ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4452/2019

Ședința publică din data de 03 octombrie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 15.10.2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării (C.N.C.D.), anularea Hotărârii C.N.C.D. nr. 382/02.09.2015 și constatarea faptelor cu caracter discriminatoriu pe temei de dizabilitate, ale Serviciului Taxe și Impozite al Primăriei Municipiului Fetești.

Prin sentința civilă nr. 744 din 07 martie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost sesizată Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 284 alin. (8) din Legea nr. 571/2003, prin raportare la prevederile art. 11 alin. (1) și (2), art. 16 alin 1, art. 20 alin. (1) și (2) și art. 50 teza I din Constituția României. A fost respinsă acțiunea reclamantului A., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs reclamantul A., invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs a arătat că instanța de fond a apreciat că nu ar fi incidentă discriminarea directă, pentru că disp. art. 1 alin. (3) din Codul fiscal prevalează asupra disp. art. 26 lit. (b) din Legea nr. 448/2006 privind protecția și promovarea drepturilor persoanelor cu handicap. Pe când disp. Legii nr. 448/2006 au caracter special și derogă de la disp. Legii nr. 571/2003, în ceea ce privește facilitățile suplimentare acordate persoanelor cu handicap grav sau accentuat, precum și a rațiunii instituirii unei norme prin care persoanele cu handicap grav sau accentuat beneficiază de scutirea de la plata impozitului pe clădire și teren, pe lângă scutirea de la plata taxei asupra autoturismelor, motocicletelor cu ataș și mototriciclurilor, scutirea de plata taxei pentru eliberarea autorizației de funcționare pentru activități economice și viza anuală a acestora, cât și de scutirea de la plata taxei hoteliere, etc), tocmai în considerarea calității de persoană cu handicap grav sau accentuat și nu în funcție de alte criterii, așa încât de aceste facilități fiscale ar trebui să beneficieze toate persoanele aflate în această situație.

Recurentul susține că raționamentul instanței pornește de la premisa greșită că discriminarea nu ar opera întrucât ar fi vorba de ipoteze diferite (clădirea și terenul nu sunt de natura de domiciliu). Totuși, din cuprinsul art. 2 par. 2 (a) al Directivei 2000/78 ar rezulta că definiția discriminării directe ar presupune existența unui tratament mai puțin favorabil și existența unei situații comparabile. Cu alte cuvinte, discriminarea nu presupune obligatoriu existența unei situații identice pentru a opera, fiind suficient ca cele două situații să fie asemănătoare. Teza finală face trimitere la disp. art. 1 din directiva amintită.

Scopul directivei este unul special, acela de a asigura realizarea principiului egalității de tratament. Scutirea de la plata impozitului pe clădire și teren, aplicată doar clădirilor și terenurilor de domiciliu este una discriminatorie, mai ales în condițiile în care nu există temeiuri care să justifice restrângerea acestui beneficiu fiscal potrivit căruia prioritară este legea specială, derogatorie de la dreptul comun, fapt confirmat și de art. 4 și 5 din Directiva 2000/78. În același sens sunt și dispozițiile Directivei 2000/43, în special cele din cuprinsul art. 4 și 5, precum și jurisprudența CEDO în materia discriminării (F.Sudre, J.-P. Marguenaud, J. Andriantsimbazovina, A. Gouttenoire, M. Levinet). Potrivit acestora, principiul este în sensul că, atunci când sunt situații identice sau asemănătoare, soluțiile date acestora vor trebui să fie identice. Totuși, există și situații în care tratamentul diferențiat nu este considerat discriminatoriu, dar numai în măsura în care sunt respectate următoarele condiții: diferența de tratament urmărește un scop legitim; proporționalitatea diferenței în cauză. Nu există un argument în speță pentru a considera că cele două condiții ar fi îndeplinite pentru a justifica opțiunea legiuitorului român expusă în art. 26 din Legea nr. 448/2006, în considerarea dispozițiilor constituționale ale art. 50 teza întâi și art. 16.

Esențial în speță este faptul că discriminarea intervine între recurent, ca persoană căreia o comisie medicală i-a constatat existența unui handicap accentuat și altă persoană care nu se confruntă cu asemenea probleme de sănătate. Nu există o justificare rezonabilă pentru o reglementare de o asemenea natură, mai ales dacă ne raportăm la faptul că aceasta este aplicată chiar în ceea ce privește Legea nr. 448/2006, care este o lege specială.

Recurentul consideră că sunt incidente disp. art. 1 alin. (1) și (2) lit. (a), art. 2 alin. (1) și a art. 10 lit. (h) din O.G. nr. 137/2000 și că are calitatea de persoană discriminată. A mai arătat că problema ignorată de instanța de fond este cea legată de faptul că, atunci când există o neconcordanță între dispozițiile legii interne și pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, prioritate au reglementările internaționale, mai puțin în situația în care legile interne ar conține dispoziții mai favorabile particularului. Apreciază că disp. art. 4 și 5 din Directiva 2000/78 îi sunt mai favorabile și impun extinderea sferei de aplicare a disp. art. 26 lit. (b) din Legea nr. 448/2006 în privința sa. Nu se poate identifica în dreptul intern nicio normă de drept mai favorabilă decât cele din cuprinsul articolelor amintite mai sus și din art. 14 CEDO. Dimpotrivă, art. 284 alin. (6) din Codul fiscal și art. 26 lit. (b) din Legea nr. 448/2006 sunt neconvenționale și vătămătoare pentru recurent.

Din motivarea sentinței rezultă implicit că, și dacă s-ar constata existența calității de persoană discriminată, nu ar putea beneficia de scutirea de impozit prevăzută de textul de lege invocat, existând decizii ale Tribunalului Ialomița și Curții de Apel București care interzic instanței să intervină asupra textului de lege pentru a nu se încălca, probabil, principiul separației puterilor în stat. Precizează că nu a solicitat instanței de judecată să legifereze și nici să anuleze dispoziții legale pe care le consideră discriminatorii, ci a solicitat să constate că este discriminat și prejudiciat, atât prin actele administrative emise de pârâtă, cât și prin titlul executoriu și somație.

Din perspectiva jurisprudenței CEDO, deciziile menționate au semnificație de lege în sensul de noțiune a instanței naționale. În ipoteza în care o decizie a unei instanțe naționale intră în conflict cu dispozițiile din tratatele/convențiile la care România este parte, judecătorul național va fi obligat să verifice dacă deciziile naționale sau cele pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție sunt sau nu conforme tratatelor/convențiilor. Acest lucru nu înseamnă că judecătorul național va deveni o instanță care să judece în apel deciziile curții de apel, respectiv tribunalului, pentru că nu va fi chemat să analizeze maniera în care instanța de contencios a verificat compatibilitatea unor legi interne cu reglementarea constituțională. În ipoteza în care deciziile interzic judecătorului național să aplice tratatele, convențiile și jurisprudența aferentă discriminării și să îi permită să dea satisfacție particularului căruia i-au fost încălcate drepturile, apreciază că acestea sunt neconvenționale. Prin aplicarea lor, dreptul recurentului de a nu fi discriminat ar fi unul iluzoriu.

Referitor la motivarea neacordării scutirii prin faptul că Legea nr. 571/2003 nu prevede această facilitate - scutirea de plata impozitului pe clădire și teren a persoanelor cu handicap grav și accentuat menționează că prin adresa nr. x/24 aprilie 2008, Avocatul Poporului a sesizat președinții celor două Camere ale Parlamentului cu propunerea de modificare a art. 284 alin. (1), alin. (3) și alin. (7) din Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, demers rămas fără rezultat. În acest context a invocat și punctul de vedere formulat cu privire la această modificare de către Direcția Generală Juridică din cadrul fostului Minister al Economiei și Finanțelor, punct de vedere la care a achiesat și Consiliul Legislativ. Totodată, a făcut referire și la opinia exprimată de Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Legislație Impozite Directe potrivit căreia Legea nr. 448/2006 este o lege specială și ulterioară Codul fiscal, astfel că începând cu anul 2008, prevederile Legii nr. 448/2006 prevalează asupra celor din Codul fiscal, prin urmare, persoanele cu handicap grav sau accentuat beneficiază de scutirea de la plata impozitului pe clădire și teren.

A mai fost invocată jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Decizia nr. 962/12.03.2014 privind aplicarea legii speciale care derogă de la legea generală, precum și Decizia nr. 681/13.11.2014 a Curții Constituționale.

II. Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând sentința atacată prin prisma motivului de recurs invocat și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, față de considerentele ce urmează.

Reclamantul a adresat o petiție C.N.C.D. în care a susținut că a fost supus unui tratament discriminatoriu de către Primăria Municipiului Fetești, constând în nerecunoașterea dreptului la scutire de la plata impozitului pe clădire și teren, astfel cum stipulează disp. art. 26, lit. b) și d) din Legea nr. 448/2006.

Primăria Municipiului Fetești a emis actele administrative nr. 5546/19.04.2011 și nr. 8186/03.08.2011 prin care, nerecunoscându-i-se dreptul pretins, a fost înștiințat reclamantul că s-a luat măsura înființării popririi asupra veniturilor sale.

Prin Hotărârea C.N.C.D. nr. 382/2.09.2015 s-a reținut că fapta reclamată nu constituie faptă de discriminare potrivit prevederilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, în sensul că nu există un drept încălcat.

Instanța de fond a respins acțiunea prin care reclamantul a solicitat anularea acestei hotărâri reținând că nu este rezultatul exercitării dreptului de apreciere de către autoritatea publică cu exces de putere, în accepțiunea disp. art. 2 alin. (1) lit. c), i) și n) din Legea 554/2004. Aspectele învederate de reclamant nu sunt de natură discriminatorie, în accepțiunea art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, nu se poate reține că motivul care a stat la baza nerecunoașterii dreptului la scutire de la plata impozitului pe clădire și teren ar avea la bază criteriul handicapului sau un alt criteriu de natura celor reglementate prin art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

Obiectul pricinii îl constituie o posibilă faptă de discriminare ce ar fi constat în nerecunoașterea în favoarea unei persoane cu handicap a dreptului la scutire de la plata impozitului pe clădire și teren, astfel cum stipulează disp. art. 26, lit. b) și d) din Legea nr. 448/2006.

În această direcție trebuie stabilit, în principal, dacă tratamentul vătămător are la bază unul dintre criteriile indicate neexhaustiv de lege, respectiv dacă se identifică un drept legal lezat, iar în final, dacă absentează scopul legitim justificativ, astfel încât să se poate evoca indubitabil că fapta reclamată reprezintă o formă de discriminare.

De asemenea, nu se poate reține nici că a fost neglijat "principiul viceversa" în materia nediscriminării, care exclude ca situațiile diferite să fie tratate similar. Acest principiu ar presupune, în cauză, ca tocmai situația specială și diferită a persoanei cu handicap să reclame un tratament diferit, în sensul acordării unor facilități privind plata impozitului pe clădire și teren, corelativ unui drept legal reglementat în acest sens.

Pentru a se situa în domeniul de aplicare al art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, deosebirea, excluderea, restricția sau preferința trebuie să aibă la bază unul din criteriile exemplificate de acest articol și trebuie să se refere la persoane aflate în situații comparabile, dar care sunt tratate în mod diferit datorită apartenenței lor la una din categoriile prevăzute în textul de lege menționat. Criteriul circumstanțiat la situația particulară a persoanei care se consideră discriminată trebuie să fi constituit mobilul determinant în aplicarea tratamentului diferit. Condiția criteriului, ca mobil determinant, trebuie interpretată în sensul existenței ca element care este concretizat, materializat și care constituie cauza actului sau faptei de discriminare și care, în situația inexistenței, nu ar determina săvârșirea discriminării. Astfel, natura discriminării, sub aspectul ei constitutiv, decurge tocmai din faptul că diferența de tratament este determinată hotărâtor de existența unui criteriu, ceea ce presupune o relație de cauzalitate între tratamentul diferit imputat și criteriul invocat în situația persoanei care se considera discriminată. Tratamentul diferențiat trebuie să urmărească sau să aibă ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

Instanța de fond a avut în vedere disp. art. 26 lit. b) și d) din Legea nr. 448/2006, disp. art. 284, alin. (4) și (6), art. 1 alin. (3) din Codul fiscal, din interpretarea cărora rezultă că dreptul persoanei cu handicap de a beneficia de scutirea pentru impozitul pe clădiri se aplică stricto sensu clădirii folosite ca domiciliu de către aceste persoane. Or, din înscrisurile depuse la dosar, Curtea a reținut că reclamantul a solicitat scutirea de impozit pe o altă clădire decât cea care reprezintă domiciliul său, cu nesocotirea dispozițiilor sus menționate din Codul fiscal. Deci nu se poate reține nici condiția privind dreptul legal încălcat printr-un tratament care să fi avut la bază un criteriu de discriminare, reclamantul nebeneficiind de un drept legal constând în scutirea de impozit și pentru alte clădiri decât cea destinată domiciliului.

Înalta Curte constată că este nefondată critica privind raționamentul greșit al primei instanțe conform căruia se aplică prioritar dispozițiile din Codul fiscal atunci când acestea vin în conflict cu prevederi ale altor acte normative. În acest sens, instanța de control judiciar are în vedere disp. art. 1 alin. (3) din Codul fiscal potrivit cărora în materie fiscală, dispozițiile prezentului cod prevalează asupra oricăror prevederi din alte acte normative, în caz de conflict între acestea aplicându-se dispozițiile Codul fiscal.

Potrivit disp. art. 26 lit. b) și d) din Legea nr. 448/2006, persoanele cu handicap grav sau accentuat beneficiază de următoarele facilități fiscale: b) scutire de la plata impozitului pe clădire și teren; d) scutire de la plata taxei pentru eliberarea autorizației de funcționare pentru activități economice și viza anuală a acestora.

Conform art. 284 alin. (4) și (6) din Codul fiscal, (4) Impozitul pe clădiri, impozitul pe teren, taxa pentru eliberarea autorizațiilor de funcționare pentru activități economice și viza anuală a acestora nu se aplică pentru persoanele cu handicap grav sau accentuat și persoanele invalide de gradul I sau II. (6) Scutirea de la plata impozitului pe clădiri se aplică doar clădirii folosite ca domiciliu de persoanele fizice prevăzute la alin. (1), (2), (3) sau (4).

În mod corect prima instanță a reținut că art. 26 lit. d) din Legea nr. 448/2006 nu reglementează un drept al reclamantului de a beneficia de scutire de impozit pe o altă clădire decât cea de domiciliu, precum una cu destinație economică, ci se rezumă strict și exclusiv la scutirea de la plata taxei pentru eliberarea autorizației de funcționare pentru activități economice și viza anuală a acestora.

Susține recurentul că disp. Legii nr. 448/2006 au caracter special și derogă de la disp. Legii nr. 571/2003 în ceea ce privește facilitățile suplimentare acordate persoanelor cu handicap grav sau accentuat, tocmai în considerarea calității de persoană cu handicap grav sau accentuat și nu în funcție de alte criterii, așa încât de aceste facilități fiscale ar trebui să beneficieze toate persoanele aflate în această situație.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că potrivit art. 1 din Codul fiscal, acest cod stabilește cadrul legal pentru impozitele și taxele prevăzute la art. 2, care constituie venituri la bugetul de stat și bugetele locale, precizează contribuabilii care trebuie să plătească aceste impozite și taxe, precum și modul de calcul și de plată al acestora (...). Rezultă că acest act normativ are caracter special în materie fiscală, a stabilirii taxelor și impozitelor, astfel că este justificată aplicarea lui cu prioritate în situația în care prevederile sale intră în contradicție cu alte acte normative, astfel cum prevede în mod expres art. 1 alin. (3) din cod. Astfel, cazurile în care persoanele cu handicap grav sau accentuat beneficiază de scutire de la plata impozitului pe clădire și teren, scutire prevăzută de Legea nr. 448/2006, sunt reglementate de Codul fiscal, respectiv numai pentru clădirea folosită ca domiciliu.

Recurentul arată că scutirea de la plata impozitului pe clădire și teren, aplicată doar clădirilor și terenurilor de domiciliu este una discriminatorie, mai ales în condițiile în care nu există temeiuri care să justifice restrângerea acestui beneficiu fiscal potrivit căruia prioritară este legea specială, derogatorie de la dreptul comun, fapt confirmat și de art. 4 și 5 din Directiva 2000/78. În același sens sunt și disp. Directivei 2000/43, în special cele din cuprinsul art. 4 și 5.

Rezultă că ceea ce reclamă de fapt recurentul este refuzul de legiferare a discriminării pozitive, și anume refuzul legiuitorului de a acorda scutirea persoanelor cu handicap grav sau accentuat de la plata impozitului pentru orice clădire și teren pe care le dețin, nu doar pentru clădirea folosită ca domiciliu.

Critica formulată de recurent vizează în realitate dispozițiile Codul fiscal care stabilesc cazurile de scutire de impozit pentru persoanele sus menționate, precum și pe cele care consacră aplicarea cu prioritate a prevederilor acestui cod atunci când vin în contradicție cu dispozițiile altor acte normative, recurentul apreciind că scutirea de la plata impozitului ar trebui aplicată pentru toate imobilele pe care o persoană cu handicap le deține.

În cererea de recurs se susține că esențial în speță este faptul că discriminarea intervine între recurent, ca persoană căreia o comisie medicală i-a constatat existența unui handicap accentuat, și altă persoană care nu se confruntă cu asemenea probleme de sănătate. Altfel spus, recurentul apreciază că este discriminat în comparație cu persoane care fac parte dintr-o altă categorie, respectiv cea a persoanelor care nu au handicap.

Sub acest aspect, Înalta Curte reține că potrivit disp. art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

De asemenea, în conformitate cu disp. art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, exercitarea drepturilor și libertăților recunoscute de Convenție este garantată, fără nicio deosebire, bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate națională, avere, naștere sau orice altă situație.

CEDO a statuat în mod constant în jurisprudența sa că diferența de tratament devine discriminare atunci când se induc distincții între situații analoge sau comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă.

Instanța de control judiciar reține, pe de o parte, că reclamantul are în vedere atunci când susține că este discriminat, comparația cu persoane care nu se află în situații analoge sau comparabile, iar, pe de altă parte, că nu rezultă aplicarea unui tratament diferit prin raportare la unul dintre criteriile enumerate de disp. art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000. Mai mult, așa cum s-a reținut în hotărârea C.N.C.D. contestată și în sentința recurată, reclamantul nu îndeplinește condiția privind dreptul încălcat, respectiv dreptul de a fi scutit de impozit pe o altă clădire decât cea care reprezintă domiciliul său, astfel că nu poate fi vorba despre discriminare în înțelesul acestui act normativ.

Se mai invocă în cererea de recurs definiția discriminării directe care ar presupune existența unui tratament mai puțin favorabil și existența unei situații comparabile. Cu alte cuvinte, arată recurentul, discriminarea nu presupune obligatoriu existența unei situații identice pentru a opera, fiind suficient ca cele două situații să fie asemănătoare.

Instanța reține că discriminarea directă survine când o persoană beneficiază de un tratament mai puțin favorabil decât o altă persoană care a fost, este sau ar putea fi într-o situație comparabilă, pe baza oricărui criteriu de discriminare prevăzut de legislația în vigoare. Or, în cauză, nu a fost dovedită existența unei discriminări directe la care ar fi fost supus reclamantul, în condițiile în care nu beneficiază de un tratament mai puțin favorabil decât o altă persoană aflată într-o situație comparabilă, respectiv o altă persoană cu handicap grav sau accentuat, pe baza unui criteriu de discriminare prevăzut de legislația în vigoare.

Critica privind ignorarea de către prima instanță a disp. art. 20 din Constituția României nu poate fi reținută, având în vedere că nu se constată în prezentul litigiu o neconcordanță între prevederile legii interne și pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului.

Se susține că din motivarea sentinței rezultă implicit că, și dacă s-ar constata existența calității de persoană discriminată, nu ar putea beneficia de scutirea de impozit prevăzută de textul de lege invocat, existând decizii ale Tribunalului Ialomița și Curții de Apel București care interzic instanței să intervină asupra textului de lege pentru a nu se încălca, probabil, principiul separației puterilor în stat. Precizează că nu a solicitat instanței de judecată să legifereze și nici să anuleze dispoziții legale pe care le consideră discriminatorii, ci a solicitat să constate că este discriminat și prejudiciat, atât prin actele administrative emise de pârâtă, cât și prin titlul executoriu și somație.

Înalta Curte reține că recurentul se referă la considerentul instanței de fond potrivit căruia inexistența dreptului reclamantului de a beneficia de scutirea de impozit pe o altă clădire decât cea care reprezintă domiciliul acestuia a fost statuată prin sentința civilă nr. 2051/F/20.06.2013, pronunțată de Tribunalul Ialomița, definitivă și irevocabilă prin Decizia nr. 876/07.02.2014, pronunțată de Curtea de Apel București, al cărei obiect l-au constituit actele administrative nr. 5546/19.04.2011 și nr. 8186/03.08.2011, prin care Primăria Municipiului Fetești l-a înștiințat că s-a luat măsura înființării popririi asupra veniturilor acestuia.

Ceea ce a invocat prima instanță este puterea de lucru judecat de care beneficiază hotărârea judecătorească irevocabilă, care vizează atât dispozitivul hotărârii, cât și considerentele acesteia în măsura în care explicitează dispozitivul și îl lămurește.

Dacă s-ar admite o soluție contrară, menționează instanța, în sensul că reclamantul are dreptul de a beneficia de scutirea de impozit pe o altă clădire decât cea care reprezintă domiciliul acestuia, ar însemna să se aducă atingere autorității de lucru judecat, prevăzută de art. 430 din C. proc. civ., hotărârii ce se pune în executare.

Așadar, nu este vorba despre faptul că hotărârea judecătorească sus menționată interzice instanței să intervină asupra textului de lege pentru a nu se încălca principiul separației puterilor în stat, ci despre puterea de lucru judecat a respectivei hotărâri care a stabilit că sunt legale actele emise de Serviciul Taxe și Impozite al Primăriei Fetești nr. 5546/19.04.2011 și nr. 8186/03.08.2011, prin care a fost înștiințat reclamantul că s-a luat măsura înființării popririi asupra veniturilor sale, întrucât nu beneficiază de scutirea de impozit pentru imobilul cu destinația de spațiu comercial situat în Piața Agroalimentară din Fetești.

Puterea de lucru judecat este cel mai important efect al hotărârilor judecătorești și semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată (bis de eadem re ne sit actio), iar hotărârea este prezumată a exprima adevărul și nu poate fi contrazisă de o altă hotărâre (res judicata pro veritate habetur). Astfel, efectul de lucru judecat al unei hotărâri judecătorești are două accepțiuni: stricto sensu semnifică autoritatea de lucru judecat (bis de eadem), iar lato sensu semnifică puterea de lucru judecat (res judicata) care presupune că hotărârea beneficiază de o prezumție irefragabilă că exprimă adevărul și nu trebuie contrazisă de altă hotărâre (obligativitatea).

Or, tocmai cea de-a doua accepțiune a fost invocată de prima instanță în sensul că, din moment ce prin hotărâre irevocabilă s-a stabilit că reclamantul nu beneficiază de scutire de impozit decât pentru imobilul care reprezintă domiciliul său, nu poate fi contrazisă respectiva hotărâre prin alta care să-i recunoască dreptul de scutire de impozit și pentru alte imobile pe care le deține.

Referitor la aceste hotărâri judecătorești recurentul susține că, în ipoteza în care o decizie a unei instanțe naționale intră în conflict cu dispozițiile din tratatele/convențiile la care România este parte, judecătorul național va fi obligat să verifice dacă deciziile naționale sau cele pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție sunt sau nu conforme tratatelor/convențiilor. Acest lucru nu înseamnă că judecătorul național va deveni o instanță care să judece în apel deciziile curții de apel, respectiv tribunalului, pentru că nu va fi chemat să analizeze maniera în care instanța de contencios a verificat compatibilitatea unor legi interne cu reglementarea constituțională. În ipoteza în care deciziile interzic judecătorului național să aplice tratatele, convențiile și jurisprudența aferentă discriminării și să îi permită să dea satisfacție particularului căruia i-au fost încălcate drepturile, apreciază că acestea sunt neconvenționale.

Toate aceste susțineri sunt de natură să ignore puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești, consacrată de dispozițiile legii procesual civile, ajungându-se la situația încălcării componentei res judicata a puterii de lucru judecat și la transformarea instanței în fața căreia se invocă puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești într-o instanță de control judiciar care se pronunță asupra legalității, eventual și a temeiniciei hotărârii respective.

Cât privește invocata posibilitate a instanței de a interveni asupra unui text de lege, se constată că recurentul nu are în vedere Decizia nr. 818/2008 a Curții Constituționale care a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

În considerentele acestei decizii s-a reținut că Parlamentul și, prin delegare legislativă, în condițiile art. 115 din Constituție, Guvernul au competența de a institui, modifica și abroga norme juridice de aplicare generală. Instanțele judecătorești nu au o asemenea competență, misiunea lor constituțională fiind aceea de a realiza justiția - art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală -, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective.

Rezultă în mod clar că instanțele de judecată nu sunt abilitate să refuze aplicarea unor acte normative cu motivarea că sunt discriminatorii, cum este cazul în prezentul litigiu în care instanța nu poate refuza aplicarea prevederilor din Codul fiscal care stabilesc că persoanele cu handicap grav sau accentuat beneficiază de scutire de la plata impozitului pe clădire și teren doar în cazul domiciliului și nu pentru orice imobil pe care îl dețin.

În cererea de recurs se mai arată că prin adresa nr. x/24 aprilie 2008, Avocatul Poporului a sesizat președinții celor două Camere ale Parlamentului cu propunerea de modificare a art. 284 alin. (1), alin. (3) și alin. (7) din Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, demers rămas fără rezultat. În acest context a fost invocat și punctul de vedere formulat cu privire la această modificare de către Direcția Generală Juridică din cadrul fostului Minister al Economiei și Finanțelor, punct de vedere la care a achiesat și Consiliul Legislativ.

Înalta Curte constată că demersul Avocatului Poporului nu poate fi reținut ca argument în soluționarea favorabilă a recursului, câtă vreme nu s-a finalizat cu modificarea Codul fiscal, în conformitate cu solicitarea formulată. Totodată, punctele de vedere exprimate de direcțiile de specialitate din cadrul Ministerului Economiei și Finanțelor, respectiv Ministerului Finanțelor Publice, invocate în cererea de recurs, nu produc efecte juridice în sensul solicitat de recurent, al inaplicabilității disp. art. 1 alin. (3) și art. 284, alin. (4) și (6) din Codul fiscal, și al aplicării scutirii de impozit pentru toate imobilele deținute de persoanele cu handicap grav și accentuat, ele reprezentând simple opinii care nu s-au concretizat într-o modificare legislativă pe care instanța să fie obligată să o aplice.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, constatând că sentința este legală, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocat de recurent, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 744 din 07 martie 2016 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 03 octombrie 2019.