ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4676/2019

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Constanța la nr. x/2015 din data de 1 iulie 2015, reclamanta SC A. SRL Constanța a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, anularea Deciziei nr. 555 din 5 iunie 2015, admiterea contestației și anularea Deciziei de impunere nr. x/2015, modificarea concluziilor Raportului de inspecție fiscală în ceea ce privește dreptul de deducere a sumei negative de TVA în sumă de 1.105.022 RON pentru perioada 2008 - 2009 și corelativ a majorărilor de întârziere în sumă de 749.485 RON și a penalităților de întârziere în sumă de 165.753 RON; admiterea cererii de rambursare a sumei negative de TVA în totalitate, pentru suma de 1.105.022 RON, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. II Sentința pronunțată de instanța de fond asupra cererii de chemare în judecată și sentința pronunțată asupra cererii de completare

Prin Sentința civilă nr. 98 din 8 iunie 2016, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis în parte acțiunea. A anulat în parte Decizia nr. 555 din 5 iunie 2015 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Serviciul Soluționare contestații, Decizia de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală pentru persoane juridice nr. 232 din 25 februarie 2015 și Raportul de Inspecție Fiscală nr. x din 25 februarie 2015 emise de Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța - Activitatea de inspecție fiscală, pentru obligațiile fiscale reprezentând TVA în sumă de 231.549,57 RON și accesoriile aferente sumei de 231.549,57 RON. A menținut actele administrativ fiscale contestate pentru suma de 873.427,23 RON reprezentând TVA și pentru suma reprezentând accesoriile aferente sumei de 873.472,43 RON, a dispus recalcularea accesoriilor aferente TVA rămase de plată. A respins cererea de rambursare a TVA ca nefondată. A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 3.050 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru și onorariu expertiză).

Prin Sentința nr. 172 din 7 octombrie 2016, Curtea de Apel Constanța, secția a II - a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis cererea de completare a Sentinței civile nr. 98 din 8 iunie 2016, formulată de SC A. SRL. A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 5.580 RON cu titlu de cheltuieli de judecată - onorariu avocat. III Recursurile formulate de reclamantă și pârâtă

Împotriva Sentinței nr. 98 din 8 iunie 2016 au formulat recurs reclamanta SC A. SRL, cu invocarea motivelor de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., și pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați -Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța, cu invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Împotriva Sentinței nr. 172 din 7 octombrie 2016 a formulat recurs pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța, cu invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, reclamanta a arătat că sentința nu cuprinde motivele pentru care au fost înlăturate prevederile art. 155 alin. (5) Codul fiscal, coroborate cu Decizia nr. V din 15 ianuarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Deductibilitatea TVA nu poate fi condiționată de existența altor documente justificative, cu excepția facturii. Deși instanța reține în considerente, pag. 9 și 10, Decizia V din 15 ianuarie 2007, a ignorat aplicarea acesteia și cu privire la suma de 873.472,43 RON.

Conform jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene, cauzele C-90/02 și C-123-330/87, factura trebuie să conțină anumite detalii care să facă posibilă identificarea tranzacției de către organele fiscale și nu trebuie să reprezinte un cost pentru afacere (principiul neutralității, C-95/07)

Facturile emise de B. SRL, C. SRL și D. SRL îndeplinesc condițiile pentru ca reclamanta să poată exercita dreptul de deducere al TVA.

În conformitate cu prevederile art. 1512 alin. (1) și (2) din Legea nr. 571/2003, beneficiarul este ținut răspunzător individual și în solidar pentru plata taxei, în situația în care persoana obligată la plata taxei este furnizorul sau prestatorul, conform art. 150 alin. (1) lit. a). Prin derogare de la prevederile art. 1512 alin. (1) din Legea nr. 571/2003, dacă beneficiarul dovedește achitarea taxei către persoana obligată la plata taxei, acesta nu mai este ținut răspunzător individual și în solidar pentru plata taxei - art. 1512 alin. (2) din Legea nr. 571/2003.

Deși a solicitat instanței de fond, prin obiecțiunile formulate la raportul de expertiză, să se precizeze dacă pentru tranzacțiile desfășurate între A. SRL și B. SRL, C. SRL și D. SRL, A. SRL, în calitate de beneficiar, poate fi ținută răspunzător individual și în solidar pentru plata TVA, acestea au fost respinse, apreciindu-se că expertul a răspuns/precizat condițiile, iar prin considerentele sentinței nu s-a prezentat nicio interpretare față de neconcordanța răspunsului la obiectivele 1 și 2, din care rezultă că au fost înlăturate prevederile art. 155 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 și interpretarea acestui text de lege conform Deciziei nr. 1281/2015 a ICCJ.

Instanța a apreciat greșit asupra dispozițiilor art. 155 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 cu privire la suma de 873.472,43 RON, cât și asupra dispozițiilor art. 1512 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 571/2003, exprimate de expertul parte. Astfel, față de textele prevăzute de Legea nr. 571/2003, a legislației europene și a practicii judiciare în materie, reclamanta avea drept de deducere al TVA, acesta luând naștere la momentul exigibilității taxei (art. 145 alin. (1) C. fisc. ), adică orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achizițiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul operațiunilor taxabile (art. 145 alin. (2) C. fisc. ). A exercitat corect dreptul de deducere conform art. 146 alin. (1) lit. a) C. fisc. , respectiv pentru taxa achitată aferentă bunurilor care i-au fost livrate în beneficiul său de către o altă persoană impozabilă, deține o factură emisă conform art. 155 C. fisc. Nu poate fi ținută răspunzător individual și în solidar pentru plata taxei cu furnizorii săi, chiar dacă factura (art. 155 C. fisc. ) nu îndeplinește condițiile de a fi considerată document justificativ, deoarece a dovedit achitarea taxei către persoană obligată la plata taxei (art. 1512 alin. (2) C. fisc. ).

Tranzacțiile desfășurate cu SC B. SRL, SC D. SRL și SC C. SRL sunt reale și au fost probate cu documente justificative: documente financiar-fiscale conform legislației în vigoare la data efectuării tranzacției, dovada plății contravalorii mărfurilor/materialelor/mijloacelor fixe achiziționate. La data desfășurării tranzacțiilor, recurenta-reclamantă a fost cumpărător de bună credință și a solicitat de la furnizorii săi copia certificatului de înmatriculare și informații de la Oficiul Registrului Comerțului pentru a se asigura că furnizorii există și funcționează conform prevederilor legale. Realitatea tranzacțiilor privind achiziția de combustibili este probată și prin declarațiile conducerii SC E. SRL, în calitate de prestator servicii de transport al reclamantei pentru motorina aprovizionată în perioada 2008 - 2009 de la furnizorii SC B. SRL și SC D. SRL.

Prin decizia de impunere și raportul de inspecție fiscală sunt încălcate dispozițiile Codul fiscal și ale legislației comunitare, precum și a practicii judiciare, atât interne cât și comunitare. Prin probatoriile administrate în cauză consideră că a făcut dovada temeiniciei acțiunii, raportul de expertiză administrat face dovada susținerilor sale, astfel că raportul de inspecție fiscală și decizia de impunere sunt netemeinice și nelegale.

A mai solicitat recurenta să fie avute în vedere precedentele judiciare depuse la notele de ședință de la termenul 11 mai 2016, precum și Hotărârea Curții de Justiție a Uniunii Europene în cauza C- 277/04, ANAF fiind obligată să deducă TVA și pentru tranzacțiile efectuate cu firme care, după emiterea facturii, au devenit inactive, culpa neaparținând beneficiarului serviciului sau bunului.

În recurs, recurenta reclamantă a administrat proba cu înscrisuri.

În motivarea recursului, recurenta pârâtă a arătat că din analiza facturilor fiscale a rezultat faptul că nu respectă cerințele de formă prevăzute de lege în vederea înregistrării operațiunilor economico-financiare în evidența contabilă și a deducerii taxei pe valoarea adăugată, întrucât nu conțin toate elementele prevăzute la art. 155 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 și nici informațiile menite să asigure consemnarea completă a operațiunilor, și anume: facturile de livrare motorină emise de furnizorii F. SRL, G. SRL și H. SRL nu cuprind elementele esențiale și obligatorii de identificare a beneficiarului, respectiv localitatea, strada și numărul, și nici nu sunt completate toate rubricile înscrise pe factură, respectiv ora la care au fost livrate cantitățile de motorină, semnăturile celor care au expediat marfa, precum și semnăturile celor care au primit-o; în cazul facturilor de livrare oțel beton emise de I. SRL, acestea nu sunt completate la rubrica "date privind expediția" cu: ora, numele, prenumele, semnăturile persoanelor în prezenta cărora s-a efectuat expedierea, datele de identificare ale delegatului, seria și numărul cărții de identitate, CNP în cazul facturii nr. x din 25 aprilie 2008, iar pe factura nr. x din 25 aprilie 2008 nu este completată cota de TVA, deși pe factură este înscrisă TVA; factura de livrare oțel beton nr. 252 din 4 octombrie 2008 emisă de J. SRL este completată la rubrica "date privind expediția" cu ora, numele, prenumele semnăturile persoanelor în prezența cărora s-a efectuat expedierea, numele persoanei și semnătura de primire, iar la rubrica "Nr. avize de însoțire a mărfii" sunt trecute numerele de avize x, fără a fi trecută și data emiterii acestora, societatea neprezentând în timpul controlului aceste avize de însoțire.

Elementele de consemnare completă a operațiunilor de livrare a bunurilor nu sunt completate nici în documentele de recepție în gestiune, respectiv în Notele de recepție și constatare de diferențe, în aceste documente fiind preluate doar datele scriptice din facturi referitoare la denumirea bunurilor, cantități și valori, fără a se completa și datele cu privire la numele și prenumele membrilor comisiei de recepție a valorilor materiale, la mijlocul de transport utilizat, sediul social al furnizorului, numele delegatului, numele și prenumele gestionarului care a primit marfa în gestiune, numele și prenumele complet, precum și semnăturile persoanelor care răspund de efectuarea operațiunii economico-financiare, ale persoanelor cu atribuții de control financiar-preventiv, ale persoanelor în drept să aprobe operațiunile respective, și niciun alt element suplimentar menit să asigure consemnarea completă și reală a operațiunilor.

Din punct de vedere contabil, facturile de achiziții de bunuri emise de furnizorii menționați și prezentate de către societatea A. SRL nu întrunesc condițiile de documente justificative, astfel cum acestea au fost prevăzute la art. 6 alin. (1) și (2) din Legea contabilității nr. 82/1991 republicată, coroborat cu dispozițiile cuprinse la pct. 152 alin. (3) și (4) din O.M.F.P. nr. 1752/2005 privind Reglementările contabile conforme cu directivele europene, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu cele cuprinse în Anexa IA, pct. 2 din Ordinul M.F.P. nr. 1850/2004 privind registrele și formularele financiar-contabile și în Anexa IA, pct. 2 din Ordinul M.F.P. nr. 3512/2008 privind documentele financiar-contabile, întrucât nu furnizează toate datele referitoare la conținutul și părțile care au participat la operațiunile de livrare/achiziție de bunuri.

Din punct de vedere fiscal, facturile în cauză nu întrunesc condițiile de document justificativ în vederea deducerii taxei pe valoarea adăugată, câtă vreme nu conțin mențiuni și informații care să probeze că în fapt a avut loc o livrare/achiziție a bunurilor consemnate în aceste documente și că aceste livrări au fost efectuate de societățile emitente ale facturilor, nefiind îndeplinite în speță condițiile prevăzute la art. 146 alin. (1) lit. a) coroborate cu cele ale art. 155 alin. (5) din C. fisc.

Acest aspect este recunoscut de către contestatoare, care afirmă că, deși facturile nu îndeplinesc condițiile de a fi considerate document justificativ, nu poate fi ținută răspunzătoare individual și în solidar cu furnizorii săi cu privire la întocmirea incompletă a acestora, deoarece a dovedit achitarea taxei către furnizori. Această susținere privind declinarea răspunderii societăților emitente ale facturilor cu privire la neîntocmirea corectă și completă a acestora nu poate fi acceptată, având în vedere art. 6 din Legea contabilității, precum și art. 155 alin. (5) din Legea nr. 571/2003, pentru a putea beneficia de dreptul de deducere.

Referitor la dreptul de deducere a taxei pe valoarea adăugată în situația în care facturile de achiziții nu conțin toate elementele necesare în vederea identificării complete a operațiunilor, invocă Decizia V din 15 ianuarie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În ceea ce privește documentele Note de recepție și constatare de diferențe prezentate organului de inspecție de către reclamantă, ca dovadă a achiziției bunurilor (motorină, oțel beton), acestea nu constituie documente justificative și nu pot fi avute în vedere la exercitarea dreptului de deducere a TVA, întrucât nu conțin toate informațiile referitoare la conținutul și părțile care au participat la operațiunile de livrări, probând doar intrarea în gestiunea cumpărătorului a bunurilor în cauză, nu însă și proveniența legală a acestora, respectiv livrarea de către societățile emitente ale facturilor.

Potrivit dispozițiilor art. 146 din C. fisc. , îndeplinirea condițiilor de formă privind deținerea unor facturi nu este suficientă pentru a beneficia de exercitarea dreptului de deducere a TVA aferentă achizițiilor de bunuri înscrise în acestea, contribuabilii având obligația de a demonstra realitatea și legalitatea operațiunilor înscrise în aceste facturi cu documente specifice fiecărui tip de operațiune.

Or, în afara documentelor prezentate, care nu conțin toate elementele necesare în vederea identificării concrete a operațiunilor (facturi, note de intrare-recepție, contractele comerciale încheiate cu furnizorii de motorină și cu furnizorul de oțel beton), petenta nu deține și alte înscrisuri prin care să probeze livrarea în fapt a bunurilor de către furnizorii menționați în facturile de achiziție.

A solicitat să se constate că nu a fost identificată nicio informație rezonabilă, iar reclamanta nu a prezentat nicio dovadă concretă și obiectivă care să probeze faptul că livrările de motorină și de oțel beton ar fi fost efectuate de către acei furnizori înscriși în facturile în baza cărora a fost dedusă taxa pe valoarea adăugată în sumă totală de 231.549,57 RON, astfel că acestea nu se pot constitui în documente justificative legale care să dovedească proveniența bunurilor utilizate în activitatea economică a societății contestatoare, iar în ceea ce privește accesoriile constând în dobânzi și în penalități de întârziere, acestea sunt datorate în temeiul dispozițiilor legale, precum și a principiului de drept "accessorium sequitur principale".

În motivarea recursului împotriva sentinței civile nr. 172 din 5 octombrie 2016, recurenta pârâtă a arătat că cererea a fost înregistrată la instanță la data de 5 august 2016, și, raportând data comunicării hotărârii la data depunerii cererii de completare, termenul de formulare a cererii, calculat conform art. 181 și 182 C. proc. civ. a fost depășit, intervenind decăderea în baza art. 185 C. proc. civ.

A mai arătat recurenta că reclamanta a solicitat plata cheltuielilor de judecată prin concluziile scrise depuse la dosarul cauzei la data de 11 mai 2016, data rămânerii în pronunțare, astfel că nu au fost supuse contradictorialității părților.

A solicitat, raportat la dispozițiile art. 451 alin. (1) C. proc. civ., să se constate că suma de 5.589 RON reprezintă onorariul avocat pentru contestația formulată împotriva deciziei de impunere nr. x/2015 în procedura administrativă, cheltuielile de judecată fiind datorate pentru procedura în fața instanțelor judecătorești, astfel că această cerere este inadmisibilă. De asemenea, a arătat că prin Sentința nr. 98 din 8 iunie 2016 instanța a admis în parte acțiunea, obligând la plata sumei de 3.050 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, taxa judiciară de timbru și onorariu expertiză, astfel încât cererea reclamantei este neîntemeiată.

Recurenta a mai arătat dispozițiile art. 453 C. proc. civ. și faptul că instanța a admis în parte acțiunea, obligând în același timp la plata sumei de 3.050 RON cu titlu de cheltuieli de judecată - taxă judiciară de timbru și onorariu expertiză, astfel încât cererea reclamantei este neîntemeiată. IV Apărările formulate în cauză

Recurenta-reclamantă a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția lipsei dovezii calității de reprezentant pentru exercitarea recursului, în sensul că recursul este formulat de către AJFP Constanța, prin șeful Administrației Județene, în numele ANAF și DGFP Galați, fără a se face dovada calității sale, a solicitat constatarea nulității recursului.

Pe fondul recursului a arătat că motivele de nelegalitate invocate prin recursul formulat privesc numai starea de fapt și raportul de inspecție fiscală, contravin Directivei 2006/112/CE privind sistemul comun al TVA. A solicitat să se coroboreze practica judiciară și soluțiile Curții de Justiție a Uniunii Europene cu legislația fiscală în vigoare.

Cu privire la recursul formulat împotriva celei de a doua sentințe, a arătat că excepția tardivității formulării cererii de completare este nefondată, cererea de completare a fost formulată în temeiul art. 444 alin. (1) C. proc. civ. recurenta este în totală eroare cu privire la dovezile privind cheltuielile de judecata - onorariu avocat, acestea au fost la dispoziția părții adverse și a instanței la termenul de fond; în ceea ce privește cuantumul onorariului de avocat, acesta a privit contestația pe cale administrativă formulată împotriva Deciziei de impunere nr. x/2015. V Considerentele Înaltei Curți asupra excepției lipsei calității de reprezentant și asupra recursurilor

Excepția lipsei dovezii calității de reprezentant pentru exercitarea recursului de către Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța, prin șeful Administrației Județene, în numele Agenției Naționale de Administrare Fiscală - Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, invocată de reclamantă, este nefondată, având în vedere că la dosarul instanței de fond se regăsește adresa emisă de către Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați, din care rezultă că Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța a fost mandatată să o reprezinte în Dosarul nr. x/2015, iar potrivit art. 2 alin. (3) din Ordinul nr. 1500/2013 emis de Președintele ANAF, șeful de administrație este împuternicit să semneze actele cu caracter juridic în baza mandatelor acordate de directorul general al direcției generale regionale a finanțelor publice.

Examinând recursurile formulate, Înalta Curte constată următoarele:

Prin Decizia de impunere nr. x din 25 iulie 2012, emisă ca urmare controlului efectuat pentru perioada 1 martie 2007 - 30 iunie 2011, în urma decontului TVA nr. x din data de 20 iulie 2011 aferent lunii iunie 2011, prin care reclamanta a solicitat rambursarea sumei negative de TVA în valoare de 1.523.451 RON, s-au stabilit obligații fiscale în sumă de 1.105.022 RON TVA respinsă la rambursare, dobânzi/majorări de întârziere pentru perioada 1 martie 2007 - 25 iulie 2012 (calculate la suma de 1.105.022 RON) în sumă de 749.485 RON, penalități de întârziere pentru perioada 1 martie 2007 - 25 iulie 2012 (calculate la suma de 1.105.022 RON) în sumă de 165.753 RON.

Prin Decizia nr. 300 din 12 septembrie 2012 s-a dispus suspendarea soluționării contestației până la soluționarea definitivă a unor cauze penale ce au făcut obiectul plângerilor penale formulate împotriva furnizorilor SC A. SRL.

Prin Decizia nr. 760 din 18 februarie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ a admis recursul declarat de reclamantă împotriva Sentinței nr. 22 din 30 ianuarie 2013 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a fost modificată sentința recurată, în sensul că a fost admisă acțiunea formulată de reclamantă, a fost anulată Decizia nr. 300 din 12 septembrie 2012 și obligată autoritatea pârâtă să soluționeze pe fond contestația reclamantei formulată împotriva Deciziei de impunere nr. x/2012.

Contestația a fost soluționată prin Decizia nr. 563 din 19 iunie 2014, prin care s-au desființat în tot Decizia de impunere nr. x/2012 și raportul de inspecție fiscală și s-a dispus reverificarea.

În urma reverificării a fost întocmit Raportul de inspecție fiscală nr. x din 25 februarie 2015, de către Administrația Județeană a Finanțelor Publice Constanța - Activitatea de inspecție fiscală, și Decizia de impunere nr. x din 25 februarie 2015, prin care s-au stabilit următoarele obligații fiscale: TVA suplimentar de plată (respectiv TVA respinsă la rambursare) - 1.105.022 RON; dobânzi/majorări de întârziere pentru perioada 1 martie 2007 - 25 iulie 2012 - 749.485 RON; penalități de întârziere pentru perioada 20 martie 2007 - 25 iulie 2012 - 165.753 RON.

Contestația formulată de reclamantă a fost respinsă prin Decizia nr. 555 din 5 iunie 2015 emisă de Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Galați - Serviciul soluționare contestații.

Împotriva Deciziei de impunere nr. x/2015 și a Deciziei nr. 555 din 5 iunie 2015 a fost formulată cererea de chemare în judecată admisă în parte prin sentința nr. 98 din 8 iunie 2016. S-au anulat în parte actele administrativ fiscale pentru obligațiile fiscale reprezentând TVA în sumă de 231.549,57 RON și accesoriile aferente sumei de 231.549,57 RON și s-au menținut actele administrativ fiscale contestate pentru suma de 873.427,23 RON, reprezentând TVA, și pentru suma reprezentând accesoriile aferente sumei de 873.472,43 RON, s-a dispus recalcularea accesoriilor aferente TVA rămase de plată.

Examinând sentința nr. 98 din 8 iunie 2016 prin prisma motivelor de casare invocate prin cererile de recurs, prevăzute de dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este fondat motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. invocat de recurenta reclamantă, este nefondat motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. invocat de aceasta și este nefondat motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. invocat de pârâtă.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei", invocat de reclamantă, este nefondat.

Examinând considerentele sentinței, raportat și la dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea va cuprinde "motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților", Înalta Curte constată că hotărârea recurată cuprinde motivele de fapt și de drept avute în vedere de instanță pentru pronunțarea sentinței, nu cuprinde motive contradictorii sau numai motive străine de natura cauzei.

Motivarea hotărârii este succintă, însă instanța a reținut situația de fapt, dispozițiile legale incidente, și a expus argumentele de fapt și de drept pentru care a constatat legalitatea actelor administrativ fiscale.

Obligația de motivare nu impune o anumită întindere a motivării sau un răspuns la fiecare susținere a părților, ci expunerea raționamentului juridic care a determinat aprecierea și convingerea judecătorului pentru soluția pronunțată. Judecătorul nu este obligat să răspundă în mod expres fiecărui argument și fiecărei susțineri invocate de părți, acestea putând fi grupate și analizate raportat la motivul de nelegalitate a actului administrativ căruia i se circumscriu sau la obiectul cererii formulate. Contrar susținerilor din recursul formulat de reclamantă, motivarea din sentința recurată reflectă raționamentul instanței, dispozițiile legale aplicate situației de fapt, și permite instanței de recurs efectuarea controlului judiciar în calea de atac.

Motivul de casare invocat de pârâtă, prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", este nefondat.

Având în vedere situația de fapt rezultată din probele administrate de instanța de fond, înscrisuri și raportul de expertiză contabilă fiscală, instanța de fond a reținut în mod corect că actele fiscale contestate sunt nelegale în ceea ce privește stabilirea ca nedeductibilă a TVA în sumă de 231.549,57 RON (164.581,72 RON pentru achizițiile de combustibil și 66.967,85 RON pentru achizițiile de oțel beton), aferentă facturilor emise de SC J. SRL (furnizor de oțel beton), SC G. SRL (furnizor de motorină), SC I. SRL (furnizor de oțel beton), SC F. SRL (furnizor de motorină) și SC H. SRL (furnizor de motorină), care îndeplinesc condițiile de documente justificative în înțelesul legii, cuprinzând elementele esențiale și obligatorii de identificare a beneficiarului, conform prevederilor art. 155 alin. (5) Codul fiscal, astfel că TVA este deductibilă, precum și cu privire la stabilirea accesoriilor aferente acestei sume.

Potrivit dispozițiilor legale de drept intern incidente în cauză, în vigoare la data operațiunilor, art. 145 alin. (2) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, forma în vigoare la data operațiunilor, "Orice persoană impozabilă are dreptul să deducă taxa aferentă achizițiilor, dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul următoarelor operațiuni: a) operațiuni taxabile.(...)".

Potrivit art. 146 alin. (1) din același act normativ, "(1) Pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei, persoana impozabilă trebuie să îndeplinească următoarele condiții: a) pentru taxa datorată sau achitată, aferentă bunurilor care i-au fost ori urmează să îi fie livrate sau serviciilor care i-au fost ori urmează să îi fie prestate în beneficiul său, să dețină o factură care să cuprindă informațiile prevăzute la art. 155 alin. (5).(...)".

Dispozițiile art. 155 alin. (5) Codul fiscal prevăd informațiile pe care în mod obligatoriu le cuprinde factura, printre acestea "(...) a) numărul de ordine, în baza uneia sau mai multor serii, care identifică factura în mod unic; b) data emiterii facturii; c) denumirea/numele, adresa și codul de înregistrare prevăzut la art. 153, după caz, ale persoanei impozabile care emite factura; (...) e) denumirea/numele, adresa și codul de înregistrare prevăzut la art. 153, ale cumpărătorului de bunuri sau servicii, după caz; f) numele și adresa cumpărătorului, precum și codul de înregistrare în scopuri de TVA, în cazul în care cumpărătorul este înregistrat, conform art. 153, precum și adresa exactă a locului în care au fost transferate bunurile, în cazul livrărilor intracomunitare de bunuri prevăzute la art. 143 alin. (2) lit. d); (...) h) codul de înregistrare în scopuri de TVA furnizat de client prestatorului, pentru serviciile prevăzute la art. 133 alin. (2) lit. c) - f), lit. h) pct. 2 și lit. i); (...) k) denumirea și cantitatea bunurilor livrate, denumirea serviciilor prestate, precum și particularitățile prevăzute la art. 1251 alin. (3) în definirea bunurilor, în cazul livrării intracomunitare de mijloace de transport noi; l) data la care au fost livrate bunurile/prestate serviciile sau data încasării unui avans, cu excepția cazului în care factura este emisă înainte de data livrării/prestării sau încasării avansului; m) baza de impozitare a bunurilor și serviciilor, pentru fiecare cotă, scutire sau operațiune netaxabilă, prețul unitar, exclusiv taxa, precum și rabaturile, remizele, risturnele și alte reduceri de preț; n) indicarea, în funcție de cotele taxei, a taxei colectate și a sumei totale a taxei colectate, exprimate în RON, sau a următoarelor mențiuni: (...)".

Mecanismul de deducere a taxei pe valoarea adăugată, dreptul de deducere și condițiile exercitării acestui drept, sunt reglementate la nivel comunitar prin prevederile Directivei (CE) nr. 112 din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată.

Potrivit art. 168 din Directiva 2006/112/CE, "În măsura în care bunurile și serviciile sunt utilizate în scopul operațiunilor taxabile ale unei persoane impozabile, persoana impozabilă are dreptul, în statul membru în care efectuează operațiunile respective, de a deduce din valoarea TVA, pe care are obligația de a o plăti, următoarele sume: (a) TVA datorată sau achitată în statul membru în cauză pentru bunurile care îi sunt sau care urmează a-i fi livrate sau pentru serviciile care îi sunt sau urmează a-i fi prestate de o altă persoană impozabilă;".

Conform art. 178 din Directiva 2006/112/CE, "Pentru exercitarea dreptului de deducere, o persoană impozabilă este necesar să îndeplinească următoarele condiții: (a) pentru deducerile în temeiul articolului 168 lit. (a), în ceea ce privește livrarea de bunuri sau prestarea de servicii, aceasta are obligația de a deține o factură emisă în conformitate cu articolele 220 - 236 și cu articolele 238, 239 și 240;". Conform art. 226, "Fără a aduce atingere dispozițiilor speciale stabilite în prezenta directivă, este necesar să se menționeze doar următoarele detalii în scopuri TVA pe facturile emise conform articolelor 220 și 221: (1) data emiterii; (2) un număr secvențial, bazat pe una sau mai multe serii, ce identifică în mod unic factura; (3) numărul de identificare în scopuri de TVA menționat în articolul 214, pe baza căruia persoana impozabilă a livrat bunurile sau a prestat serviciile; (4) numărul de identificare în scopuri de TVA al clientului, menționat articolul 214, pe baza căruia clientul a beneficiat de o livrare de bunuri sau o prestare de servicii pentru care are obligația de a plăti TVA sau a beneficiat de o livrare de bunuri menționată în articolul 138; (5) numele și adresa complete ale persoanei impozabile și ale clientului; (6) cantitatea și natura bunurilor livrate sau volumul și natura serviciilor prestate; (7) data la care s-a efectuat sau încheiat livrarea de bunuri sau prestarea de servicii sau data la care s-a efectuat plata avansului menționat la punctele 4 și 5 de la art. 220, în măsura în care se poate determina respectiva dată, iar aceasta diferă de data emiterii facturii; (...) (8) baza impozabilă pentru fiecare cotă sau scutire, prețul unitar fără TVA și orice reduceri de preț și rabaturi, în cazul în care acestea nu sunt incluse în prețul unitar; (9) cota TVA-ului aplicat; (10) valoarea TVA-ului datorat, cu excepția cazului în care se aplică un regim special pentru care prezenta directivă exclude o astfel de mențiune; (...)".

Potrivit acestor dispoziții, acordarea dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată este condiționată atât de îndeplinirea cerințelor de fond, cât și a celor de formă, primele vizează însăși existența dreptului de deducere, iar celelalte condițiile de exercitare a acestuia.

Susținerile recurentei privind faptul că documentele prezentate de reclamantă nu respectă cerințele de formă prevăzute de lege în vederea înregistrării operațiunilor economico-financiare în evidența contabilă și a deducerii taxei pe valoarea adăugată, întrucât nu conțin toate elementele prevăzute la art. 155 alin. (5) din C. fisc. și nici informațiile menite să asigure consemnarea completă a operațiunilor, astfel că, din punct de vedere contabil, nu întrunesc condițiile de documente justificative, iar din punct de vedere fiscal nu întrunesc condițiile de document justificativ în vederea deducerii TVA, câtă vreme nu conțin mențiuni și informații care să probeze că în fapt a avut loc o livrare/achiziție a bunurilor consemnate în aceste documente și că aceste livrări au fost efectuate de societățile emitente ale facturilor, sunt nefondate.

În mod corect instanța de fond a reținut că societatea reclamantă deține toate documentele justificative pentru deducerea taxei pe valoarea adăugată.

Facturile emise de acești furnizori îndeplinesc condițiile de documente justificative în înțelesul prevăzut de art. 6 din Legea nr. 82/1991, potrivit cărora "(1) Orice operațiune economico-financiară efectuată se consemnează în momentul efectuării ei într-un document care stă la baza înregistrărilor în contabilitate, dobândind astfel calitatea de document justificativ. (2) Documentele justificative care stau la baza înregistrărilor în contabilitate angajează răspunderea persoanelor care le-au întocmit, vizat și aprobat, precum și a celor care le-au înregistrat în contabilitate, după caz", cuprind inclusiv elementele de identificare a beneficiarului, conform prevederilor art. 155 alin. (5) Codul fiscal menționate, aspecte care au rezultat din probatoriul administrat în cauză (înscrisuri și expertiză contabilă judiciară).

În aplicarea dispozițiilor art. 21 alin. (4) lit. f) și ale art. 145 alin. (8) lit. a) și b) din Codul fiscal, precum și ale art. 6 alin. (2) din Legea contabilității nr. 82/1991, republicată, prin Decizia nr. V/2007 pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit că taxa pe valoarea adăugată nu poate fi dedusă și nici nu se poate diminua baza impozabilă la stabilirea impozitului pe profit în situația în care documentele justificative prezentate nu conțin sau nu furnizează toate informațiile prevăzute de dispozițiile legale în vigoare la data efectuării operațiunii pentru care se solicită deducerea TVA. Aceasta se aplică și prin prisma legislației Uniunii Europene și a jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene în materie de TVA.

Facturile în cauză conțin și furnizează toate informațiile prevăzute de dispozițiile legale în vigoare la data efectuării operațiunii pentru care se solicită deducerea TVA.

Susținerile din recurs că notele de recepție și constatare de diferențe prezentate organului de inspecție de către reclamantă ca dovadă a achiziției bunurilor nu constituie documente justificative și nu pot fi avute în vedere la exercitarea dreptului de deducere a TVA, probând doar intrarea în gestiunea cumpărătorului a bunurilor în cauză, nu însă și proveniența legală a acestora, respectiv livrarea de către societățile emitente, precum și cele privind faptul că pentru exercitarea dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată avea obligația de a demonstra realitatea și legalitatea operațiunilor înscrise în aceste facturi, însă petenta nu deține și alte înscrisuri prin care să probeze livrarea în fapt a bunurilor de către furnizorii menționați în facturile de achiziție, sunt nefondate.

Facturile în baza cărora au avut loc achizițiile de mărfuri sunt documente justificative, fiind întocmite conform dispozițiilor art. 155 alin. (5) din C. fisc. , sunt emise în baza contractelor încheiate între părți, și, coroborate cu acestea, cu notele de intrare în gestiunea societății, ordinele de plată prin bancă, extrasele bancare, registrul de evidență zilnică întocmit de către gestionarii/salariații Stației K. aparținând societății, cu evidențierea zilnică a cantităților de combustibili aprovizionate și vândute prin stație și pe tipuri de combustibili (benzină și motorină), cu evidențierea stocului final zilnic (pentru achizițiile de combustibil), notele de recepție și constatare de diferențe pentru achizițiile de oțel beton, înregistrările pe conturile de cheltuieli în aceeași lună în care au fost achiziționate, dovedesc efectuarea operațiunilor.

Raportat la toate acestea, în mod corect s-a apreciat că înscrisurile prezentate fac pe deplin dovada realității tranzacțiilor.

Susținerile organelor fiscale potrivit cărora nu au fost prezentate și alte înscrisuri (avizele de însoțire marfă, declarația de conformitate aferentă achizițiilor de combustibil, lista sigiliilor aplicate pe transporturile de motorină, rapoartele de încercare emise și aprobate de către laboratoarele acreditate L., notele de livrare, fișa de siguranță ADR, scrisorile de transport pentru motorina achiziționată, documentele de calitate care însoțesc produsele și contractele de vânzare cumpărare pentru oțel - betonul achiziționat), reprezintă aspecte de un formalism excesiv care nu au relevanță în privința aprecierii dreptului la deducere solicitat de reclamantă în baza facturilor fiscale, exced dispozițiilor legale în materie și practicii Curții de Justiție a Uniunii Europene constante, care nu condiționează dreptul de deducere de aspecte formale excesive.

Pentru a beneficia de deductibilitate, într-adevăr, livrările nu trebuie să figureze numai generic înscrise în facturi fiscale, a căror existență și înregistrare în contabilitatea societății nu a fost contestată, este necesar să se dovedească realitatea și efectivitatea executării lor cu documente valabil încheiate/întocmite, fiind obligatoriu și să servească operațiunilor taxabile desfășurate de beneficiarul lor.

Aceste documente, în cauză, sunt facturile înregistrate în contabilitate, care conțin toate elementele de identificare prevăzute de lege, emise în conformitate cu prevederile art. 155 din Codul fiscal, și constituie documente justificative, în sensul art. 6 alin. (1) din Legea contabilității nr. 82/1991, fiind îndeplinite, astfel, formal, condițiile de exigibilitate, potrivit art. 145 alin. (1) din C. fisc. , însă sunt îndeplinite și condițiile de fond în acest sens, din documentele prezentate de reclamantă, menționate anterior, rezultând realitatea și efectivitatea livrărilor.

De asemenea, s-a avut în vedere că s-a probat faptul că prețul livrărilor a fost achitat, a fost achitată și TVA aferentă, iar la momentul încheierii/derulării tranzacțiilor societățile furnizoare erau active din punct de vedere fiscal și dețineau coduri valabile de TVA.

Aspectele ce țin de încălcarea legislației fiscale de către furnizori, comportamentul fiscal inadecvat al acestora, nu sunt de natură, raportat la cele constatate, să conducă pârâta să refuze dreptul reclamantei la deducerea TVA, cât timp acestea nu reprezintă situații imputabile reclamantei.

De la data aderării României la Uniunea Europeană, dreptul național trebuie interpretat și în conformitate cu dreptul Uniunii Europene. Potrivit jurisprudenței constante a Curții de Justiție a Uniunii Europene, "Articolul 167, articolul 168 litera (a), articolul 178 litera (a) și articolul 273 din Directiva 2006/112 trebuie interpretate în sensul că se opun unei practici naționale în temeiul căreia autoritatea fiscală refuză dreptul de deducere pentru motivul că persoana impozabilă nu s-a asigurat că emitentul facturii aferente bunurilor pentru care se solicită exercitarea dreptului de deducere avea calitatea de persoană impozabilă, că dispunea de bunurile în cauză și era în măsură să le livreze și că a îndeplinit obligațiile privind declararea și plata taxei pe valoarea adăugată sau pentru motivul că persoana impozabilă respectivă nu dispune, în plus față de factura menționată, de alte documente de natură să demonstreze că împrejurările menționate sunt întrunite, deși condițiile de fond și de formă prevăzute de Directiva 2006/112 pentru exercitarea dreptului de deducere sunt îndeplinite, iar persoana impozabilă nu dispunea de indicii care să justifice presupunerea existenței unor nereguli sau a unei fraude în sfera emitentului menționat." (Hotărârea din 21 iunie 2012, Mahagében kft Péter Dávid, cauzele conexate C-80/11 și C-142/11).

De asemenea, prin Hotărârea din 22 octombrie 2015, PPUH Stehcemp sp. j. Florian Stefanek, Janina Stefanek, Jarosław Stefanek, C-277/14, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a reținut că "49 În schimb, atunci când condițiile de fond și de formă prevăzute de A șasea directivă pentru nașterea și exercitarea dreptului de deducere sunt întrunite, nu este compatibil cu regimul dreptului de deducere prevăzut de această directivă să se sancționeze, prin refuzarea acestui drept, o persoană impozabilă care nu știa și nu ar fi putut să știe că operațiunea în cauză era implicată într-o fraudă săvârșită de furnizor sau că o altă operațiune care face parte din lanțul de livrare, anterioară sau posterioară celei realizate de persoana impozabilă menționată, era afectată de o fraudă privind TVA-ul (a se vedea în acest sens Hotărârea Optigen și alții, C-354/03, C-355/03 și C-484/03, EU:C:2006:16, punctele 51, 52 și 55, Hotărârea Kittel și Recolta Recycling, C-439/04 și C-440/04, EU:C:2006:446, punctele 44-46 și 60, precum și Hotărârea Mahagében și Dávid, C-80/11 și C-142/11, EU:C:2012:373, punctele 44, 45 și 47). 50 Este sarcina administrației fiscale care a constatat fraude sau neregularități comise de persoana care a emis factura să stabilească, în raport cu elemente obiective și fără a solicita din partea destinatarului facturii verificări a căror sarcină nu îi revine, că acest destinatar știa sau ar fi trebuit să știe că operațiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere era implicată într-o fraudă privind TVA-ul, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere (a se vedea în acest sens Hotărârea Bonik, C-285/11, EU:C:2012:774, punctul 45, și Hotărârea LVK-8208; 56, C-643/11, EU:C:2013:55, punctul 64)."

În conformitate cu principiul neutralității TVA, eventuala existență a unor cercetări în curs sau suspiciuni cu privire la conduita fiscală a furnizorului nu poate conduce la concluzia unui comportament fiscal inadecvat în ceea ce o privește pe reclamantă, pretinsele încălcări de către furnizor ale legislației fiscale nefiind de natură să atragă, în mod automat, sancțiuni la nivelul reclamantei, fiind în sarcina autorităților care au constatat fraude sau neregularități comise de persoana care a emis factura să stabilească, în raport cu elemente obiective și fără a solicita din partea beneficiarului verificări a căror sarcină nu îi revine, că acest beneficiar știa sau ar fi trebuit să știe că operațiunea invocată pentru a justifica dreptul de deducere făcea parte dintr-o operațiune de fraudă privind TVA.

În cauză, astfel cum instanța de fond a constatat, autoritatea fiscală nu a probat că reclamanta a fost implicată în eventualele nereguli săvârșite de către societățile furnizoare, pentru ca organul fiscal să refuze recunoașterea deductibilității taxei aferente bunurilor achiziționate. Prin urmare, cât timp nu a fost dovedită participarea reclamantei la fraudă, nu se poate considera că aceasta nu are dreptul la deducerea TVA pe care a achitat-o furnizorilor, actele fiscale fiind, din acest punct de vedere, nelegale. Împotriva societăților furnizoare au fost formulate sesizări penale, fiind începută urmărirea penală și pusă în mișcare acțiunea penală în unele cazuri, în toate situațiile Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța comunicând că între reclamantă și societățile în discuție au existat relații comerciale, însă nu s-au constatat aspecte de natură penală care să fi condus la începerea urmăririi penale și față de reprezentanții reclamantei.

Prin Decizia nr. 760 din 18 februarie 2014, prin care a fost obligată autoritatea pârâtă să soluționeze pe fond contestația reclamantei formulată împotriva Deciziei de impunere nr. x/2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal a reținut că nu au fost aduse probe din care să rezulte îndeplinirea condiției care se referă la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce se va da, având în vedere că, din răspunsul dat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Constanța, rezultă că plângerile penale formulate de organele de control fiscal se referă la alte societăți comerciale decât reclamantă, la alte persoane fizice decât administratorul reclamantei.

Pentru aceste considerente, sunt nefondate motivele de recurs invocate de pârâtă prin cererea de recurs.

Pentru motivele reținute și cele ce urmează sunt fondate motivele de recurs invocate de reclamantă referitoare la facturile emise de furnizorii SC B. SRL (furnizor de motorină), SC C. SRL (furnizor buldo-excavator) și SC D. SRL (furnizor de motorină), cu privire la care instanța de fond a constatat că nu îndeplinesc condițiile privind documentele justificative în înțelesul legii, astfel că TVA în sumă de 873.472,43 RON, aferentă facturilor emise de aceștia, nu poate fi considerată deductibilă din punct de vedere fiscal.

Instanța de fond a reținut că nu îndeplinesc condițiile privind documentele justificative în înțelesul legii, și anume elementele esențiale și obligatorii de identificare a beneficiarului, respectiv strada și numărul, conform art. 155 alin. (5) C. fisc. , astfel că reclamanta nu beneficiază de dreptul de deducere a TVA.

Această interpretare este în contradicție cu reglementările comunitare și practica Curții de Justiție a Uniunii Europene, în condițiile în care lipsa acestor date nu a fost examinată coroborat cu celelalte elemente care reglementează mecanismul de deducere al TVA.

Astfel cum s-a reținut și anterior, Decizia nr. V/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii se aplică prin prisma legislației Uniunii Europene și a jurisprudenței Curții de Justiție a Uniunii Europene în materie de TVA.

Conform principiului neutralității, consacrat de jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, dreptul de deducere prevăzut la art. 167 și următoarele din Directiva 2006/112/CE face parte integrantă din mecanismul TVA-ului și, în principiu, nu poate fi limitat, iar sistemul comun al TVA garantează perfecta neutralitate în ceea ce privește sarcina fiscală a tuturor activităților economice, cu condiția ca activitățile menționate să fie, în principiu, supuse la plata TVA - ului. Regimul de deduceri vizează eliberarea integrală a persoanei impozabile de sarcina TVA datorată sau achitată în cadrul tuturor activităților sale economice.

În jurisprudența Curții de justiție a Uniunii Europene s-a reținut importanța informațiilor pe care trebuie să le conțină factura (Hotărârea pronunțată în 6 septembrie 2012, Toth, cauza C-324/11, paragraful 34, Hotărârea din 22 decembrie 2010, Bogusław Juliusz Dankowski, cauza C-438/09, paragraful 38).

Acestea nu trebuie, însă, să facă imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea dreptului de deducere. Deținerea unei facturi constituie o condiție de formă a dreptului de deducere a TVA-ului, iar Curtea de Justiție a Uniunii Europene a statuat că principiul fundamental al neutralității TVA-ului impune ca deducerea TVA - ului aferent intrărilor să fie acordată dacă cerințele de fond sunt îndeplinite, chiar dacă anumite cerințe de formă au fost omise de către persoanele impozabile (Hotărârea din 12 iulie 2012, EMS-Bulgaria Transport OOD, cauza C-284/11).

Prin hotărârea pronunțată în 15 noiembrie 2017, în cauzele conexate C-374/16 și C-375/16, Rochus Geissel și Finanzamt Bergisch Gladbach, a reținut că "41 În al treilea rând, în ceea ce privește interpretarea teleologică a articolului 226 din Directiva TVA, obiectivul detaliilor care trebuie menționate în mod obligatoriu pe o factură este acela de a permite administrațiilor fiscale să controleze plata taxei datorate și, eventual, existența dreptului de deducere a TVA-ului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 septembrie 2016, Barlis 06 - Investimentos Imobiliários e Turísticos, C-516/14, EU:C:2016:690, punctul 27).".

Având în vedere că facturile în cauză conțin toate elementele prevăzute de lege care permit organului fiscal să exercite controlul asupra plății taxei și asupra existenței dreptului de deducere, inclusiv identificarea beneficiarului, cu indicarea denumirii acestuia, a numărului de înmatriculare în Registrul Comerțului, a codului de identificare fiscală, a localității în care își are sediul, constituie documente justificative, fiind îndeplinite, formal, condițiile în vederea deducerii TVA.

Pentru aceste motive, în mod nelegal instanța de fond a constatat că reclamanta nu beneficiază de dreptul de deducere a TVA aferente acestor facturi, condițiile de fond fiind îndeplinite, pentru împrejurările și motivele reținute anterior, cu privire la realitatea și efectivitatea livrărilor.

Refuzul dreptului de deducere a taxei pe valoarea adăugată achitate de persoana impozabilă, în acest context, încalcă principiul neutralității, principiu fundamental al sistemului comun al TVA-ului instituit prin legislația Uniunii Europene. În sistemul comun al TVA, neutralitatea TVA se asigură prin mecanismul deducerii, care trebuie să permită eliminarea completă a TVA pe care persoana impozabilă a achitat-o anterior în cadrul activităților sale economice. Prin refuzul dreptului de deducere a TVA, autoritățile fiscale creează în sarcina societății o sarcină fiscală nejustificată, deși livrările în discuție sunt destinate unor activități taxabile.

Pentru aceste motive, este fondat recursul formulat de reclama