportul cu elicopterul de pe țărm pe platformă și înapoi, cât și masa și cazarea oferită pe platformă sunt efectuate pentru nevoile recurentei-reclamante, fiind vitale desfășurării activității platformei de foraj.

Nefondate sunt și susținerile referitoare la refacturarea costurilor către furnizori pentru a beneficia de dreptul de deducere aferent cheltuielilor cu personalul furnizorilor, întrucât refacturările încrucișate nu reprezintă decât o formalitate excesivă care nu influențează dreptul de deducere.

Astfel, potrivit raportului de expertiză tehnică fiscală efectuată în cauză, în urma analizei tranzacțiilor cu furnizorii semnificativi (care însumează 99,3% din totalul tranzacțiilor) și în ipoteza refacturării costurilor astfel cum a apreciat organul fiscal, cuantumul TVA nu ar fi fost diferit.

Sub acest aspect, se impune precizarea că în jurisprudența sa, CJUE a statuat că regimul deducerilor de TVA are ca scop degrevarea persoanei impozabile de sarcina TVA datorată/achitată în cadrul activității sale economice, asigurându-se astfel neutralitatea TVA.

În fine, ambele recurente au criticat sentința cu privire la cheltuielile de judecată la care au fost obligate, susținând că nu erau îndeplinite dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

În speță, fundamentul culpei procesuale care dă dreptul părții adverse la cheltuieli rezidă în însăși emiterea unor acte administrativ-fiscale nelegale, infirmate în cadrul exercitării controlului judecătoresc de către instanța de contencios administrativ și fiscal, nefiind condiționat de atitudinea în cursul derulării procesului, așa cum susține recurenta-pârâtă Direcția Generala Regionala a Finanțelor Publice București.

Nici solicitarea referitoare la cuantumul excesiv nu poate fi primită, întrucât suma de 8.050 RON acordată cu titlu de cheltuieli de judecată include taxa de timbru și onorariul de expert, iar recurentele-pârâte nu au invocat elemente care să conducă la concluzia unui cuantum excesiv al onorariului de expertiză care să justifice reducerea în condițiile art. 451 alin. (3) C. proc. civ.

În ceea ce privește recursul declarat de recurenta-reclamantă, Înalta Curte reține că criticile vizează numai soluția dată excepției inadmisibilității capătului de cerere vizând plata efectivă a sumei de 8.443.690 RON.

În dezlegarea acestei probleme de drept, judecătorul fondului a reținut inadmisibilitatea cererii în raport de prevederile Ordinului MFP nr. 1899/2004 pentru aprobarea Procedurii de restituire și de rambursare a sumelor de la buget și de acordare a dobânzilor cuvenite contribuabililor pentru sumele restituite sau rambursate cu depășirea termenului legal precum și de prevederile art. 168 din Legea nr. 207/2015.

În acord cu instanța de fond, Înalta Curte reține că potrivit prevederilor art. 2 și 3 din Ordin, restituirea se efectuează la cererea contribuabilului, în termen de 45 de zile de la data depunerii și înregistrării acesteia la organul fiscal căruia îi revine competența de administrare a creanțelor bugetare iar cererea de restituire va fi însoțită de copii de pe documentele din care rezultă că suma a fost plătită la buget pentru sumele plătite fără existența unui titlu de creanță, precum și de copii legalizate de pe hotărârile definitive și irevocabile sau de pe decizii ale organelor jurisdicționale sau administrative, după caz, pentru sumele stabilite prin acestea.

De asemenea, art. 6 alin. (1) din Ordin statuează că, în cazul în care suma de restituit este mai mare decât suma reprezentând obligațiile fiscale restante ale contribuabilului, organul fiscal competent va efectua compensarea până la concurența acestor obligații fiscale, iar diferența rezultată o va restitui acestuia.

Prin urmare, în acord cu instanța de fond, Înalta Curte constată că normele legale reglementează o procedură administrativă specială, restituirea putând fi dispusa ca urmare a cererii formulata de către contribuabil la organul fiscal în raza căreia își are sediul, în condițiile în care prin hotărâri judecătorești sau prin hotărârea organelor administrative s-a constatat faptul că sumele stabilite în sarcina societății nu sunt datorate.

Soluția contrară ar conduce la situația ca organele fiscale să fie ținute de hotărârea instanței de judecata prin care se dispune restituirea, fiind lipsiți, în acest fel, de posibilitatea compensării sumelor, iar întreaga procedură reglementată de art. 168 din Legea nr. 207/2015 si OMFP nr. 1899/2004 ar rămâne fără finalitate.

Așa fiind, contrar susținerilor recurentei-reclamante, formularea unei cereri de restituire direct la instanța de judecată este inadmisibilă, legea specială stabilind o procedură derogatorie de la normele de drept comun pentru restituirea sumelor de la bugetul de stat.

Pentru toate aceste considerente, nefiind identificate motive de casare a sentinței din perspectiva dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza art. 496 C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, va respinge recursurile, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenții-pârâți Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice a Municipiului București - Administrația Fiscală pentru Contribuabili Mijlocii și Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, împotriva sentinței civile nr. 3411 din 25 iulie 2018, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în dosarul x/2016, ca nefondat.

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. Amsterdam, Olanda, Sucursala București împotriva aceleiași sentințe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 februarie 2020.