Decizia nr. 382/2013 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă · Dosar nr. 1657/108/2011 — recurs împotriva sentinței nr. 1183/2011 a Tribunalului Arad

Raportat la excepția de necompetență a instanțelor române s-a reținut că în cauză pretinsele pretenții decurg dintr-un incendiu cauzator de pagube, care s-a produs în România, competența jurisdicțională aparținând deci instanțelor române, că potrivit art. 12 din Legea nr. 240/2004, având în vedere și valoarea pretențiilor, competența revine Tribunalului Arad.

Raportat la legea aplicabilă instanța a considerat că potrivit art. 114 din Legea nr. 105/1992 cu privire la raporturile de drept internațional privat, pretențiile de reparații întemeiate pe un defect al produsului sunt supuse, la alegerea consumatorului prejudiciat și legii domiciliului sau reședinței sale obișnuite, că reclamantul consumator are domiciliul în România, în cauză fiind aplicabilă legea română.

Raportat la excepția anulării acțiunii ca netimbrată instanța a avut în vedere că deși protecția consumatorilor este reglementată expres de Ordonanța nr. 21 din 21 august 1992 privind protecția consumatorilor, Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte reglementează tot o situație de protecție a consumatorilor însă cu un caracter special, respectiv protecția consumatorilor doar raportat la producător.

Raportat la excepția prematurității introducerii acțiunii instanța a apreciat că scopul acestei prevederi legale a fost atins prin corespondența purtată între părți, deplasările făcute de reclamant la sediile pârâților și prezentarea autoturismului la sediul pârâtului A. Germania pentru expertizare. Mai mult, reclamantul a comunicat pârâților pretențiile sale și i-a convocat la biroul mandatarului său din Arad în vederea soluționării litigiului pe cale amiabilă.

Raportat la excepția lipsei calității procesuale pasive instanța a constatat că în baza Legii nr. 240/2004, art. 2, răspunderea revine în cazul de față doar producătorului.

Raportat la prescripția acțiunii și perioada de garanție instanța a apreciat că potrivit art. 11 din Legea nr. 240/2004 dreptul la acțiune pentru repararea pagubelor, ce decurge din prevederile prezentei legi, se prescrie în termen de 3 ani, care curge de la data la care reclamantul a avut sau ar fi trebuit să aibă cunoștință de existența pagubei, a defectului și a identității producătorului, iar acțiunea pentru repararea pagubei nu poate fi introdusă după împlinirea a 10 ani de la data la care producătorul a pus produsul respectiv în circulație, că art. 11 din același act normativ prevede că producătorul răspunde pentru prejudiciul actual și pentru cel viitor, cauzate de defectul produsului său iar conform art. 16 din Legea nr. 449/2003, privind vânzarea produselor și garanțiile asociate acestora răspunderea vânzătorului, este angajată dacă lipsa de conformitate apare într-un termen de 2 ani, calculat de la livrarea produsului, același termen fiind afirmat de pârâtul A. Germania ca fiind prevăzut de legea Germană, fapt necontestat de reclamanți. A concluzionat instanța de fond că prima înmatriculare a autovehiculului a avut loc la data de 30 iunie 2006, acțiunea nefiind prescrisă raportat la Legea nr. 240/2004, dar, prin expirarea termenul de garanție de 2 ani prevăzut de legea specială, producătorul nu mai răspunde pentru prejudiciul cauzat de autovehicul și în consecință, ținând seama de unicul temei de drept invocat de reclamanți, a respins acțiunea față de pârâtul A. Germania. împotriva acestei hotărâri a formulat apel reclamantul M.G. solicitând admiterea apelului, modificarea în tot a sentinței apelate în sensul respingerii excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților A.M.S.-G.M.B.H. și S.C. P. România SRL și admiterea acțiunii, cu cheltuieli de judecată. Apelantul-reclamant, prin criticile formulate, arată că instanța în mod corect a respins excepțiile necompetentei instanțelor române, anularii acțiunii ca netimbrată, a prematurității introducerii acțiunii, a lipsei calității procesual pasive și a prescripției dreptului la acțiune față de pârâtul 1, dar în mod eronat a admis excepția calității procesual pasive a pârâților 2 și 3, și a respins acțiunea. A precizat apelantul că pârâta 2 i-a vândut autoturismul, a încasat prețul, și trebuia să-i ofere o garanție de 1 an la autoturism, conform prezentării produsului și a legii germane în vigoare, astfel că are calitate procesual pasivă și activă. S-a arătat în continuare că pârâta 3 are calitate procesual pasivă deoarece este reprezentantul pentru România a celorlalte două pârâte, că instanța de fond în mod eronat a respins pe fond acțiunea reținând doar termenul prevăzut în legea specială și nu termenul de garanție acordat de producător, acela de 3 ani, care deroga de la lege, fiind acordat chiar de cel ce produce bunul. Curtea de Apel Timișoara, secția comercială, prin decizia nr. 66 din 12 martie 2012, a respins ca nefondat apelul reclamantului. În fundamentarea acestei decizii instanța de control judiciar a reținut, verificând excepția invocată raportat la pârâții A.M.S.-G.M.B.H. și P. România că prima instanță a constatat corect că, în baza Legii nr. 240/2004, art. 2, răspunderea revine doar producătorului, deci cele două pârâte nu au calitate procesuală pasivă în cauză, că în ceea ce privește excepția prescripției acțiunii reclamantului față de pârâta A. Germania, în mod corect s-a reținut că prima înmatriculare a autovehiculului a avut loc la data de 30 iunie 2006, evenimentul producător de daune având loc la data de 26 octombrie 2008, iar acțiunea fiind înregistrată la data de 10 martie 2011 nefiind prescrisă raportat la Legea nr. 240/2004. Pe fondul cauzei instanța de apel a considerat că din înscrisurile depuse nu rezultă dacă este vorba despre un viciu de fabricație, întreținere sau utilizare necorespunzătoare sau o alta cauză, ci doar că nu s-au descoperit probe materiale care să ateste ca autovehiculul ar fi fost incendiat, că procesul verbal de intervenție încheiat de către autoritățile române și actul adițional al acesta nu fac decât să indice cauze posibile ale producerii incendiului, neexistând vreo referire la cauze exacte sau la vreun defect al autoturismului, că o astfel de referire de altfel ar fi imposibilă în lipsa unei expertize tehnice de specialitate, iar în cauză nu există probe care să ducă la concluzia că incendiul s-a datorat unui defect al autoturismului. Instanța a reținut și faptul că reclamantul a acceptat să supună mașina spre verificare doar după doi ani de la producerea accidentului face o identificare a cauzelor reale de producere a accidentului și mai greu de efectuat, ținând cont și de faptul că nu a fost posibilă efectuarea unei analize la locul incendiului, pentru a se putea evalua în mod corect cauzele incendiului. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul solicitând admiterea acestuia, modificarea în tot a deciziei recurate în sensul respingerii excepției lipsei calității procesule pasive a pârâților doi și trei, cu cheltuieli de judecată. Recurentul-reclamant își subsumează global criticile motivelor de modificare reglementate de art. 304 punctele 7, 8 și 9 C. proc. civ.. Prin argumentația adusă în susținere recurentul-reclamant precizează că instanța de fond în mod corect a respins excepțiile necompetenței instanțelor romane, anulării acțiunii ca netimbrate, a prematuritatii introducerii acțiunii, a lipsei calității procesual pasive și a prescripției dreptului la acțiune față de pârâtul 1, dar în mod eronat a admis excepția calității procesual pasive a pârâților 2 și 3, și a respins acțiunea sa. Arată recurentul că pârâta 2 i-a vândut autoturismul, a încasat prețul, și trebuia să-i ofere o garanție de 1 an la autoturism, conform prezentării produsului și a legii germane în vigoare, astfel că are calitate procesual pasivă și activă. Mai mult decât atât, această pârâtă nu a depus întâmpinare și nu a ridicat excepții, astfel că instanța s-a pronunțat asupra a ceea ce nu s-a cerut, deși trebuia să ia doar act de faptul că această pârâtă nu se opune admiterii acțiunii formulate, că pârâta 3 are calitate procesual pasivă deoarece este reprezentantul pentru România a celorlalte două pârâte, împrejurare față de care instanța de fond în mod eronat a respins pe fond acțiunea reținând doar termenul prevăzut în legea specială și nu termenul de garanție acordat de producător, acela de 3 ani, care derogă de la lege, fiind acordat chiar de cel ce produce bunul. Susține recurentul-reclamant că instanța de apel în mod greșit a apreciat „faptul că autoturismul a ars nu poate duce automat la concluzia că aceasta se datorează producătorului", întrucât este evident faptul că o astfel de aprindere la un autoturism apare în urma unui viciu de fabricație, pentru că nu e un lucru firesc să ne ardă autoturismele peste noapte, fiind un lucru cunoscut și faptul că astfel de aprinderi au loc mai cu seamă la autoturismele marca A., deci nu în mod întâmplător s-a aprins autoturismul reclamantului, care era în stare de staționare. Se arată că s-a încercat soluționarea acestui litigiu pe cale amiabilă, însă producătorii autoturismului au tratat într-un mod superficial solicitările recurentului, astfel că se vede nevoit să își recupereze prejudiciul pe calea instanței. Concluzionează recurentul în sensul că atât instanța de fond cât și instanța de apel au interpretat în mod greșit probele administrate și în mod netemeinic i-a fost respinsă atât acțiunea introductivă, cât și apelul. Înalta Curte, examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta. Ambele instanțe și-au motivat hotărârile pronunțate atât în fapt, cât și în drept iar concluziile reținute sunt conforme cu soluțiile pe care le-au pronunțat, raționamentul logico juridic fiind elaborat în conformitate cu obiectul pricinii și cu dispozițiile legale incidente, context în care invocarea art. 304 pct. 7 C. proc. civ. de către recurentul-reclamant este nefondată. Cât privește dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., acestea nu sunt incidente în prezenta cauză întrucât, față de obiectul acțiunii, nu a fost dedus judecății niciun act juridic spre a fi interpretat de către instanță, obiectul cauzei fiind acțiune civilă în răspundere delictuală întemeiată pe legislația în materia protecției consumatorului, împrejurare față de care invocarea art. 304 pct. 8 C. proc. civ. este neavenită. Criticile circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. sunt nefondate, întrucât instanța de apel, menținând ca legală și temeinică soluția instanței de fond, a aplicat atât în soluționarea excepțiilor cât și în judecata fondului dispozițiile legale aplicabile speței, respectiv Legea nr. 449/2003 privind vânzarea produselor și garanțiile asociate acestora și Legea nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produsele cu defecte, ambele legi fiind incidente în materia protecției consumatorului. Trebuie subliniat faptul că recurentul-reclamant nu arată punctual în cererea de recurs în ce mod instanța de control judiciar a încălcat sau a aplicat greșit dispozițiile arătate, rezumându-se numai la a face trimitere la evocatele acte normative. Referitor la cererea formulată de intimata-pârâtă A.M.S.-G.M.B.H., de obligare a recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată, Înalta Curte constată că din înscrisurile depuse în dovedire, respectiv copia extrasului de cont din data de 28 ianuarie 2013 nu se evidențiază elementele. În care să se identifice prezenta cauză, fiind înscrisă numai mențiunea „avans deplasare", motiv pentru care această cerere urmează a fi respinsă, nefiind dovedită. În considerarea celor ce preced Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ. va respinge recursul reclamantului, ca nefondat și va respinge cererea formulată de intimata-pârâtă A.M.S.-G.M.B.H. de obligare a recurentului la plata cheltuielilor de judecată.