ÎCCJ, Decizia nr. 5/2017

Decizia penală nr. 5/2017

Asupra apelului de față,

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia penală nr. 262 din 24 februarie 2015, pronunțată în dosarul nr. x/1/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei penale nr. 2278 din 11 iulie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. x/1/2012.

Pentru a dispune astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a reținut următoarele:

Prin Decizia penală nr. 2278 din 11 iulie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. x/1/2012, a fost admis recursul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea privind pe inculpatul A. declarat împotriva Deciziei penale nr. 92/A/1999 din 7 mai 1999 a Curții de Apel Oradea, secția penală, pronunțată în dosarul nr. x/1998. A fost casată în parte, decizia penală recurată și Sentința penală nr. 134 din 8 iunie 1998 a Tribunalului Bihor pronunțată în dosarul nr. x/1996, numai cu referire la inculpatul A. și, rejudecând, s-a descontopit pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului A. prin Sentința penală nr. 134 din 8 iunie 1998 a Tribunalului Bihor, în pedepsele componente care au fost repuse în individualitatea lor.

S-a făcut aplicarea art. 5 C. pen. și s-a redus la 20 de ani închisoare pedeapsa principală aplicată inculpatului pentru infracțiunea de omor deosebit de grav prevăzută de art. 176 alin. (1) lit. d) C. pen. anterior.

S-a înlăturat pedeapsa complementară a interzicerii dreptului prevăzute de art. 64 lit. c) C. pen. anterior și s-au menținut pedepsele de 6 ani închisoare pentru infracțiunea prevăzută de art. 211 alin. (1) C. pen. anterior și de 3 ani închisoare pentru infracțiunea prevăzută de art. 25 raportat la art. 20 coroborat cu art. 211 alin. (1) C. pen. anterior, aplicate aceluiași inculpat, precum și sporul de 3 ani închisoare.

În baza art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) și art. 35 C. pen. anterior s-au contopit pedepsele anterior menționate cu pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare aplicată pentru infracțiunea prevăzută de art. 14 din Decretul nr. 466/1979 raportat la art. 312 C. pen. anterior, în pedeapsa cea mai grea de 20 de ani închisoare la care s-a adăugat sporul de 3 ani închisoare, inculpatul A. urmând să execute pedeapsa de 23 de ani închisoare și 10 ani interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen. anterior, cu titlu de pedeapsă complementară.

S-a făcut aplicarea art. 71 și art. 64 lit. a) și b C. pen. anterior și s-au menținut celelalte dispoziții ale hotărârilor care nu sunt contrare prezentei decizii.

S-a dedus din durata pedepsei aplicate perioada executată de la 12 ianuarie 1996 la 8 mai 1999 și de la 27 ianuarie 2001 la 6 noiembrie 2012.

Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare contestatorul A., cererea fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, la data de 21 iulie 2014.

Contestatorul a invocat ca temei de drept dispozițiile art. 426 alin. (1) lit. b) C. proc. pen. și a argumentat, în esență, că faptele de tâlhărie (art. 211 alin. (1) C. pen. anterior), respectiv instigare la tentativa de tâlhărie (art. 25 rap. la art. 20 coroborat cu art. 211 alin. (1) C. pen. anterior), pentru care a fost condamnat A. prin hotărârea contestată, au fost comise, în data de 31 octombrie 1995, și la dosarul cauzei există probe în sensul că în cauză a intervenit prescripția răspunderii penale în ceea ce privește infracțiunile de tâlhărie și instigare la tentativa de tâlhărie.

Examinând în principiu contestația în anulare formulată de A., în conformitate cu dispozițiile art. 431 C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a constatat că aceasta este inadmisibilă.

Potrivit dispozițiilor art. 426 C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri:

a) când judecata în apel a avut loc fără citarea legală a unei părți sau când, deși legal citată, a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a înștiința instanța despre această imposibilitate;

b) când inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal;

c) când hotărârea a fost pronunțată de alt complet decât cel care a luat parte la dezbaterea pe fond a procesului;

d) când instanța nu a fost compusă potrivit legii ori a existat un caz de incompatibilitate;

e) când judecata a avut loc fără participarea procurorului sau a inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii;

f) când judecata a avut loc în lipsa avocatului, când asistența juridică a inculpatului era obligatorie, potrivit legii;

g) când ședința de judecată nu a fost publică, în afară de cazurile când legea prevede altfel;

h) când instanța nu a procedat la audierea inculpatului prezent, dacă audierea era legal posibilă;

i) când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă.

Legiuitorul a prevăzut în mod explicit procedura contestației în anulare, în cadrul căreia se analizează într-o primă etapă condițiile de admisibilitate, analiză care nu se limitează la verificarea indicării temeiului juridic, (care oricum nu leagă instanța, aceasta fiind cea care apreciază încadrarea în drept în raport de situația de fapt arătată de parte) ci apreciază dacă toate condițiile impuse de cazul de contestație invocat sunt îndeplinite, pentru a se putea reține într-adevăr incidența cazului. Doar în măsura în care constată incidența reală - nu doar formală - a cazului de contestație invocat, instanța trece la analiza temeiniciei cererii, în cadrul căreia verifică cererea formulată de contestator în susținerea cazului sau cazurilor de contestație invocate prin raportare la decizia instanței de recurs a cărei anulare se cere și respectiv la toate actele dosarului.

Din analiza acestor condiții, s-a reținut că hotărârea contestată privește o hotărâre definitivă, conform art. 426 C. proc. pen. și că, cererea de contestație în anulare este formulată de contestatorul A. care a avut calitatea de recurent-inculpat, conform art. 427 alin. (1) C. proc. pen. și în termenul prevăzut de lege (art. 428 alin. (2) C. proc. pen.).

Din analiza actelor și lucrărilor dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a constatat că instanța nu a omis să se pronunțe cu privire la cauza de încetare a procesului penal în condițiile în care a pronunțat o hotărâre de condamnare. Odată ce instanța a analizat cauza de încetare a procesului penal, la cerere sau din oficiu, și a apreciat că nu este incidentă, pronunțând o hotărâre de condamnare cu privire la contestatorul A. ce a dobândit autoritate de lucru judecat, contestația întemeiată pe cazul invocat de contestator nu poate fi admisă.

Totodată, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a reținut că A. a invocat aspecte ce țin de fondul cauzei, astfel încât nu pot fi circumscrise cazului de contestație în anulare invocat.

Împotriva acestei decizii a formulat apel contestatorul A., apreciind că judecarea admisibilității în principiu s-a făcut cu lipsă de procedură întrucât nu a fost citat.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți, Completul de 5 Judecători, la data de 21 noiembrie 2016, fixându-se, aleatoriu, primul termen de judecată la 5 decembrie 2016, dată la care cauza a fost amânată pentru ședința din 16 ianuarie 2017 pentru a acorda posibilitatea apelantului contestator să pregătească apărarea.

Concluziile contestatorului A., ale apărătorului desemnat din oficiu, precum și concluziile reprezentantul Ministerului Public au fost consemnate în partea introductivă a prezentei hotărâri, astfel încât nu vor mai fi reluate.

Prioritar, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, va examina cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 431 alin. (1) C. proc. pen.

Astfel, din perspectiva dispozițiilor art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, constată că pentru a fi admisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale este condiționată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerințe stipulate expres de textul legislativ:

a) starea de procesivitate, în care ridicarea excepției de neconstituționalitate apare ca un incident procedural creat în fața unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;

b) activitatea legii, în sensul că excepția privește un act normativ, lege sau ordonanță, după caz, în vigoare;

c) prevederile care fac obiectul excepției să nu fi fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale;

d) interesul procesual al rezolvării prealabile a excepției de neconstituționalitate.

Înalta Curte, Completul de 5 Judecători, constată că excepția are în vedere neconstituționalitatea dispozițiilor art. 431 alin. (1) C. proc. pen., iar textele criticate nu au fost declarate neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Din analiza dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 reiese că o cerere de sesizare a instanței de contencios constituțional poate fi formulată în orice fază a procesului penal, prevăzând doar condiția ca excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată și să aibă legătură cu soluționarea cauzei "indiferent de obiectul acesteia".

Pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, aceasta trebuie să aibă legătură cu soluționarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal și, implicit, asupra situației juridice a părții din proces.

Prioritar examinării în concret a acestei condiții, se impun anumite considerații generale asupra excepției de neconstituționalitate.

Aceasta constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condițiile legi, analiza conformității anumitor dispoziții legale cu Constituția României.

Potrivit art. 146 lit. d) din Constituție, competența de a hotărî asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești, revine Curții Constituționale.

Sesizarea Curții Constituționale nu se face direct, deoarece prin Legea nr. 47/1992 se stabilește un veritabil filtru, în virtutea căruia instanța efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condițiilor de admisibilitate, în funcție de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Calea procedurală reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanței în fața căreia se invocă excepția posibilitatea de a controla constituționalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate (în acest sens, și Decizia nr. 3991 din 9 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală).

Judecătorul cauzei nu are atribuții de jurisdicție constituțională, așa încât verificarea condițiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformității prevederii atacate cu Constituția și nici cu soluționarea de către instanță a unui aspect de contencios constituțional, căci instanța nu statuează asupra temeiniciei excepției, ci numai asupra admisibilității acesteia. Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerințele de admisibilitate ale excepției sunt și cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții cu excepția ridicată.

În aplicarea art. 29 din Legea nr. 47/1992, judecătorul realizează o verificare sub aspectul respectării condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, poate fi folosită.

Astfel, în mod constant, instanțele judecătorești au statuat că o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare și aplicare a legii, când nu are legătură cu cauza sau când se urmărește o modificare sau completare legislativă.

Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei.

În consecință, în cadrul examenului de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, instanța trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

Pe baza acestor considerații teoretice, în speță, se constată că prin excepția de neconstituționalitate formulată, apelantul a apreciat că dispozițiile art. 431 alin. (1) C. proc. pen., sunt neconstituționale, întrucât nu prevăd o cale de atac împotriva încheierii pronunțate în faza etapei analizării admisibilității în principiu a contestației în anulare.

În cauză se constată că nu se formulează o critică propriu-zisă de neconstituționalitate a textului de lege, dorindu-se în realitate o adăugare a unei căi de atac, ceea ce ar transforma Curtea Constituțională într-un legislator pozitiv, drept ce nu îi este conferit nici de Constituție și nici de legea organică de organizare și funcționare.

Pentru a admite cererea de învestire a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate, instanța în fața căreia a fost invocată nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluționarea cauzei a textului invocat ca neconstituțional. Partea care ridică excepția de neconstituționalitate nu trebuie să indice doar textele de lege pe care dorește să le supună controlului, ci are obligația să raporteze aceste dispoziții la legea fundamentală și să-și argumenteze pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziția legală contestată corespunde sau nu cu prevederile constituționale.

De asemenea, simpla invocare a neconstituționalității dispozițiilor art. 431 alin. (1) C. proc. pen. nu este suficientă atâta timp cât apelantul nu a precizat cu care prevederi din Constituție vin în contradicție aceste dispoziții legale și care este neconcordanța dintre ele și textul legii fundamentale.

Neconstituționalitatea unui text de lege este dată de contradicția dintre dispoziția legală și un principiu sau o prevedere constituțională. Autorul excepției tinde în fapt la modificarea textelor legislative, prin lărgirea sferei hotărârilor care pot fi supuse unei căi de atac, ceea ce nu ține de competența instanței de contencios constituțional, acesta fiind atributul exclusiv al puterii legislative.

Examinând apelul declarat, cu prioritate în ceea ce privește aspectul admisibilității, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători, constată calea de atac declarată ca fiind inadmisibilă, urmând a o respinge, în baza următoarelor considerentele:

Dând eficiență principiului stabilit prin art. 129 din Constituția României privind exercitarea căilor de atac în condițiile legii procesual penale, principiului privind liberul acces la justiție statuat prin art. 21 din legea fundamentală, dar și exigențelor stabilite prin art. 13 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, legea procesual penală a stabilit un sistem coerent al căilor de atac, același pentru persoane aflate în situații identice.

Revine așadar, părții interesate obligația sesizării instanțelor de judecată în condițiile legii procesual penale, prin exercitarea căilor de atac apte a provoca un control judiciar al hotărârii atacate.

Potrivit dispozițiilor din Partea specială, Titlul III, Cap. III C. proc. pen. admisibilitatea căii de atac ordinare a apelului este condiționată de exercitarea acestei căi de atac potrivit dispozițiilor legii procesual penale, prin care au fost reglementate hotărârile susceptibile a fi supuse controlului judiciar, termenele de declarare a căilor de atac și motivele pentru care se poate cere reformarea hotărârii atacate.

În prezenta cauză, Completul de 5 Judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție a fost sesizat cu apelul declarat de contestatorul A. împotriva Deciziei penale nr. 262 din data de 24 februarie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/1/2014, decizie cu caracter definitiv.

Potrivit art. 408 alin. (1) C. proc. pen., sentințele pot fi atacate cu apel, dacă legea nu prevede altfel, iar conform alin. (2) al aceluiași articol, încheierile pot fi atacate cu apel numai odată cu sentința, cu excepția cazurilor când, potrivit legii, pot fi atacate separat cu apel.

Instanța constată că, în cauză, calea de atac a apelului a fost exercitată împotriva unei decizii penale definitive, nesusceptibilă de a face obiectul unei căi de atac ordinare, aspectul fiind de natură a încălca coerența sistemului căilor de atac reglementate de lege, dispozițiile ce stabilesc tipul de hotărâri susceptibile a fi atacate, dar și principiul unicității căilor de atac și modul de stabilire a ierarhiei acestora.

Recunoașterea unei căi de atac în alte condiții decât cele prevăzute de legea procesual penală constituie o încălcare a principiului legalității acesteia și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

În acest sens este și Decizia nr. 5 din 4 martie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a stabilit că hotărârea pronunțată în procedura examinării admisibilității în principiu a contestației în anulare, împotriva unei sentințe pentru care nu este prevăzută o cale de atac, nu poate fi supusă apelului.

Față de cele menționate mai sus, Completul de 5 Judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție, va respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 432 C. proc. pen. formulată de contestatorul A., iar în conformitate cu prevederile art. 421 alin. (1) pct. 1 lit. a) teza a II-a C. proc. pen., prin raportare la cele ale art. 408 din același cod, va respinge, ca inadmisibil, apelul formulat de același contestator împotriva Deciziei penale nr. 262 din data de 24 februarie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/1/2014.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. va obliga apelantul contestator la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar în baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 260 lei, se va suportă din fondurile Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 431 alin. (1) C. proc. pen. formulată de contestatorul A..

Respinge, ca inadmisibil, apelul formulat de același contestator împotriva Deciziei penale nr. 262 din data de 24 februarie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/1/2014.

În baza art. 275 alin. (2) C. proc. pen. obligă apelantul contestator la plata sumei de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 260 lei, se suportă din fondurile Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 16 ianuarie 2017.

Procesat de GGC - CL