Decizia nr. 3768/2019 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Acțiunea judiciară Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2015, reclamanta S.C. " "A." S.R.L. a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună anularea Deciziei nr. 489/06.10.2015 emisă de pârât, precum și exonerarea sa de la plata amenzii contravenționale aplicate.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 99/2016 din 23 mai 2016, a admis excepția prescripției dreptului de aplicare a amenzii contravenționale în ceea ce privește faptele săvârșite la data de 12.11.2014 și, în consecință, a anulat Decizia nr. 489/06.10.2015 emisă de CNA în legătură cu aceste fapte; a admis acțiunea reclamantei, a anulat Decizia nr. 489/06.10.2015 emisă de pârât și a exonerat reclamanta de plata amenzii în cuantum de 10.000 RON.

Calea de atac exercitată Împotriva sentinței a declarat recurs pârâtul Consiliul Național al Audiovizualului, care a solicitat casarea acesteia și, în urma rejudecării cauzei, respingerea acțiunii reclamantei, cu consecința menținerii Deciziei nr. 489/06.10.2015, ca fiind legală și temeinică. În motivarea căii de atac, încadrată în drept în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a prezentat istoricul litigiului și a susținut faptul că sentința contestată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material. În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurent critici de nelegalitate cu privire la hotărârea judecătorească atacată ce vor fi prezentate în continuare. 3.1. La data aplicării amenzii contravenționale, prin decizia atacată în prezenta cauză, pentru faptele produse la data de 12.11.2014, nu se împlinise termenul de prescripție, prevăzut de dispozițiile art. 13 alin. (2) din O.G. nr. 2/2001. 3.2. În ceea ce privește edițiile emisiunii "Raport de caz" difuzate în zilele de 24 iunie și de 12 august 2015, instanța de fond a interpretat în mod greșit încălcările prevăzute de legislația audiovizuală reținute de Consiliu în sarcina intimatei și a aplicat eronat dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care reglementează dreptul la libertatea de exprimare. Având în vedere anumite hotărâri pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, dar fără a analiza aspectele reținute în decizia de sancționare, instanța a concluzionat în mod greșit că decizia atacată a fost emisă cu încălcarea prevederilor art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Recurentul opinează în sensul că instanța de fond nu s-a pronunțat cu privire la obligațiile radiodifuzorului, la modul în care acesta a informat publicul, ci s-a raportat permanent, la felul în care alte persoane au înțeles să uzeze de drepturile lor sau la informațiile date de acestea.

Apărările formulate în cauză Intimata S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, pentru argumentele prezentate la dosar.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, a cadrului normativ aplicabil și a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Intimata S.C. A. S.R.L. a dedus controlului de legalitate al instanței de contencios administrativ, în temeiul dispozițiilor art. 93 alin. (3) din Legea audiovizualului nr. 504/2002, cu modificările și completările ulterioare, Decizia nr. 489/06.10.2015 prin care recurentul a procedat la sancționarea sa cu amendă în cuantum de 10.000 RON, pentru încălcarea prevederilor art. 3 alin. (2) din Legea audiovizualului și ale art. 40 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual, cu modificările și completările ulterioare. Instanța de primă jurisdicție a admis acțiunea reclamantei, soluție care nu este împărtășită de instanța de control judiciar pentru că reflectă interpretarea și aplicarea eronată a prevederilor normative pertinente, în raport de situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză. Răspunzând punctual la criticile prezentate în cadrul memoriului de recurs, subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: 5.1. Referitor la excepția prescripției dreptului de aplicare a sancțiunii contravenționale pentru faptele săvârșite de intimată la data de 12.11.2014 Prima instanță a apreciat că sunt aplicabile dispozițiile art. 13 din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările și completările ulterioare, în condițiile în care în Legea audiovizualului nr. 504/2002 nu se face referire la prescripția analizată. Ca atare, de la momentul săvârșirii faptei, respectiv 12.11.2014, și până la data emiterii deciziei contestate s-a scurs un termen mai lung de șase luni, motiv pentru care, cu privire la această faptă contravențională, a intervenit prescripția. Recurentul a arătat că este vorba despre o contravenție continuă pentru care se aplică termenul de prescripție prevăzut de dispozițiile art. 13 alin. (2) din O.G. nr. 2/2001. Intimata a menționat că această critică este nefondată și se întemeiază pe aprecierea greșită că faptele avute în vedere la emiterea Deciziei nr. 489/06.10.2015 au un caracter continuu, deși acestea privesc date relativ îndepărtate, iar conținutul pretinselor încălcări vizează situații diferite. Înalta Curte apreciază că este fondată critica recurentului. Așa cum rezultă din conținutul deciziei contestate, intimata a fost sancționată contravențional pentru nerespectarea prevederilor normative care reglementează asigurarea informării corecte a publicului și respectarea dreptului la propria imagine, în cadrul celor trei ediții ale emisiunii "Raport de caz", difuzate în perioada 12.11.2014 - 12.08.2015. Ca atare, faptele au fost săvârșite în cadrul aceleiași rezoluții contravenționale. Prin urmare, în discuție este săvârșirea unei contravenții continue căreia îi sunt aplicabile prevederile art. 13 alin. (2) din O.G. nr. 2/2001, conform cărora termenul de 6 luni curge de la data încetării săvârșirii faptei; contravenția este continuă în situația în care încălcarea obligației legale durează în timp. Pe cale de consecință, în cauza de față, termenul de 6 luni curge de la data încetării săvârșirii faptei, respectiv 12.08.2015 și se împlinește la data de 12.02.2016. Sancțiunea contravențională a fost aplicată la data de 09.10.2015, înlăuntrul termenului legal anterior arătat. 5.2. Referitor la faptele reținute prin decizia contestată Emitentul deciziei a reținut faptul că, în cadrul edițiilor emisiunii "Raport de caz", difuzate în perioada 12.11.2014 - 12.08.2015, publicul nu a fost corect informat în legătură cu faptele și evenimentele prezentate, ceea ce contravine prevederilor art. 3 alin. (2) din Legea audiovizualului, potrivit cărora "toți furnizorii de servicii media audiovizuale au obligația să asigure informarea obiectivă a publicului prin prezentarea corectă a faptelor și evenimentelor și să favorizeze libera formare a opiniilor." De asemenea, recurentul a avut în vedere faptul că, în cadrul acelorași ediții, nu au fost prezentate dovezi în susținerea acuzațiilor formulate la adresa unor persoane și nu a fost prezentat punctul de vedere al acestora, pentru a permite publicului să evalueze cât de justificate sunt acuzațiile. Prin urmare, au fost încălcate dispozițiile art. 40 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual, conform cărora "în virtutea dreptului la propria imagine, în cazul în care în programele audiovizuale se aduc acuzații unei persoane privind fapte sau comportamente ilegale sau imorale, acestea trebuie susținute cu dovezi, iar persoanele acuzate au dreptul să intervină pentru a-și exprima punctul de vedere; dacă acuzațiile sunt aduse de furnizorul de servicii media audiovizuale, acesta trebuie să respecte principiul audiatur et altera pars; în situația în care persoana vizată refuză să prezinte un punct de vedere, trebuie să se precizeze acest fapt." Prima instanță a apreciat că decizia contestată a fost emisă cu încălcarea dispozițiilor art. 10 din CEDO care reglementează dreptul la libera exprimare, în condițiile în care ""marja de apreciere de care poate dispune CNA pentru a restrânge prin sancțiunea aplicată libertatea de exprimare a societății de televiziune este variabilă, în funcție de conținutul mesajului media transmis, precum și de valoarea legitimă pe care autoritatea o invocă pentru a justifica necesitatea ingerinței." Recurentul a susținut faptul că instanța nu a ținut seama de conținutul prevederilor din legislația națională și a aplicat eronat dispozițiile art. 10 din CEDO. În întâmpinarea depusă la dosar, intimata a menționat că, prin considerentele hotărârii, cu caracter amplu și explicit, instanța a expus motivele pentru care faptele reținute în sarcina sa prin decizia contestată nu reprezintă încălcări ale celor două texte normative aflate în discuție. Totodată, partea a arătat faptul că obligațiile stabilite de lege și presupus a fi încălcate sunt întemeiate pe o formulare generală, iar părțile implicate, precum și instanțele pot evalua în ce măsură au fost sau nu îndeplinite, și față de contextul și maniera de prezentare a informațiilor, raportat la principiile de bază stabilite și de jurisprudența CEDO. Radiodifuzorul a încercat să probeze faptele prezentate folosind dovezi caracteristice demersului jurnalistic. De asemenea, intimata opinează în sensul că partea adversă ignoră importanța stabilirii necesității și proporționalității măsurii luate cu exigențe ale libertății de exprimare, aspect pe care instanța de fond la avut în vedere la pronunțarea soluției. Înalta Curte apreciază că este fondată critica recurentului. În jurisprudența sa (e.g: Decizia din 8 iulie 1986 în cauza "Lingens" contra Austriei), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a menționat că trebuie să se facă distincție între "faptele" imputate unei persoane care exercită o funcție publică și "judecățile de valoare". Faptele, având o existență obiectivă, sunt supuse probei veridicității. În situația în care nu se poate proba existența lor, subiectul activ este susceptibil de sancționare. Indubitabil, pentru judecățile de valoare, nu se poate discuta despre existența unui probatoriu. Într-adevăr, instituirea unei astfel de obligații ar reprezenta încălcarea prevederilor art. 10 din CEDO. Conform dispozițiilor art. 30 alin. (6) din Constituție, libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine. În același sens, art. 10 din CEDO menționează că exercitarea libertății de exprimare comportă îndatoriri și responsabilități și poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică pentru protecția reputației sau a drepturilor altora. De asemenea, prin art. 3 din Legea audiovizualului s-a prevăzut în mod expres faptul că prin difuzarea și retransmisia serviciilor de programe se realizează și se asigură pluralismul politic și social, diversitatea culturală, lingvistică și religioasă, informarea, educarea și divertismentul publicului, cu respectarea libertăților și drepturilor fundamentale ale omului. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a evidențiat în mod constant în jurisprudența sa obligația jurnaliștilor de a relata faptele în mod exact, cu bună-credință, cu respectarea eticii profesionale. În speța de față, instanța de control judiciar constată că informațiile aduse la cunoștința publicului reprezintă declarații factuale, iar nu opinii, și că acestea nu au fost verificate în prealabil, ceea ce reprezintă încălcarea dreptului cetățeanului de a primi informații corecte. Pe acest aspect, este de observat faptul că judecătorul fondului nu a analizat obligațiile radiodifuzorului, cu referire la modalitatea în care acesta a informat publicul. În mod indiscutabil, informațiile prezentate în cadrul emisiunilor analizate, care vizau unele acuzații formulate, trebuiau să aibă la bază dovezi și, totodată, trebuia solicitat punctul de vedere al persoanei vizate. Or, aceste obligații nu au fost respectate de către intimată care se face vinovată de săvârșirea faptei contravenționale menționate în decizia dedusă judecății. Prin urmare, Înalta Curte apreciază că soluția pronunțată de prima instanță a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 3 alin. (2) din Legea audiovizualului, precum și a art. 40 alin. (1) din Decizia nr. 220/2011 privind Codul de reglementare a conținutului audiovizual, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul dispozițiilor art. 20 și art. 28 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și, rejudecând cauza, va respinge acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată.