ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3884/2019

Ședința publică din data de 12 septembrie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, la data de 27.10.2016, reclamanții A., B., C., D., E., F. și G. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților, obligarea pârâtului la emiterea deciziei de soluționare a cererii de despăgubire înregistrată la data de 25.05.2016.

1.2. Soluția primei instanțe

Prin sentința nr. 99 din 3 martie 2017, instanța a admis acțiunea și a obligat pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraților să soluționeze cererea de despăgubire înregistrată de reclamanți la pârât în data de 25.05.2016.

Împotriva acestei sentințe, în condițiile art. 483 C. proc. civ., reclamantul Fondul de Garantare a Asiguraților a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii recurate, admiterea excepției inadmisibilității acțiunii și, pe cale de consecință, respingerea acțiunii, ca inadmisibilă sau, pe fond, ca neîntemeiată.

A apreciat recurentul-pârât că sentința recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, ci motive străine de natura cauzei, fiind incident pct. 6 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Instanța de fond a fost învestită să soluționeze cererea reclamanților prin care solicitau obligarea Fondului de Garantare a Asiguraților la emiterea deciziei de soluționare a cererii de despăgubire.

Cauza nu a avut ca obiect anularea/contestarea unei decizii de respingere totală sau parțială emise în baza dispozițiilor art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015 (mai ales că nu există, în prezent, o astfel de decizie) a sumelor pretinse de reclamanți, ci obiectul cauzei, de care instanța era ținută în virtutea principiului disponibilității, consacrat de art. 9 și art. 22 alin. (6) C. proc. civ., era obligarea FGA la eliberarea unui răspuns la cererile reclamanților dar care vizau plata unor anumite sume de bani.

De asemenea, dacă reclamanții aveau în vedere numai obligarea sa la emiterea și comunicarea unui răspuns nu ar mai fi dezvoltat în cererea de chemare în judecată și motivele de fapt din care să rezulte susținerea sumei de bani solicitate prin cererea de plată.

Cum instanța de fond nu avea temei legal pentru a-l obliga la emiterea unui răspuns prin care să fie obligat la plata unor anumite sume de bani, l-a obligat să soluționeze cererea de despăgubire înregistrată de reclamanți la 25.05.2016.

Legea nr. 213/2015 constituie norma juridică care reglementează materia cererii de plată a indemnizațiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultativă și obligatorie încheiate, legiuitorul neprevăzând un termen legal pentru soluționarea cererilor de plată.

Nu se poate reține în sarcina sa o culpă sau intenția de a nu soluționa cererea de plată, Legea nr. 213/2015 nu se completează cu Legea nr. 554/2004 a Contenciosului administrativ în ceea ce privește termenul de soluționare a cererilor de plată, respectiv 30 de zile de la depunerea acestora.

A concluzionat recurentul-pârât că acțiunea formulată de reclamanți nu este o acțiune în contencios administrativ, ci este o acțiune de drept comun, dat fiind faptul că au solicitat instanței să se pronunțe cu privire la emiterea unui răspuns prin care să oblige FGA la plata unei anumite sume.

Intimații-reclamanți au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția tardivității, în cazul în care recursul nu ar fi fost depus cu respectarea termenului prevăzut de lege, și excepția nulității recursului, apreciind că motivele invocate de recurent nu se pot încadra în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În subsidiar, au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Înalta Curte, examinând hotărârea atacată în raport de prevederile legale incidente, constată că recursul este nefondat, neputându-se reține incidența motivelor de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 sau 8 C. proc. civ., pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

4.1. Verificând criticile aduse sentinței recurate din perspectiva motivului de casare regăsit în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reține că hotărârea primei instanțe respectă rigorile unei motivări adecvate, în care se poate identifica raționamentul logico-juridic ce a condus la pronunțarea soluției criticate, argumentele părților litigante fiind grupate de către judecătorul fondului într-o manieră recognoscibilă, pentru a răspunde cererilor și apărărilor formulate.

În privința hotărârii recurate în cauză, motivarea permite exercitarea controlului judiciar al instanței superioare asupra sentinței pronunțate de prima instanță, fiind respectate garanțiile procesuale ale imparțialității judecătorului și ale calității actului de justiție, precum și exigențele instituite în cuprinsul art. 21 alin. (3) din Constituția României și cele ale art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, referitoare la existența unui proces echitabil.

De asemenea, nu este incident nici motivul de recurs prevăzut de pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ., instanța de fond aplicând și interpretând corect dispozițiile de drept material.

4.2. Avându-se în vedere susținerile recurentului astfel cum au fost formulate, Înalta Curte urmează a răspunde ambelor motive de recurs în mod unitar.

Reclamanții A., B., C., D., E., F. și G. au învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune având ca obiect obligarea pârâtului Fondul de Garantare a Asiguraților la soluționarea cererii de despăgubire înregistrate la data de 25.05.2016.

Contrar susținerilor recurentului, cauza nu are ca obiect contestarea unui răspuns cu privire la anumite sume de bani.

Deci, petitul acțiunii, de care instanța era ținută în virtutea principiului disponibilității în procesul civil, principiu invocat, de altfel, chiar prin cererea de recurs, vizează obligarea recurentului-pârât la emiterea unui răspuns la cererea formulată de intimații-reclamanți.

4.3. Nu pot fi avute în vedere criticile recurentului, în sensul că cererea adresată de către intimații-reclamanți nu este un act administrativ, ci aceștia ar viza un răspuns cu privire la anumite sume de bani, mai exact la plafonul maxim stabilit prin art. 15 alin. (2) din Legea nr. 213/2015.

În mod corect prima instanță a reținut că acțiunea reclamanților este strict limitată la emiterea unei decizii de soluționare, fără a se pretinde ca instanța să oblige Fondul de Garantare a Asiguraților să o soluționeze într-un anumit fel.

Instanța a fost învestită cu un act administrativ asimilat, în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, respectiv cu o contestație împotriva tăcerii instituției publice recurente, față de care sunt incidente exclusiv dispozițiile art. 10 din Legea nr. 554/2004, astfel încât inadmisibilitatea reiterată de către recurentul-pârât prin cererea de recurs nu poate fi reținută.

4.4. Recurentul-pârât a mai susținut, ca și în fața instanței de fond, că nu are un termen prevăzut, impus de legiuitor, în care sa soluționeze cererea intimaților-reclamanți.

Or, reține Înalta Curte că, atunci când legea specială nu prevede un termen derogatoriu pentru rezolvarea cererii, este aplicabil termenul de 30 de zile prevăzut de Legea nr. 554/2004. Însă, când complexitatea procedurii administrative face imposibilă, în mod obiectiv, încadrarea în termenul general de 30 de zile, conduita autorității urmează a fi analizată prin prisma criteriilor termenului rezonabil, privit ca o garanție a dreptului la o bună administrare.

Intimaților-reclamanți nu le-a fost comunicat niciun răspuns la cererea formulată, nefăcându-se dovada emiterii și comunicării către aceștia a unui răspuns la cererea înregistrată la data de 25.05.2016, nici, cel puțin, în sensul că, din cauze obiective, ar urma a fi soluționată într-un termen mai îndelungat.

În aceste condiții, în mod judicios s-a apreciat că, și sub acest aspect, cererea intimaților-reclamanți este întemeiată, întrucât recurentul-pârât nu le-a comunicat un răspuns în termenul legal sau într-un termen rezonabil.

4.5. Mai constată instanța de control judiciar că, la data de 04.09.2019, recurentul-reclamant a depus acte în dovedirea faptului că dosarul de daună al intimaților-reclamanți a fost analizat în cadrul ședinței Comisiei Speciale al Fondului de Administrare a Asiguraților, fiind emisă Decizia nr. 20995/27.08.2019, însă acest aspect nu prezintă relevanță în analiza refuzului nejustificat de soluționare cerere, după cum s-a reținut anterior.

4.6. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs

Prin urmare, dezlegarea dată litigiului cu care a fost învestită prima instanță reflectă analizarea, interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente, astfel că, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, urmează a respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Fondul de Garantare a Asiguraților împotriva sentinței nr. 99 din 3 martie 2017 a Curții de Apel Cluj, secția a III-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 septembrie 2019.