ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5431/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 30 martie 2016, sub nr. x/2016 reclamanta Compania Națională de Căi Ferate "CFR" - SA (denumită în continuare CNCF " CFR" SA) în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi A României a formulat contestație împotriva încheierii nr. III/14 din 8 martie 2016 emisă de Curtea de Conturi a României - Comisia de soluționare a contestațiilor.

1.2. Soluția instanței de fond

Prin Sentința nr. 4104 din 16 decembrie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta Compania Națională de Căi Ferate CFR SA, în contradictoriu cu pârâta Curtea De Conturi a României, a anulat în parte Încheierea nr. III/14 din 8 martie 2016 emisă de pârâtă, Decizia nr. III/2 din 11 ianuarie 2016 și Raportul de control nr. x din 11 decembrie 2015 cu privire la punctul 1 din Decizie privind "Neînregistrarea în evidența contabilă a CNCF CFR SA a contractului de concesiune nr. x din 24 ianuarie 2002, prin care i-au fost concesionate bunurile proprietate publică în vederea realizării scopului și obiectului său de activitate" și măsura corelativă prev. la pct. 1 din Decizie. A respins în rest acțiunea ca nefondată.

1.3. Cererea de recurs:

Împotriva Sentinței nr. 4104 din 16 decembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamanta Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. SA și pârâta Curtea de Conturi a României au formulat recurs.

1.3.1 Recursul reclamantei Compania Națională de Căi Ferate C.F.R. SA

Recurenta consideră că sentința civilă atacată este nelegală pentru lipsa motivării, fiind dată cu încălcarea prevederilor art. 5, art. 14 alin. (6), art. 425 C. proc. civ. și art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.:"când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"

În acest sens, se arată că instanța de fond ar fi trebuit să-și motiveze temeinic și argumentat, soluția de respingere în parte a acțiunii ca nefondată, or, aceasta nu este motivată, instanța de fond a redat în considerentele hotărârii exact și întru totul, argumentele Curții de Conturi, expuse în întâmpinare.

Considerentele referitoare la punctele 3, 11 din Decizia nr. III/2 din 11 ianuarie 2016 și măsurile corespondente de la pct. 19.1 și 19.2, pct. 13 privind "Petiție Electrificare" și măsurile corespondente de la pct. 11.2 și pct. 20 din Decizia nr. III/2 din 11 ianuarie 2016 și soluția referitoare la respingerea contestației ca nefondată, sunt nelegale prin neanalizarea argumentelor CFR SA și coroborarea probatoriului administrat. Prima instanță nu a indicat probele care au fost administrate în cauză și care au creat instanței convingerea că se impune respingerea acțiunii. În opinia recurentei, deși prima instanță a soluționat fondul cauzei, nicio susținere a CFR SA nu a fost cercetata, nicio probă nu a fost reținută și nu a constituit suport al concluziilor instanței, concluzii care nu se fundamentează pe stabilirea unei stări de fapt sau pe maniera în care legea devine incidentă în cauză.

În continuare, recurenta arată modalitatea în care prima instanță a preluat susținerile pârâtei invocate în întâmpinare, fără a analiza și susținerile sale în argumentarea soluției pronunțate.

Se mai susține că din contestația dedusă judecății, rezultă că CFR SA a solicitat primei instanțe în probatoriu, admiterea următoarelor probe: înscrisuri și expertiză tehnică în specialitatea electroenergetică, în combaterea constatărilor de la pct. 13 din Decizie, însă prima instanță a respins această solicitare, fără a motiva în mod clar, pertinent măsura dispusă, în special pentru a demonstra că nu este încălcat dreptul la un proces echitabil.

În concluzie se precizează că prima instanță a pronunțat o soluție care nu soluționează fondul cauzei, afirmațiile CFR SA nu au fost efectiv și real cercetate iar din considerentele sentinței recurate nu se poate observa ce probe au fost administrate, ce probe au fost respinse și care sunt motivele care au format convingerea instanței în sensul că această probă cu expertiză tehnică în specialitatea electroenergetică nu este necesară soluționării cauzei.

Totodată, recurenta a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., susținând că sentința civilă recurată este nelegală fiind dată cu încălcarea art. 1357 (1) din noul C. civ., art. 998 din vechiul C. civ., art. 3715 lit. b) din C. proc. civ. 1865, art. 123 pct. 8 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, art. 1091 C. civ. 1864, O.M.F.P. nr. 3055/2009 și O.M.F.P. nr. 1802/2014.

Referitor la pct. 3 din Decizia nr. III/2 din 11 ianuarie 2016, se susține că din conținutul prevederilor art. 1357 (1) din Noul C. civ., rezultă că pentru a exista o răspundere civilă delictuală, este necesară întrunirea cumulată a următoarelor condiții: prejudiciul, fapta ilicită, raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu, vinovăția autorului faptei ilicite și prejudiciabile.

Recurenta precizează că pentru sumele menționate s-au efectuat diligente de către direcțiile de specialitate, dar aceste sume nu au putut fi încasate din cauze neimputabile CFR SA, astfel că nu constituie prejudiciu pentru companie, pentru motivele prezentate punctual în contestație și neanalizate de către prima instanță. În concret, se arată că respectivii clienți au intrat în faliment în timpul procesului în care s-a solicitat recuperarea creanței; executorul judecătoresc a stabilit lipsa bunurilor urmăribile în etapa execuțională astfel că respectivii clienți au fost declarați insolvabili de către executorii judecătorești; CFR SA s-a înscris la masa credală cu sumele în cauză, dar, ținând seama de natura creanței chirografare, nu s-a mai putut recupera decât o parte din creanță; CFR SA s-a înscris la masa credală cu sumele în cauză, însă procedura de faliment a clienților a fost închisă pe baza hotărârii judecătorești, clientul fiind radiat de la Registrul Comerțului; clientul a fost dizolvat.

Consideră astfel că CNCF CFR SA nu se mai poate îndrepta împotriva societăților radiate. Persoanele vinovate de nerecuperarea acestor prejudicii astfel cum a fost reținut de Curtea de Conturi nu sunt angajații companiei, ci chiar societățile împotriva cărora s-au făcut diligente care însă s-au soldat cu rezultate negative (imposibilitatea obiectivă de recuperare) din motive neimputabile companiei.

Din această perspectivă, apreciază că măsura dispusă de Curtea de Conturi în privința recuperării prejudiciului de la persoanele responsabile înseamnă de fapt operarea acestui transfer de răspundere dinspre persoanele juridice debitoare către salariații CNCF CFR SA. fiind înlăturată practic vinovăția debitorilor care au creat efectiv prejudiciul companiei (prin folosirea unor mecanisme acceptate de lege, de a se sustrage de la executarea silită: dizolvare, radiere, declararea insolvabilității).

Invocă în acest sens dispozițiile art. 3715 lit. b) din C. proc. civ. 1865, potrivit cărora executarea silită încetează dacă nu mai poate fi efectuată ori continuată din cauza lipsei de bunuri urmăribile ori a imposibilității de valorificare a unor astfel de bunuri.

De asemenea, a invocat reglementările cuprinse în Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței - art. 123 pct. 8 - aplicabil majorității cauzelor societăților față de care s-a deschis procedura insolvenței, conform cărora creditorii care dețin creanțe chirografare (stabilite prin titluri executorii date de instanțele judecătorești) nu dețin un rang preferențial în recuperarea creanței la masa credală.

Consideră recurenta că prima instanță a aplicat greșit O.M.F.P. nr. 3055/2009 și O.M.F.P. nr. 1802/2014, potrivit cărora scoaterea din evidența contabilă a creanțelor nerecuperabile, pentru care creditorul a făcut diligente în vederea recuperării, dar care din motive neimputabile acestuia nu au mai putut fi recuperate în termenul legal de prescripție, reprezintă o operațiune prevăzută de legislația financiar-contabilă - O.M.F.P. nr. 3055/2009 și O.M.F.P. nr. 1802/2014 - și totodată un drept al creditorului de a elimina aceste creanțe din evidențele sale. Rațiunea acestor norme financiar-contabile a fost aceea de a se elimina din evidența contabilă a societății aceste creanțe neîncasate, fără ca prin aceasta să se producă vreun prejudiciu în patrimoniul societății.

Se subliniază că pentru categoria de creanțe neîncasate, dar aflate în termenul de prescripție, pentru care efectuează diligente de recuperare, acestea nu constituie prejudiciu, nefiind finalizate procedurile judiciare.

Faptul că respectivii clienți au intrat în insolvență fie în timpul procesului în care s-a solicitat recuperarea creanței, fie în etapa execuțională/au fost declarați insolvabili de către executorii judecătorești nu constituie un fundament legal pentru atragerea răspunderii societății CNCF CFR SA și reținerea unui prejudiciu în sarcina acesteia.

Pentru sumele aferente debitorilor CFR SA din contul 4111 "Clienți" Creanțele aflate în contul 4111, pentru care s-au efectuat diligente de către CFR SA, dar care nu au putut fi încasate din motive neimputabile creditorului și care au intrat sub incidența prescripției, urmează a fi scoase din evidența contabilă a societății.

Pentru sumele aferente debitorilor CFR SA din contul 4118 "Clienți incerți sau în litigiu" creanțele CFR SA stabilite prin hotărâri definitive și pentru care, în procedura execuțională, debitorul a fost declarat insolvabil, se arată că motivele pentru care nu s-au mai recuperat sumele respective nu sunt imputabile CFR SA. Din analiza situației clienților neîncasați prevăzuți în tabelul nr. 2 reiese faptul ca pentru aceste sume s-au efectuat diligente, în sensul obținerii unor hotărâri judecătorești favorabile companiei, dar care nu au mai putut fi valorificate din motive neimputabile acesteia (intrarea în faliment a debitorului, declararea acestuia ca insolvabil în procedura execuțională, radierea debitorului de către Registrul Comerțului).

Pentru sumele aferente debitorilor CFR SA din contul 461 - "Debitori diverși", există sume pentru care s-au efectuat diligente de către CFR SA, dar care nu au putut fi încasate din motive neimputabile societății și care au intrat sub incidența prescripției, situație în care se aplică procedura de trecere pe costuri. Recurenta mai menționează faptul că la data înregistrării contestației pe rolul Curții de Apel București, față de situația reținută de organul de control, a fost încasată suma de 161.563.862,07 RON.

Referitor la pct. 11 din Decizia nr. III/2 din 11 ianuarie 2016, solicită să se constate netemeinicia constatărilor referitoare la alte cheltuieli privind deplasările efectuate de specialiștii în relații sociale, această decontare realizându-se în condiții legale.

Se susține, în acest sens că, rezultat al negocierilor Contractului Colectiv de Muncă și Acordurilor încheiate ulterior, la CNCF CFR SA s-a înființat funcția de specialist relații sociale care să fie ocupată de salariații care dețin funcții eligibile în organizațiile sindicale.

Posturile corespunzătoare acestei funcții sunt prevăzute în organigrame și state de funcții și au întocmite fișe de post pentru realizarea obiectivelor prevăzute în art. 104, astfel: informarea salariaților asupra implicațiilor tehnice, economice, juridice și sociale ale programului de restructurare și reformă al CFR; participarea, în cadrul CFR SA, la dezbateri cu privire la probleme de drept al muncii și drept sindical; informarea salariaților asupra cazurilor de sustrageri din patrimoniul CFR SA în scopul eliminării acestora; identificarea acelor clauze din contractul colectiv de muncă ce au creat dificultăți în interpretare și aplicare și propuneri în sensul clarificării și îmbunătățirii conținutului acestora; propuneri concrete în scopul optimizării organizării muncii, îmbunătățirii condițiilor de muncă și respectării normelor de protecție a muncii. Aceste activități se întrepătrund cu cele de natură sindicală, salariații care dețin aceste funcții fiind și lideri în structurile sindicale, beneficiind și de cele două zile libere prevăzute la art. 103 din CCM.

În această situație, se susține că specialiștii în relații sociale beneficiază de diurnă atât pentru deplasările efectuate conform art. 103 din CCM, cât și pentru deplasările necesare îndeplinirii activităților de la pct. a)-e) de mai sus (specifice funcției), aceștia fiind delegați de conducerea unității pentru exercitarea sarcinilor corespunzătoare atribuțiilor de serviciu, conform art. 43 din Legea nr. 53/2003 - Codul Muncii.

Se mai arată că instanța a aplicat greșit prevederile art. 2 din H.G. nr. 1860/2006 privind drepturile și obligațiile personalului autorităților și instituțiilor publice pe perioada delegării și detașării în altă localitate, precum și în cazul deplasării, în cadrul localității, în interesul serviciului, potrivit cărora "pentru salariații din cadrul companiilor naționale, societăților comerciale și regiilor autonome la care drepturile salariale se acordă prin negociere, drepturile bănești pe perioada delegării și detașării în altă localitate, precum și în cazul deplasării în cadrul localității în interesul serviciului, se acordă în condițiile prevăzute de contractele colective sau individuale de muncă, iar CNCF CFR SA a decontat diurna de deplasare cu respectarea acestor prevederi.

Referitor la pct. 13 din Decizia nr. 111/2 din 11 ianuarie 2016, recurenta consideră că abaterile reținute de organul de control sunt inexistente și pe cale de consecință măsura de recuperare dispusă nu poate fi aplicată.

În argumentarea punctului său de vedere invocă texte de lege ce reglementează activitatea sa, susținând că a fost înființată prin H.G. nr. 581/1998 privind înființarea Companiei Naționale de Căi Ferate "C.F.R." - SA. prin reorganizarea Societății Naționale a Căilor Ferate Române, desfășurând activități de interes public național în scopul realizării transportului feroviar public și al satisfacerii nevoilor de apărare a țării. Totodată, potrivit dispozițiilor O.U.G. nr. 12/1998 privind transportul pe căile ferate române și reorganizarea Societății Naționale a Căilor Ferate Române republicată, cu modificările și completările ulterioare, CNCF CFR SA administrează infrastructura feroviară publică.

Pe de altă parte, CNCF CFR SA realizează venituri prin perceperea TUI-ului (tarif de utilizare a infrastructurii) de la operatorii feroviari. Potrivit dispozițiilor art. 7 alin. (1) din O.G. nr. 89/2003 privind alocarea capacităților de infrastructura feroviara și tarifarea utilizării infrastructurii feroviare, tarifele de utilizare a infrastructurii sunt plătite administratorului infrastructurii, iar acesta le utilizează la finanțarea activităților sale. Conform prevederilor legale sus-menționate, CNCF CFR SA, ca administrator al infrastructurii feroviare publice a statului, are obligația de a exploata infrastructura feroviară publică, dar și de a asigura funcționarea acesteia, suportând costurile aferente.

Începând cu anul 2004, când s-a externalizat activitatea de electrificare, CNCF CFR SA a asigurat întreținerea și repararea infrastructurii de electrificare prin intermediul unor contracte de prestări servicii. încheiate cu S.C. A. SA înființată prin H.G. nr. 1283/2004 ca filială a CNCF CFR SA, iar în temeiul H.G. nr. 569/2006 privind aprobarea Condițiilor de închiriere a instalațiilor de tracțiune electrica și de electroalimentare și a rețelei de telecomunicații C.F.R., cu echipamentele aferente, ale infrastructurii feroviare publice, s-a încheiat contractul de închiriere a infrastructurii de electrificare cu filiala SC A. SA.

Potrivit dispozițiilor contractuale, filiala SC A. SA urma să administreze infrastructura de electrificare și totodată să realizeze venituri din exploatarea acesteia. Pentru început, veniturile filialei urmau să fie asigurate de CNCF CFR SA pentru administrare și exploatare. Ulterior, după obținerea licenței de distribuție de către filială, veniturile urmau să se obțină de filială direct de la operatorii de transport feroviar, CNCF CFR SA nemaiavând obligația plăților către filială.

Consideră recurenta că prevederile Contractului de închiriere nr. 1/6377/1.144 din 5 septembrie 2006 au fost interpretate în mod greșit de către organul de control dar și de către prima instanța care a preluat în totalitate susținerile Curții de Conturi din întâmpinare.

Contractul de închiriere, încheiat în anul 2006, avea ca scop constituirea premiselor pentru ca filiala să acționeze ca furnizor și distribuitor de energie în sistemul feroviar, el reprezentând o măsură necesară, nu și suficientă. Pentru realizarea acestui scop ar mai fi fost necesară modificarea întregului pachet legislativ care reglementa funcționarea sectorului feroviar, lucru care nu s-a întâmplat.

Recurenta precizează că, în contextul în care contractul de închiriere nu a putut și nu poate produce efecte pentru aspectele susmenționate, filiala SC A. SA nu poate să-și asigure veniturile direct de la operatorii de transport feroviar, ci numai din contractul anual de întreținere și reparare a instalațiilor de electrificare. Pe cale de consecință, contractul de întreținere și contractul de închiriere nu își produce efectele juridice în același timp.

Filiala A. SA, fără a deține calitatea de administrator de infrastructură feroviară publică, a închiriat instalațiile de electrificare (așa cum sunt definite în H.G. nr. 581/1998) prin contractul nr. x din 6377/1.144 din 5 septembrie 2006. Filiala se substituie CFR SA în ceea ce privește întreținerea și repararea bunurilor închiriate precum și furnizarea de energie electrică. De altfel, în contractul de închiriere, așa cum este precizat la art. 2.2: scopul închirierii este asigurarea posibilității ca locatarul să acționeze pe piața de transport feroviar din România ca distribuitor și furnizor de energie electrică. Acest obiectiv a fost atins în ceea ce privește furnizarea de energie electrică în sistemul feroviar. Rolul de distribuitor pe rețeaua feroviară nu poate fi atribuit filialei fără a aduce atingere prevederilor referitoare la calitatea CNCF CFR SA de administrator de infrastructură feroviară.

În consecință, în opinia recurentei A. nu a putut și nu poate realiza nici un venit din exploatarea instalațiilor de electrificare, prevăzute la art. 7.25 din Contractul de închiriere nr. 1/6377/1.144 din 5 septembrie 2006. Veniturile respective sunt realizate de CFR SA, care la rândul său plătește pe A. numai pentru prestațiile de întreținere și reparare pe care le face.

Dispozițiile art. 7.25 din Contractul de închiriere nr. 1/6377/1.144 din 5 septembrie 2006 trebuie interpretate împreună cu art. 7.31 și 7.32, care definesc sursele de venituri. Ulterior încheierii acestui contract, locatarul A., nu a putut uza de licența de distribuție, deoarece conform art. 7, alin. (3), din H.G. nr. 569/2006, filiala care le închiriază (instalațiile de tracțiune electrică și de energoalimentare) se substituie în toate drepturile și obligațiile CNCF CFR SA care decurg din această administrare, conform legislației specifice în vigoare (O.G. nr. 12/1998, H.G. nr. 581/1998 și O.G. nr. 89/2003, cu modificările și completările ulterioare). Art. 9.22 din contractul de prestări servicii precizează ce consum de energie electrică suportă filiala, și anume contravaloarea utilităților pentru spațiile închiriate de la CFR SA.

În opinia recurentei, se confundă consumul necesar funcționării spațiilor (fie ele și închiriate ca în contractul de închiriere), cu consumul instalațiilor-așa numitele servicii interne, care servesc consumului acestora și nu spațiului respectiv. Ca exemplu, asemenea instalații (servicii interne) se află în teren, montate la înălțime, neocupând deci nici un spațiu. Din acest motiv consideră că acest consum de energie electrică al serviciilor interne nu reprezintă un consum pentru utilități și de aceea nu se regăsește în nici unul din contracte și deci nu există temei pentru a fi refacturat către A..

Mai mult, se arată că nu se face distincție între consumul de utilități necesar spațiilor administrative și tehnologice ale locatarului și consumul serviciilor proprii care este al instalațiilor, și nu al spațiilor.

Recurenta mai precizează că potrivit directivelor europene din domeniul transporturilor și al energiei (Directiva nr. 2012/34 și nr. 2009/72), a cadrului legal național existent și a corespondenței purtate cu ANRE (Acte CFR SA nr. 2/2/150/2014, 2/2/771/2014 respectiv acte ANRE nr. 10739/2014 și 29017/2014, prezentate cu ocazia controlului), CNCF CFR SA are obligația de a asigura " accesul terților", adică să permită operatorilor de transport feroviar să-și selecteze singuri furnizorii, în condiții de liberă concurență la fel ca în majoritatea statelor UE. Reglementatorul ANRE a stabilit costurile distribuitorului, care este unic pe o rețea, tocmai pentru a permite libera concurență prin intrarea pe piață a mai multor furnizori simultan. În acest context învederează că măsura dispusă de Curtea de Conturi este împotriva reglementărilor sus-menționate pentru că ea duce la conflict cu condițiile de furnizare și distribuție aprobate de ANRE, ducând la crearea unui monopol artificial pentru A. SA care este furnizor pe rețeaua feroviară, respectiv la distorsionarea climatului concurențial din piața feroviară.

În concluzie, recurenta consideră că din interpretarea clauzelor contractuale ale celor două acte juridice (contractul de prestări servicii și contractul de închiriere) nu reiese în mod explicit nici obligația filialei A. SA de a plăti consumul serviciilor proprii al substațiilor și nici dreptul CFR SA de a nu plăti acest consum. Chiar în situația ipotetică în care aceste contracte ar fi prevăzut explicit obligația filialei de a plăti acest consum, contravaloarea acestuia ar fi trebuit să se regăsească suplimentar în prețul contractului de prestări servicii, plătit de CNCF CFR SA.

În opinia recurentei, în mod greșit CCR și-a motivat decizia de respingere a contestației și pe prevederile articolului 9.22 din contractul de prestări servicii, potrivit căruia filiala plătește utilitățile pentru spațiile închiriate în cadrul acestui contract de prestări, adică sedii de districte, clădiri administrative, nu și substațiile. Pentru aceste spații aferente contractului de prestări servicii există contracte subsecvente de închiriere separate, încheiate direct la nivelul sucursalelor companiei. Dacă auditorii ar fi solicitat, sucursalele companiei ar fi putut pune la dispoziția acestora pentru edificare, aceste tipuri de contracte, pentru a clarifica problema obiectului acestor contracte.

De asemenea, în încheierea contestată se invocă dispozițiile H.G. nr. 569/2006 care prevăd obligația acoperirii de către filială a costurilor de administrare, din sumele plătite de CFR pentru această administrare, însă, CNCF CFR SA nu a achitat către filiala A. SA sume pentru administrare, pentru că aceasta nu a administrat infrastructura feroviară de electrificare.

1.3.2 Recursul pârâtei Curtea de Conturi a României:

Recurenta a criticat modalitatea de soluționare de către prima instanță a măsurii de la punctul 1 al Deciziei nr. III/2 din 11 ianuarie 2016. În acest sens, se susține că prima instanță a ignorat faptul că abaterea de la legalitate și regularitate constatată, vizează, în esență, neînregistrarea în evidența contabilă bilanțieră a CN CF "CFR" SA a contractului de concesiune nr. x ianuarie 2002, prin care i-au fost concesionate bunurile proprietate publică în vederea realizării scopului și obiectului său de activitate, bunuri a căror valoare contabilă a fost neechivoc stabilită de părțile contractante Ia suma de 1.263.464.710,01 RON.

Curtea de Apel București a ignorat amănuntul esențial că, însuși contractul de concesiune nr. x ianuarie 2002, stabilește prin prevederile art. 3 și 14 o valoare determinată a concesiunii, respectiv:

"Bunurile proprietate publică a statului prevăzute în Anexa nr. /, precum și bunurile rezultate din investiții, dezvoltări și/sau modernizări ale acestora se atribuie în concesiune Companiei Naționale de Căi Ferate "CFR" SA, fără plata redevenței (...)" la valoarea totală a bunurilor din inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public al statului prevăzute în Anexa nr. 1 a acestuia, ce au fost ulterior modificate de Actul adițional nr. x iulie 2012 la contractul de concesiune nr. x ianuarie 2002, la un total de 12.381.954.159,00 RON.

Totodată, precizează că, potrivit prevederilor art. 3 din Contractul de concesiune nr. x ianuarie 2002:

"Bunurile proprietate publică a statului prevăzute în Anexa nr. V au fost atribuite în concesiune CN CF "CFR" SA fără plata redevenței, iar potrivit prevederilor art. 16 alin. (1) din acesta s-a stipulat că: în situația în care bunurile proprietate publică a statului, la data semnării prezentului contract, au elemente constitutive sau terenuri neinventariate sau neevaluate/reevaluate, acestea se vor inventaria și evalua/reevalua".

Or, instanța de fond nu a aplicat prevederile pct. 81 alin. (2) din O.M.F.P. nr. 3055/2009, mai sus citat, potrivit cărora concesiunile primite se reflectă ca imobilizări necorporale atunci când contractul de concesiune stabilește o durată și o valoare determinate pentru concesiune.

Contrar celor reținute de prima instanță, modul de înregistrare al contractelor de concesiune a bunurilor din domeniul public al statului este reglementat de art. 7 și 13 din Legea nr. 15/1994, republicată, cu modificările și completările ulterioare, de pct. 81 alin. (2) din OMFP nr. 3055/2009 și de Ghidul emis de Ministerul Finanțelor publice în anul 2010 - unele aspecte privind aplicarea reglementărilor contabile conforme cu Directiva a IV-a a CEE, parte componentă a reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, aprobate prin Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 3.055/2009 - Ghid practic - 2010.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimați au formulat întâmpinare prin care au solicitat, fiecare în parte, respingerea ca nefondat, a recursului declarat de partea adversă .

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile declarate în cauză de ambele părți sunt nefondate.

1.1 Recursul reclamantei Compania Națională de Căi Ferate CFR SA:

Un prim aspect de nelegalitate invocat se referă la incidența în cauză a prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 noul C. proc. civ., respectiv atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Un atare motiv de casare se justifică prin prisma faptului că în lipsa oricăror considerente, a unor considerente contradictorii sau străine de natura pricinii, nu se poate aprecia dacă soluția adoptată este sau nu rezultatul cercetării fondului cauzei.

În cauză, însă, prima instanță a arătat motivele de fapt și de drept ce au format convingerea sa precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Astfel, judecătorul fondului a demonstrat în scris de ce s-a oprit la soluția dată, pentru ce a admis susținerile unei părți și le-a respins pe ale celeilalte, pentru ce a găsit bună o probă și nesinceră o altă probă, de ce a aplicat o anumită normă de drept, sau i-a dat o anumită interpretare.

Verificarea sentinței permite instanței de control judiciar să stabilească atât faptele cât și argumentele legale care au format convingerea pentru soluția pronunțată. În acest sens, este de principiu că motivarea unei sentințe nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, iar acest aspect se circumscrie și noțiunii de proces echitabil în condițiile prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Astfel, un proces civil finalizat prin hotărârea care dezleagă fondul, cu garanțiile date de art. 6.1 din Convenția Europeană privind Drepturile Omului, include printre altele dreptul părților de a fi în mod real "ascultate", adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Altfel spus, aceasta implică mai ales în sarcina instanței obligația de a proceda la un examen efectiv, real și consistent al mijloacelor, argumentelor și elementelor de probă ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența în determinarea situației de fapt (a se vedea hot. CEDO din 28.04.2005 în cauza Albina c. României și hot. CEDO din 15 martie 2007 în cauza Gheorghe c. României).

Pe de altă parte, tot atât de adevărat este că în jurisprudența sa privind încălcările aduse art. 6 para. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în repetate rânduri că, în general instanțelor naționale nu le incumbă o obligație de a furniza în motivările hotărârilor lor răspunsuri detaliate pentru fiecare argument ridicat de către părțile implicate în litigii (hot. CEDO Van de Hurk c. Olandei, și hot. Perez c. Franței).

Revenind la hotărârea atacată în prezenta cauză, Înalta Curte observă că, deși succint, prima instanță a răspuns argumentelor părților, a stabilit situația de fapt și a analizat, în concret, toate criticile de nelegalitate invocate de recurenta reclamantă. Împrejurarea că și-a însușit anumite opinii ale autorității, nu conduce automat la concluzia necercetării fondului pretențiilor deduse judecății, pentru a fi incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

De remarcat este că prima instanță a motivat și respingerea administrării în cauză a probei cu expertiză tehnică în specialitatea electroenergetică solicitată de recurenta reclamantă, apreciind că nu este utilă cauzei. Această opinie este împărtășită și de instanța de control judiciar, având în vedere că, în raport de obiectivele propuse pentru această expertiză, așa cum au fost enumerate de parte în notele scrise, depuse la dosarul de fond și constatările Curții de Conturi de la pct. 13 din Decizia nr. III/2 din 11 ianuarie 2016 pentru a căror combatere a fost propusă această probă, nu există o legătură de cauzalitate care să justifice administrarea ei. Este relevant a se constata că prin expertiza solicitată în fața primei instanțe, recurenta reclamantă tindea la stabilirea modalității de interpretare a unor texte de lege, ceea ce reprezintă atributul exclusiv al instanței de judecată, motiv pentru care, justificat a fost respinsă administrarea acestei probe.

Așadar, din perspectiv prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sentința recurată este la adăpost de critică, Înalta Curte apreciind că acest motiv de casare nu este incident în cauză.

În continuare, recurenta a criticat hotărârea prin prisma prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv atunci când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În concret, primul motiv de nemulțumire al recurentei se referă la modalitatea de soluționare a pct. 3 din Decizia nr. III/2 din 11 ianuarie 2016 privind "Neclarificarea și neîncasarea sumelor din conturile de creanțe ale companiei în sumă estimată de 322.978.772,32 RON din care aflate în afara termenului legal de prescripție prevăzut de lege pentru încasarea și respectiv lichidare a acestora în sumă de 113,806.312,64 RON și aferente deciziei penale nr. 1260/A/17.10.2014 a Curții de Apel București în sumă de 8,459.972 RON".

Recurenta susține că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale prev. de art. 1357 (1) din Noul C. civ., având în vedere că pentru sumele menționate s-au efectuat diligente de către direcțiile de specialitate, dar aceste sume nu au putut fi încasate din cauze neimputabile CFR SA, astfel că nu constituie prejudiciu pentru companie.

Totuși, instanța de control judiciar reține că, așa cum s-a menționat și în actul de control, doar "5,80% din totalul creanțelor prescrise/neîncasate, se încadrează în categoria motivelor pentru neîncasarea creanțelor indicate de entitate", pentru restul recurenta neprezentând argumente valabile în combaterea constatărilor din actul de control.

Mai mult, se constată că măsura dispusă a fost aceea ca recurenta prin Consiliul de Administrație să analizeze situația creanțelor prescrise/neîncasate în conturile menționate și să dispune clarificarea și recuperarea, după caz, a prejudiciului, potrivit legii.

Măsura a fost dispusă în temeiul pct. 328 din OMFP nr. 1.802/2014 pentru aprobarea Reglementărilor contabile privind situațiile financiare anuale individuale și situațiile financiare anuale consolidate potrivit căruia: "La scăderea din evidență a creanțelor și datoriilor ale căror termene de încasare sau de plată sunt prescrise, entitățile trebuie să demonstreze că au fost întreprinse toate demersurile legale, pentru decontarea acestora."

În acest context, așa cum legal a reținut și prima instanță, pentru contul 4118 Clienți incerți sau în litigiu, din suma de 101.936.932,88 RON doar debitori în sumă totală de 6.994.302,53 RON, respectiv 6,86%, au intrat în insolvență. Totodată, în ceea ce privește contul 461 "Debitori diverși" din creanțele menționate în suma totală de18.340.437,25 RON, doar debitorul B. menționat la poziția nr. 30 în sumă 92.018,61 RON (0.50%) a intrat în insolvență.

Nu în ultimul rând, în situațiile financiare anuale din data de 31 decembrie 2014, au fost constate creanțe neîncasate în sumă totală de 322,988.955,84 din care, încasate în timpul controlului în sumă de 1.045.642,19 RON, în conformitate cu Decizia penală nr. 1260/AII din 7 octombrie 2014 în sumă de 8.459.972,00 RON, aflate în afara termenului legal de prescripție prevăzut de lege pentru încasarea și respectiv lichidarea acestora în sumă de 113.806.312,64 RON și creanțe pentru care au existat hotărâri, sentințe judecătorești nerecuperate la data controlului în sumă de 199.677.029,01 RON.

Din această perspectivă, este evident că nu pot fi primite susținerile recurentei, care a subliniat că prima instanță nu ar fi analizat motivele invocate de parte în justificarea neîncasării creanțelor. Or, este de netăgăduit că împotriva unor societăți radiate, recurenta nu se mai poate îndrepta pentru executarea creanțelor sale, însă, acestea reprezintă un procent foarte mic din totalul celor constatate de Curtea de Conturi. Pe de altă parte, pentru creanțele a căror recuperare s-au epuizat toate modalitățile legale, era necesară eliminarea din evidența contabilă potrivit prevederilor O.M.F.P. nr. 3055/2009 și O.M.F.P. nr. 1802/2014.

Apărările recurentei în sensul că aceste prevederi nu se aplică, întrucât reprezintă doar un drept al său, iar nu o obligație legală, nu pot fi avute în vedere, dispozițiile legale neavând un caracter de dispoziție, așa cum încearcă aceasta să acrediteze. Astfel, scoaterea din evidența contabilă a creanțelor nerecuperabile, pentru care creditorul a făcut diligente în vederea recuperării, dar care din motive neimputabile acestuia nu au mai putut fi recuperate în termenul legal de prescripție reprezintă o operațiune prevăzută de legislația financiar-contabilă, iar rațiunea acestor norme financiar-contabile a fost aceea de a se elimina din evidența contabilă a societății aceste creanțe neîncasate.

Așadar, prin menținerea în contabilitate, cu încălcarea normelor financiar contabile imperative citate mai sus, a creanțelor ce nu mai pot fi recuperate și pentru care entitatea a efectuat toate diligențele necesare, se creează un prejudiciu în patrimoniul acesteia, constând în dezechilibrul între pasiv și activ, ce nu poate fi justificat.

De altfel, se observă că intimata pârâtă a analizat în actul de control situația tuturor creanțelor nerecuperate, constatând că doar într-un mic procent sunt întrunite motivele invocate de recurentă, pentru restul, așa cum au fost reținute, neexistând motive temeinice pentru prescrierea acestora.

Susținerile potrivit cărora falimentul unor debitori s-ar fi produs chiar în timpul controlului, iar procedurile sunt încă în desfășurare, nu are, de asemenea relevanță, în raport de dispozițiile măsurii contestate - "Analiza de către Consiliul de Administrație a situației creanțelor prescrise/neîncasate înregistrate în conturile contabile 4111 "Clienți", 4118 "Clienți incerți sau în litigiu" și contul 461 "Debitori diverși", clarificarea și recuperarea, după caz, a prejudiciului, inclusiv de la persoanele responsabile, potrivit legii.

Ca atare, recurenta va fi obligată, în baza măsurii dispuse de Curtea de Conturi, să analizeze toate creanțele prescrise sau neîncasate din conturile de mai sus și să ia măsurile adecvate, constând în eliminarea lor din evidența contabilă, recuperarea celor în termenul de executare, precum și recuperarea de la persoanele responsabile, pentru acoperirea prejudiciului suferit.

Opinia recurentei în sensul că în modalitatea impusă de intimată se operează transferul responsabilității de la persoanele cu adevărat vinovate de nerecuperarea creanței (debitori în faliment - radiați) la angajați ai societății care au efectuat toate demersurile legale pentru recuperare, nu este împărtășită de instanța de control judiciar.

Astfel, așa cum s-a menționat mai sus, în condițiile în care recurenta a epuizat toate căile legale pentru executarea creanțelor, era obligată să procedeze la eliminarea acestora din evidențele contabile, astfel încât să se evite dezechilibrul financiar. Prin nesocotirea prevederilor financiar contabile imperative citate în actul de control și în hotărârea de fond, s-a creat un prejudiciu ce va fi recuperat de la persoanele responsabile, așa cum s-a statuat în măsura criticată.

Nici prevederile legii insolvenței referitoare la ordinea de preferință a creanțelor, nu poate conduce la o altă concluzie în privința legalității măsurii, întrucât recurenta urmează să efectueze toate demersurile necesare pentru recuperarea creanțelor ce nu sunt încă prescrise, iar înscrierea la masa credală a unui debitor în insolvență este una dintre căile legale de executare a unei creanțe.

Recurenta a mai criticat sentința din perspectiva soluției adoptate cu privire la pct. 11 din Decizia nr. III/2/11 ianuarie 2016 privind "Alte cheltuieli privind deplasările interne/externe".

Succint, s-a susținut că instanța de fond a făcut greșit aplicarea prevederilor art. 2 din H.G. nr. 1860/2006 întrucât, pentru salariații din cadrul companiilor naționale, societăților comerciale și regiilor autonome la care drepturile salariale se acordă prin negociere, drepturile bănești pe perioada delegării și detașării în alta localitate precum și în cazul deplasărilor în cadrul localității în interesul serviciului se acorda în condițiile prevăzute de contractile colective sau individuale de muncă.

Se reține că măsurile de la punctul 11 din decizie, criticată în prezentul recurs, au fost dispuse pentru remedierea abaterii care a avut în vedere facilitățile oferite liderilor de sindicat (mașina de serviciu, bonuri de carburant, delegații lunare) plătite de regionalele CFR, precum și alte cheltuieli privind deplasările interne/externe.

Prima instanță a pornit analiza de la prevederile art. 96 alin. (1) al Cap. IX din C. civ..M. pentru 2012 - 2013 - Dreptul sindical și prevederile similare din acordurile încheiate ulterior: "Administrația va asigura pentru activitățile sindicale ale organizațiilor sindicale reprezentative semnatare ale prezentului acord următoarele: în București... c)autoturisme fără șofer, astfel: pentru funcția de specialist relații sociale - 30 de autoturisme cu carburant (cu o cotă lunară de maxim 150 litri, cu suportarea cheltuielilor aferente) ". Totodată, s-a stabilit că potrivit art. 103 din CCM pentru 2012 - 2013 și prevederile similare din acordurile încheiate ulterior, " . . . . . . . . . .deplasările efectuate de salariați pentru tratarea unor probleme sociale, în baza convocărilor, cu aprobarea conducerii CNCF - CFR SA sau a sucursalelor CF, se consideră deplasări în interesul serviciului. Durata convocărilor al cărui cost este suportat de CNCF - CFR SA nu poate fi mai mare de două zile consecutive, cu excepția cazului când sunt convocați la negocierea contractului colectiv de muncă sau a actului adițional la contractul colectiv de muncă."

Din verificările efectuate s-a constatat că pentru lunile iulie, octombrie și decembrie 2014 a fost depășită cu câte 1 zi perioada de deplasare conform prevederilor art. 98 alin. (4) din CCM. Instanța de fond a reținut faptul că documentele prezentate nu justifică întreaga perioadă pentru care a fost, acordată diurna, recurenta reclamanta procedând eronat la decontarea acesteia pentru personalul cu funcția de specialist în relații sociale, neluând în considerare prevederile CCM cu privire la condițiile în care costul acestora este suportat de către CN CFR SA, respectiv în baza convocărilor, cu aprobarea conducerii CNCF - CFR SA sau a sucursalelor CF, durata convocărilor al cărui cost este suportat de CNCF - CFR SA neputând fi mai mare de 2 (două) zile consecutive.

Recurenta justifică aceste depășiri prin aceea că nu au fost luate în considerare dispozițiile art. 2 din H.G. nr. 1860/2006. Or, potrivit acestui text de lege: "Pentru salariații din cadrul companiilor naționale, societăților comerciale și regiilor autonome la care drepturile salariale se acordă prin negociere, drepturile bănești pe perioada delegării și detașării în alta localitate, precum și în cazul deplasării în cadrul localității, în interesul serviciului, se acordă în condițiile prevăzute în contractele colective sau individuale de muncă".

Așadar, nu se poate concluziona că nu au fost analizate și avute în vedere aceste dispoziții, în condițiile în care s-a stabilit că diurna achitată salariaților trimiși în deplasare pentru tratarea unor probleme sociale a fost calculată eronat pentru o perioadă mai mare decât cea prevăzută în CCM, deplasările efectuate fiind în legătură doar cu activitățile sindicale conform situațiilor prezentate și nu au fost efectuate în interes de serviciu.

Susținerile recurentei potrivit cărora s-a înființat funcția de specialist relații sociale care să fie ocupată de salariații care dețin funcții eligibile în organizațiile sindicale, iar potrivit fișei postului activitățile prestate se întrepătrund cu cele de natură sindicală, nu pot fi primite. Astfel, s-a constatat că luna aprilie 2014 a fost destinată negocierii prevederilor CCM, iar recurenta a decontat eronat diurna pentru personalul cu funcția de specialist în relații sociale, neluând în considerare prevederile CCM cu privire la condițiile în care costul acestora este suportat de către CN CFR SA, respectiv în baza convocărilor, cu aprobarea conducerii CNCF - CFR SA sau a sucursalelor CF.

Or, aceste formalități prevăzute explicit în contractul colectiv de muncă nu au fost dovedite și îndeplinite în privința decontărilor de mai sus, astfel că, în mod legal au fost respinse argumentele recurentei sub acest aspect.

A mai fost criticată sentința instanței de fond în privința soluției pronunțate cu privire la punctul pct. 13, prin care se reține ca abatere de la legalitate și regularitate faptul că "nu au fost stabilite, înregistrate și urmărite în vederea recuperării, toate plățile efectuate din bugetul gestionat la nivelul CFR SA aferente consumurilor de energie electrică de joasă tensiune, înregistrate la nivelul STE-urilor (substații de tracțiune electrică) fără a fi refacturate și recuperate ulterior de la A. SA ".

Recurenta consideră că abaterile reținute de organul de control sunt inexistente și pe cale de consecință măsura de recuperare dispusă nu poate fi aplicată datorită specificului companiei materializat în actele normative ce reglementează funcționarea sa.

Se susține că prevederile Contractului de închiriere nr. 1/6377/1.144 din 5 septembrie 2006 au fost interpretate în mod greșit de către organul de control dar și de către prima instanță întrucât acesta avea ca scop constituirea premiselor pentru că filiala să acționeze ca furnizor și distribuitor de energie în sistemul feroviar, el reprezentând o măsură necesară, nu și suficientă. Pentru realizarea acestui scop ar mai fi fost necesară modificarea întregului pachet legislativ care reglementa funcționarea sectorului feroviar, lucru care nu s-a întâmplat, însă Legea nr. 13/2007, Legea nr. 123/2012 și Directiva 2012/34) apărute ulterior au clarificat situația, arătând că CNCF CFR SA este singurul îndreptățit să perceapă încasări.

Înalta Curte constată că obiectul Contractului de închiriere a instalațiilor de electrificare ale infrastructurii feroviare publice, nr. 1/63 77/1.144/09.2006 încheiat între Compania Națională de Căi Ferate "CFR" SA București în calitate de locator și SC "A. " SA București în calitate de locatar, este acela de închiriere a instalațiilor de electrificare aparținând infrastructurii feroviare publice, în vederea administrării acestora de către locatar pentru o perioada de 20 ani, începând cu data de 5 septembrie 2006.

Totodată, Contractul de prestări servicii nr. x din 26 iunie 2014 are ca obiect prestarea de servicii energetice și lucrări de montare, exploatare, întreținere, modernizare, reparații și intervenții la instalațiile de electrificare, inclusiv asistența tehnică.

În concret, s-a stabilit că la nivelul substațiilor de transport electric - servicii interne, a fost înregistrat și achitat consumul de energie electrica din bugetul sucursalelor CN CFR SA. Pentru anul 2014 entitatea a înregistrat în evidența contabilă a fiecărei sucursale costuri cu energia electrică achiziționată de la diverși furnizori de energie la nivelul substațiilor STE în valoare totală de 1.804.878,47 RON fără TVA.

Prima instanță a concluzionat că potrivit punctului 2.10 din Contractul de închiriere a instalațiilor de electrificare ale infrastructurii feroviare publice nr. x din septembrie 2006, închirierea instalațiilor de electrificare care fac obiectul contractului se face cu preluarea simultană și integrală a obligațiilor asumate de locator privind asigurarea continuității funcționării instalațiilor preluate. În acest sens locatarul are obligația, potrivit punct 7.25 din contract, să acopere cheltuielile de administrare a instalațiilor de electrificare din veniturile aferente exploatării acestora, pentru desfășurarea transporturilor publice de mărfuri și călători.

Mai mult, potrivit punctului 2.8 din contractul de închiriere locatorul asigură contracost, în limita posibilităților tehnice, utilitățile necesare pentru activitățile desfășurate de către locatar, iar prin contractul de prestări servicii nr. x din 26 iunie 2014 se precizează la punctul 9.22 obligația prestatorului de a achita, pe bază de contract, contravaloarea utilităților consumate (apă, energie electrică, energie termică, gaze naturale etc.) pentru spațiile închiriate de la beneficiar.

Pornind de la aceste dispoziții legale și contractuale, legal s-a stabilit că măsura dispusă de Curtea de Conturi la pct. 13 al Deciziei este conformă.

Instanța de control judiciar nu poate primi argumentele recurentei ce decurg din invocarea legislației ce reglementează funcționarea sa, în condițiile în care, potrivit prevederilor art. 7 alin. (1) din Hotărârii Guvernului nr. 569/2006 privind aprobarea Condițiilor de închiriere a instalațiilor de tracțiune electrică și de electroalimentare și a rețelei de telecomunicații C.F.R., cu echipamentele aferente, ale infrastructurii feroviare publice: "Cheltuielile de administrare a bunurilor care se închiriază, conform prevederilor art. i, pentru desfășurarea transporturilor publice de mărfuri și de persoane se acoperă din veniturile aferente exploatării acestora de către filiala care le închiriază. (2) Veniturile aferente exploatării bunurilor de natura infrastructurii feroviare publice, care se închiriază, se constituie din sumele plătite de Compania Națională de Cai Ferate"C.F.R." - SA pentru administrarea întreținerea și repararea acestora, precum și din alte surse. (3) în procesul de administrare a bunurilor prevăzute la alin. (1), filiala care le închiriază se substituie în toate drepturile și obligațiile Companiei Naționale de Căi Ferate "C.F.R." - SA care decurg din această administrare, conform legislației specifice în vigoare."

Este de principiu, aspect necontestat de recurentă, că energia electrică consumată de operatorii de transport feroviar se recuperează de la aceștia prin tariful de utilizare a infrastructurii, iar SC A. SA în calitate de prestator al serviciilor energetice și al lucrărilor de montare, exploatare, întreținere, modernizare, reparații și intervenții la instalațiile de electrificare, inclusiv asistență tehnică, etc., încasează contravaloarea serviciilor/lucrărilor realizate. Pe de altă parte, din prevederile contractuale (Contractele de prestări servicii nr. x din 1 octombrie 2013 și nr. y din 26 iunie 2014) nu rezultă că entitatea beneficiară, CN CFR SA, suportă cheltuielile cu energia electrică aferentă prestărilor de servicii efectuate și facturate de filială.

Recurenta susține că prin asocierea unei clauze dintr-un contract (art. 9.22 din contractul de prestări servicii) cu o definiție din alt contract (din Contractul de închiriere nr. 1/6377/1.144 din 5 septembrie 2006) s-a ajuns în mod greșit la o denaturare a sensului acestora, neglijându-se faptul că fiecare clauză contractuală se interpretează în spiritul actului juridic din care face parte. Mai mult, se subliniază faptul că se confundă consumul necesar funcționării spațiilor (fie ele și închiriate ca în contractul de închiriere), cu consumul instalațiilor, asemenea instalații (servicii interne) se află în teren, montate la înălțime, neocupând deci nici un spațiu.

În legătură cu aceste susțineri, este relevant faptul