ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5765/2019

Ședința publică din data de 21 noiembrie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, în principal, anularea Hotărârii secției pentru Procurori nr. 599/23.10.2018 și a Adresei Consiliului Superior al Magistraturii nr. 23780/18.01.2019 și, pe cale de consecință, obligarea pârâtului la emiterea unei hotărâri prin care să aprobe transferul său de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea.

În subsidiar, a solicitat anularea Hotărârii secției pentru Procurori nr. 599/23.10.2018 și a Adresei Consiliului Superior al Magistraturii nr. 23780/18.01.2019 și, pe cale de consecință, transferul său de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea.

Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 84 din 23 aprilie 2019, a admis acțiunea formulată de reclamant și, în consecință, a anulat Hotărârea nr. 599/23.10.2018 și Adresa nr. x/18.01.2019 și a obligat pârâtul la emiterea unei hotărâri prin care să aprobe cererea de transfer a reclamantului, de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurentul-pârât susține că actul administrativ atacat este motivat de o manieră ce garantează legalitatea și previzibilitatea măsurilor dispuse de Consiliul Superior al Magistraturii și că sentința de fond a aplicat greșit normele de drept material incidente în speță, respectiv art. 60 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, art. 1 și 3 din Regulamentul privind transferul și detașarea judecătorilor și procurorilor, delegarea judecătorilor, numirea judecătorilor și procurorilor în alte funcții de conducere, precum și numirea judecătorilor în funcția de procuror și a procurorilor în funcția de judecător, aprobat prin HPCSM nr. 193/2006.

Arată recurentul-pârât că normele care reglementează transferul au caracter speculativ și conferă doar o vocație în sensul arătat, fără a crea, în mod automat un drept solicitantului.

Gestionarea resurselor umane în sistemul judiciar reprezintă atributul recurentului-pârât, astfel încât ocuparea posturilor vacante trebuie să se raporteze la rațiunile și necesitățile acestui sistem, pentru evitarea provocării unor grave disfuncționalități în activitatea unităților de parchet implicate.

Astfel, contrar celor reținute de prima instanță, recurentul-pârât arată că analiza cererii de transfer formulată de reclamat, s-a făcut prin prisma criteriilor legale.

Din modalitatea de reglementare a art. 3 din Regulament, rezultă că unul dintre criteriile avute în vedere la soluționarea cererilor de transfer este cel care vizează asigurarea activității, iar lipsa posturilor de execuție în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea și faptul că postul de conducere, de șef de secție era util pentru transfer au fost avute în vedere la luarea deciziei.

Totuși, secția pentru procurori a CSM a apreciat oportun ca un post de procuror șef secție urmărire penală să fie ocupat de un procuror care să își asume atribuțiile de conducere și care să ocupe funcția de conducere, prin numire, conform dispozițiilor legale.

Se mai arată că toate cererile de transfer soluționate prin hotărârile la care s-a referit intimatul-reclamant în motivarea plângerii prealabile, au vizat situații în care, pe lângă postul de conducere vacant, mai exista cel puțin un post de execuție vacant, util pentru transfer.

De asemenea, recurentul-pârât consideră că practica soluționării cererilor de transfer de către secția pentru judecători nu poate fi analizată și opusă celei a secției pentru procurori, deoarece se referă la gestionarea unei cariere diferite.

Prin urmare, recurentul-pârât susține că nu era oportună ocuparea prin transfer a unicului post vacant aferent unei funcții de conducere de către un procuror cu funcție de execuție care a funcționat timp de opt ani în cadrul unui parchet de pe lângă judecătorie și care nu a exercitat, în fapt, atribuțiile specifice funcției de procuror șef secția urmărire penală, prevalând interesul public al instituției.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

În ceea ce privește excepția nulității recursului, invocată de intimatul-reclamant, se reține că aceasta este neîntemeiată, având în vedere că susținerile recurentului-pârât se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocat, normele de drept material considerate a fi aplicate în mod greșit, fiind cele ale art. 60 din Legea nr. 303/2004 și art. 1 și 3 din HPCSM nr. 193/2006.

Din actele dosarului, Înalta Curte reține că prin Hotărârea nr. 599/23.10.2018 a secției pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii a fost respinsă cererea intimatului-reclamant prin care s-a solicitat transferul de la Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea sau la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor.

În ceea ce privește cererea de transfer la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor s-a constatat lipsa posturilor vacante.

În privința Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea a rezultat că sunt ocupate toate posturile de execuție, fiind vacant un post de conducere, procuror șef secție urmărire penală.

Secția pentru procurori, deși a constatat că postul de conducere poate fi ocupat prin transfer, a apreciat că este oportun, în conformitate cu practica sa constantă, ca postul de conducere să fie ocupat de procurori care exercită funcții de conducere.

Prin răspunsul la plângerea prealabilă formulată, s-a explicitat faptul că unul dintre criteriile ce trebuie luate în considerare la soluționarea cererilor de transfer, este cel care vizează desfășurarea unei activități optime la toate unitățile de parchet.

Prima instanță, admițând acțiunea formulată de reclamant reține că cererea de transfer a fost analizată prin prisma oportunității ocupării funcției de conducere de o persoană care să își asume atribuțiile specifice și care să ocupe funcția prin numire și nu din perspectiva ocupării unei funcții de execuție, în conformitate cu disp. art. 3 din Regulament, lipsind motivarea actului atacat sub acest aspect.

Aceleași susțineri sunt formulate și prin întâmpinarea intimatului-reclamant depusă în calea de atac a recursului.

Înalta Curte, analizând criticile formulate, prin prisma disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., precum și apărările intimatului, apreciază că sunt întrunite în speță motivele de nelegalitate invocate.

Astfel cum reține și prima instanță, gestionarea resurselor umane în sistemul judiciar este atributul Consiliului Superior al Magistraturii, însă la luarea deciziilor, autoritatea este obligată să acorde prioritate necesităților sistemului judiciar, interesul public prevalând față de interesul particular.

În materia transferului magistraților, disp. art. 3 din Regulament obligă autoritatea să aibă în vedere anumite criterii.

În speță, recurentul-pârât în mod corect a optat să nu mai analizeze criteriile prevăzute la art. 3, deoarece a considerat că nu este oportun ca un post de conducere de șef de secție urmărire penală să fie ocupat de un procuror ce nu poate îndeplini atribuțiile specifice funcției de conducere.

Recurentul-pârât s-a aflat în marja de apreciere conferită de dispozițiile legale în vigoare, în sensul de a aprecia dacă un post de conducere poate fi ocupat de un procuror ce va desfășura o activitate de execuție.

Recurentul-pârât are dreptul și obligația de a analiza o cerere de transfer, de exemplu și prin prisma oportunității, care, în realitate, este o dimensiune a legalității actelor administrative.

Acest drept, care reprezintă totodată și o obligație a autorității nu a fost contestat de instanța de fond sau de intimatul-reclamant.

Astfel că, în ipoteza în care analiza cererii nu poate trece de exigența oportunității admiterii acestuia, recurentul-pârât nu este obligat să analizeze și criteriile concrete prevăzute de art. 3 din Regulament.

Hotărârea nr. 599/23.10.2018 a secției pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii conține însă o singură frază care motivează soluția adoptată, de respingere a cererii de transfer, pe considerentul că în mod constant, secția pentru procurori a CSM a apreciat ca fiind oportun ca toate posturile de conducere de la parchete să fie ocupate de procurori care exercită funcții de conducere.

Motivarea hotărârii atacate a fost considerată de prima instanță ca insuficientă și neconformă cu rigorile cuprinsului unui act administrativ, mai ales că nu pot fi luate în considerare explicații din înscrisuri anterioare sau ulterioare acestora.

Înalta Curte constată că, în principiu, motivarea actului administrativ trebuie să existe chiar în interiorul acestuia, însă în speță, hotărârea atacată a fost precedată de informații/acte care au condus la adoptarea soluției, iar plângerea prealabilă și soluționarea acesteia, fac parte din procedura impusă de lege.

Așadar, în mod greșit, prima instanță a considerat că nu pot fi avute în vedere informațiile sus-menționate.

Cu privire la motivarea actului administrativ atacat, Înalta Curte apreciază că, deși aceasta este extrem de sumară, reprezintă, în realitate, esența hotărârii adoptate.

Din actele dosarului, reiese că în realitate, cererea de transfer analizată nu a primit avizul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, exprimâdu-se opinia că postul în discuție, este singurul post liber în statul de funcții și pentru ocuparea lui, solicitantul ar trebui să îndeplinească condițiile prevăzute de art. 48, 49 și 50 din Legea nr. 303/2004, transferul nefiind o modalitate de a ocupa o funcție de conducere.

În aceste condiții, transformarea unui post de conducere într-un post de execuție ar perturba activitatea parchetului, în lipsa altor posturi vacante, considerându-se oportun ca postul să fie ocupat prin concursul organizat pentru funcțiile de conducere.

Referitor la practica secției, intimatul-reclamat a exemplificat anumite hotărâri prin care s-a aprobat transferul, deși postul era aferent unei funcții de conducere, însă situațiile nu sunt comparabile, deoarece pe lângă acest post mai existau posturi de execuție vacante.

În privința hotărârilor prin care s-a aprobat transferul unor judecători, Înalta Curte reține că acestea nu pot fi avute în vedere, de asemenea, situațiile nefiind comparabile.

Față de acestea, Înalta Curte susține că prin hotărârea atacată, emitentul acesteia și-a exercitat dreptul de apreciere în limitele impuse de lege, a apreciat corect asupra necesităților din sistemul judiciar, actul administrativ emis este motivat corespunzător, urmând ca în temeiul art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, să se dispună admiterea recursului, casarea sentinței atacate și, în rejudecare, respingerea contestației ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Admite recursul formulat de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii împotriva sentinței nr. 84 din 23 aprilie 2019 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și, rejudecând, respinge contestația formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 noiembrie 2019.