ÎCCJ, Secția penală

Deliberând asupra cererii de recurs în casație formulate de recurentul inculpat A. împotriva Deciziei penale nr. 358 din 14 martie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, în baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 264 din data de 19 decembrie 2017 pronunțată de Judecătoria Motru, în Dosarul nr. x/2015, a fost respinsă cererea formulată de partea civilă Regia Națională a Pădurilor - ROMSILVA - Direcția Silvică Mehedinți privind disjungerea acțiunii civile.

În baza art. 396 alin. (1), (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A., sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de abuz în serviciu prevăzută de art. 246 C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 C. pen. și fals intelectual prevăzută de art. 289 C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 396 alin. (1), (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 8 (opt) luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată prev. de art. 25 C. pen. raportat la art. 290 C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 396 alin. (1), (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 8 (opt) luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de uz de fals prevăzute de art. 291 C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 396 alin. (1), (2) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 1 (unu) an închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a ocupa o funcție publică pe o durată de 10 ani pentru săvârșirea infracțiunii de conflict de interese prev. de art. 2531 C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 33 - art. 34 și art. 35 alin. (1) C. pen. anterior, au fost contopite pedepsele cu închisoarea aplicate inculpatului în pedeapsa cea mai grea de 1 (unu) an închisoare, urmând ca inculpatul să execute pedeapsa de 1 (unu) an închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii dreptului de a ocupa o funcție publică pe o durată de 10 ani.

În baza art. 71 alin. (1) C. pen. anterior, s-a interzis inculpatului ca pedeapsă accesorie exercitarea drepturilor prevăzute de art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a și b) C. pen. anterior.

În baza art. 861 C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 C. pen., s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere pe durata de 3 ani, termen de încercare stabilit în condițiile art. 862 C. pen. anterior.

În baza art. 863 alin. (1) C. pen. anterior, a fost obligat inculpatul ca pe durata termenului de încercare să se supună următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte, la datele fixate, la Serviciul de Probațiune Mehedinți;

b) să anunțe Serviciului de Probațiune Mehedinți, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea;

c) să comunice Serviciului de Probațiune Mehedinți și să justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice Serviciului de Probațiune Mehedinți informații de natură a putea fi controlate mijloacele lui de existență.

A fost stabilit ca organ cu supravegherea măsurilor menționate Serviciul de Probațiune Mehedinți.

S-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 864 C. pen. anterior, în sensul că, dacă în cursul termenului de încercare săvârșește din nou infracțiuni sau dacă nu respectă, cu rea-credință, măsurile de supraveghere prevăzute de lege, va fi revocată suspendarea executării pedepsei sub supraveghere.

În baza art. 71 alin. (5) C. pen. anterior, a fost suspendată executarea pedepsei accesorii pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei închisorii.

Prin Decizia penală nr. 358 din 14 martie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., s-au admis apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Judecătoria Motru și inculpatul A.

S-a desființat, în parte, sentința penală atacată și s-a descontopit pedeapsa rezultantă de 1 an închisoare și pedeapsa complementară a dreptului de a ocupa o funcție publică pe o durată de 10 ani aplicată inculpatului A., fiind repuse în individualitatea lor pedepsele componente.

În baza art. 246 C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat inculpatul A. la pedeapsa de 2 ani închisoare.

În baza art. 289 C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 C. pen., a fost condamnat același inculpat la pedeapsa de 8 luni închisoare.

S-a majorat pedeapsa aplicată inculpatului A. pentru săvârșirea infracțiunii prev. de art. 2531 C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 C. pen. de la 1 an închisoare la 2 ani închisoare.

În temeiul art. 65 C. pen. anterior s-a interzis inculpatului exercitarea drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a lit. b) C. pen. anterior pe o durată de 2 ani după executarea pedepsei principale.

În temeiul art. 33 lit. a), art. 34 lit. b) și 35 alin. (1) C. pen. anterior, s-au contopit pedepsele stabilite anterior precum și pedepsele aplicate inculpatului pentru săvârșirea infracțiunilor de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată și uz de fals prevăzute de art. 25 raportat la art. 290 C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 C. pen. și, respectiv, art. 291 C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 C. pen., urmând ca inculpatul să execute pedeapsa principală cea mai grea, aceea de 2 ani închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prev. de art. 64 lit. a) teza a II-a lit. b) C. pen. anterior pe o durata de 2 ani după executarea pedepsei principale.

S-a menținut aplicarea dispozițiilor art. 71 alin. (1), (5) și art. 861 - art. 862 C. pen. anterior privind suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei rezultante și s-a majorat termenul de încercare de la 3 ani la 5 ani, din care 2 ani reprezintă durata pedepsei aplicate, iar 3 ani reprezintă intervalul de timp fixat de instanță.

Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței penale atacate care nu contravin deciziei.

Împotriva Deciziei penale nr. 358 din 14 martie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori, a formulat recurs în casație inculpatul A.

Prin încheierea din camera de consiliu din data de 25 septembrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis, în principiu, cererea de recurs în casație formulată de recurentul A. împotriva Deciziei penale nr. 358 din 14 martie 2019 pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția penală și pentru cauze cu minori și a dispus trimiterea cauzei completului competent pentru judecarea pe fond a recursului în casație, conform dispozițiilor art. 440 alin. (4) C. proc. pen.

Înalta Curte a reținut că, prin motivele de recurs în casație formulate de inculpatul A., s-a invocat cazul de casare prev. de art. 438 pct. 7 din C. proc. pen., respectiv "inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală".

În motivarea cererii de recurs în casație, recurentul a apreciat că, în ceea ce privește infracțiunea de conflict de interese prevăzută de art. 2531 C. pen. de la 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen., raportat la prevederile art. 147 din Constituție, art. 4 din C. pen. și ale art. 16 alin. (1) lit. b) teza I și art. 396 alin. (5) C. proc. pen., având în vedere atât efectele Deciziilor nr. 603/2015 și nr. 412/2017 ale Curții Constituționale a României și ale Deciziei nr. 6/2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cât și prevederile Legii nr. 193/2017, soluția corectă era cea de achitare, iar nu de condamnare a sa pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Recurentul inculpat a arătat că, de principiu, prevederile art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. pot fi invocate atât în situația în care a intervenit dezincriminarea, cât și în situația în care, ulterior modificărilor legislative, fapta concretă comisă nu mai întrunește condițiile de tipicitate obiectivă și/sau subiectivă ale infracțiunii pentru care a fost acuzat.

Astfel, pornind de la principiul legalității incriminării, prev. de art. 1 alin. (2) C. pen. potrivit căruia " nicio persoană nu poate fi sancționată penal pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală la data când a fost săvârșită", care trebuie aplicat prin coroborare cu dispozițiile art. 4 C. pen. conform cărora "legea penală nu se mai aplică faptelor săvârșite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă", recurentul a precizat că noua reconfigurare a acțiunii prevăzute de art. 301 alin. (1) C. pen., stabilită prin legea Legea nr. 193/2017, exclude din sfera ilicitului penal fapta pentru care a fost condamnat inculpatul A.

S-a învederat că, prin Legea nr. 193/2017 care a și schimbat denumirea infracțiunii de conflict de interese în folosire a funcției pentru favorizarea unor persoane, a fost reconfigurat elementul material al laturii obiective al infracțiunii, în sensul că fapta este pedepsită doar dacă funcționarii publici, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, îndeplinesc un act prin care se obține un folos patrimonial pentru sine, pentru soț sau pentru o rudă ori un afin până la gradul al doilea, fiind exclusă varianta normativă a participării la luarea unei decizii prin care se obținea, direct sau indirect, un folos patrimonial.

Sub acest aspect, recurentul a invocat că, începând cu data de 25 iulie 2017, data publicării în M.Of. nr. 598 a Legii nr. 193/2017, a intervenit o dezincriminare a faptei de conflict de interese în varianta participării la luarea unei decizii prin care se obținea, direct sau indirect, un folos material, fiind eliminate complet următoarele sintagme:

"a participat la luarea unei decizii", "direct sau indirect", "sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de foloase de orice natură".

Recurentul a precizat că, în ceea ce privește această infracțiune, atât prin actul de inculpare, cât și prin sentința pronunțată de instanța de fond, s-a reținut că"a participat (...) la luarea deciziei de a pune în posesie pe B. pe alt amplasament", fiind evident că prin noua reconfigurare, fapta astfel cum a fost reținută, nu mai este prevăzută de legea penală, deoarece a fost scos din sfera ilicitului penal conflictul de interese săvârșit prin intermediul organismelor colegiale de decizie (cum e și cazul CLFF Padeș), cât și folosul patrimonial obținut pentru alte persoane, decât soțul, o rudă ori afin până la gradul II inclusiv.

S-a mai referit că, decizia curții de apel deși, inițial, s-a raportat la aceeași stare de fapt, reținând că infracțiunea de conflict de interese constă în aceea că inculpatul A. "a participat, în calitate sa de membru al Comisiei locale de fond funciar Padeș și de reprezentant al Ocolului Silvic Baia de Arama, la luarea deciziei de a pune în posesie pe B. pe un alt amplasament, respectiv pe suprafața de 29,4 ha teren forestier pe raza Ocolului Baia de Arama, deși terenul la care acesta din urmă avea dreptul, conform actelor de proprietate era liber", ulterior, pentru a justifica soluția de condamnare pentru o faptă ce nu mai era prevăzută de legea penală, în încercarea de a acoperi modificările din norma de incriminare privind elementul material al infracțiunii, a reținut că "inculpatul A., în exercitarea atribuțiilor de membru în cadrul CLFF Padeș a luat decizia de a pune în posesie pe B. pe un alt amplasament, respectiv pe o suprafața de 29,4 ha teren forestier pe raza Ocolului Silvic Baia de Aramă, deși terenul la care acesta din urma avea dreptul conform actelor de proprietate era liber. Decizia a fost luată de inculpat singur, inițial prin introducerea acțiunii la Judecătoria Motru și depunerea unui raport de expertiză ce conținea date neadevărate, iar ulterior a stabilit, fără ceilalți membrii ai comisiei, amplasamentul pe care s-a făcut punerea în posesie, doar cu consultarea martorului C., șeful din Ocolul Silvic Padeș" .

Altfel spus, recurentul inculpat a învederat că instanța de apel a schimbat fapta ce face obiectul judecății (art. 371 C. proc. pen.) din aceea de a participa la luarea deciziei, în aceea, de a lua decizia în nume personal cu privire la stabilirea amplasamentului, doar pentru a dispune condamnarea pentru o faptă care nu mai era prevăzută ca infracțiune de legea nouă.

Așadar, recurentul a considerat aplicabile dispozițiile art. 4 C. pen. raportat la art. 3 din Legea nr. 187/2017 și art. 5 alin. (1) C. pen. potrivit cărora " în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă", urmând ca instanța de control judiciar să constate că legea penală mai favorabilă este reprezentată de dispozițiile art. 301 alin. (1) C. pen., așa cum au fost modificate prin Legea nr. 193/2017.

Drept urmare, recurentul inculpat a apreciat că rezultă dincolo de orice dubiu că fapta sa, de a participa la ședințele CLFF Padeș nu constituie infracțiune, nefiind prevăzută de legea penală, deoarece decizia a fost luată în cadrul unui organ colegial, iar folosul material nu a fost urmărit să fie obținut nici pentru sine (ședința CLFF Padeș a avut loc în 13 iulie 2010, iar procura a fost emisă în 4 noiembrie 2011) și nici pentru o rudă ori afin până la gradul II inclusiv (între inculpatul A. și martorul B. neexistând vreun grad de rudenie).

Prin cererea de recurs în casație, inculpatul a realizat aprecieri asupra unor probe administrate în cauză (înscrisuri, declarații de martori - C., raportul de expertiză topo) criticând interpretarea dată probelor de către instanța de apel care a condus la condamnarea sa.

Recurentul inculpat a solicitat admiterea recursului în casație, casarea Deciziei penale nr. 358 din 14 martie 2019 și, în temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., cu aplicarea art. 4 C. pen., achitarea pentru fapta prevăzută de art. 301 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., întrucât a fost sancționat pentru o faptă care nu e prevăzută de legea penală.

În ceea ce privește infracțiunea de abuz în serviciu prev. de art. 246 C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 C. pen., recurentul inculpat a apreciat că, instanța de apel, în mod nelegal și netemeinic, a pronunțat o soluție de condamnare în condițiile în care, raportat la prevederile art. 147 din Constituție, art. 4 din C. pen., art. 16 alin. (1) lit. b) teza I, art. 396 alin. (5) C. proc. pen. și având în vedere efectele Deciziilor nr. 405/2016 și nr. 392/2017 ale Curții Constituționale ale României, soluția corectă era cea de achitare, fiind sancționat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală.

Prin motivele de recurs în casație, a susținut că instanța de apel a apreciat, în mod greșit, că, în cauză, nu ar fi incidente Deciziile nr. 405/2016 și nr. 392/2017 ale Curții Constituționale și ar subzista fapta de abuz în serviciu, deoarece ar fi încălcat inclusiv "dispozițiile art. 2 și art. 24 alin. (1) din Legea nr. 1/2000, care interzic reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor cu vegetație forestieră asupra altor amplasamente, cu excepția situațiilor în care pe vechile amplasamente erau emise titluri de proprietate sau procese-verbale de punere în posesie pentru alte persoane" .

A învederat că, fapta reținută în sarcina sa, cu privire la această infracțiune, nu vizează reconstituirea dreptului de proprietate care, de altfel, nu intră în atribuțiile sale de serviciu ca inginer silvic sau ca reprezentant al Ocolului Silvic Baia de Aramă în cadrul Comisiei locale de fond funciar, având în vedere că a recomandat CLFF Padeș punerea în posesie a martorului B. pentru suprafața de 29,4 ha, pe un amplasament situat pe raza Ocolului Silvic Baia de Aramă.

S-a arătat că, inițial, prin decizia recurată instanța de apel a reținut că "inculpatul A., inginer silvic în cadrul Ocolului Silvic Baia de Aramă, membru în Comisia de fond funciar Padeș, urmărind să devină beneficiarul final al unui teren forestier de stat administrat de Ocolul Silvic Baia de Aramă (...) a abuzat de funcția sa de inginer silvic în cadrul Ocolului Silvic Baia de Arama, recomandând Comisiei de aplicare a legilor fondului funciar Padeș terenul în litigiu pentru punerea în posesie a numitului B. pe un alt amplasament, respectiv pe suprafața de 29,4 ha teren forestier pe raza Ocolului Silvic Baia de Arama, deși terenul la care acesta din urma avea dreptul conform actelor de proprietate era liber", activitate prin care evident că nu au fost încălcate dispoziții legale, deoarece această activitate calificată ca fiind de recomandare era obligatoriu să fie realizată de Ocolul Silvic Baia de Aramă, dispozițiile art. 24 alin. (4) din Legea nr. 1/2000 statuând că "unitățile și subunitățile silvice din subordinea Regiei Naționale a Pădurilor (...) vor delimita și vor pune la dispoziția comisiilor locale de aplicare a prevederilor prezentei legi suprafețe de teren pentru care s-a reconstituit și s-a validat dreptul de proprietate".

Recurentul inculpat a mai precizat că, potrivit disp. art. 39 alin. (4) din H.G. nr. 890/2005, "ocoalele silvice sunt obligate să prezinte toate documentele necesare reconstituirii dreptului de proprietate (hărți amenajistice, extrase de pe amenajament, etc.) în termen de 5 zile de la solicitarea comisiei locale".

Așadar, s-a apreciat că, prin punerea la dispoziția CLFF Padeș a unei suprafețe de teren, după reconstituirea și validarea dreptului de proprietate, nu se poate aprecia ca s-au încălcat dispoziții legale, deoarece aceasta era o activitate obligatorie să fie realizată de către unitățile silvice, situație pe care instanța de apel a încercat să o acopere prin schimbarea faptei pentru care inculpatul a fost trimis în judecată, respectiv din fapta de a recomanda comisiei un teren pentru punere în posesie în fapta de a stabili un amplasament pentru reconstituirea dreptului de proprietate.

Totodată, s-a considerat că, de îndată ce cererea lui B. fusese validată din 2010 și se dispusese reconstituirea dreptului de proprietate prin întocmirea Anexei 37, punerea la dispoziție de către Ocolul Silvic Baia de Aramă a suprafeței de teren doar pentru punerea în posesie era etapa următoare reconstituirii dreptului de proprietate.

Recurentul inculpat a subliniat că dispozițiile art. 2 și art. 24 din Legea nr. 1/2000 se referă la etapa reconstituirii dreptului de proprietate, activitate care a fost desfășurată de către Comisia Locală de Fond Funciar Padeș, care a validat cererea martorului B. Drept urmare, a susținut că numai în situația în care i s-ar fi imputat faptul că ar fi dispus reconstituirea dreptului de proprietate pentru martorul B., pe un alt amplasament decât cel vechi, ar fi putut deveni incidente dispozițiile art. 2 și art. 24 din Legea nr. 1/2000.

De asemenea, recurentul inculpat a arătat că, prin actul de inculpare, nu se indică dispoziții din legislația primară pe care le-ar fi încălcat în exercitarea atribuțiilor de serviciu, ci i se impută, o activitate de recomandare, care evident nu se circumscrie elementului material al laturii obiective a infracțiunii pentru care s-a dispus trimiterea sa în judecată.

De altfel, a precizat că singurele referiri la dispozițiile legale sunt făcute în partea expozitivă a rechizitoriului, însă prin trimitere la prevederile H.G. nr. 890/2005, act normativ care nu face parte din legislația primară pentru a putea face obiectul verificării instanței de judecată din perspectiva laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu.

Față de aceste argumente, recurentul inculpat a apreciat că, în mod corect, instanța de fond a reținut în sentința apelată că "activitatea inculpatului A. în cadrul Comisiei locale de fond funciar Padeș, de a recomanda punerea în posesie a martorului B. (...) nu este prevăzută de legea penală" .

Recurentul inculpat s-a mai referit la probele administrate în cauză (spre ex. declarațiile martorilor D., C., E., F., înscrisuri), apreciind că terenul pe care a fost reconstituit dreptul de proprietate pentru F., G. sau H. era liber și că, pe acest amplasament, s-ar fi putut reconstitui dreptul de proprietate pentru B..

Pentru aceste considerente, s-a solicitat admiterea recursului în casație, casarea Deciziei penale nr. 358 din 14 martie 2019 și, în temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen., cu aplicarea art. 4 C. pen., achitarea inculpatului pentru fapta prevăzută de art. 246 C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 C. pen.

În ceea ce privește infracțiunea de fals intelectual prev. de art. 289 C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 C. pen., recurentul inculpat a învederat că instanța de apel, în mod greșit, a dispus condamnarea sub aspectul săvârșirii infracțiunii de fals intelectual, apreciind că fapta constând în "semnarea de către inculpat a Procesului-verbal de punere în posesie nr. x din 17 martie 2012" ar fi prevăzută de legea penală, operațiune prin care s-ar fi încălcat dispozițiile H.G. nr. 890/2005, potrivit cărora "prin punerea în posesie se înțelege preluarea efectivă a terenului de către persoana fizică îndreptățită, efectuarea de măsurători topografice, existând o anumită procedură și termene fixate pentru această operațiune, nefiind o operațiune scriptică".

Cu privire la această infracțiune, inculpatul A. a menționat că s-a reținut în sarcina sa că "a semnat actele de punere în posesie a numitului B. fără să se deplaseze efectiv în teren, procesul-verbal de punere în posesie fiind neconform cu realitate", activitate pe care, însă, în mod corect, judecătorul fondului a calificat-o ca fiind în afara ilicitului penal, deoarece "în această modalitate s-au executat dispozițiile unui titlu executoriu reprezentat de Sentința civilă nr. 309 din 9 februarie 2012 intrată în puterea de lucru judecat" .

De asemenea, a mai învederat că pentru existența infracțiunii, sub aspectul elementului material, activitatea de falsificare a unui înscris oficial, presupune fie atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului, fie omisiunea cu știință de a insera unele date sau împrejurări, iar cele două modalități de săvârșire să se producă cu prilejul întocmirii înscrisului de către funcționarul aflat în exercițiul atribuțiilor de serviciu.

Or, recurentul inculpat a arătat că atâta timp cât prin procesul-verbal de punere în posesie s-a realizat punerea în executare a unui titlu executoriu, nu se poate aprecia că acesta ar fi fost falsificat la momentul întocmirii lui.

Astfel, a susținut că instanța de apel, în mod greșit, a apreciat că fapta este prevăzută de legea penală, prin invocarea considerentului stabilirii greșite a amplasamentului, în condițiile în care amplasamentul nu a fost stabilit prin procesul-verbal de punere în posesie.

Recurentul inculpat prin motivele formulate a considerat că prezintă relevanță faptul că procesul-verbal de punere în posesie nu l-a întocmit în exercitarea atribuțiilor de serviciu, ci a fost întocmit de membrii CLFF Padeș și a ajuns pentru semnat la Ocolul Silvic Baia de Aramă, împreună cu documentația aferentă, în condițiile în care amplasamentul era delimitat, în teren, încă din 2010.

Practic, s-a apreciat că semnarea procesului-verbal, în calitate de "reprezentant al deținătorului legal", nu se circumscrie elementului material al infracțiunii, respectiv atestarea unor împrejurări necorespunzătoare adevărului, reținută ca modalitate de săvârșire a infracțiunii în speța de față, deoarece pe de o parte, întocmirea procesului-verbal nu făcea parte din atribuțiile sale de serviciu, iar norma de incriminare vizează exclusiv falsificarea unui înscris oficial cu prilejul întocmirii acestuia, iar pe de altă parte, activitatea de falsificare trebuie să fie una comisivă, în varianta atestării, și nu una omisivă, așa cum se reține că ar fi fost săvârșită.

Or, prin soluția de condamnare, instanța de apel s-a limitat să rețină că inculpatul a semnat în fals procesul-verbal de punere în posesie, care nu atesta aspecte ce corespund realității, fără să țină cont că semnătura sa de pe procesul-verbal este în calitate de "reprezentant al deținătorului legal".

Se mai constată că recurentul inculpat a făcut referire la probele administrate și conținutul acestora, ca declarații de martor (C.) și înscrisuri.

Recurentul inculpat a solicitat admiterea recursului în casație, casarea Deciziei penale nr. 358 din 14 martie 2019 și, în temeiul art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. cu aplicarea art. 4 C. pen., achitarea pentru fapta prevăzută de art. 289 C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 C. pen.

În raport de motivele de recurs în casație dezvoltate de recurentul A., prin încheierea din 25 septembrie 2019 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală s-a considerat că acestea se justifică a fi examinate prin prisma cazului de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen., în sensul de a se verifica dacă sunt prevăzute de legea penală faptele pentru care a fost condamnat inculpatul pentru infracțiunile prev. de art. 2531, art. 246 și art. 289 C. pen. anterior (cu excepția motivelor referitoare la probele administrate în cauză, conținutul acestora și interpretarea materialului probator, care nu pot fi supuse cenzurii pe calea recursului în casație, având în vedere cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 438 C. proc. pen.).

Analizând recursul în casație formulat de recurentul inculpat A., în limitele admiterii în principiu și a dispozițiilor prevăzute de art. 442 alin. (1) și (2) din C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că acesta este nefondat pentru următoarele considerente:

Recursul în casație, în reglementarea C. proc. pen. intrat în vigoare la 1 februarie 2014, este conceput ca fiind o cale extraordinară de atac, reprezentând un ultim nivel de jurisdicție în care părțile pot solicita reformarea unei hotărâri definitive.

Dispozițiile art. 433 din C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens că, recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție judecarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanței de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii, apreciate grave de către legiuitor și reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) din C. proc. pen.

Această cale extraordinară de atac nu are ca finalitate remedierea unei greșite aprecieri a faptelor sau a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului și, spre deosebire de contestația în anulare, care vizează îndreptarea erorilor de procedură, sau de revizuire, cale de atac de fapt care urmărește îndreptarea erorilor de judecată, recursul în casație are ca scop îndreptarea erorilor de drept comise de curțile de apel și de Înalta Curte, ca instanțe de apel, prin raportare la cazurile de casare prevăzute de lege.

În conformitate cu art. 442 alin. (2) din C. proc. pen., instanța de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prev. de art. 438 din C. proc. pen. invocate în cererea de recurs în casație.

Totodată, se reține că, în conformitate cu prevederile art. 447 alin. (2) din C. proc. pen., la judecarea recursului în casație instanța verifică exclusiv legalitatea hotărârii atacate, pe baza actelor și a materialului din dosarul cauzei, precum și a înscrisurilor anexate cererii de recurs în casație și care au fost invocate în motivarea acesteia și, de asemenea, este obligată să se pronunțe asupra tuturor cazurilor de recurs în casație invocate de părți sau procuror.

În cazul admiterii recursului în casație, potrivit dispozițiilor art. 448 din C. proc. pen., instanța poate pronunța o soluție de achitare a inculpatului, încetarea procesului penal ori înlăturarea greșitei aplicări a legii, precum poate dispune rejudecarea cauzei de către instanța de apel ori instanța competentă material sau după calitatea persoanei, dacă sunt incidente cazurile de casare prev. de art. 438 din C. proc. pen.

Prin limitarea cazurilor în care poate fi promovată, această cale extraordinară de atac tinde să asigure echilibrul între principiul legalității și principiul respectării autorității de lucru judecat, legalitatea hotărârilor definitive putând fi verificată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege.

Drept urmare, chestiunile de fapt analizate de instanța de apel, intră în puterea lucrului judecat și excedează cenzurii instanței învestite cu judecarea recursului în casație.

Pornind de la considerațiile de ordin teoretic expuse și de la dispozițiile legale enunțate, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază asupra temeiniciei căii extraordinare ce face obiectul cauzei pendinte, verificând motivele invocate de către recurentul inculpat în limitele declarate admisibile prin încheierea pronunțată la data de 25 septembrie 2019.

Jurisprudența subsecventă intrării în vigoare a actualului C. proc. pen. a statuat că art. 438 alin. (1) pct. 7 din C. proc. pen. i se circumscriu situațiile în care fie fapta concretă, pentru care s-a pronunțat soluția definitivă de condamnare, nu întrunește elementele de tipicitate obiectivă și subiectivă prevăzute de norma de incriminare, fie instanța a ignorat o normă care conține dispoziții de dezincriminare a faptei, indiferent dacă ele vizează norma de incriminare, în ansamblul său, ori numai modificarea unora din elementele constitutive ale infracțiunii, astfel încât nu se mai realizează o corespondență deplină între fapta săvârșită și noua configurare legală a tipului respectiv de infracțiune.

În consecință, acest caz de recurs permite instanței de casație să analizeze doar dacă situația de fapt, astfel cum a fost reținută de către curtea de apel, corespunde tiparului obiectiv și subiectiv al infracțiunii pentru care s-a pronunțat hotărârea de condamnare.

Aceste dispoziții exclud din sfera de analiză a instanței de recurs situația de fapt, conținutul mijloacelor de probă, o nouă apreciere a materialului probator și pe această cale stabilirea unei alte situații de fapt pe baza căreia să se concluzioneze că fapta nu este prevăzută de legea penală și modalitatea de interpretare a probatoriului, în acest stadiu verificându-se exclusiv doar dacă faptele astfel cum au fost reținute de către instanța de apel sunt prevăzute ca infracțiuni, respectiv dacă acestea corespund tiparului de incriminare ori întrunesc din punct de vedere obiectiv și subiectiv condițiile de tipicitate ale infracțiunii reținute în sarcina inculpatului.

În aceste coordonate de principiu, analizând motivele invocate de inculpatul A., Înalta Curte constată că, în concret, criticile aduse hotărârii recurate nu sunt întemeiate.

În cauză, instanța de apel a reținut că, "în drept, faptele inculpatului A. - inginer silvic în cadrul Ocolului Silvic Baia de Aramă, membru în Comisia locală de fond funciar Padeș - care, urmărind să devină beneficiarul final al unui teren forestier de stat administrat de Ocolul Silvic Baia de Aramă, a încheiat o procură notarială cu B. - persoană care solicitase reconstituirea dreptului de proprietate - prin care acesta din urmă l-a mandatat să-i reprezinte interesele și, în perioada 4 noiembrie 2011 -17 martie 2012:

- l-a determinat pe expertul tehnic silvic I. să semneze și să își însușească conținutul unui raport de expertiză tehnică extrajudiciară, cunoscând că datele înscrise în acest raport nu corespund realității, și a folosit în instanța de judecată, la Judecătoria Motru, în Dosarul civil nr. x/2011, acest raport de expertiză extrajudiciară, întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor de instigare la fals în înscrisuri sub semnătură privată și uz de fals, prev. de art. 25 C. pen. de la 1969 raportat la art. 290 C. pen. de la 1969 și art. 291 C. pen. de la 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen.,

- a abuzat de funcția sa de inginer silvic în cadrul Ocolului Silvic Baia de Aramă, recomandând Comisiei de aplicare a legilor fondului funciar Padeș terenul în litigiu pentru punerea în posesie a numitului B., întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu, prev. de art. 246 C. pen. de la 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen.,

- a participat, în calitatea sa de membru al Comisiei locale de fond funciar Padeș și de reprezentant al Ocolului Silvic Baia de Aramă, la luarea deciziei de a pune în posesie pe B. pe un alt amplasament, respectiv pe suprafața de 29,4 ha teren forestier pe raza Ocolului Silvic Baia de Aramă, deși terenul la care acesta din urmă avea dreptul conform actelor de proprietate era liber, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de conflict de interese, prev. de art. 2531 C. pen. de la 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen.,

- a semnat actele de punere în posesie a numitului B. fără să se deplaseze efectiv în teren, procesul-verbal de punere în posesie fiind neconform cu realitatea, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de fals intelectual, prev. de art. 289 C. pen. de la 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen.".

Potrivit art. 2531 C. pen. de la 1969, constituie infracțiunea de conflict de interese, fapta funcționarului public care, în exercițiul atribuțiilor de serviciu, îndeplinește un act ori participă la luarea unei decizii prin care s-a realizat, direct sau indirect, un folos material pentru sine, soțul său, o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv, sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de servicii sau foloase de orice natură.

Prin C. pen. intrat în vigoare la 1 februarie 2014, a fost incriminată la art. 301 infracțiunea Conflictul de interese care sancționează fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a îndeplinit un act ori a participat la luarea unei decizii prin care s-a obținut, direct sau indirect, un folos patrimonial pentru sine, pentru soțul său, pentru o rudă ori pentru un afin până la gradul II inclusiv sau pentru o altă persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale ori de muncă în ultimii 5 ani sau din partea căreia a beneficiat ori beneficiază de foloase de orice natură (alin. (1).

Prin Decizia nr. 6/2017 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a stabilit că fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a îndeplinit un act ori a participat la luarea unei decizii prin care s-a obținut, direct sau indirect, un folos patrimonial pentru o persoană cu care s-a aflat în raporturi comerciale intră sub incidența Deciziei Curții Constituționale nr. 603 din 6 octombrie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 845 din 13 noiembrie 2015, fiind dezincriminată, indiferent de data îndeplinirii actului ori a participării la luarea deciziei și indiferent de data raporturilor comerciale.

Legea nr. 193/2017 pentru modificarea Legii nr. 286/2009 privind C. pen., în vigoare de la 28 iulie 2017, a reconfigurat conținutul constitutiv al infracțiunii prevăzute de dispozițiile art. 301 alin. (1) C. pen., primind titlul marginal "Folosirea funcției pentru favorizarea unor persoane", în sensul că reprezintă infracțiune fapta funcționarului public care, în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a îndeplinit un act prin care s-a obținut un folos patrimonial pentru sine, pentru soțul său, pentru o rudă ori un afin până la gradul II inclusiv.

În pofida acestei succesiuni de legi, instanța supremă constată că fapta reținută în sarcina recurentului inculpat ca fiind infracțiunea prevăzută de art. 2531 C. pen.anterior, nu a fost dezincriminată.

Instanța de apel a reținut că, inculpatul A., urmărind să devină beneficiarul final al unui teren forestier de stat administrat de Ocolul Silvic Baia de Aramă, a încheiat o procură notarială cu B. - persoană care solicitase reconstituirea dreptului de proprietate - prin care acesta din urmă l-a mandatat să-i reprezinte interesele și, în perioada 4 noiembrie 2011 -17 martie 2012, printre altele, a participat, în calitatea sa de membru al Comisiei locale de fond funciar Padeș și de reprezentant al Ocolului Silvic Baia de Aramă, la luarea deciziei de a pune în posesie pe B. pe un alt amplasament, respectiv pe suprafața de 29,4 ha teren forestier pe raza Ocolului Silvic Baia de Aramă, deși terenul la care acesta din urmă avea dreptul conform actelor de proprietate era liber. În final, inculpatul a achiziționat acest teren de la B. la un preț cu mult inferior valorii sale reale.

În acest sens, curtea de apel a arătat că "inculpatul A., în exercitarea atribuțiilor de membru în cadrul CFFL Padeș a luat decizia de a pune în posesie pe B. pe un alt amplasament, respectiv pe suprafața de 29,4 ha teren forestier pe raza Ocolului Silvic Baia de Aramă, deși terenul la care acesta din urmă avea dreptul conform actelor de proprietate era liber. Decizia a fost luată de inculpat singur, inițial prin introducerea acțiunii civile la Judecătoria Motru și depunerea unui raport de expertiză ce conținea date neadevărate, iar ulterior a stabilit fără ceilalți membri ai comisiei amplasamentul pe care s-a făcut punerea în posesie, doar cu consultarea martorului C., șeful Ocolului Silvic Padeș care, în mod evident, nu s-a opus ca întreg terenul retrocedat să facă parte din Ocolul Silvic Baia de Aramă, deși conform actelor, marea majoritate a terenului se afla pe raza Ocolului Silvic Padeș.

Din declarațiile membrilor Comisiei locale de fond funciar Padeș rezultă că, ulterior sentinței civile nr. 309/09 februarie 2012 a Judecătoriei Motru, în cadrul comisiei nu a mai fost luat în discuție în mod oficial noul amplasament pus la dispoziție de Ocolul Silvic Baia de Aramă, iar propunerea privind noul amplasament a fost confirmată de membrii CLFF Padeș prin semnarea ulterioară a procesului-verbal de punere în posesie, fără ca membrii comisiei să poată preciza cine și cum a fost propus acest amplasament."

Se constată că elementele factuale descrise de instanța de apel evidențiază că recurentul inculpat A., în exercitarea atribuțiilor de serviciu, a îndeplinit un act prin care a obținut un folos patrimonial pentru sine, situație ce se încadrează nu doar elementelor constitutive ale infracțiunii prev. de art. 2531 din C. pen.anterior, ci și celor ale laturii obiective a infracțiunii prev. de art. 301 alin. (1) C. pen. - "Folosirea funcției pentru favorizarea unor persoane", așa încât nu se poate constata dezincriminarea faptei de care a fost acuzat și condamnat recurentul.

Astfel, recurentul inculpat A. a îndeplinit acte în exercitarea atribuțiilor de serviciu, ca funcționar public, în înțelesul art. 175 alin. (1) lit. b) teza a II a C. pen., în calitate de inginer silvic și membru în Comisia locală de fond funciar Padeș, care se constituie prin ordin al prefectului și funcționează sub îndrumarea și controlul comisiilor județene, precum și a Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietăților, cu numeroase atribuții în vederea reconstituirii dreptului de proprietate pentru terenurile forestiere, conform dispozițiilor legale, având obligația sesizării oricăror nelegalități observate în cursul procedurilor de reconstituire a dreptului de proprietate, cum în mod legal a reținut instanța de apel.

Împrejurarea că între inculpatul A. și martorul B. nu există niciun grad de rudenie, nu are relevanță sub aspectul întrunirii elementelor de tipicitate ale infracțiunii de conflict de interese pentru care a fost condamnat recurentul inculpat, din moment ce, prin decizia instanței de apel s-a reținut că folosul material/patrimonial a fost urmărit de inculpat a fi obținut în favoarea sa, iar varianta normativă a realizării folosului pentru sine se regăsește atât în norma de incriminare a infracțiunii prevăzute de art. 2531 din C. pen. anterior, cât și în cea prevăzută de art. 301 din C. pen. actual.

Ca atare, stabilirea legii penale mai favorabile, în mod global, nu a depins de încadrarea juridică a faptei în dispozițiile art. 2531 din C. pen. anterior sau art. 301 din C. pen. actual, întrucât prin aceste din urmă dispoziții legale îndeplinirea unui act în exercitarea atribuțiilor de serviciu presupune inclusiv participarea la luarea unei decizii în exercitarea atribuțiilor de serviciu (acțiune prevăzută distinct de dispozițiile art. 2531 din C. pen. anterior).

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că este neîntemeiată critica analizată, în baza căreia recurentul inculpat A. a solicitat, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. (fapta nu este prevăzută de legea penală), achitarea pentru infracțiunea prev. de art. 2531 C. pen. anterior cu aplicarea art. 5 C. pen.

Cazul de casare prev. de art. 438 alin. (1) pct. 7 C. proc. pen. a fost invocat de inculpat în legătură cu infracțiunea de abuz în serviciu, cu motivarea că actul de sesizare a instanței a reținut încălcarea normelor legale prevăzute de H.G. nr. 890/2005, act normativ care nu face parte din legislația primară.

Totodată, a susținut că, în calitatea sa de inginer silvic al Ocolului Silvic Baia de Aramă sau membru în cadrul Comisiei locale de fond funciar Padeș nu avea în cadrul atribuțiilor sale de serviciu posibilitatea reconstituirii dreptului de proprietate, ci doar atribuția de a face propuneri către comisia locală de fond funciar în ceea ce privește reconstituirea dreptului de proprietate pentru suprafețele de teren forestier.

Cerința esențială "prin încălcarea legii" atașată elementului material al infracțiunii, este o condiție ce ține de tipicitatea infracțiunii de abuz în serviciu, astfel că nerealizarea acesteia impune soluția achitării, în faza de judecată, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I C. proc. pen. deoarece fapta imputată nu este prevăzută de legea penală.

Curtea de apel a reținut, prin considerentele deciziei pronunțate, că infracțiunea de abuz în serviciu prev. de art. 246 C. pen. de la 1969 cu aplicarea art. 5 C. pen. săvârșită de inculpatul A., constă în aceea că a abuzat de funcția sa de inginer silvic în cadrul Ocolului Silvic Baia de Aramă, recomandând Comisiei de aplicare a legilor fondului funciar Padeș terenul în litigiu, pentru punerea în posesie a numitului B.

Deopotrivă, a arătat instanța de apel:

"Din declarațiile membrilor Comisiei locale de fond funciar Padeș rezultă că, ulterior Sentinței civile nr. 309 din 9 februarie 2012 a Judecătoriei Motru, în cadrul comisiei nu a mai fost luat în discuție în mod oficial noul amplasament pus la dispoziție de Ocolul Silvic Baia de Aramă, iar propunerea privind noul amplasament a fost confirmată de membrii CLFF Padeș prin semnarea ulterioară a procesului-verbal de punere în posesie, fără ca membrii comisiei să poată preciza cine și cum a fost propus acest amplasament.

Drept urmare, inculpatul, nesocotind prevederile legale, respectiv art. 24 alin. (1) din Legea nr. 1/2000, care stabilesc că reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor forestiere se face pe vechile amplasamente și doar în cazurile în care pentru aceste terenuri s-au eliberat deja titluri de proprietate sau procese-verbale de punere în posesie, reconstituirea se face pe alte terenuri, situate în apropierea vechilor amplasamente, a stabilit singur amplasamentul pe care a fost pus în posesie B., știind că, potrivit înțelegerii anterioare cu acesta, va cumpăra terenul respectiv la un preț mult inferior celui real.

În mod greșit prima instanță a reținut că sunt incidente Deciziile 406/2016 și 392/2017 ale Curții Constituționale, astfel încât fapta inculpatului A. de a recomanda punerea în posesie a martorului B. nu este prevăzută de legea penală, inculpatul încălcând doar dispoziții cuprinse în fișa postului și H.G. nr. 890/2005.

Curtea reține că pe lângă aceste prevederi, inculpatul a încălcat și dispozițiile art. 2 și 24 alin. (1) din Legea nr. 1/2000, care interzic reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor cu vegetație forestieră asupra altor amplasamente, cu excepția situațiilor în care pentru vechile amplasamente erau emise titluri de proprietate sau procese-verbale de punere în posesie pentru alte persoane. Or, inculpatul A. tocmai acest lucru a făcut, urmărind un interes personal, a stabilit un alt amplasament pe care s-a făcut reconstituirea dreptului de proprietate al numitului B., deși vechiul amplasament era liber la acel moment (...)".

Instanța de apel a mai notat că, conform art. 25 alin. (1) din Legea nr. 1/2000 raportat la art. 27 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar, punerea în posesie și eliberarea titlurilor de proprietate celor îndreptățiți nu pot avea loc decât numai după ce s-au făcut în teren delimitările necesare pentru măsurători, stabilirea vecinătăților pe temeiul schiței, amplasamentului stabilit și întocmirea documentelor constatatoare prealabile.

Așadar, instanța de apel a reținut nu doar că recurentul inculpat a nesocotit dispozițiile H.G. nr. 890/2005 pentru aprobarea Regulamentului privind procedura de constituire, atribuțiile și funcționarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modelului și modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum și punerea în posesie a proprietarilor, ci că a încălcat și prevederile art. 2 și art. 24 din Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere.

Altfel spus, curtea de apel a constatat că inculpatul A. nu s-a conformat nici dispozițiilor din Legea nr. 1/2000 - legislație primară care reglementează cu titlu general atribuțiile ce incumbau inculpatului în exercitarea funcției, dar nici celor detaliate în H.G. nr. 890/2005, ca act normativ secundar.

Această situație este în consonanță cu considerentele deciziei nr. 405/2016 a Curții Constituționale a României, respectiv: "neîndeplinirea ori îndeplinirea defectuoasă a unui act trebuie analizată numai prin raportare la atribuții de serviciu reglementate expres prin legislația primară - legi și ordonanțe ale Guvernului. Aceasta deoarece adoptarea unor acte de reglementare secundară care vin să detalieze legislația primară se realizează doar în limitele și potrivit normelor care le ordonă (...) Comportamentul interzis trebuie impus de către legiuitor chiar prin lege ... neputând fi dedus (...) în cazul în care neîndeplinirea ori defectuozitatea îndeplinirii unui act nu s-ar raporta la atribuții de serviciu prevăzute într-un act normativ cu putere de lege s-ar ajunge la situația ca în cazul infracțiunii de abuz în serviciu elementul material al acesteia să fie configurat atât de legiuitor, Parlament sau Guvern, cât și de alte organe, inclusiv persoane juridice de drept privat, în cazul fișei postului, ceea ce nu este de acceptat în sistemul juridic de drept penal".

În consecință, Decizia nr. 405/2016 a Curții Constituționale a statuat că, atâta timp cât într-o lege, ordonanță sau ordonanță de urgență se regăsesc reglementate, cu titlu general, atribuțiile care intră în competența funcționarului, acestea pot fi detaliate în acte normative secundare.

Deopotrivă, prin Decizia nr. 392/2017 a Curții Constituționale a României s-a statuat că dispozițiile art. 248 din C. pen. din 1969 sunt constituționale în măsura în care prin sintagma "îndeplinește în mod defectuos" din cuprinsul acestora se înțelege "îndeplinește prin încălcarea legii".

Raportul dintre legislația primară și cea secundară este ilustrat prin Legea nr. 1/2000 și H.G. nr. 890/2005 și a fost analizat prin decizia pronunțată în prezenta cauză de curtea de apel, constatându-se încălcarea normelor din legislația primară și secundară, așa încât, sub aspectul problematicii analizate, nu se poate considera că lipsesc elementele de tipicitate ale laturii obiective a infracțiunii de abuz în serviciu.

Înalta Curte mai constată că, recurentul inculpat A. a îndeplinit în mod defectuos un act, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu.

Instanța de apel a reținut că:

"În perioada 2010 - 2012, din Comisia locală de fond funciar Padeș făceau parte, ca membri, potrivit ordinului prefectului județului Gorj nr. 136 din 26 aprilie 2010, și numiții J. - care, în calitatea sa de șef al Ocolului Silvic Baia de Aramă îl împuternicise pe A. - și C. - șeful Ocolului Silvic Padeș. Aceste din urmă două persoane aveau pregătire de specialitate în domeniul silviculturii și topografiei, spre deosebire de ceilalți membri ai comisiei locale, și erau depozitarii hărților amenajistice aflate la ocoalele silvice pe care le reprezentau. De asemenea, ocoalele silvice Padeș și Baia de Aramă dețineau în administrare terenurile cu vegetație forestieră care urmau să fie puse la dispoziția comisiei locale pentru a fi restituite, la cerere, foștilor proprietari/moștenitorilor acestora.

Curtea de apel a mai reținut că inculpatul A. avea obligația, potrivit fișei postului din data de 1 februarie 2010, să asigure integritatea fondului forestier proprietate publică a statului din administrația ocolului silvic și gospodărirea durabilă a pădurilor pe baza amendamentelor silvice și să îndeplinească atribuțiile ce revin personalului silvic în aplicarea prevederilor legale referitoare la restituirea pădurilor private din raza ocolului silvic.

Or, așa cum s-a menționat, instanța de apel a reținut în baza probatoriului administrat (a cărui evaluare excede prezentei proceduri), că, inculpatul A., urmărind un interes personal, a stabilit un alt amplasament pe care s-a făcut reconstituirea dreptului de proprietate al numitului B., deși vechiul amplasament era liber la acel moment.

În acord cu instanța de apel, se constată în această situație că inculpatul, în exercițiul atribuțiilor sale de serviciu, a încălcat dispozițiile art. 2 și art. 24 din Legea nr. 1/200, care prevăd că reconstituirea dreptului de proprietate se face pe vechile amplasamente, dacă acestea nu au fost atribuite legal altor persoane, dispoziții pr