ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1518/2003

La

3 aprilie 2003 s-a luat în examinare recursul declarat de Direcția Generală a

Finanțelor Publice a județului Argeș în nume propriu și în reprezentarea

Ministerului Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr.205/F-C din  20

decembrie 2001 a Curții de Apel Pitești – Secția comercială și de contencios

administrativ.

Dezbaterile

au fost consemnate în încheierea din data de 3 aprilie 2003, iar pronunțarea

deciziei s-a amânat la 10 aprilie 2003.

C

U R T E A

Asupra

recursului de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

sentința civilă nr.205/F-C pronunțată la data de 20 decembrie 2001 în dosarul

nr.4923/2001, Curtea de Apel Pitești, Secția comercială și contencios

administrativ a admis acțiunea formulată de reclamanta S.C. „A.I.” SA  în

contradictoriu cu Ministerul Finanțelor Publice și Direcția Generală a Finanțelor

Publice Argeș și a anulat decizia nr.1380 din 13 septembrie 2001 și procesul

verbal nr.1441/B/ 14 august 2001, emisă și, respectiv, încheiat de cele două

autorități publice.

Pentru

a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

Direcția

Generală a Finanțelor Publice Argeș a constatat prin procesul-verbal de control

nr.2441/B/ 14 august 2001 că societatea comercială reclamantă datora pentru

perioada 01 iulie 1999 – 30 aprilie 2000 suma de 488.700.000 lei contribuție la

Fondul de solidaritate socială pentru persoanele cu handicap și majorările de

întârziere aferente în sumă de 576.501.301 lei ca urmare a incidenței

prevederilor art.43 și 42 din O.U.G. nr.102/1999, precum și suma de 31.827.350

lei impozit pe venituri din salarii pentru luna iulie 2000 și 17.520.956 lei

majorări de întârziere.

Ministerul

Finanțelor Publice, prin decizia nr.1308 din 13 septembrie 2001 a respins

contestația formulată de societatea comercială și a menținut în totalitate

obligațiile bugetare stabilite în sarcina acestuia de către organul de control.

Admițând

acțiunea și anulând actele administrative atacate, instanța de fond a reținut,

în privina contribuției la Fondul de solidaritate socială pentru persoanele cu

handicap, că organele fiscale au interpretat în mod greșit prevederile art.42

și 43 din O.U.G. nr.102/1999, din adresa nr.1591/ 6 august 2001 emisă de

Inspectoratul de Stat pentru Persoanele cu Handicap al județului Argeș

(I.S.P.H. Argeș) rezultând că reclamanta nu a refuzat angajarea vreunei

persoane cu handicap.

În

privința diferenței la impozitul pe venituri din salarii, instanța de fond a

motivat că organele fiscale au interpretat greșit prevederile  art.5 din O.U.G.

nr.11/1999 și au refuzat aplicarea acestora și acordarea bonificației de 5%

pentru luna iulie 2000.

Împotriva

acestei soluții au formulat recurs D.G.F.P. Argeș și Ministerul Finanțelor

Publice susținând că instanța de fond a interpretat greșit actul juridic dedus

judecății și a aplicat eronat legea, fiind incidente prevederile art.304 pct.8

și 9 din Codul de procedură civilă.

Recursul

este întemeiat.

1.

Referitor la contribuția la Fondul de Solidaritate Socială pentru persoanele cu

handicap;

Este

necontestat că, în perioada 01 iulie 1999 – 30 aprilie 2000, societatea comercială

avea obligația ca, potrivit art.42 din O.U.G. nr. 102/1999 privind protecția

specială și încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap, să angajeze cca. 100

persoane cu handicap, dar a angajat doar 5-7 astfel de persoane.

În

conformitate cu prevederile art.43 din O.U.G. nr.102/1999, societățile

comerciale, regiile autonome, societățile și companiile naționale și alți

agenți economici, care nu angajează persoane cu handicap în condițiile art.42,

au obligația de a plăti lunar la Fondul de solidaritate socială pentru

persoanele cu handicap o sumă egală cu salariul minim brut pe economie înmulțit

cu numărul locurilor de muncă în care nu au încadrat persoane cu handicap.

Societatea

comercială s-a apărat, iar instanța de fond a reținut ca întemeiată susținerea

acesteia, că în perioada respectivă, nu a refuzat angajarea vreunei persoane cu

handicap, depunând în acest sens adresa nr.1591/ 06 august 2001 emisă de

I.S.P.H. Argeș.

Instanța

de fond a interpretat, însă greșit prevederile art.43 din O.U.G. nr.102/1999,

în forma în vigoare la data respectivă, care nu condiționau obligația de plată

a contribuției la acest fond de refuzul societății comerciale de a angaja

persoane cu handicap.

Este

adevărat că ulterior, prin O.U.G. nr.40/2000, publicată în Monitorul Oficial

nr.181 din 27 aprilie 2000, prevederile art.43 din O.U.G. nr.102/1999 au fost

modificate în sensul că obligația de plată a contribuției exista doar în cazul

în care societatea comercială refuza să angajeze persoane cu handicap, dar așa

cum s-a arătat, organele de control au calculat contribuția doar pentru

perioada 01 iulie 1999 – 30 aprilie 2000, anterioară intrării în vigoare a

textului modificat.

În

cauză, însă, este dovedit că societatea comercială intimată, în perioada în

discuție, nu a făcut nici un demers la instituțiile competente, în vederea

angajării persoanelor cu handicap, la numărul prevăzut de art.42 din O.U.G.

nr.102/1999.

Astfel

fiind, rezultă că instanța de fond a interpretat și aplicat în mod greșit

prevederile legale în materie, aplicabile pentru perioada avută în vedere de

organele de control, critica recurentelor fiind întemeiată.

2.

Referitor la impozitul pe veniturile din salarii;

În

conformitate cu prevederile art.4 din O.U.G. nr.11/1999 privind acordarea de

facilități fiscale agenților economici, în anul 2000 contribuabilii care s-au

încadrat în prevederile articolelor precedente beneficiază lunar, până la

sfărșitul anului, de o bonificație de 5% pentru ficare obligație bugetară

achitată în termenul legal.

Este

necontestat în cauză că societatea comercială intimată a achitat suma de

31.829.531 lei cu ordinul de plată nr.3836/ 15 august 2000, cu 5 zile

întârziere față de data de 10 august 2000, când era scadentă obligația de plată

a impozitului pe veniturile din salarii.

Societatea

comercială a susținut, iar instanța de fond și-a însușit această apărare, că a

constatat personal că își calculase greșit această obligație bugetară, caz în

care putea să o achite într-un termen de 15 zile de la constatare, astfel că

beneficiază totuși de bonificația de 5% în condițiile art.5 din O.U.G.

nr.11/1999.

Într-adevăr,

potrivit prevederilor art.5 din O.U.G. nr.11/1999, contribuabilii la care se

constată diferențe de plată la obligațiile datorate bugetului de stat, care nu

sunt achitate în termen de 15 zile de la data constatării acestora, împreună cu

majorările de întârziere aferente, nu intră sub incidența prevederilor

prezentei ordonanțe.

Dar,

aceste prevederi legale nu sunt aplicabile în cauză deoarece, în conformitate

cu pct.13 din Normele metodologice aprobate prin Ordinul ministerului

finanțelor nr.501/1999, publicat în Monitorul Oficial nr.292 din 24 iunie 1999,

emis în baza art.6 din O.U.G. nr.11/1999, prevederile art.5 din această

ordonanță de urgență sunt aplicabile în cazul controalelor efectuate de

organele competente.

În

cauză, este necontestat că nu a existat un astfel de control care să fi atras

plata cu întârzierea de 5 zile a diferenței respective la impozitul pe venituri

din salarii, astfel că instanța de fond a apreciat în mod greșit că ar fi fost

aplicabile prevederile art.5 din O.U.G. nr.11/1999 și că societatea comercială

ar fi putut, astfel, beneficia de bonificația de 5% din impozitul respectiv.

În

concluzie, având în vedere considerentele de mai sus, recursul este întemeiat,

urmând să fie admis, casată sentința atacată și, rejudecând cauza, respinsă

acțiunea formulată de societatea comercială.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite

recursul declarat de Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Argeș

în nume propriu și în reprezentarea Ministerului Finanțelor Publice împotriva

Sentinței civile nr.205/F-C din  20 decembrie 2001 a Curții de Apel Pitești –

Secția comercială și de contencios administrativ.

Casează

sentința atacată și în fond respinge acțiunea S.C. „A.I.” SA.