ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4014/2019

Ședința publică din data de 17 septembrie 2019

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 09 octombrie 2017 sub nr. x/2017 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Autoritatea Națională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal anularea "DECIZIEI"/răspunsului pârâtei (primit la data de 05.10.2017) și obligarea pârâtei la soluționarea plângerii înregistrată sub nr. x din data de 04.09.2017, să se dispună suspendarea prelucrării datelor sale cu caracter personal, până la soluționarea definitivă pe fond a plângerii, să se constate faptul că documentul contestat, este și o decizie, nemotivată de respingere a cererii de suspendare, cu care a fost investită pârâta.

Totodată a solicitat obligarea pârâtei, la plata unor daune de 100 RON pentru fiecare zi întârziere, începând cu data la care plângerea trebuia soluționată, până la data la care ANSPDCP, va soluționa efectiv plângerea.

2.1. Prin sentința nr. 2513/30.05.2018, Curtea de Apel București a declinat competența materială de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a II-a de contencios administrativ și fiscal.

În motivarea soluției, instanța a reținut că legiuitorul a instituit competența materială a Tribunalului București pentru soluționarea litigiilor ivite anterior emiterii unei decizii de către autoritatea de supraveghere, în procedura de soluționare a plângerii.

2.2. Cauza a fost înregistrată la data de 25 iulie 2018 sub nr. x/2018 pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, care, prin sentința 7112 din 2 noiembrie 2018 a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța în drept să hotărască asupra conflictului negativ de competență.

Pentru a hotărî astfel instanța a constatat că potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 677/2001, contestația formulată împotriva deciziei emise de autoritatea de supraveghere, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 677/2001, se adresează instanței de contencios administrativ competente, textul legii speciale trimițând astfel la regulile generale de competență aplicabile în domeniul contenciosului administrativ care sunt edictate de art. 10 din Legea nr. 554/2004.

A apreciat că potrivit normei generale de competență în materia contenciosului administrativ (art. 10 din Legea nr. 554/2004), în forma în vigoare la data sesizării instanței (09.10.2017), se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra conflictului negativ de competență

Înalta Curte, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 133 alin. (2), art. 134, art. 135 alin. (1) C. proc. civ., urmează a pronunța regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente cauzei.

Reclamantul A. a supus controlului instanței de contencios "decizia/răspuns" primit la data de 05.10.2017 emisă de pârâtul Autoritatea Națională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal în urma plângerii înregistrată sub nr. x din data de 04.09.2017.

Potrivit art. 26 din Legea nr. 677/2001 "(1) Împotriva oricărei decizii emise de autoritatea de supraveghere în temeiul dispozițiilor prezentei legi operatorul sau persoana vizată poate formula contestație în termen de 15 zile de la comunicare, sub sancțiunea decăderii, la instanța de contencios administrativ competentă. Cererea se judecă de urgență, cu citarea părților. Soluția este definitivă și irevocabilă. (2) Fac excepție de la prevederile alin. (1), precum și de la cele ale art. 23 și 25 prelucrările de date cu caracter personal, efectuate în cadrul activităților prevăzute la art. 2 alin. (5)."

În cauză se aplică Legea contenciosului administrativ, întrucât nu sunt incidente prevederile art. 2 alin. (5) din Legea nr. 677/2001. Cererea reclamantului nu vizează prelucrări și transferuri de date cu caracter personal, în cadrul activităților de prevenire, cercetare și reprimare a infracțiunilor și de menținere a ordinii publice, precum și al altor activități desfășurate în domeniul dreptului penal, în limitele și cu restricțiile stabilite de lege.

Obiectul acțiunii privește un act administrativ emis de o autoritate publică centrală, respectiv vizează o decizie a Autorității Națională de Supraveghere a Prelucrării Datelor cu Caracter Personal, care atrage incidența art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

În acest context, coroborând prevederile anterior menționate se constată că instanța competentă material să soluționeze cauza se determină potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

În interpretarea și aplicarea art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a reținut, cu caracter unitar, că aceste dispoziții instituie două criterii de determinare a competenței materiale a instanței de fond, după cum urmează:

- criteriul poziționării în cadrul sistemului administrației publice (rangul autorității centrale sau locale) a autorității publice emitente a actului atacat;

- criteriul valoric, stabilit pe baza cuantumului impozitului, taxei, contribuției sau datoriei vamale care face obiectul actului administrativ contestat.

Înalta Curte reține că în speță actul contestat este emis de instituția pârâtă, "autoritate publică cu personalitate juridică, autonomă și independentă față de orice alte autoritate a administrației publice care exercită atribuțiile date în competență prin dispozițiile legale din domeniul prelucrării datelor cu caracter personal și al liberei circulații a acestor date". (Legea nr. 102/2005). Mai mult, actul a cărui anulare se solicită nu vizează criteriul valoric, astfel că potrivit legii competența de soluționare a cauzei este stabilită exclusiv în raport de rangul autorității emitente a actului atacat dată de Legea contenciosului administrativ.

Conform art. 96 pct. 1 C. proc. civ. "Curțile de apel judecă:1. în primă instanță, cererile în materie de contencios administrativ și fiscal, potrivit legii speciale"

Așadar, Înalta Curte, față de caracterul instituției pârâte, de autoritate publică centrală autonomă cu personalitate juridică și dispozițiile legale enunțate, constată că aparține Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, competența de soluționare a litigiului.

Având în vedere considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Potrivit art. 399 alin. (1) C. proc. civ., împotriva executării silite înseși, precum și împotriva oricărui act de executare se poate face contestație de către cei interesați sau vătămați prin executare, iar dispozițiile alin. (2) al aceluiași articol precizează că nerespectarea dispozițiilor privitoare la executarea silită înseși sau la efectuarea oricărui act de executare atrage sancțiunea anulării actului nelegal.

În materia contestației la executare, se reține că, potrivit art. 400 alin. (1) C. proc. civ., contestația la executare se introduce la instanța de executare, aceasta din urmă fiind definită prin dispozițiile art. 373 alin. (2) din același cod, ca fiind judecătoria în circumscripția căreia se va face executarea.

Din dispozițiile art. 452 și urm. C. proc. civ., rezultă că, pentru ipoteza executării silite prin poprire, instanța de executare este judecătoria în circumscripția căreia se află sediul sau domiciliul terțului poprit, căruia i se comunică adresa de înființare a popririi conținând interdicția de a plăti debitorului sumele de bani sau bunurile mobile incorporale ce i se datorează ori pe care i le va datora, declarându-se poprite în măsura necesară pentru realizarea obligației ce se execută silit.

Potrivit art. 453 din același cod, poprirea se înființează la cererea creditorului, de executorul judecătoresc de la domiciliul sau sediul debitorului ori de la domiciliul sau sediul terțului poprit.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta AUTORITATEA NAȚIONALĂ DE SUPRAVEGHERE A PRELUCRĂRII DATELOR CU CARACTER PERSONAL, în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 septembrie 2019.