ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra cererii de recurs în casație formulată de inculpatul A., constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 85 din 22 iunie 2018, pronunțată de Tribunalul Botoșani în Dosarul nr. x/2015, în temeiul art. 396 alin. (1), (2) din C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu cu consecințe deosebit de grave, în forma continuată, infracțiune prevăzută de art. 297 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 309 din C. pen. și art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 35 alin. (1), art. 36 alin. (1) din C. pen., art. 5 din C. pen., la pedeapsa de 4 (patru) ani închisoare.

În temeiul art. 297 alin. (1) din C. pen. raportat la art. 67 alin. (1), (2) din C. pen., s-a aplicat inculpatului pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen. pe o durată de 2 ani de la data executării sau considerării ca executată a pedepsei închisorii.

În baza art. 65 din C. pen., s-a aplicat inculpatului A. pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a), b) din C. pen., pedeapsă ce se va executa din momentul rămânerii definitive a hotărârii și până când pedeapsa principală a închisorii va fi executată sau considerată ca executată.

S-a admis acțiunea civilă formulată de partea civilă Regia Națională a Pădurilor - Romsilva, Direcția Silvică Botoșani și, în baza art. 397 alin. (1) din C. proc. pen. raportat la art. 1357 din C. civ., a fost obligat inculpatul A. să plătească părții civile despăgubiri în cuantum de 2.477.232 RON (din care 2.439.450 RON reprezenta prețul terenului achiziționat de partea civilă).

Au fost menținute măsurile asigurătorii instituite prin Ordonanța nr. 1319/P/2009 din 16 iunie 2010 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Botoșani constând în aplicarea sechestrului asigurator ipotecar asupra bunurilor imobile deținute de inculpatul A.: imobil în suprafață de 56,17 m.p. și anexă 14 m.p., conform Contractului de vânzare-cumpărare nr. x/30.08.1983, imobil în suprafață construită desfășurată 706,23 m.p., conform Autorizației de construcție nr. x/30.08.1991, situat pe strada x nr. 2 din mun. Dorohoi, conform Procesului-verbal de recenzie nr. x/04.09.2006 și teren în suprafață de 1327 m.p., conform Ordinului Prefectului nr. 16/14.06.1992; teren pădure în suprafață de 611.000 m.p., cu nr. cadastral x, înscris în cartea funciară nr. x a com. Dersca, județul Botoșani, dobândit prin Contract de vânzare-cumpărare nr. x/22.12.2006; teren arabil în suprafață de 193522 m.p., cu nr. cadastral x, înscris în cartea funciară nr. x a localității Hilișeu Horia, județul Botoșani, dobândit prin Contract de vânzare-cumpărare nr. x/22.12.2006; teren pădure în suprafață de 100.000 m.p., cu nr. cadastral x, înscris în cartea funciară nr. x a com. Dersca, județul Botoșani, dobândit prin Contract de vânzare-cumpărare nr. x/22.12.2006 - bunuri aflate în coproprietatea (devălmășie) inculpatului cu soția sa, B.

În baza art. 274 alin. (1) din C. proc. pen., a fost obligat inculpatul A. să achite statului suma de 2800 RON cu titlu de cheltuieli judiciare.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel inculpatul A.

Prin Decizia penală nr. 571 din 05 iunie 2019, pronunțată în Dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) din C. proc. pen., a admis apelul declarat de inculpatul A. împotriva Sentinței penale nr. 85 din 22.06.2018 a Tribunalului Botoșani, a desființat, în parte, sentința penală atacată și, în rejudecare, a înlăturat prevederile referitoare la condamnarea inculpatului A. la pedeapsa de 4 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu prevăzută de art. 297 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 309 din C. pen. și art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1), art. 36 alin. (1) din C. pen., art. 5 din C. pen., precum și dispozițiile de aplicare a pedepselor complementare și accesorii.

A constatat că legea penală mai favorabilă inculpatului A. era C. pen. din 1969 și a calificat fapta pentru care inculpatul A. a fost trimis în judecată din infracțiunea prevăzută de art. 297 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 309 din C. pen. și art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 35 alin. (1), art. 36 alin. (1) din C. pen. în infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută și sancționată de art. 248 din C. pen. din 1969 rap. la art. 2481 din C. pen. din 1969 și art. 132 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969.

L-a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 4 (patru) ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută și sancționată de art. 248 din C. pen. din 1969 rap. la art. 2481 din C. pen. din 1969 și art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969, art. 74 alin. (1) lit. a) și alin. (2) din C. pen. din 1969, art. 76 alin. (1) lit. b) din C. pen. și art. 5 din C. pen.

A aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a), teza a doua, lit. b) și lit. c) din din C. pen. 1969, pe durata și în condițiile prevăzute de art. 71 din C. pen. din 1969.

În temeiul art. 65 din C. pen. din 1969, a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a), teza a doua, lit. b) și lit. c) din C. pen. 1969, pe o durată de cinci ani, ce se va executa conform art. 66 din C. pen. din 1969.

În baza art. 861 din C. pen. din 1969, a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei.

În temeiul art. 862 din C. pen. din 1969, a stabilit un termen de încercare de 9 ani (nouă ani), termen compus din durata pedepsei aplicate la care s-a adăugat un interval de timp de 5 (cinci) ani.

În baza art. 863 alin. (1) din C. pen. din 1969, l-a obligat pe inculpatul A. la respectarea următoarelor măsuri de supraveghere: să se prezinte la datele fixate la Serviciul de probațiune Botoșani; să anunțe în prealabil orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care va depăși 8 zile, precum și întoarcerea; să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă; să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele de existență.

În temeiul art. 71 alin. (5) din C. pen., a suspendat executarea pedepselor accesorii pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei.

A atras atenția inculpatului cu privire la dispozițiile art. 864 alin. (1) și (2) din C. pen. din 1969 rap. la art. 83 și 84 din C. pen. din 1969 referitoare la revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale apelate care nu contraveneau deciziei.

În baza art. 275 alin. (3) din C. proc. pen., cheltuielile judiciare ocazionate cu soluționarea apelului au rămas în sarcina statului.

Împotriva Deciziei penale nr. 571 din data de 05 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, a declarat recurs în casație inculpatul A., la data de 23 octombrie 2019.

Prin motivele de recurs în casație, inculpatul A. a arătat că, în speță, regulile de drept au fost profund încălcate prin condamnarea sa pentru fapte care nu sunt prevăzute și sancționate ca infracțiuni.

În susținerea motivelor circumscrise dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., inculpatul a arătat, în esență, reiterând fidel argumentele de fapt și de drept reținute de instanța de fond și de cea de apel cu privire la soluția dispusă în cauză, că fapta concretă pentru care a fost condamnat nu corespunde condițiilor de tipicitate prevăzute de norma de incriminare care reglementează infracțiunea de abuz în serviciu.

În concret, a arătat că faptele care se presupune că au fost săvârșite prin neintroducerea unor acțiuni civile în anulare cu privire la anumite hotărâri de reconstituire a dreptului de proprietate pentru unii cetățeni străini în sensul reținut prin Raportul Corpului de Control al Regiei Naționale a Pădurilor - Romsilva nr. 1621 din data de 02.04.2007, nu se încadrează în tiparul infracțiunii pentru care a fost condamnat, respectiv infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice.

Prioritar, inculpatul a arătat că, în raport cu dispozitivul Sentinței penale nr. 85/22 iunie 2018, pronunțată de Tribunalul Botoșani, ca instanță de fond, a rezultat că pretinsa faptă de abuz în serviciu, pentru care a fost condamnat, s-a comis după data de 2 aprilie 2007 și a constat, în realitate, în încălcarea atribuțiilor de serviciu prin neîndeplinirea dispozițiilor cuprinse în Raportul Corpului de Control al Regiei Naționale a Pădurilor nr. 1621 din 02 aprilie 2007.

Deopotrivă, inculpatul a susținut că, prin același raport, s-a stabilit, de către organul de control, faptul că neinițierea de către acesta a acțiunilor civile pentru invalidarea actelor de reconstituire a drepturilor de proprietate în cazul unor cetățeni străini reprezenta o încălcare a atribuțiilor de serviciu.

Prin urmare, prin Decizia nr. 132/16.04.2007, emisă de directorul general al R.N.P. - Romsilva, s-a dispus sancționarea sa disciplinară constând în diminuarea salariului și indemnizației de conducere cu 10% pe o durată de 3 luni, în conținutul deciziei reținându-se, printre altele, drept abatere disciplinară, inclusiv nerespectarea dispozițiilor de aplicare a legilor fondului funciar referitor la "validarea dreptului de proprietate conform Legii nr. 247/2005, a unor cetățeni străini", precum și faptul că nu a făcut "obiecțiuni la hotărârile luate de Comisia județeană de aplicare a acestei legi."

În continuare, inculpatul a susținut că această decizie de sancționare a fost contestată, cu argumentarea că, pe de o parte, la acel moment, exista o practică neunitară la nivelul instanțelor judecătorești cu privire la calitatea procesuală a instituției pe care o reprezenta, iar pe de altă parte, în raport cu conținutul adresei nr. x/05.05.2006, emisă de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, instituție care, potrivit art. 2 alin. (1) lit. a) din H.G. nr. 361/2005 privind înființarea, organizarea și funcționarea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, avea ca atribuție principală și pe aceea de acordare de sprijin și îndrumarea metodologică a autorităților publice locale cu atribuții în aplicarea Legii nr. 10/2001 și a Legii nr. 247/2005.

Prin urmare, inculpatul a arătat faptul că, în urma contestării deciziei de sancționare disciplinară, Curtea de Apel Suceava, secția comercială, administrativ și fiscal a pronunțat Sentința nr. 70/12.01.2008, rămasă definitivă prin Decizia nr. 80/13.01.2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în considerentele acestor hotărâri (fond și recurs) reținându-se, cu autoritate de lucru judecat, faptul că "validarea dreptului de proprietate în favoarea unor cetățeni străini s-a făcut în concordanță cu dispozițiile legii care este aplicată tuturor persoanelor ale căror terenuri au fost preluate de Statul român după 1945, indiferent de cetățenia acestora".

Motivat de aceste împrejurări, inculpatul a susținut că instanța de fond a dat o rezolvare nelegală chestiunii prejudiciale, contrară prevederilor art. 52 alin. (3) din C. proc. pen., aducând, astfel, o gravă atingere principiului securității juridice, hotărârea instanței de contencios administrativ având autoritate de lucru judecat în fața instanței penale în ceea ce privește modul de rezolvare a chestiunii prealabile.

În consecință, inculpatul a învederat faptul că, atât timp cât printr-o hotărâre judecătorească rămasă definitivă s-a stabilit că neinițierea de către acesta a unor acțiuni civile în sensul reținut prin raportul de control al R.N.P. - Romsilva nu reprezenta nici măcar o abatere disciplinară (întrucât validarea dreptului de proprietate pentru cetățenii străini care au făcut obiectul cercetărilor în cauza în care a fost condamnat s-a făcut în concordanță cu dispozițiile legale aplicabile), cu atât mai mult nu putea fi întrunită latura obiectivă a infracțiunii de abuz în serviciu reținută, aspect ce echivalează cu o neprevedere a faptei în legea penală, impunându-se, astfel, achitarea în temeiul disp. art. 16 lit. b) teza I din C. proc. pen.

Ca atare, inculpatul a conchis prin a susține că hotărârea instanței de contencios administrativ are autoritate de lucru judecat în fața instanței penale în ceea ce privește modul de rezolvare a chestiunii prealabile și prin prisma jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, făcând trimitere, în acest sens, la cauza Lungu ș.a. împotriva României, hotărârea din 21 octombrie 2014, pct. 40 - 47.

În continuare, în argumentarea reținerii incidenței hotărârilor sus-menționate, inculpatul a arătat că prin actul de sesizare a instanței de condamnare s-ar fi reținut că presupusa activitate infracțională consta în neîndeplinirea dispozițiilor din raportul corpului de control, dispoziții pe care acesta era obligat să le respecte în virtutea art. 36 și 37 din O.U.G. nr. 59/2000, aspecte însușite și de către judecător în motivarea soluției de condamnare pronunțate.

Totodată, recurentul A. a arătat că a fost sancționat de către R.N.P. - Romsilva și prin Decizia nr. 476/17.10.2007, pe care a contestat-o în considerarea acelorași argumente de fapt și de drept, contestație admisă de Curtea de Apel Suceava, secția contencios administrativ, aflându-se, la acest moment, în calea de atac a recursului la Înalta Curte de Casație și Justiție, fiind suspendată în temeiul disp. art. 244 alin. (1) pct. 2 din C. proc. civ.

Pe de altă parte, recurentul a arătat că R.N.P. era la curent cu practica instanțelor în sensul nerecunoașterii calității sale procesuale active cu privire la introducerea unor acțiuni în justiție pentru invalidarea hotărârilor de reconstituire a dreptului de proprietate, aspecte care au fost determinante în luarea deciziei de a face, ulterior, demersuri la Parchetul General de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție pentru introducerea unui recurs în interesul legii, înregistrat sub nr. x, în data 21.04.2010 (la care a atașat un număr de 2 hotărâri judecătorești pronunțate de instanțele civile care recunoștea calitatea procesuala a R.N.P. și un număr de 13 hotărâri judecătorești care nu recunoșteau instituției această calitate).

În raport cu cele învederate, recurentul inculpat a reiterat că la data pretinsei fapte penale pentru care a fost condamnat, practica majoritară a instanțelor era aceea de nerecunoaștere a calității procesuale a R.N.P. pentru introducerea acțiunilor prevăzute de art. III din Legea nr. 167/1997, arătând, totodată, că, subsecvent, prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 15/17 octombrie 2011, pronunțată într-un recurs în interesul legii, instanța supremă, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 53 din Legea nr. 18/1991, republicată, a statuat că R.N.P. avea calitate procesuală activă de a formula acțiuni în constatarea nulității absolute a actelor emise cu încălcarea prevederilor, privind retrocedarea terenurilor forestiere din Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Prin urmare, recurentul inculpat a susținut faptul că fost condamnat, deși nicio dispoziție din legislația primară în vigoare la acea dată nu prevedea obligația expresă de a introduce în justiție acțiuni împotriva actelor de retrocedare pretins nelegale (existând în schimb, prin lege obligativitatea altor entități juridice, cum ar fi spre exemplu Prefectul județului, în temeiul disp. art. III alin. (2) din Legea nr. 169/1997), iar în referire la situația de fapt existentă în cauză, a arătat că, prin probatoriul administrat nu s-a stabilit că a existat o încălcare a atribuțiilor de serviciu în sensul normei de incriminare din cuprinsul art. 297 din C. pen. cu trimitere la Decizia nr. 405/2016 a Curții Constituționale a României, raportat strict la încălcări ce vizează legi și ordonanțe ale Guvernului, conform paragrafului 60, teza finală a deciziei.

Astfel, inculpatul a învederat că, pentru a se plia pe conținutul laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu, așa cum a fost acesta interpretat prin Decizia nr. 405/2016 a Curții Constituționale, instanța de apel a făcut trimitere exclusiv la dispozițiile art. 36, 37 din O.U.G. nr. 59/2001 privind Statutul personalului silvic coroborate cu dispozițiile cuprinse în Regulamentul privind organizarea și funcționarea R.N.P. - Romsilva care prevedeau obligația personalului silvic angajat a R.N.P. de a cunoaște și de a aplica întocmai deciziile conducerii.

Totodată, recurentul inculpat a arătat că, în raport cu dispozițiile prevăzute de art. 147 alin. (1) din Constituția României coroborate cu art. 433 din C. proc. pen., este esențială analizarea regulilor de drept ce se impun a fi aplicate la situația particulară a acestuia, descrisă în actul de sesizare al instanței și preluată în hotărârile de condamnare, întrucât fapta concretă săvârșită nu este prevăzută de legea penală, neputând fi circumscrisă infracțiunii de abuz în serviciu.

De asemenea, recurentul inculpat a mai arătat faptul că, în mod nelegal, instanța de apel l-a condamnat doar în baza unor prevederi generale dintr-o ordonanță de guvern care se refereau la respectarea de către personalul silvic a dispozițiilor conducerii, acestea nefiind suficiente pentru a se putea reține în cauză existența infracțiunii de abuz în serviciu, în acest sens, Curtea Constituțională statuând, în considerentele Deciziei nr. 405/2016, că neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuții de serviciu reglementate expres prin legislația primară - legi și ordonanțe ale Guvernului.

În ceea ce privește cel de-al doilea act material al infracțiunii de abuz în serviciu, recurentul inculpat a susținut că posibilitatea reținerii acestuia era strâns legată, prioritar, de soluționarea aceleași problematici vizând legalitatea reconstituirii dreptului de proprietate în discuție, expusă anterior.

Subsecvent, recurentul a susținut faptul că achiziționarea suprafeței de teren, care a dus la condamnarea sa, s-a făcut la solicitarea vânzătorului făcută direct la R.N.P. - Romsilva și avizată de acesta din urmă, care avea cunoștință, indubitabil, despre situația juridică existentă în cauză.

Pe cale de consecință, recurentul a arătat că în mod greșit s-a reținut de instanța de fond faptul că R.N.P. nu ar fi avut cunoștință despre situația acestui teren în raport cu toate aspectele concrete ale speței, detaliate pe larg în cuprinsul cererii de recurs în casație.

În succesiunea evenimentelor, recurentul a arătat că instanța de apel a reținut că acesta, având cunoștință de caracterul ilegal al retrocedării, a finalizat procedura de achiziție a terenului fără a înștiința Regia Națională a Pădurilor Romsilva asupra conținutului Raportului Corpului de control nr. 1621/02.04.2007, relevant în acest sens fiind considerat conținutul Adresei nr. x/07.12.2007, prin care R.N.P. ar fi comunicat ofertantului C. să se adreseze Direcției Silvice Botoșani, care urma să verifice "dacă terenurile oferite spre vânzare îndeplinesc condițiile legale de cumpărare".

Motivat de aceste împrejurări, recurentul a arătat faptul că instanța de apel în mod greșit a interpretat conținutul adresei la care a făcut referire, întrucât, în realitate, se referea la condițiile prevăzute în legislația silvică care ar fi justificat achiziționarea de către Regie a acestor terenuri.

Totodată, recurentul a susținut că instanța de control nu a indicat niciun act normativ sau dispoziție scrisă a conducerii R.N.P. care să îi impună efectuarea de verificări cu privire la legalitatea provenienței terenurilor în cauză, reiterând, deopotrivă, aspectul conform căruia mandatul său era limitat doar pentru semnarea, în numele R.N.P., a contractului de vânzare a terenurilor, or condițiile de vânzare, precum și verificarea legalității și oportunității achiziționării lor erau exclusiv atribuțiile Regiei.

În consecință, în raport cu aspectele anterior învederate, recurentul a conchis în sensul că nici în privința acestui act material al infracțiunii de abuz în serviciu nu sunt îndeplinite condițiile de tipicitate prevăzute din norma de incriminare, solicitând achitarea în temeiul disp. art. 16 lit. b) teza I din C. proc. pen.

În continuare, recurentul inculpat a susținut, în esență, că trebuie reținut faptul că prin Decizia nr. 405/15 iunie 2016, Curtea Constituțională, admițând excepția de neconstituționalitate cu care a fost sesizată, a constatat că "dispozițiile art. 297 alin. (1) C. pen. sunt constituționale în măsura în care prin sintagma "îndeplinește în mod defectuos" din cuprinsul acestuia se înțelege "îndeplinește prin încălcarea legii", statuând, deopotrivă, în considerente, că neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuții de serviciu reglementate expres prin legislația primară - legi și ordonanțe ale Guvernului" (pct. 60), iar "comportamentul interzis trebuie impus de către legiuitor chiar prin lege, neputând fi dedus, eventual, din raționamente ale judecătorului de natură să substituie normele juridice" (pct. 61).

Totodată, în referire la infracțiunea prevăzută de dispozițiile art. 132 din Legea nr. 78/2000, Curtea Constituțională a reținut că aceasta este "o formă specială a infracțiunii de abuz în serviciu" care "trebuie să se raporteze la dispozițiile art. 297 alin. (1) din C. pen., astfel cum acestea au fost reconfigurate prin prezenta decizie, dispoziția respectivă fiind o normă incompletă" (pct. 86 - 88), în același sens fiind și Decizia Curții Constituționale nr. 392/6 iunie 2017 (pct. 58 - 60).

În acest context, recurentul a arătat că deciziile Curții Constituționale fac parte din ordinea juridică normativă (Decizia nr. 847/8 iulie 2008) și nu pot fi lipsite de efecte juridice, ci acestea trebuie aplicate potrivit principiului constituțional al comportamentului loial (Deciziile nr. 924/2012; nr. 761/2014; nr. 26/2019), arătând, deopotrivă, că atât dispozitivul, cât și considerentele pe care se sprijină acestea se bucură de autoritate de lucru judecat, invocând în susținerea afirmațiilor jurisprudența Curții Constituționale, reflectată prin mai multe decizii, amintind, astfel, Deciziile nr. 799/2011, nr. 1/2014, nr. 463/2014.

În motivarea cazului de recurs invocat, inculpatul a conchis prin a arăta că, în cauză, nu a existat nicio neîndeplinire ori îndeplinire defectuoasă a atribuțiilor prevăzute expres de legislația primară, care să fi fost încălcate de acesta, argumentând că infracțiunea de "abuz în serviciu" prevăzută de art. 297 alin. (1) din C. pen., astfel cum a fost reconfigurată prin Decizia nr. 405/15 iunie 2016 a Curții Constituționale, exista numai dacă atribuțiile de serviciu reglementate expres prin legislația primară - legi și ordonanțe ale Guvernului ar fi fost încălcate.

În continuare, inculpatul a arătat că, potrivit dispozițiilor art. 50 din Codul silvic în vigoare în anul 2007 (Legea nr. 26/1996), asigurarea integrității fondului forestier național era o îndatorire fundamentală ce revenea autorității publice centrale care răspundea de silvicultură, prin R.N.P.

Potrivit dispozițiilor H.G. nr. 1105/2003 și H.G. nr. 229/2009 privind organizarea R.N.P. - Romsilva și aprobarea Regulamentului de organizare și funcționare, numai Regia avea statut de persoana juridică, direcțiile silvice fiind unități fără personalitate juridică.

În consecință, inculpatul a arătat că direcțiile silvice, neavând personalitate juridică, nu puteau avea nici calitate procesuală activă în condițiile prevăzute de art. 41 din C. proc. civ. anterior.

Astfel, în argumentarea motivelor invocate în susținerea cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., inculpatul a arătat faptul că abia prin Decizia nr. 15 din 22 noiembrie 2011, pronunțată de instanța supremă, s-a recunoscut calitatea procesual activă a Regiei Naționale a Pădurilor (și nu unităților silvice teritoriale), decizie pronunțată după o perioadă de 4 ani de la emiterea Raportului Corpului de Control al R.N.P. nr. 1621/2 aprilie 2007, prin care s-a dispus în sarcina recurentului inițierea unor demersuri judiciare pentru anularea actelor de reconstituire a dreptului de proprietate și a titlului de proprietate.

În concluzie, inculpatul A. a precizat că atribuția i-a fost stabilită printr-un act de control intern, or nu prin lege, încălcarea acesteia fiind de natură să atragă, în temeiul art. 48 alin. (1) din O.U.G. nr. 59/2000 doar răspunderea disciplinară, directorul general al R.N.P. emițând, de altfel, în acest sens, Decizia nr. 132/16.04.2007 de aplicare a unei sancțiuni disciplinare față de inculpat.

Deopotrivă, inculpatul a arătat că, potrivit dispozițiilor art. 52 și 53 din Codul silvic, în vigoare la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. x/21 decembrie 2007, Regia Națională a Pădurilor putea cumpăra terenurile cu destinație forestieră proprietate privată, arătând, totodată, că în acest sens era și legislația secundară (H.G. nr. 1105/2003 și H.G. nr. 229/2009).

Prin urmare, inculpatul a susținut că nu avea nicio "atribuție de serviciu reglementată expres de legislația primară" cu privire la cumpărarea terenurilor cu destinație forestieră, precum și faptul că nicio lege nu îi conferea dreptul de a decide achiziționarea acelor terenuri.

Ca atare, încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-a făcut în urma ofertei adresată de vânzător direct Regiei Naționale, iar voința de încheiere a contractului a fost exprimată de R.N.P. prin acordul dat pentru cumpărarea terenului, inculpatul acționând doar ca un mandatar al titularului dreptului de a cumpăra.

Mai mult, la data încheierii contractului - 21 decembrie 2007 - conducerea R.N.P. cunoștea situația juridică a terenului, având în vedere că oferta de vânzare era făcută de un cetățean străin care dobândise terenul prin reconstituire în temeiul Legii nr. 18/1991, iar, pe de altă parte, anterior acestei date se întocmise Raportul Corpului de Control R.N.P. nr. 1621/2.04.2007.

În concluzie, recurentul inculpat a susținut faptul că, atât instanța de apel, cât și instanța de fond, însușindu-și opinia procurorului expusă în actul de sesizare al instanței, au dat un alt conținut constitutiv infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice prevăzută și sancționată de art. 248 din C. pen. din 1969 rap. la art. 2481 din C. pen. din 1969 și art. 132 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) din C. pen. din 1969 și art. 5 din C. pen., care nu are suport legal, adăugând elementului material al laturii obiective fapte care nu sunt prevăzute ca încălcări ale legii și care nu intră în conținutul legal al acestei infracțiuni.

Față de argumentele expuse, recurentul a solicitat, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) din C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din C. proc. pen., achitarea în ceea ce privește săvârșirea infracțiunii de abuz în serviciu și aplicarea dispozițiilor prevăzute de art. 25 alin. (5) din C. proc. pen., în ceea ce privește latura civilă a cauzei.

Prin încheierea din data de 10 ianuarie 2020, constatându-se îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 434 - 438 din C. proc. pen., s-a dispus admiterea, în principiu, a cererii de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 571 din data de 05 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, și s-a trimis cauza Completului 10, în compunere de 3 judecători.

Examinând recursul în casație formulat de inculpatul A., Înalta Curte de Casație și Justiție urmează să-l respingă ca nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac ce trebuie să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, recursul în casație vizează numai legalitatea anumitor hotărâri definitive indicate de lege și numai anumite motive expres și limitativ prevăzute, fără ca pe calea recursului în casație să se poată invoca și, corespunzător, Înalta Curte de Casație și Justiție să poată analiza orice nelegalitate a hotărârilor, ci numai pe acelea pe care legiuitorul le-a considerat importante.

Cu atât mai mult, recursul în casație nu are în vedere elementele de fapt ce au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat, așa încât Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate să reevalueze materialul probator și să stabilească o situație de fapt diferită de cea menționată în hotărârile atacate.

Astfel, sfera controlului judiciar în cadrul examinării recursului în casație a fost limitată strict de legiuitor. Pe cale de consecință, nu pot fi examinate decât chestiunile ce privesc aspecte de drept, în limita cazurilor de casare prevăzute de art. 438 alin. (1) din C. proc. pen., fără a putea analiza temeinicia deciziei atacate.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că, prin cererea de recurs în casație, recurentul inculpat a invocat incidența cazului prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. - inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Cazul de casare menționat vizează acele situații în care nu se realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și configurarea legală a tipului respectiv de infracțiune, fie datorită împrejurării că fapta pentru care s-a dispus condamnarea definitivă a inculpatului nu întrunește elementele de tipicitate prevăzute de norma de incriminare, fie datorită dezincriminării faptei.

Dispozițiile precitate exclud din sfera de analiză a instanței de recurs situația de fapt și modalitatea de interpretare a probatoriului, în acest stadiu verificându-se exclusiv doar dacă faptele astfel cum au fost reținute de către instanța de apel sunt prevăzute ca infracțiuni, respectiv dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc din punct de vedere obiectiv elementele constitutive ale infracțiunii reținute în sarcina inculpatului.

Deopotrivă, prevederile art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., nu permit o analiză a conținutului mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator și, pe această cale, stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală.

Verificările pe care instanța de recurs în casație le face din perspectiva noțiunii de faptă care nu este prevăzută de legea penală vizează atât incriminarea abstractă, respectiv dacă conduita inculpatului este prevăzută de norma de incriminare, cât și condițiile de tipicitate obiectivă, respectiv identitatea dintre conduita propriu zisă și elementele de conținut ale incriminării sub aspectul laturii obiective.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte reține că recursul în casație este o cale extraordinară de atac, prin intermediul căreia este analizată conformitatea hotărârilor definitive cu regulile de drept prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege, care vizează exclusiv legalitatea hotărârii și nu chestiuni de fapt, instanța supremă neputând rejudeca pentru a treia oară o cauză în parametrii în care a avut loc judecata în fond și în apel. Așadar, verificarea hotărârii se face exclusiv în drept, statuările în fapt ale instanței a cărei hotărâre a fost atacată neputând fi cenzurate în niciun fel.

Prin urmare, legalitatea reconstituirii dreptului de proprietate în favoarea numitului C., pentru suprafața totală de 358 ha teren cu destinație forestieră (prin Hotărârile nr. 462 din 16.06.2006 și nr. 929 din 3 noiembrie 2006) examinată de instanțele de fond și de apel, ca și chestiune prealabilă, în conformitate cu prevederile art. 52 din C. proc. pen., nu poate fi cenzurată prin intermediul căii extraordinare de atac a recursului în casație, fiind stabilită cu caracter definitiv prin decizia penală atacată.

În raport de cele menționate, instanța de recurs urmează a analiza motivele invocate de recurentul inculpat A. circumscrise neîntrunirii laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu, respectiv a elementului material al laturii obiective, neexistând, în opinia acestuia, vreo încălcare a atribuțiilor de serviciu prevăzute de legislația primară, respectiv neîndeplinirea defectuoasă a acestora, în sensul normei de incriminare, astfel cum a fost redefinită prin Decizia nr. 392/2017 a Curții Constituționale.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte notează că obligațiile și îndatoririle principale ce revin funcționarilor publici care își desfășoară activitatea în cadrul autorităților și instituțiilor publice sunt prevăzute în legislația primară. Detalierea și concretizarea atribuțiilor de serviciu prevăzute în legislația primară se realizează prin legislația secundară (hotărâri de Guvern, ordine de ministru, norme de aplicare), respectiv acte normative interne (ordine de serviciu, regulamente, dispoziții, fișa postului).

Astfel, varietatea și complexitatea aspectelor normative impuse autorităților și instituțiilor publice de către autoritățile legiuitoare și, corelativ, prevederea obligațiilor și îndatoririlor principale ce revin funcționarilor publici, fac imposibilă, din punct de vedere obiectiv, integrarea acestora în legislația primară, cu consecința necesității detalierii, concretizării și explicării obligațiilor, sarcinilor de serviciu și profesionale prevăzute în legislația primară, ulterior, prin legislația secundară, în final, rezultând un mecanism legal complex, de natură a satisface imperativul clarității și previzibilității normei de drept din legislația primară.

Pe cale de consecință, derivă necesitatea ca, pe lângă actele normative specifice legislației primare, să fie necesară și trimiterea la actele normative aparținând legislației secundare, aceasta din urmă având menirea de a clarifica, a explica și detalia norma din legislația primară, evident cu respectarea principiului ierarhiei actelor normative.

În concret, recurentul inculpat A. a fost condamnat întrucât, cu intenție, a înlesnit diminuarea fondului forestier național proprietate publică a statului român. Modalitatea în care s-a realizat elementul material al laturii obiective a infracțiunii a constat într-o inacțiune, respectiv omisiunea acestuia de a dispune inițierea unor acțiuni civile la instanțele de judecată în vederea constatării nulității absolute a hotărârilor Comisiei Județene Botoșani pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor și a titlului de proprietate emis ulterior numitului C., persoană care nu avea cetățenia română și care nu putea beneficia de dispozițiile legale privind reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafețele de terenuri cu destinație forestieră. Obligativitatea efectuării acestor demersuri judiciare a fost stabilită în sarcina inculpatului prin Raportul Corpului de Control al R.N.P. nr. 1621/02.04.2007, pe care inculpatul a refuzat să le pună în aplicare.

În ceea ce privește cadrul normativ incident în cauză, Înalta Curte reține că, potrivit art. 50 din Codul silvic, ocrotirea, asigurarea integrității și dezvoltării fondului forestier național constituie o preocupare fundamentală, de interes național, a autorității publice centrale care răspunde de silvicultură, menită să asigure dezvoltarea durabilă a acestuia.

Obligația instituită prin legislația primară este reluată și în prevederile legislației secundare.

Astfel, prin H.G. nr. 1105/2003 privind reorganizarea Regiei Naționale a Pădurilor - Romsilva, adoptată în temeiul art. 11 din Codul silvic, a fost aprobat Regulamentul privind organizarea și funcționarea Regiei Naționale a Pădurilor - Romsilva.

Potrivit art. 6, Regia Națională a Pădurilor - Romsilva are, printre atribuțiile sale principale în domeniul silviculturii, asigurarea integrității fondului forestier proprietate publică a statului, precum și a celui aparținând altor deținători, pe care îl are în administrare, și gospodărirea durabilă a pădurilor din cuprinsul acestora.

Conform art. 9 alin. (1), Regia Națională a Pădurilor - Romsilva are în structura sa unități fără personalitate juridică - direcții silvice (...).

Unitățile din structura Regiei Naționale a Pădurilor - Romsilva, prevăzute la alin. (1), sunt conduse de către un director, director tehnic, director economic, care fac parte din comitetul director, ale căror atribuții se stabilesc prin regulament aprobat de Consiliul de administrație al Regiei Naționale a Pădurilor - Romsilva. Directorii și consilierii juridici ai unităților fără personalitate juridică din structura Regiei Naționale a Pădurilor - Romsilva reprezintă interesele și îndeplinesc atribuțiile acesteia pe raza teritorială în care sunt organizate aceste unități.

Din prevederile legale menționate, rezultă că atribuția de asigurare a integrității fondului forestier proprietate publică a statului de către Regia Națională a Pădurilor - Romsilva se asigură în teritoriu prin Direcțiile Silvice aflate în structura sa, direcții care reprezintă interesele și îndeplinesc atribuțiile Regiei pe raza teritorială în care sunt organizate aceste unități. Persoanele care aduc la îndeplinire aceste atribuții sunt directorii și consilierii juridici din cadrul Direcțiilor Silvice.

Atribuțiile de serviciu ale inculpatului pe acest aspect rezultate din dispozițiile legale primare sunt detaliate în fișele postului, respectiv:

"reprezintă și susține interesele unității în fața organelor jurisdicționale; reprezintă Direcția Silvică Botoșani în cadrul relațiilor de serviciu pe care le are în limita Regulamentului privind organizarea, funcționarea, atribuțiile și limitele de competență ale organelor de conducere din structura Regiei Naționale a Pădurilor - Romsilva în fața organelor cu care vine în contact; răspunde de întreaga activitate a direcției silvice; coordonează direct activitatea (...) oficiului juridic".

Față de cele arătate, rezultă că inculpatul A., în calitate de director al Direcției Silvice Botoșani, trebuia să urmărească asigurarea integrității fondului forestier național și să facă demersurile necesare pentru a anula eventualele acțiuni ce aveau drept consecință diminuarea fondului forestier, obligație reținută întocmai în considerentele deciziei penale atacate.

Or, inculpatul nu a inițiat niciun demers judiciar, în condițiile în care această obligație a fost instituită în sarcina sa prin Raportul Corpului de Control al R.N.P. nr. 1621/02.04.2007, iar aducerea la îndeplinire a măsurilor dispuse de conducerea Regiei era în competența sa exclusivă, constituind una dintre atribuțiile stabilite prin legislația primară, după cum se va arăta în continuare.

Contrar susținerilor recurentului, exista cadrul legal necesar demarării acțiunilor în constatarea nulității absolute a hotărârilor Comisiei Județene pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor și a titlului de proprietate emis unei persoane care nu era îndreptățită la reconstituirea dreptului de proprietate, aceste demersuri fiind întemeiate pe prevederile art. III alin. (1) lit. a) din Legea nr. 167/1997.

Însă nu lipsa dispozițiilor legale care să-i permită introducerea unor acțiuni în justiție pentru invalidarea hotărârilor de reconstituire a dreptului de proprietate l-au împiedicat pe inculpatul A. de efectueze demersuri judiciare în acest sens, ci convingerea sa personală că retrocedarea terenului era legală, aspect reiterat inclusiv în motivele de recurs în casație. Or, opinia inculpatului asupra legalității retrocedării - aspect care ține de latura subiectivă a infracțiunii, așa încât motivele care l-au determinat pe inculpat să o astfel de conduită nu pot face obiectul analizei instanței de recurs - nu îl exonera pe acesta de obligația de a face toate demersurile în justiție pentru apărarea intereselor instituției pe care o conducea, urmând ca instanțele de judecată să analizeze legalitatea emiterii titlului de proprietate numitului C. Deopotrivă, acest punct de vedere al inculpatului nu avea suport legal în condițiile în care conducerea instituției constatase contrariul și îi solicitase luarea de măsuri concrete pentru reintrarea în legalitate.

În raport de situația de fapt stabilită cu titlu definitiv în cauză, rezultă că în sarcina inculpatului A. s-a reținut nu doar omisiunea acestuia de a iniția acțiuni în justiție în scopul redobândirii dreptului de proprietate asupra unor terenuri retrocedate nelegal, ci faptul că i s-a trasat ca sarcină de serviciu acest obiectiv, iar inculpatul nu a adus la îndeplinire această măsură dispusă de conducerea Regiei. Astfel, inculpatul A. nu a luat nicio măsură prin care să împiedice diminuarea patrimoniului public, nici după momentul întocmirii raportului de control, ignorând obligațiile instituite în sarcina sa. Efectuarea demersurilor în vederea anulării titlului de proprietate a numitului C. era de competența inculpatului, directorul Direcției Silvice fiind cel care decidea dacă se impunea promovarea unor acțiuni judiciare.

În concluzie, în mod corect s-a reținut de către instanțele de fond și de apel încălcarea prevederilor art. 36, art. 37 și art. 48 din O.U.G. nr. 59/2000 privind Statutul personalului silvic.

Mai mult, activitatea inculpatului A. nu s-a rezumat doar la faptul că nu a inițiat demersuri în justiție pentru anularea actelor ilegale, ci a fost una mult mai amplă. După cum se va arăta în continuare, inculpatul a fost implicat, în mod direct, și în operațiunea cumpărării de către Direcția Silvică Botoșani a suprafeței de 351 ha teren cu vegetație forestieră de la numitul C., teren care a fost scos nejustificat din fondul forestier național proprietate publică a statului, aflat în administrarea R.N.P. - Romsilva - Direcția Silvică Botoșani și care a fost retrocedat sus-numitului, persoană care nu era îndreptățită la reconstituirea dreptului de proprietate.

Referitor la susținerea recurentului inculpat în sensul că încălcarea atribuțiilor sale de serviciu reprezintă o abatere disciplinară pentru care a fost sancționat deja, iar sancțiunea a fost anulată, cu caracter definitiv, de instanța de judecată, Înalta Curte constată că aceasta este eronată.

Astfel, prin Decizia de sancționare nr. 132/16.04.2007, anulată prin Sentința civilă nr. 80/12.05.2008 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal definitivă prin Decizia nr. 80/13.01.2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, inculpatul A. a fost sancționat disciplinar, printre altele, pentru nerespectarea aplicării legilor fondului funciar referitoare la validarea dreptului de proprietate conform Legii nr. 247/2005 a unor cetățeni străini, fiind membru în Comisia județeană de aplicare a acestor legi și a faptului că nu a făcut obiecțiuni la hotărârile luate de această comisie.

Or, se constată că recurentul a fost sancționat disciplinar pentru activitatea sa din Comisia județeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Botoșani și nu pentru refuzul neinițierii unor acțiuni juridice în constatarea nulității absolute a hotărârilor comisiei în calitate de director al Direcției Silvice Botoșani.

Nici criticile recurentului inculpat ce vizează al doilea act material al infracțiunii de abuz în serviciu nu pot fi primite.

În sarcina inculpatului A. s-a reținut că, în calitate de director al Direcției Silvice Botoșani, a achiziționat, cu suma de 2.439.450 RON provenind din fondul de conservare și regenerare a pădurilor, suprafața de 351 ha teren cu vegetație forestieră de la numitul C., teren care anterior a făcut parte din patrimoniul public al statului și care a fost retrocedat cetățeanului străin în condiții nelegale prin Hotărârea nr. 462 din 16.06.2006 a Comisiei județene pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor din cadrul Prefecturii Botoșani și cu privire la care inculpatul nu a inițiat vreun demers judiciar în vederea constatării nulității absolute a titlului de proprietate și a actelor subsecvente, deși obligativitatea efectuării acestor demersuri judiciare a fost stabilită în sarcina inculpatului prin Raportul Corpului de Control al R.N.P. nr. 1621/02.04.2007.

După cum s-a reținut în considerentele deciziei penale atacate, Raportul nr. x/02.04.2007 a fost înregistrat în condica de corespondență a Direcției Silvice Botoșani dar nu a fost repartizat spre rezolvare niciunui compartiment, inculpatul A. luând singur decizia de a nu iniția nicio acțiune în justiție în constatarea nulității hotărârii comisiei de fond funciar, deși i se fixase ca sarcină de serviciu inițierea unor astfel de acțiuni.

Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/21.12.2007 a fost semnat din partea Direcției Silvice Botoșani numai de inculpatul A.

Or, în acord cu considerentele expuse în decizia atacată, inculpatul, în loc să dispună demersuri în vederea redobândirii gratuite a suprafeței de teren retrocedată numitului C. prin inițierea unor acțiuni civile pentru constatarea nulității absolute a Hotărârii nr. 462/16.06.2006 a Comisiei Județene Botoșani pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate Privată asupra Terenurilor și a Titlului de proprietate nr. x/30.08.2006, a decis să demareze demersuri în vederea cumpărării acesteia. Dacă inculpatul ar fi pus în aplicare măsurile dispuse de conducerea Regiei Naționale a Pădurilor - Romsilva suprafața de teren în discuție ar fi fost în litigiu și nu mai putea face obiectul unui contract de vânzare-cumpărare. Prin urmare, perfectarea tranzacției cu cetățeanul străin este consecința directă a pasivității inculpatului care nu a promovat în justiție acțiunile în anularea titlului de proprietate eliberat cu încălcarea dispozițiilor legale.

Contrar susținerilor recurentului inculpat, coordonarea acțiunii de cumpărare a terenurilor era asigurată de directorul direcției silvice, aspect adus la cunoștința inculpatului A. prin Adresa nr. x/17.07.2007 a R.N.P. - Romsilva, după cum s-a reținut și în considerentele deciziei penale atacate.

Mai mult, printre atribuțiile sale de serviciu, conform fișelor postului, inculpatul angaja unitatea, prin semnătură, în relațiile cu terții, reprezenta și susținea interesele unității în fața autorităților statului, inclusiv, a notariatelor, având toate competențele juridice prevăzute de legislația în vigoare.

Distinct de răspunderea Regiei Naționale a Pădurilor - Romsilva, opera și răspunderea Direcției Silvice Botoșani (unitate din structura regiei care reprezintă interesele și îndeplinește atribuțiile acesteia pe raza sa teritorială), reprezentată de inculpat, în verificarea legalității tranzacției care presupunea, inclusiv, verificarea legalității titlului de proprietate a vânzătorului.

Prin urmare, nerespectarea de către inculpat a obligațiilor stabilite prin Raportul Corpului de Control al Regiei Naționale a Pădurilor nr. 1621/02.04.2007, constând în omisiunea de a efectua demersuri judiciare în vederea constatării caracterului nelegal al retrocedării terenului, element material al primului act material al infracțiunii de abuz în serviciu, a fost urmată de încălcarea obligațiilor stabilite în sarcina sa prin același Raport, prin încheierea contractului de vânzare cumpărare, contrar prevederilor art. 37 și art. 40 din O.U.G. nr. 59/2000 privind Statutul personalului silvic, acțiune ce a făcut obiectul celui de al doilea act material al infracțiunii, cele două acte materiale aflându-se într-o strânsă dependență, aspect relevat chiar în motivele de recurs în casație.

Inculpatul A. și-a încălcat obligația legală de a asigura integritatea fondului forestier național, pe care îl avea în administrare, pe de o parte, și, pe de altă parte, a prejudiciat patrimoniul unității cu suma de 2.439.450 RON, pentru o suprafață de teren care îi aparținea de drept.

Susținerea recurentului în sensul că atribuția de a cumpăra terenuri forestiere, potrivit Codului silvic (art. 52, art. 53) și H.G. nr. 1105/2003, aparținea Regiei Naționale a Pădurilor și nu direcțiilor silvice teritoriale, așa încât nu avea nicio atribuție legală cu privire la cumpărarea terenurilor cu destinație forestieră, nu poate fi primită.

Art. 52 din Codul silvic reglementează dreptul de preemțiune al statului, prin autoritatea publică centrală, la toate vânzările, pentru enclavele din fondul forestier proprietate publică și terenurile limitrofe acestuia, precum și pentru terenurile acoperite cu vegetație forestieră.

Însă, în această procedură un rol esențial îl au și direcțiile silvice, în condițiile în care legea obligă proprietarul vânzător să înștiințeze, în scris, unitatea silvică teritorială în raza căreia se află terenul respectiv, în legătură cu intenția de înstrăinare. În plus, opțiunea de cumpărare este manifestată în termen de 30 de zile de către unitatea silvică sesizată, nu de către regie.

Într-adevăr, potrivit art. 53 din Codul silvic, Regia Națională a Pădurilor poate cumpăra terenuri degradate proprietate privată, iar conform art. 6 din Regulamentul aprobat prin H.G. nr. 1105/2003, regia poate cumpăra, în condițiile prevăzute de lege, terenuri proprietate privată. Însă, așa cum s-a arătat anterior, unitățile din structura Regiei Naționale a Pădurilor - Romsilva reprezintă, prin conducătorii direcțiilor silvice, interesele și îndeplinesc atribuțiile acesteia pe raza teritorială în care sunt organizate aceste unități.

Așadar, nu poate fi primită susținerea recurentului inculpat A. în sensul că, la încheierea contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/21.12.2007, a acționat, în baza unei procuri speciale, ca un mandatar al Regiei Naționale a Pădurilor - Romsilva. Directorii unităților din structura R.N.P. - Romsilva nu au calitatea de mandatari, ci reprezintă interesele și îndeplinesc atribuțiile regiei pe raza teritorială a acestor unități.

Contrar celor susținute de către recurent, acordul Regiei Naționale a Pădurilor a vizat numai valoarea maximală a prețului de achiziție