ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5295/2019

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2016, reclamantul Secretariatul General al Guvernului în contradictoriu cu pârâții Ministerul Fondurilor Europene, prin Ministerul Finanțelor Publice și Guvernul României, a solicitat anularea Deciziei MFP-OPCP nr. 151/19.10.2013 și a Notei de constatare nr. x/20.11.2012, acte emise în temeiul O.U.G. nr. 66/2011, precum și (ii) obligarea ministerului pârât la plata sumei de 51.979,20 RON cu titlu de despăgubiri.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința civilă nr. 3916 din 17 decembrie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au fost respinse ca neîntemeiate excepțiile autorității de lucru judecat, inadmisibilității și tardivității. A fost respinsă acțiunea promovată de reclamantul Secretariatul General al Guvernului, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Fondurilor Europene, prin Ministerul Finanțelor Publice și Guvernul României, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței menționate la pct. I.2 a formulat recurs reclamantul Secretariatul General al Guvernului criticând-o pentru motive de nelegalitate și netemeinicie. În motivarea cererii de recurs, în esență, s-au arătat următoarele: Motivele de casare a hotărârii instanței de fond se circumscriu dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a demonstra că aceasta a fost dată cu încălcarea/aplicarea greșită a normelor de drept material. Se arată că raționamentul instanței de fond a pornit de la premisa falsă că finanțarea proiectului x pentru a cărui implementare a fost încheiat Contractul nr. x/n 22.12.2009 s-ar fi făcut din fonduri structurale, deși sumele proveneau din fonduri externe nerambursabile aferente Mecanismului financiar SEE. Fondurile externe nerambursabile aferentei Mecanismului financiar SEE (din care a fost finanțat proiectul x prin Contractul nr. x/22.12.2009), acestea au o situație distinctă, fiind reglementate inițial prin Memorandumul de înțelegere pentru implementarea mecanismului financiar SEE 2004-2009 dintre guvernele Islandei, Principatului Liechtenstein, Guvernul Norvegiei și Guvernul României (publicat în Monitorul Oficial nr. 44 din 18 ianuarie 2008 prin Ordinul MFP nr. 2.363 din 11 decembrie 2007) și O.G. nr. 24/2009 privind gestionarea financiară a fondurilor externe nerambursabile aferente Mecanismului financiar al Spațiului Economic European, iar ulterior tot prin norme speciale, respectiv prin O.U.G. nr. 88/2012 privind cadrul instituțional pentru coordonarea, implementarea și gestionarea asistenței financiare acordate României prin Mecanismul financiar al Spațiului Economic European și prin Mecanismul financiar norvegian pe perioada de programare 2009-2014 și prin O.U.G. nr. 23/2013 privind gestionarea financiară a fondurilor externe nerambursabile aferente Mecanismului financiar al Spațiului Economic European 2009 - 2014 și Mecanismului financiar norvegian 2009-2014. Atât timp cât finanțarea proiectului x nu s-a realizat din Fondurile Structurale și de Coeziune (FSC) administrate de către Comisia Europeană, iar Memorandumul de înțelegere pentru implementarea mecanismului financiar SEE 2004-2009 dintre guvernele Islandei, Principatului Liechtenstein, Guvernul Norvegiei și Guvernul României nu se poate face trimitere la Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2.988/95 al Consiliului din 18 decembrie 1995 privind protecția intereselor financiare ale Uniunii Europene ori la Regulamentul (CE) nr. 1083/2006 al Consiliului din 11 iulie 2006. Se arată de recurent că argumentele referitoare la considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 66/2015, în sensul că noțiunea de corecții financiare este definită ca neregulă atât în legislația națională, cât și în aceea a Uniunii Europene, sunt citate trunchiat și rupte din context de judecătorul fondului, omițând faptul că instanța de contencios constituțional a făcut o analiză amplă a acestei chestiuni, conchizând cu observația că "Din compararea celor două definiții, pe de-o parte cea cuprinsă în Ordonanța Guvernului nr. 79/2003, pe de altă parte cea cuprinsă în Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 66/2011, Curtea observă că acestea nu au un conținut identic, elementul cel mai important de diferențiere constituindu-l potențialitatea prejudiciului, care este reglementată numai în art. 2 lit. a) din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 66/2011. Astfel, examinând comparativ dispozițiile O.G. nr. 79/2003 cu cele ale O.U.G. nr. 66/2011, Curtea Constituțională a constatat anumite elemente care diferențiază cele două reglementări succesive, și anume: potențialitatea prejudiciului (cel mai important element de diferențiere), reglementat numai prin art. 2 lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011 (par. 24); modul de reglementare a corecțiilor/reducerilor financiare aplicabile cheltuielilor aferente proiectelor finanțate din fonduri europene și/sau fonduri publice naționale aferente acestora în caz de nerespectare a reglementărilor privind achizițiile, prin art. 6 alin. (1), coroborat cu art. 17 din O.U.G. nr. 66/2011, impunându-se aplicarea principiului proporționalității, în timp ce O.G. nr. 79/2003 nu a reglementat acest principiu (par. 25). În concluzie, instanța de contencios constituțional a constatat în mod just că, sub aspectul definirii neregulii, prevederile art. 2 alin. (1) lit. a) din O.U.G. nr. 66/2011 sunt mai severe (potențialitatea prejudicierii), chiar dacă sub aspectul corecțiilor/reducerilor în cazul constatării neregulilor, dispozițiile O.U.G. nr. 66/2011 sunt mai favorabile. Pe de altă parte, Curtea a mai observat că nici dispozițiile O.G. nr. 79/2013 și nici cele ale O.U.G. nr. 66/2011, în ansamblul lor, "nu se subsumează - noțiunii de «lege penală sau contravențională», pentru ca Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 66/2011 să constituie, eventual, o excepție de la aplicarea principiului neretroactivității prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituție" (par. 30). Argumentele referitoare la caracterul obligatoriu al jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene pentru judecătorul național, deși de principiu ar fi valabile, nu își găsesc aplicabilitatea concretă în cauză, situația de fapt și de drept dedusă judecății nefiind reflectată în niciuna dintre hotărârile Curții de Justiție a Uniunii Europene invocate, fiind de domeniul evidenței că nu toate actele normative ale Uniunii Europene sunt de aplicare directă în dreptul național. Un alt argument care se încadrează tot în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. îl reprezintă aplicarea greșită a dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 554/2004, fiind omisă nejustificat analiza răspunderii civile de natură obiectivă a autorităților publice pârâte pentru prejudiciile cauzate prin aplicarea O.U.G. nr. 66/2011. La momentul întocmirii documentației de achiziție (2009) care a generat corecția contestată, nu exista o normă previzibilă cu privire la interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale invocate ca pretins nerespectate. De aici rezultă, pe de o parte, nelegalitatea aplicării corecțiilor, iar pe de altă parte, culpa statului sub acest aspect, prin autoritățile implicate. Deși statul, prin organismele cu atribuții în domeniul achizițiilor avea obligația de a legifera în aplicarea directivelor, în ceea ce privește situația din speța, abia ulterior, au fost emise actele normative pentru clarificarea legislației achizițiilor, în special a acelor prevederi legale care, în mod repetat, au generat corecții financiare. Realizarea cu întârziere a transpunerii Directivei nr. 2004/18/CE a fost de natură să genereze un prejudiciu pentru beneficiarii normei, în raport de încălcarea principiului previzibilității legii și de imposibilitatea acestora de a anticipa la momentul contractării a modului în care după ani se va schimba modul de interpretare a normei generale. În situația în care a apreciat că s-ar aplica cu prioritate norma europeană și a reținut că ar exista culpă chiar și pentru un prejudiciu potențial, judecătorul fondului trebuia să observe că responsabilitatea neimplementării unei astfel de ipoteze în dreptul intern nu putea reveni decât statului. Pentru beneficiarii fondurilor structurale norma internă previzibilă era cea din O.G. nr. 79/2003, prin raportare la condiția impusă organismului de control de a stabili prejudiciul, în cazul în care acesta exista și, raportat la cuantumul acestuia, de a stabili valoarea creanței bugetare. Spre deosebire de prevederile Regulamentului (CE) nr. 1083/2006, se observă că norma internă instituie sarcina probei în favoarea organismului emitent al notei de constatare. Astfel, nu era suficient ca acesta doar să identifice și să semnaleze presupuse încălcări ce ar fi putut avea drept eventuale consecințe în prejudicierea bugetului, ci efectiv să probeze că din presupusele nereguli a rezultat un prejudiciu cert, cuantificabil. Chiar dacă a stabilit că nu se impune anularea actelor contestate și exonerarea recurentului de la plata corecțiilor, instanța de fond trebuia să stabilească răspunderea statului, raportat la prevederile art. 291 alin. (1) din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene și la obligația de garanție consacrată în jurisprudența CJUE. Norma juridică trebuie să fie clară, inteligibilă, întrucât cei cărora li se adresează trebuie nu doar să fie informați în avans asupra consecințelor actelor și faptelor: lor, ci să și înțeleagă consecințele legale ale acestora. În caz contrar, principiul nemo censetur ignorare legem nu ar mai putea fi aplicat, ceea ce ar avea grave consecințe asupra securității raporturilor sociale, a existenței societății în general. CJUE a arătat în cauza C-318/13, pct. 42 că "Este necesar să se amintească în această privință că, la punctul 56 din Hotărârea Brasserie du Pecheur și Factortame (C-46/93 și C-48/93, EU:C: 1996:79), Curtea a precizat că printre elementele pe care instanța competentă poate fi chemată să le ia în considerare se numără gradul de claritate și de precizie a normei încălcate, întinderea marjei de apreciere pe care această normă o lasă autorităților naționale sau celor ale Uniunii, caracterul intenționat sau neintenționat al încălcării comise sau al prejudiciului cauzat, caracterul scuzabil sau nescuzabil al unei eventuale erori de drept și împrejurarea că atitudinile adoptate de către o instituție a Uniunii au putut contribui la neadoptarea, la adoptarea sau la menținerea unor măsuri sau a unor practici naționale contrare dreptului Uniunii. Din analiza Notei de fundamentare a O.G. nr. 14/2013 se poate observa că însăși autoritatea intimată recunoaște că reglementările în baza cărora au fost aplicate corecții financiare ori reduceri procentuale prin mecanismul deducerii din plățile solicitate în cazul atribuirii contractelor de achiziții publice au fost echivoce, normele incidente nefiind clare și concise, iar aceste deficiențe au afectat negativ atât beneficiarii de fonduri europene, cât și instanțele de judecată, a căror activitate a fost îngreunată datorită numărului mare de litigii generate de aplicarea defectuoasă (deseori abuzivă) ai dispozițiilor actelor normative prin care au fost reglementate procedurile de atribuire a contractelor de achiziții publice, răspunderile și sancțiunile în cazul nerespectării. De asemenea, a arătat recurentul că deși unele dintre argumentele sale sunt confirmate nu doar de autoritățile interne, dar și de Curtea Europeană de Audit, în Raportul transmis fiind semnalată "slăbiciunea sistemului determinată de aplicarea Ordinului Președintelui ANRMAP nr. 51/2009, ordin care, conform opiniei cuprinse în Raport, este contrar prevederilor art. 38 din Directiva 2004/18/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 31 martie 2004 privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice de lucrări, de bunuri și de servicii", totuși SGG a fost sancționat, aplicându-i-se un tratament juridic discriminatoriu, care nu este justificat în mod obiectiv și rezonabil.

Apărările formulate în cauză Pârâtul Guvernul Românei nu a formulat întâmpinare în cauză.

Procedura de soluționare a recursului Prin rezoluția completului învestit cu soluționarea dosarului din data de 22 octombrie 2018, a fost fixat termen de judecată pe fond a recursului la data de 5 noiembrie 2019, constatându-se că nu mai subzistă motivele care au determinat fixarea termenului de judecată pentru examinarea recursului, prin prisma exigențelor dispozițiilor art. 493 alin. (5) - (7) din C. proc. civ., față de Hotărârea Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 106 din 20 septembrie 2018, prin care s-a luat act de Hotărârea Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, adoptată la data de 13 septembrie 2018, în sensul că procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 din C. proc. civ. este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul Secretariatul General al Guvernului este nefondat, pentru următoarele considerente: 1. Argumente de fapt și de drept relevante Reclamantul Secretariatul General al Guvernului a susținut constant în contestațiile formulate pe cale administrativă în fața ministerului emitent inaplicabilitatea în cazul Contractului de implementare nr. x/22.12.2009 a dispozițiilor O.U.G. nr. 66/2011, ci a celor ale O.G. nr. 79/2003, pe de o parte, dar și faptul că O.G. nr. 79/2003 nu vorbește despre potențialitatea prejudiciului când definește noțiunea de neregulă, conținând sub acest aspect dispoziții mai favorabile față de cele ale O.U.G. nr. 66/2011. Se reține că, într-adevăr, activitatea de verificare și constatarea neregulii s-au realizat la o dată ulterioară intrării în vigoare a O.U.G. nr. 66/2011, în timp ce neregula s-a produs în procedura de atribuire, dată la care era în vigoare O.G. nr. 79/2003. Prin Decizia Curții Constituționale nr. 66/2015 au fost declarate neconstituționale prevederile art. 66 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 66/2011, din considerentele acestei decizii rezultând că, urmare a admiterii excepției de neconstituționalitate, calificarea neregulii și stabilirea creanțelor bugetare se vor face în temeiul actului normativ în vigoare la data săvârșirii neregulii potrivit principiului tempus regit actum, așadar fără a se putea combina dispozițiile de drept substanțial din Ordonanța Guvernului nr. 79/2003 cu cele ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 66/2011, în vreme ce procedura urmată de organele de control va fi cea reglementată prin actul normativ în vigoare la data efectuării controlului. În privința procedurii urmate, dat fiind că procedura de control a fost demarată în anul 2011 iar prima notă de constatare a fost emisă la 22.08.2012, este indubitabil faptul că era aplicabilă O.U.G. nr. 66/2011 și că în mod corect s-a aplicat procedura reglementată de acest act normativ Sub aspectul normelor de drept substanțial, data săvârșirii neregulii trebuie raportată la data derulării procedurii finalizate prin încheierea Contractului de prestări servicii nr. x/2009 căruia i se aplică, pe parcursul derulării, actul normativ în vigoare la data încheierii, Curtea constată că normele de drept substanțial aplicabile sunt cele ale O.U.G. nr. 79/2003. În ceea ce privește susținerea recurentului privind încălcarea de către instanța de fond a Memorandumului de înțelegere pentru implementarea mecanismului financiar SEE 2004-2009 dintre Guvernele Islandei, Principatului Liechtenstein, Guvernul Norvegiei și Guvernul României, publicat prin Ordinul MFP nr. 2363/11.12.2007 și ale O.G. nr. 24/2009 privind gestionarea financiară a fondurilor externe nerambursabile aferente Mecanismului financiar al Spațiului Economic European. Înalta Curte constată că instanța de fond a făcut o interpretare corectă a dispozițiilor legale aplicabile în speță. Inițial fondurile externe au fost reglementate prin Memorandumul de înțelegere pentru implementarea mecanismului financiar SEE 2004-2009, care fiind încheiat înainte de aderarea României la UE acestea aveau caracter de fonduri structurale pentru ca ulterior, după anul 2007 să fie aplicabile dispozițiile comunitare care au fost reglementate și transpuse și în legislația națională, așa cum a precizat și recurentul prin O.G. nr. 24/2009, O.U.G. nr. 88/2012 și O.U.G. nr. 23/2013. În acest context, chiar recurentul-reclamant subliniază faptul că potrivit art. 2 alin. (2) din O.G. nr. 24/2009 - în vigoare la data semnării Contractului nr. x din 22.12.2009 - termenii "neregulă, creanțe bugetare rezultate din nereguli, autorități cu competențe în gestiunea fondurilor comunitare" au înțelesuri prevăzute în O.G. nr. 79/2003. Referirea la art. 3 lit. l) din art. 2 alin. (2) din O.G. nr. 24/2009 - nu are nicio relevanță câtă vreme, în raport de cronologia aderării la UE, recurenta nu a precizat care anume dispoziții legale îi erau aplicabile și care ar fi scutit-o de neregulile constatate. Motivul de recurs privind aplicarea dispozițiilor O.U.G. nr. 66/2011 și potențialitatea prejudiciului Curtea are în vedere că reclamantul a criticat actele contestate sub aspectul încălcării principiului neretroactivității legii, invocând Decizia nr. 66/26.02.2015 a Curții Constituționale, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a art. 66 din O.U.G. nr. 66/2011, stabilindu-se următoarele: "calificarea neregulii și stabilirea creanțelor bugetare se vor face în temeiul actului normativ în vigoare la data săvârșirii neregulii potrivit principiului tempus regit actum, așadar fără a se putea combina dispozițiile de drept substanțial din O.G. nr. 79/2003 cu cele ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 66/2011, în vreme ce procedura urmată de organele de control va fi cea reglementată prin actul normativ în vigoare la data efectuării controlului". Actele contestate se impun a fi examinate prin raportare la dreptul comunitar, cu referire la prevederile Regulamentelor CE nr. 1083/2006 și nr. 2988/95, care au aplicabilitate internă deplină. În acest context, instanța este chemată să analizeze încălcarea dispozițiilor din materia achizițiilor publice, reținută de organele de control în actele administrative atacate și să stabilească dacă nerespectarea acestor dispoziții reprezintă o neregulă, în sensul dispozițiilor comunitare și de drept intern, având în vedere cadrul legal de stabilire a creanțelor bugetare constând în corecții financiare, cu observația că asupra acestora s-a pronunțat atât Curtea Constituțională, în cadrul controlului intern de constituționalitate, cât și Curtea de Justiție a Uniunii Europene care a răspuns întrebărilor preliminare formulate cauzele conexate C-260/14 și C-261/14. Astfel, în Decizia nr. 66/26.02.2015 a Curții Constituționale, prin care s-a admis excepția de neconstituționalitate a art. 66 din O.U.G. nr. 66/2011, s-au stabilit următoarele: "calificarea neregulii și stabilirea creanțelor bugetare se vor face în temeiul actului normativ în vigoare la data săvârșirii neregulii potrivit principiului tempus regit actum, așadar fără a se putea combina dispozițiile de drept substanțial din O.G. nr. 79/2003 cu cele ale Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 66/2011, în vreme ce procedura urmată de organele de control va fi cea reglementată prin actul normativ în vigoare la data efectuării controlului." Totodată, fiind sesizată cu întrebările preliminare formulate în cauzele conexate C-260/14 și C-261/14, prin Hotărârea dată la data de 26 mai 2016, Curtea a răspuns după cum urmează: "Articolul 1 alin. (2) din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2988/95 al Consiliului din 18 decembrie 1995 privind protecția intereselor financiare ale Comunităților Europene și articolul 2 punctul 7 din Regulamentul (CE) nr. 1083/2006 al Consiliului din 11 iulie 2006 de stabilire a anumitor dispoziții generale privind Fondul european de dezvoltare regională, Fondul social european și Fondul de coeziune și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1260/1999 trebuie interpretate în sensul că nerespectarea dispozițiilor naționale de către o autoritate contractantă care beneficiază de fonduri structurale în cadrul atribuirii unui contract de achiziții publice având o valoare estimată inferioară pragului prevăzut la articolul 7 litera (a) din Directiva 2004/18/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 31 martie 2004 privind coordonarea procedurilor de atribuire a contractelor de achiziții publice de lucrări, de bunuri și de servicii, astfel cum a fost modificată prin Regulamentul (CE) nr. 1422/2007 al Comisiei din 4 decembrie 2007, poate constitui, cu ocazia atribuirii acestui contract, o "abatere" în sensul articolului 1 alin. (2) menționat, respectiv o "neregularitate" în sensul articolului 2 punctul 7 amintit, în măsura în care această nerespectare are sau ar putea avea ca efect prejudicierea bugetului general al Uniunii prin imputarea unei cheltuieli nejustificate. Articolul 98 alin. (2) primul paragraf a doua teză din Regulamentul nr. 1083/2006 trebuie interpretat în sensul că corecțiile financiare efectuate de statele membre, în cazul în care acestea au fost aplicate unor cheltuieli cofinanțate din fondurile structurale pentru nerespectarea dispozițiilor în materia atribuirii unor contracte de achiziții publice, sunt măsuri administrative în sensul articolului 4 din Regulamentul nr. 2988/95. Principiile securității juridice și protecției încrederii legitime trebuie interpretate în sensul că nu se opun aplicării de către un stat membru a unor corecții financiare reglementate printr-un act normativ intern intrat în vigoare după ce a avut loc o pretinsă încălcare a unor dispoziții în materia atribuirii unor contracte de achiziții publice, cu condiția să fie vorba despre aplicarea unei reglementări noi la efectele viitoare ale unor situații apărute sub imperiul reglementării anterioare, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere, care trebuie să țină seama de ansamblul împrejurărilor relevante din litigiile principale". Decizia nr. 66/2015, Curtea Constituțională a României a concluzionat că stabilirea creanțelor bugetare se va face în temeiul actului normativ în vigoare la data săvârșirii neregulii, constatare de natură să conducă la înlăturarea aplicării corecțiilor financiare reglementate prin Anexa la O.U.G. nr. 66/2011. Însă, se impune observația că, prin Hotărârea din 26 mai 2016, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a nuanțat acest principiu, în corelație cu principiul securității juridice, reținând (la pct. 55) următoarele: "Cu toate acestea, deși legea nouă își produce efectele numai pentru viitor, aceasta se aplică, în lipsa unei derogări, și efectelor viitoare ale unor situații apărute sub imperiul legii vechi", fiind amintită în acest sens Hotărârea din 3 septembrie 2015, în cauza C-89/14, punctul 37 și jurisprudența citată. În ceea ce privește situația în care interpretarea Curții Constituționale este diferită de cea dată de CJUE, așa cum s-a statuat în jurisprudența instanței europene, "instanța națională care trebuie să aplice, în cadrul competenței sale, dispozițiile de drept al Uniunii, are obligația de a asigura efectul deplin al acestor norme, înlăturând, dacă este necesar, din oficiu, aplicarea oricărei dispoziții contrare a legislației naționale, chiar ulterioară, fără a fi necesar să solicite sau să aștepte înlăturarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituțional" (Hotărârea Simmenthal, punctele 21 și 24, Hotărârea din 20 martie 2003, Kutz Bauer, C 187/00, Rec., p. I 2741, punctul 73, Hotărârea din 3 mai 2005, Berlusconi și alții, C 387/02, C 391/02 și C 403/02, Rec., p. I 3565, punctul 72, precum și Hotărârea din 19 noiembrie 2009, Filipiak, C-314/08, Rep., p. I-11049, punctul 81). În acest context, posibilitatea aplicării corecțiilor financiare reglementate prin Anexa la O.U.G. nr. 66/2011 se impune a fi examinată în raport de efectele viitoare ale neregulilor săvârșite sub imperiul vechii legi, respectiv O.G. nr. 79/2003, aprecierea neregulii urmând a fi făcută în raport de conținutul acesteia astfel cum este definit prin art. 1 alin. (2) din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2988/95 și art. 2 punctul 7 din Regulamentul (CE) nr. 1083/2006, dispoziții de drept comunitar care, potrivit art. 288 alin. (2) din TCE au aplicabilitate generală, sunt obligatorii în toate elementele lor și aplicabile în mod direct. Pe de altă parte, potrivit art. 98 alin. (2) din Regulamentul (CE) nr. 1083/2006: "Statele membre procedează la corecțiile financiare necesare pentru neregularitățile individuale sau sistemice constatate în operațiunile sau în programele operaționale. Corecțiile la care procedează statele membre constau în anularea totală sau parțială a participării publice pentru programul operațional. Statele membre țin seama de natura și de gravitatea neregularităților și a pierderii financiare care rezultă pentru fonduri". Raportat la dispozițiile art. 66 din O.U.G. nr. 66/2011 se reține că disp. O.G. nr. 79/2003 ar fi aplicabile în speță numai în situația în care controlul ar fi fost deja început la data intrării în vigoare a O.U.G. nr. 66/2011. Motivul de recurs privind răspunderea civilă obiectivă a autorităților publice pârâte prin aplicarea O.U.G. nr. 66/2011 - răspunderea statului și încălcarea principiului previzibilității pentru implementarea deficitară a legislației comunitare Înalta Curte constată că aceste argumente au fost pentru prima dată formulate de recurentul-reclamant în fața instanței de recurs, nefiind analizate de către instanța de fond. Se apreciază că acestea sunt apărări care se referă la principii generale privind raportul dintre norma internă aplicabilă în timp și normele comunitare, nefiind o veritabilă acțiune de imputare concretă a modalității defectuoase de implementare a legislației comunitare, în opinia reclamantului-reclamant. De asemenea, referirea la O.U.G. nr. 30/2006, OMEF nr. 2181/2007, Ordinul ANRMAP nr. 302/2011 sau motivarea O.G. nr. 14/2013 nu sunt relevante în ce privește neregulile constatate. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Față de cele analizate mai sus, în conformitate cu prevederile art. 496 C. proc. civ., se va respinge recursul ca nefondat.