ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2281/2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 27 octombrie 2015 sub nr. x/2015 reclamanta Casa Națională de Pensii Publice (CNPP) a chemat în judecată pe pârâta Curtea De Conturi A României pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea în parte a Deciziei nr. 7/V din 9 iulie 2015 în ceea ce privește Măsurile de la pct. 3, 4, 11, 12, 13, și 15 și în parte a Încheierii nr. 91 din 18 septembrie 2015 pct. 1, 2, 6, 7, 8 și 10 emise de Curtea de Conturi a României Departamentul V.

Prin Sentința nr. 1448 din 27 aprilie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta Casa Națională De Pensii Publice, în contradictoriu cu pârâta Curtea De Conturi A României; s-a dispus anularea parțială a Deciziei nr. 7/V din 9 iulie 2015 și Încheierii nr. 91 din 18 septembrie 2015 emise de pârâtă numai în ceea ce privește măsura de la pct. II.12 din decizia sus indicată; s-a respins în rest acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată.

În motivarea cererii sale de recurs Curtea de Conturi a arătat în principal următoarele:

Instanța de fond, în mod nelegal și neîntemeiat, a admis acțiunea reclamantei și a anulat măsura din decizia anterior specificată, fără a preciza in concreto care sunt prevederile legale încălcate de recurenta-pârâtă la emiterea sa.

- Este neîntemeiată și nelegală susținerea instanței de fond potrivit căreia "prejudiciile nu pot fi stabilite și acoperite în același timp atât de către R.A.T.C. Constanța, cât și de pârâtă", întrucât:

- măsura dispusă de către Camera de Conturi Constanța privește sumele solicitate și încasate nelegal de către R.A.T.C., prin prezentarea de deconturi fără semnăturile persoanelor care au beneficiat de gratuități la transportul urban;

- măsura dispusă de către Departamentul V privește sumele suplimentare plătite de C.J.P. Constanta care au fost generate de refuzul sistematic și continuu al acesteia de a plăti facturile emise de prestatorul de servicii de transport urban, singurul care putea să asigure astfel de servicii pentru persoanele persecutate politic.

Accesoriile de plată (penalități, dobânzi s.a.) și cheltuielile de judecată au fost determinate de plata cu întârziere de către C.J.P. Constanța a obligațiilor de plată către R.A.T.C. Constanța, care 1-a determinat pe acesta din urmă să se adreseze instanțelor de judecată, litigiile respective fiind câștigate irevocabil.

Echipa de audit a constatat că au fost efectuate refuzuri totale de plată a facturilor emise de prestator pentru transportul gratuit al beneficiarilor de astfel de drepturi, refuzuri care, așa cum a precizat deja, au generat promovarea de către prestator a unor procese pe rolul instanțelor judecată în vederea recuperării debitelor datorate de către C.J.P. Constanța, precum și accesoriile determinate de neplata la termen a acestora.

Pentru efectuarea plăților între R.A.T.C. Constanța și C.J.P. Constanța a existat Convenția nr. 4824 din 6 august 2003, convenție încheiată între părți, care a fost valabilă până la 31 decembrie 2010. Prelungirea convenției s-a realizat succesiv prin acte adiționale pentru perioada 2004 - 2006 (nr. 16507 din 19 decembrie 2003, nr. 9598 din 23 decembrie 2004, 12151 din 28 noiembrie 2005) și, ulterior, pentru anul 2010 (nr. 8833 din 24 septembrie 2009).

Precizează că nici pe perioada valabilității convenției, beneficiarul nu a plătit sumele datorate, pentru anumite perioade (iunie - decembrie 2010, martie 2008 - decembrie 2009), astfel încât acestea au făcut obiectul acțiunilor în instanță între cele două părți și au generat sume suplimentare de plată, pe lângă drepturile efectiv datorate.

Ulterior acestei date (31 decembrie 2010) și până la data de 27 martie 2013, cele două părți nu au mai avut încheiată convenție, motivat de faptul că nu au căzut de comun acord cu privire la punctul privind modul de prezentare de către furnizor a documentelor justificative referitoare la transportul urban gratuit prestat către beneficiarii legilor speciale.

Rezultă că, după încetarea convenției, timp de doi ani și două luni (ianuarie 2011 - februarie 2013) beneficiarul nu a achitat nicio sumă către furnizorul de transport (respectiv R.A.T.C. Constanța) reprezentând contravaloarea serviciilor prestate de acesta, în condițiile în care dreptul beneficiarilor de a beneficia de aceste servicii este stipulat prin lege.

- Se invocă de către instanța de fond în mod nelegal faptul că instituția recurentă nu a indicat care ar fi fost acele măsuri concrete care puteau rezolva situația.

- Instanța de fond nu a ținut seama de prevederile art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care stipulează că stabilirea întinderii prejudiciului și dispunerea de măsuri pentru recuperarea acestuia intră în obligația entității verificate.

Atât în actul de control, cât și în încheiere, au fost menționate măsurile concrete care se impuneau a fi luate, cum este aceea referitoare la verificarea propriei bazei de date a C.J.P. Constanța privind beneficiarii de drepturi conform prevederilor Legii nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare și ale Decretului-lege nr. 118/1999, cu modificările și completările ulterioare, care s-a efectuat din dispoziția instanțelor de judecată și din care a rezultat că numărul persoanelor care nu puteau beneficia de transport gratuit a fost redus (până în 20 de persoane lunar) și, prin urmare, sumele încasate de către furnizor trebuiau diminuate.

C.N.P.P. nu s-a asigurat că au fost încheiate convenții la nivelul fiecărei case județene de pensii, în vederea respectării cadrului legal privind transportul urban gratuit al persoanelor persecutate politic, deși a transmis (cu Adresa nr. x din 8 februarie 2011) convenția-cadru valabilă începând cu anul 2011.

La nivelul C.J.P. Constanța, în perioada 2011 - martie 2013, nu s-a reușit încheierea unei convenții valabile între cele două entități.

C.J.P. Constanța a solicitat sume suplimentare în anul 2014, având în vedere că acestea nu au fost prevăzute inițial în buget, entitatea neavând informații cu privire la modul de soluționare a litigiilor și sumele în plus necesare a fi plătite furnizorului, iar sumele au fost alocate distinct pentru plata deciziilor civile (irevocabile), fiind aprobate de către C.N.P.P., Direcția Economică și Execuție Bugetară din cadrul acesteia cunoscând situațiile pentru care au fost aprobate aceste credite bugetare la titlul 57-asistență socială, în sumă de 12.092.818 RON;

Implicarea C.N.P.P. în clarificarea și rezolvarea situației existente la nivelul CJP Constanța s-a efectuat superficial numai prin compartimentul juridic și atunci numai în anumite dosare.

- Plățile în sumă estimată de 3.142.759 RON la nivelul C.J.P. Constanța în favoarea R.A.T.C. Constanța cu titlu de dobânzi, actualizare cu indicele de inflație și cheltuieli de judecată, reprezintă circa 20% din debitul plătit pentru prestări servicii efectuate de către furnizor (debitul a fost în sumă de 15.977.512 RON). Cu toate acestea ele nu au constituit un semnal pentru C.N.P.P. spre a se sesiza cu privire la modul cum sunt utilizate resursele financiare ale bugetului de stat la nivelul acestui ordonator terțiar de credite subordonat.

Reclamanta cunoștea faptul ca situația existentă la C.J.P. Constanța a apărut din anul 2009 și a făcut obiectul unor acțiuni de verificare întreprinse de mai multe organe de control (inclusiv de la nivelul C.N.P.P.). Cu toate acestea, nu au fost întreprinse măsuri concrete pentru clarificarea și rezolvarea acesteia, ceea ce a generat acumularea de accesorii pentru neplata în termen a obligațiilor conform facturilor emise de prestator.

Mai mult chiar, în toată această perioadă de la nivelul C.N.P.P. nu au fost transmise atenționări în sensul că C.J.P. Constanța să fie obligată să plătească sumele datorate furnizorului, pentru care ulterior, furnizorul pentru neplată a solicitat sume suplimentare, în condițiile în care eventualele sume nedatorate puteau fi refuzate la plată, fapt ce nu a avut loc.

C.J.P. Constanța, cu acordul C.N.P.P. a ales soluția cea mai nefavorabilă de a refuza integral facturile furnizorului la plată, cu toate că beneficiarii de transport gratuit ai celor două acte normative au încasat în toată această perioadă și drepturi transmise prin poștă sau bancă.

Cu privire la formularea unor sesizări penale de către C.N.P.P. și C.J.P. Constanța, prin care se solicită stabilirea realității prestării unor servicii de către RATC Constanța, se arată că potrivit prevederilor pct. 175 din RODAS, decizia se emite și în cazul în care faptele pentru care există indicii ca au fost săvârșite cu încălcarea legii penale au determinat producerea unor prejudicii, întrucât conducerea entității verificate are obligația stabilirii întinderii prejudiciului și a dispunerii măsurilor pentru recuperarea acestuia și în această situație.

Recursul a fost întemeiat pe disp. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea cererii sale de recurs Casa Națională de Pensii Publice a arătat în esență următoarele:

- Motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.: "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ. are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

În practica judiciară s-a statuat că judecătorii sunt datori să arate în cuprinsul hotărârii motivele de fapt și de drept în temeiul cărora și-au format convingerea, cum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Fără arătarea motivelor și a probelor nu se poate exercita controlul judiciar.

Motivarea hotărârii trebuie să fie clara, precisă și inteligibilă, să nu se rezume la o însușire de fapte și argumente, să se refere la probele administrate în cauză și să fie în concordanță cu acestea, să răspundă în fapt și în drept la toate pretențiile și apărările formulate de părți și să conducă în mod logic și convingător la soluția cuprinsă în dispozitiv.

În raport de aceste aspecte de ordin legal, mai sus învederate, instanța de fond nu și-a motivat hotărârea așa cum este ținută de dispozițiile art. 425 alin. (1) din C. proc. civ.

Art. 6 pct. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului obligă tribunalele să-și motiveze deciziile.

Conform jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși în mod real problemele esențiale care i-au fost supuse și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare.

în ceea ce privește cel de al doilea motiv de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.: "când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material".

Instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală, nu și-a exercitat în niciun fel rolul său activ, nu a ținut seama de argumentele CNPP din acțiune și răspunsul la întâmpinare, a interpretat greșit actul juridic dedus judecății preluând în sentința pronunțată, toate apărările de fond ale pârâtei, fără să facă o cercetare judecătorească corespunzătoare asupra cauzei raportat la prevederile legale în vigoare, a situației de fapt și a probelor administrate în cauză.

Astfel, pentru o corectă aplicabilitate a dispozițiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., instanța de recurs trebuie să constate că hotărârea nu este motivată în drept ori că în legislația în vigoare la data pronunțării sentinței atacate, nu există un text de lege care să justifice soluția dată în cauză.

- Referitor la măsura nr. 3 din Decizia nr. 7/V7 din 9 iulie 2015 a Curții de Conturi a României, potrivit căreia:

"Analiza corectitudinii stornărilor de drepturi constatate de încasat efectuate de către cele două case teritoriale de pensii, în sumă totală de 9.791.254.868 RON (CJP Hunedoara și CPMB) fără ca acestea să aibă la bază documente justificative, precum și a altor stornări efectuate de către casele teritoriale de pensii, în termenul legal de prescripție pentru creanțe fiscale, în vederea identificării de situații similare, pentru a evita stornarea din evidențe a unor creanțe fiscale fără bază legală și care, la data stornării, erau prescrise fără a se stabili persoanele responsabile de prescrierea acestora".

Se critică motivarea instanței de fond cu privire la constatările de la măsura nr. 3 din Decizia nr. 7/V7/2015 a Curții de Conturi a României întrucât cele reținute de instanța de fond nu sunt conforme cu realitatea și cu prevederile legale în materie, deoarece, instituția recurentă nu este organ fiscal, așa cum în mod eronat încearcă pârâta Curtea de Conturi a României să susțină.

Art. 27 din Ordonanța nr. 86 din 28 august 2003 privind unele reglementări în domeniul financiar .

Art. 27 din actul normativ menționat precizează faptul că "începând cu data de 1 ianuarie 2004, activitatea privind declararea, constatarea, controlul, colectarea și soluționarea contestațiilor pentru contribuția de asigurări sociale, contribuția pentru asigurări de șomaj, contribuția pentru asigurări sociale de sănătate și contribuția de asigurare pentru accidente de muncă și boli profesionale, datorate de persoanele juridice și persoanele fizice care au calitatea de angajator, denumite în continuare contribuții sociale, se va realiza de Ministerul Finanțelor Publice și unitățile sale subordonate, care au și calitatea de creditor bugetar".

Documentele predate și respectiv preluate, au constituit bază pentru realizarea de către Ministerul Finanțelor Publice și ANAF, începând cu data de 1 ianuarie 2004, a activităților de declarare, constatare, control, colectare și realizarea creanțelor pentru contribuția de asigurări sociale, precum și pentru reflectarea în contabilitate, conform prevederilor art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 86/2003, a evidenței pe plătitor persoane juridice și persoane fizice, care au calitatea de angajator.

Prin urmare, instanța de fond în mod eronat a reținut faptul că deși în baza unor protocoale au fost predate evidențele privind situația persoanelor, obligațiile de plată, activitățile de executare silită, dosarele de executare silită și alte situații, nu înseamnă că reclamanta și unitățile sale teritoriale nu "aveau obligația tinerii în continuare a evidențelor pe plătitor".

Dacă CNPP ar ține o evidentă dublă pe plătitori (pentru că această evidență este ținută de Ministerul Finanțelor Publice), instituția recurentă nu ar avea atribuții legale privind declararea, constatarea, colectarea, executarea silită și realizarea creanțelor bugetare.

Astfel, se arătă că potrivit dispozițiilor din OMFP nr. 650/2004, Ministerul Finanțelor Publice organizează evidența pe plătitori, persoane juridice și persoane fizice, care au calitatea de angajator.

Din art. 2 alin. (2) al aceluiași ordin, rezulta că Direcțiile generale ale finanțelor publice județene și a municipiului București, precum și Direcția generală de administrare a marilor contribuabili transmit lunar informațiile privind evidența centralizată, pe categorii de venituri privind contribuțiile sociale, unităților teritoriale ale Casei Naționale de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale (în prezent Casei Naționale de Pensii Publice) și celorlalte instituții implicate.

Potrivit art. 4 pct. 2 al aceluiași ordin, casele teritoriale de pensii realizează evidența contabilă a drepturilor constatate și a veniturilor încasate privind contribuțiile sociale distinct pe baza situațiilor centralizate privind drepturile constatate și veniturile încasate în tuna... pentru bugetul asigurărilor sociale de stat - Anexa B transmise de direcțiile generale ale finanțelor publice județene și a municipiului București, precum și Direcția generală de administrare a marilor contribuabili.

OMFP nr. 1917/2005 pentru aprobarea Normelor metodologice privind organizarea și conducerea contabilității instituțiilor publice, reiterează faptul ca evidența creanțelor bugetului asigurărilor sociale de stat se ține de către casele teritoriale de pensii cu ajutorul contului 465, pe structura clasificației bugetare.

Contabilitatea operațiunilor specifice bugetului asigurărilor sociale de stat este reglementată la cap. XII din OMFP nr. 1917/2005 pentru aprobarea Normelor metodologice privind organizarea și conducerea contabilității instituțiilor publice.

Din actele normative invocate rezultă că evidența contabilă a veniturilor bugetului asigurărilor sociale se realizează de către casele teritoriale de pensii pe baza situațiilor transmise de unitățile ANAF, pe structura clasificației bugetare, nu pe analitic pe fiecare plătitor, componenta organizării evidenței pe plătitori revenind în exclusivitate Ministerului Finanțelor Publice, prin unitățile fiscale teritoriale.

Reținerea instanței de judecată "numai o evidență analitică pe plătitori permitea constatarea intervenirii prescripției și a faptului că prescripția nu a fost întreruptă sau suspendată..." în sarcina sa este eronată având în vedere că, așa cum am arătat, Ministerul Finanțelor Publice și ANAF sunt singurele instituții care au atribuții să intervină pentru evitarea prescripției prin evidențele tehnico-operative pe care le dețin și urmare a controalelor pe care le efectuează în acest sens menționăm și faptul că, începând cu data de 1 ianuarie 2004, persoanele cu atribuții de executare silită din sistemul public de pensii au fost preluate de ANAF.

- Referitor la Măsura nr. 4 din Decizia nr. 7/2015, potrivit căreia "Dispunerea de măsuri la nivelul caselor teritoriale de pensii, în termenul legal de prescripție pentru creanțe fiscale, pentru a asigura cuprinderea în sistemul public de pensii a tuturor persoanelor identificate, în vederea atragerii de venituri la bugetul asigurărilor sociale de stat întărirea rolului controlului intern exercitat la nivelul caselor teritoriale de pensii pentru atragerea în sistemul public de pensii a tuturor persoanelor care sunt obligate să se asigure. Monitorizarea caselor teritoriale de pensii, în vederea creșterii gradului de preluare îi sistemul public de pensii a persoanelor obligate să se asigure și realizării acestor venituri la bugetul asigurărilor sociale de stat aferente perioadei de competență a CNPP, având în vedere ce sistemul public de pensii este subvenționat de ta bugetul de stat".

Potrivit prevederilor art. V alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 125/2011 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, începând cu data de 1 iulie 2012, competența de administrare a contribuțiilor sociale obligatorii datorate de persoanele fizice prevăzute la cap. II și III din titlul IX

2

al C. fisc. revine Agenției Naționale de Administrare Fiscală.

Potrivit acestor reglementări, competența de administrare a contribuțiilor sociale datorate de persoanele fizice în discuție, revenea caselor de asigurări sociale, potrivit legislației specifice aplicabile fiecărei perioade, strict și numai pentru veniturile aferente perioadelor fiscale anterioare datei de 1 ianuarie 2012, precum și perioadei 1 ianuarie - 30 iunie 2012 cu titlu de contribuții sociale aferente anului 2012.

Conform alin. (7) din același articol, după stabilirea contribuțiilor sociale obligatorii datorate de persoanele fizice potrivit alin. (2), casele de asigurări sociale transmit Agenției Naționale de Administrare Fiscală, instituție obligată de lege la administrarea generală a contribuției de asigurări sociale, o copie a titlurilor (declarațiilor individuale de asigurare la sistemul public de pensii) în care sunt individualizate contribuțiile sociale astfel stabilite, până cel târziu la data de 30 iunie 2013, termen ce a fost prorogat până la data de 30 iunie 2014, inclusiv.

Termenul de 30 iunie 2014 fiind un termen de decădere, după această dată, organele fiscale ale ANAF nu mai puteau primi și procesa titluri de creanță (în speță declarații individuale de asigurare) chiar dacă acestea ar fi fost transmise de către casele teritoriale de pensii.

Pe cale de consecință și corelativ, nici casele teritoriale de pensii nu erau ținute de vreo obligație legală în sensul primirii de la potențialii contribuabili a documentelor de asigurare amintite.

Aceasta pentru că, începând cu data de 1 iulie 2012, dar în mod absolut general după data de 30 iunie 2014, competența de administrare a contribuției de asigurări sociale (în cazul persoanelor care realizează venituri din activități independente) revine exclusiv ANAF, nu cum în mod eronat reține instanța de fond că sunt competente și casele de asigurări sociale.

Activitatea caselor teritoriale de pensii, până la data expres stabilită de lege, respectiv 30 iunie 2014, inclusiv, în ceea ce privește administrarea contribuției de asigurări sociale în cazul persoanelor fizice amintite, a constat în atragerea în sistemul public de pensii, ca asigurate obligatoriu, respectivele persoane, în situația în care acestea au îndeplinit condițiile legale în vigoare în perioadele respective.

Drept urmare, titlurile de creanță încheiate (declarațiile individuale de asigurare) au fost predate ANAF în mod obligatoriu, în temeiul și condițiile Ordinului comun nr. 806/608/934/2012 al ministrului finanțelor publice, ministrului sănătății și ministrului muncii, familiei și protecției sociale, până la termenul de decădere 30 iunie 2014, inclusiv.

Aceste documente de asigurare, care au constituit, de altfel, titlu de creanță, devenind titlu executoriu la data la care obligația de plată a devenit scadentă, au fost depuse/preluate la/de către casele teritoriale de pensii cu respectarea prevederilor Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice (vezi art. V alin. (2) din O.U.G. nr. 125/2011).

În materia contribuabililor, persoane fizice care realizează venituri din activități independente, competențele celor două instituții (CNPP și ANAF) au fost clar delimitate legislativ, material și temporal, nu cum în mod eronat reține instanța de fond.

Având în vedere temeiurile de fapt și de drept invocate, este evident că, după data de 30 iunie 2014, CNPP nu mai putea încheia declarații individuale de asigurare pentru persoanele care realizează venituri din activități independente, pentru că nu a mai existat temei legal. A proceda de altă manieră ar fi echivalat cu abuz față de normele legale adoptate de Guvern și cu încălcarea sferei de competență aparținând ANAF.

În ceea ce privește reținerile instanței de fond cu privire la emiterea de către instituția recurentă a actelor de impunere a persoanelor fizice obligate să se asigure în sistemul public de pensii prin declarații individuale de asigurarea se arată de recurentă că "impunerea din oficiu" este un instrument prevăzut de legislația fiscală.

Conform art. 3 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, cu modificările și completările ulterioare, declarația individuală de asigurare reprezintă "documentul depus la casele teritoriale de pensii, pe baza căruia se înregistrează în sistemul public de pensii persoanele care desfășoară activități independente, asigurate obligatoriu, prin efectul legii, în sistemul public de pensii".

Astfel, numărul declarațiilor încheiate în perioada de după predarea competențelor, respectiv după 01 iulie 2012, este unul mic, dar acest lucru nu se datorează lipsei de coordonare, ci lipsei, la nivelul sistemului public de pensii, respectiv la nivelul CNPP, a pârghiilor legislative și procedurale specifice domeniului fiscal.

Și anume, nu a existat reglementare legală privind posibilitatea impunerii din oficiu a persoanelor obligate să se asigure, privind înființarea și organizarea unui corp de control expres dedicat identificării unor astfel de situații, imposibilitatea sancționării persoanelor care nu se prezentau în vederea încheierii declarației de asigurare, limite care au condus la lipsa de conformare și, care, alături de alte decizii, au determinat hotărârea ca și aceste contribuții ale persoanelor fizice sa fie administrate de Agenția Națională de Administrare Fiscală, instituție specializată, conform legii, în administrarea și executarea creanțelor reprezentând contribuții sociale obligatorii.

- Cu privire la Măsurile nr. 11 și 13, în ceea ce privește aplicarea prevederilor art. 73

1

din Legea nr. 500/2002, cu modificările și completările ulterioare.

Consideră recurenta că în situația debitelor stabilite conform art. 179 alin. (1) și (4) și art. 181 alin. (1) și (2) din Legea nr. 263/2010, nu sunt aplicabile prevederile art. 73

1

din Legea nr. 500/2002, acestea fiind incidente creditelor bugetare, reprezentând impozite, taxe și alte venituri datorate bugetului general consolidat, cheltuite nelegal, și nu cheltuielilor cu pensiile.

Pensiile reprezintă prestații de asigurări sociale acordate pe baza principiului contributivității, pentru înlocuirea veniturilor din perioada activă, ca urmare a intervenirii riscului bătrâneții. Acestea nu sunt creanțe bugetare și nu sunt supuse reglementărilor privind această materie. De altfel, trebuie observat că însuși art. 73

1

din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice face trimitere expresă la "dobânzi și penalități de întârziere sau majorări de întârziere, după caz, aplicabile pentru veniturile bugetare", ori prestațiile de asigurări sociale, respectiv pensiile, reglementate de Legea nr. 263/2010, nu sunt și nu pot fi interpretate ca făcând parte din categoria veniturilor bugetare.

Recuperarea unor sume cu titlu de pensie, încasate necuvenit, se face potrivit prevederilor Legii nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, în respectarea principiului "îmbogățirii fără justă cauză". În situația unei infracțiuni săvârșite de către beneficiar, având drept urmare încasarea unor pensii necuvenite, legea impune calcularea și executarea unor dobânzi penalizatoare dar, numai și numai, în astfel de cazuri. Ori, în nici una dintre cele constatate de Curtea de Conturi nu se pune problema existenței unei/unor infracțiuni.

- Referitor la Măsura nr. 15 din Decizia nr. 7/V/2015, potrivit căreia:

"Analizarea cauzelor și împrejurărilor care au determinat plăți nejustificate din creditele bugetare ale aparatului central, cu titlu de daune morale, cheltuieli de executare silită, precum și drepturi salariate fără muncă prestată și urmare reîncadrării unui salariat în altă funcție decât cea dispusă de către instanță, dispunerea de măsuri pentru recuperarea plăților nelegale, virarea la buget a sumelor recuperate, conform prevederilor legale în vigoare, având în vedere și aplicarea prevederilor art. 73

1

și art. 75

1

din Legea nr. 500/2002 a finanțelor publice, cu modificările și completările ulterioare.

Extinderea verificărilor în vederea identificării tuturor situațiilor similare cu cele consemnate în procesul-verbal de constatare încheiat cu ocazia misiunii de audit, în care CNPP a efectuat nejustificat plăți suplimentare din bugetul asigurărilor sociale de stat pentru: daune morale, cheltuieli de executare silită, precum și drepturi salariate unui salariat: fără corespondent în muncă efectiv prestată și urmare a reîncadrării acestuia în altă funcție decât cea dispusă de către instanță".

Cele reținute de instanța de fond nu sunt conforme cu realitatea și cu prevederile legale în materie, deoarece, în situația prezentată poate fi reținută culpa CNPP, atâta timp cât instituția recurenta a pus în executare de bună voie hotărârile judecătorești reținute de Curtea de Conturi, persoanele în cauză recurgând, în mod nejustificat, la inițierea executării silite.

Pentru soluționarea corectă a măsurii nr. 15, se impunea ca analiza să fie efectuată separat pe fiecare caz în parte cu privire la debitele stabilite prin hotărâri judecătorești.

La lit. A) a Măsurii nr. 15, cu privire la faptul că în cursul anului 2014, CNPP a fost obligată la plata sumei de 17.102 RON cheltuieli de executare silită în favoarea creditorului A., în Dosarul nr. x/2014 pentru punerea în aplicare a dispozițiilor Deciziile civile nr. 98/R din 5 aprilie 2012, emisă de Curtea de Apel București în Dosarul nr. x/2010, se aduc următoarele precizări:

- instanța de fond fără să facă o cercetare judecătorească corespunzătoare cu privire la acest caz din Măsura nr. 15, raportat la prevederile legale în vigoare, a situației de fapt și a probelor administrate în cauză, în mod cu totul absolut greșit și eronat instanța de judecată, nu a observat că instituția noastră în Dosarul nr. x/2010, Curtea de Apel București nu a fost parte în dosarul de mai sus menționat;

- faptul că, creditorul A., în mod nejustificat a început executarea silită atât a Casei de Pensii a Municipiului București, instituție cu care s-a judecat în Dosarul nr. x/2010, cât și a Casei Naționale de Pensii Publice, instituție ce nu a fost parte în procesul menționat;

- au fost consemnate sume în plus, fiind executate silit ambele instituții, după efectuarea plății către creditorul A., BEJA B., prin Adresa nr. x din 23 iunie 2015 comunicată C. SA Agenția Victoria, a dispus eliberarea sumelor consemnate în plus, respectiv suma de 66.966 RON reprezentând debit, precum și sumei de 17.102 RON reprezentând cheltuieli de executare silită în contul CPMB, debitor, când corect ar fi fost să fie restituite CNPP (instituție cu care nu se judecase creditorul);

- urmare a eliberării sumelor reținute nelegal către Casa de Pensii a Municipiului București, la nivelul celor două instituții (CNPP și CPMB) s-a efectuat regularizarea, sumele fiind virate în contul instituției noastre la data de 27 octombrie 2015.

La lit. B) a Măsurii nr. 15 din Decizia nr. 7/V/2015, s-a reținut de către Curtea de Conturi a României că CNPP a plătit nelegal în anul 2014 cheltuieli de executare, în sumă de 2.752 RON pentru plata de drepturi de personal, în sumă estimată de 14.353 RON în favoarea creditorului D., pentru perioade în care a fost concediat și nu a prestat muncă.

Cu privire la plata drepturilor salariale pentru perioade în care salariatul D. a fost concediat și nu a prestat muncă, se constată că pârâta Curtea de Conturi a României nu a făcut diferența între două noțiuni juridice diferite: drepturi salariale obținute ca urmare a angajării salariatului D. și despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate acordate de instanța de judecată, ca urmare a concedierii acestuia.

În data de 16 iulie 2012, domnul D. a fost angajat pe funcția de curier personal (șofer) la Cabinetul Președintelui CNPP în conformitate cu prevederile O.G. nr. 32/1998 privind organizarea cabinetului demnitarului din administrația publică centrală, aprobată prin Legea nr. 760/2001, cu contract individual de muncă, pe durată determinată pe perioada mandatului demnitarului.

Potrivit Deciziei civile nr. 1235 din 28 februarie 2013 a Curții de Apel București, instanța de recurs a dispus anularea Ordinului nr. 1031 din 27 septembrie 2010 emis de CNPP, reintegrarea reclamantului în postul deținut anterior concedierii din anul 2010, respectiv de șofer treapta I și a dispus obligarea instituției recurente la plata către reclamant a unei despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate și cu celelalte drepturi de care ar fi beneficiat acesta, începând cu data concedierii și până la reintegrarea efectivă.

Prin Ordinul nr. 58 din 28 martie 2013, începând cu data de 29 martie 2013 domnul D. a fost reîncadrat în funcția de șofer treapta I în cadrul instituției la Direcția Management Resurse Umane, ca urmare a Deciziei civile nr. 1235 din 28 februarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale în Dosarul nr. x/2010 (5170/2012).

În concluzie, domnul D. a fost reintegrat în anul 2013, exact în aceeași funcție pe care o deținea în anul 2010, respectiv șofer treapta I în cadrul CNPP, respectându-se întocmai prevederile Deciziei civile nr. 1235 din 28 februarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București.

Persoana în cauză a fost încadrată în data de 16 iulie 2012 în funcția de curier personal (șofer) la Cabinetul președintelui E., cu contract individual de muncă pe durată determinată pe perioada mandatului demnitarului, nu are nicio legătura cu procesul ce se afla în derulare pentru anularea Ordinului de încetare nr. 1031/2010 și reîncadrarea acestuia pe postul de șofer treapta I în cadrul CNPP.

CNPP a procedat la punerea în executare a dispozitivului Deciziei civile nr. 1235/2013 dispunând și plata tuturor drepturilor cuvenite (45.615 RON), stabilite de instanță în favoarea reclamantului D. pentru perioada 27 septembrie 2010 -16 iulie 2012.

Instituția recurentă a procedat la punerea în executare de bună voie a hotărârilor judecătorești și a promovat căi de atac împotriva actelor de executare silită, considerăm că aceste sume nu pot fi imputate niciunei persoane, deoarece, salariații nu răspund de pagubele provocate de cauze care nu puteau fi înlăturate și nici de pagubele care se încadrează în riscul normal al serviciului.

La lit. C) a Măsurii nr. 15 din Decizia nr. 7/V/2015, s-a reținut de către Curtea de Conturi a României în sarcina CNPP plata nelegală a unor cheltuieli de executare silită în sumă de 5.324 RON, ca urmare a nepunerii în executare a Deciziei civile nr. 1160 din 6 martie 2009 irevocabilă, a Curții de Apel Craiova.

Referitor la plata nelegală a unor cheltuieli de executare silită în sumă de 5.324 RON, în favoarea BEJ F. ca urmare a punerii în executare a Deciziei civile nr. 1160 din 6 martie 2009, irevocabilă a Curții de Apel Craiova.

Sentința civilă nr. 2601 din 15 decembrie 2008 a Tribunalului Gorj, a rămas definitivă și irevocabilă la data de 6 martie 2009, prin decizia civilă nr. 1160 pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, prin care a fost respins recursul declarat de Casa Națională de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale (în prezent Casa Națională de Pensii Publice).

În contextul legislativ de la acea data, instituția recurentă a procedat la punerea în executare a Sentinței civile nr. 2601 din 15 decembrie 2008 a Tribunalului Gorj, conform prevederilor O.U.G. nr. 71/2009 privind plata unor sume prevăzute în titluri executorii având ca obiect acordarea de drepturi salariate personalului din sectorul bugetar.

În cazul prezentat la lit. C) a Măsurii nr. 15, ne aflăm în situația în care creditoarea G. trecând în mod nejustificat de prevederile O.U.G. nr. 1/2009, pe care instituția noastră era obligată să le respecte la punerea în executare a acestei sentințe civile și cu rea-credință, a procedat la inițierea procedurii de executare silită.

Față de cele menționate mai sus, recurenta a subliniat că nu se poate reține în sarcina CNPP că nu a procedat de bună voie sau "voluntar" la executarea hotărârilor judecătorești și nici pentru că sumele de bani au fost reținute din bugetul CNPP pe calea executării silite, în condițiile în care creditoarea de mai a primit și acceptat plata eșalonată potrivit dispozițiilor legale în vigoare.

Intimata Casa Națională de Pensii Publice a formulat întâmpinare la cererea de recurs a Curții de Conturi, a solicitat respingerea acesteia ca nefondată și a reiterat apărările de la instanța de fond.

II. Considerentele și soluția instanței de recurs Analizând cererile de recurs, motivele invocate, normele de drept incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Recursul Curții de Conturi nu este fondat

În ceea ce privește Măsura de la pct. II.12 din Decizia nr. 7 din 9 iulie 2015, Înalta Curte constată că instanța de fond a reținut corect din situația de fapt că nu i se poate stabili reclamantei o culpă pentru neplata facturilor și serviciilor pentru care nu existau documente justificative, lucru recunoscut și stabilit de pârâta Curtea de Conturi, deoarece a stabilit ca măsură pentru conducerea RATC stabilirea mărimii și întinderii prejudiciului creat bugetului de stat datorată pregătirii de deconturi fără semnăturile persanelor care au beneficiat de gratuități la transportul urban, reclamanta sesizând servicii facturate pentru persoane decedate, semnături diferite de la o lună la alta a unor beneficiari și alte nereguli, a formulat sesizări penale.

Ceea ce impută pârâta-recurentă Curtea de Conturi privind plata penalităților și dobânzilor, precum și a cheltuielilor de judecată nu reprezintă plăți nejustificate deoarece provin ca urmare a dispozițiilor stabilite de instanțe prin hotărâri definitive.

Faptul că între CNPP și RATC au existat înțelegeri, convenții, acte adiționale chiar dacă nu au căzut de acord asupra documentelor justificative denotă preocuparea CNPP pentru plata unor sume pentru transportul urban gratuit, dovedite cu documente justificative, iar nu intenția de a plăti sume suplimentare de la buget.

A pretinde reclamantei CNPP îndatorirea că nu a atenționat C.J. Constanța să plătească sumele datorate furnizorului în condițiile derulării relației așa cum s-a arătat mai sus, convenții, acte adiționale, hotărâri judecătorești definitive, sesizări penale, este imprecis și neeficient .

Însăși pârâta prin Nota de constatare nr. x din 2 februarie 2010 a reținut că "abonamentele RATC nu se eliberează așa cum s-a prevăzut în Convenție la art. 3 alin. (1), fiecare beneficiar (...) primind un permis permanent pe care RATC aplică semestrial o ștampilă - prin urmare, cum ar fi putut reclamanta CNPP să cunoască contravaloarea serviciilor prestate în condițiile în care documentele privind beneficiarii comportau vicii și neclarități.

Verificarea propriei baze de date a CJP Constanța ca urmare a litigiilor dintre părți și constatarea că numărul persoanelor a fost reduc lunar este un argument în plus că reclamantul nu a dorit să achite c/valoarea serviciilor de transport gratuit fără a avea dovada prezentării lor unui număr dovedit de beneficiari de drepturi, conform prevederilor Legii nr. 189/2000 și Decretului-lege nr. 118/1999.

Recursul reclamantei CNPP este în parte fondat

Motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. nu este fondat.

Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o sentință cu nerespectarea exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b), bazată de împrejurările de fapt și de drept ale speței, a arătat motivele pentru care s-au admis cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, chiar folosind un argument comun pentru susținerile relevante.

De fapt, nemulțumirea recurentei CNPP este soluția instanței de fond și modul cum aceasta a interpretat și aplicat prevederile legale incidente în cauză, iar acest motiv este încadrat în prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Referitor la Măsura nr. 3 din Decizia nr. 7/V din 9 iulie 2015 a Curții de Conturi - motiv nefondat

Actul de control a fost emis de pârâtă în mod corect și instanța de fond a analizat corect situația de fapt raportată la dispozițiile legale incidente.

În ce privește suma de 9.791.254 RON - drepturi constatate de încasat la nivelul CPMB pentru anii 2012-2014 și C.J. Hunedoara, reclamanta nu a făcut dovada că a obținut de la autoritățile fiscale documente justificative care să arate realitatea operațiunilor pentru anul 2014, documente privind componența acestor sume din care să rezulte căror persoane juridice sau fizice le aparțin și structurarea lor pe vechimi pentru a identifica creanțele prescrise și măsuri de recuperare.

Înalta Curte constată într-adevăr, față de prevederile legale invocate de recurentă, deși activitatea privind declararea, constatarea, controlul, colectarea contribuțiilor de asigurări sociale de stat, datorate de persoanele juridice și persoanele fizice care au calitatea de angajator se realizează de Ministerul Finanțelor Publice și unitățile sale subordonate, aceste contribuții sociale se cuvin în continuare bugetului asigurărilor sociale de stat, iar Guvernul elaborează anual, pe baza propunerilor CNPP, înaintate Ministerului Muncii, Familiei, Protecției Sociale și Persoanelor Vârstnice, proiectul legii bugetului asigurărilor sociale de stat, pe care îl supune spre aprobare Parlamentului.

Astfel, deși prin lege CNPP are atribuții privind gestionarea bugetului de venituri și cheltuieli și de încasare a veniturilor bugetului de asigurări sociale de stat, nu a dispus măsuri concrete pentru clarificarea situației veniturilor din drepturile constatate de încasat, structurarea acestora pe vechimi în cadrul termenului de prescripție, identificarea situațiilor în care aceste drepturi de încasat s-au prescris.

Art. 178 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală "în situațiile în care cheltuielile de executare, exclusiv cele privind comunicarea prin poștă, sunt mai mari decât creanțele fiscale supuse executării silite, conducătorul organului de executare poate aproba anularea debitelor respective. Cheltuielile generate de comunicarea somației și a adresei de înființare a popririi sunt suportate de organul fiscal".

Stingerea creanțelor fiscale este reglementată de asemenea de art. 24 din O.G. nr. 92/2003 care prevede:

"Creanțele fiscale se sting prin încasare, compensare, executare silită, scutire, anulare, prescripție și prin alte modalități prevăzute de lege".

Recurenta susține în mod eronat că nu-i sunt aplicabile prevederile invocate în procesul-verbal de constatare, respectiv O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, însă acest cadru legal reglementează tocmai modul în care pot fi anulate sau scăzute aceste creanțe fiscale.

Potrivit prevederilor O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală. cele-două entități subordonate CNPP erau obligate să obțină de la autoritățile fiscale documente justificative în acest sens, care să justifice realitatea operațiunilor de scădere din anul 2014, și să încadreze operațiunea într-una din modalitățile prevăzute la art. 24 din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Se reține că cele două entități, subordonate CNPP, în perioada 2012 - 2014, au stornat din evidența financiar contabilă drepturi constatate de încasat în sumă totală de 9.791.254.868 ROL, fără să fi efectuat vreun punctaj cu ANAF și fără să dețină documente justificative în acest sens, având la bază simple adrese primite, doar cu soldurile din evidența unității teritoriale din cadrul ANAF, fără ca acestea să cuprindă stornarea acestor sume.

Referitor la Măsura nr. 4 din Decizia nr. 7/2015 - motiv nefondat

Reclamanta-recurentă consideră că după data de 30 iunie 2014 CNPP nu putea încheia declarațiile individuale de asigurare pentru persoanele care realizează venituri din activități independente pentru că nu există temei legal și pentru că s-ar încălca sfera de competență aparținând ANAF.

Înalta Curte constată că sarcina administrării contribuțiilor sociale datorate de persoanele fizice a revenit caselor teritoriale de pensii, pentru veniturile aferente perioadelor fiscale anterioare datei de 1 ianuarie 2012, precum și perioadei ianuarie - 30 iunie 2012 cu titlu de contribuții sociale, potrivit art. V, alin. (2) din O.U.G. nr. 125/2011 pentru modificarea și completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Prevederile acestui act normativ au fost prorogate, de 2 ori, pentru data de 30 iunie 2014, prin următoarele acte normative:

- O.U.G. nr. 71/2013 pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr. 64/2001 privind repartizarea profitului la societățile naționale, companiile naționale și societățile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, precum și la regiile autonome și pentru prorogarea unui termen, până Ia 31 decembrie 2013;

- O.U.G. nr. 115/2013 pentru instituirea unui nou termen în care sa se finalizeze situația prevăzuta la art. 6 alin. (1) din Legea nr. 165/2013 privind masurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natura sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, precum și pentru prorogarea unor termene, până la 30 iunie 2014.

S-a reținut că pentru perioada 2010 - iunie 2012, casele teritoriale de pensii au asigurat în sistemul public de pensii doar un număr de 12.622 persoane care îndeplineau condițiile asigurării obligatorii, potrivit art. 6 alin. (1) pct. IV din Legea nr. 263/2010, respectiv doar 18% dintr-un total de 70.825 persoane.

Se reține că recurenta avea de reglementat cadrul legal care trebuia aplicat întocmai pentru că nu a respectat prevederile art. 144, art. 145 alin. (1) și art. 146 din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, care prevăd sancționarea nedepunerii declarației individuale de asigurare, cu amendă de la 500 RON la 1.000 RON, de către organele de control ale CNPP, prin casele teritoriale de pensii.

În perioada care s-a scurs de la data de 1 iulie 2012, când competența de administrare a contribuțiilor sociale obligatorii datorate de persoanele fizice prevăzute la cap. II și III din Titlul IX

2

al C. fisc. a revenit Agenției Naționale de Administrare Fiscală, până la data de 30 iunie 2014, numărul declarațiilor încheiate a fost foarte mic, doar 18% din totalul celor obligați să se asigure încheind o declarație de asigurare.

În perioada de competentă, CNPP nu a depus toate eforturile pentru a coordona casele teritoriale de pensii în vederea încheierii de declarații de asigurare de către persoanele care erau obligate să se asigure, deși termenul legal de predare a acestor declarații de către CNPP către autoritățile fiscale a fost prorogat în repetate rânduri prin acte normative până la 30 iunie 2014.

Nici în condițiile în care au existat case județene de pensii care au solicitat CNPP lămuriri cu privire la aplicarea art. 145 alin. (1) din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, în sensul că nedepunerea la termen a declarațiilor individuale de asigurare constituie contravenție, CNPP nu a venit în sprijinul caselor de pensii teritoriale prin elaborarea unor proceduri formalizate în baza prevederilor Codului controlului intern managerial.

De asemenea, în mod eronat s-a transmis caselor teritoriale de pensii faptul că, după data de 1 iulie 2014, competența de administrare a contribuției de asigurări datorată de persoanele fizice care realizează venituri impozabile din activități independente, pentru veniturile aferente perioadelor fiscale anterioare datei de 1 ianuarie 2012, precum și perioadei 1 ianuarie - 30 iunie 2012 cu titlu de contribuții sociale aferente anului 2012, revine organelor fiscale din subordinea Agenției Naționale de Administrare Fiscală, așa cum a fost precizat în Adresa nr. x din 2 iulie 2014 trimisă caselor teritoriale de pensii.

În sarcina CNPP a rămas în continuare efectuarea demersurilor în vederea încheierii declarațiilor pe perioada sa de competență (2010 - 30 iunie 2012), procedură care debutează cu notificarea persoanelor care obțin venituri, iar autoritățile fiscale nu se pot substitui CNPP să notifice persoanele obligate să se asigure pentru perioada de competență a acesteia și urmare notificării aceste persoane să se prezinte la casele teritoriale de pensii pentru a încheia declarații de asigurare în sistemul public de pensii, care ulterior vor fi predate autorităților fiscale.

Nu poate fi reținută apărarea reclamantei-recurentei că nu putea impune din oficiu persoanelor fizice declarațiile individuale de asigurare pentru că autoritățile fiscale nu se pot substitui CNPP să notifice persoanele obligate să se asigure în sistemul public de pensii.

Referitor la Măsurile 11 și 13 în ceea ce privește aplicabilitatea prevederilor art. 73

1

din Legea nr. 500/2002, cu modificările și completările ulterioare - motiv nefondat.

În mod corect a apreciat instanța de fond că reclamanta a dat o interpretarea greșită prevederilor art. 180 și 181 din Legea nr. 263/2010 - deoarece art. 180 nu reglementează decât situația sumelor încasate necuvenit cu titlu de prestații de asigurări sociale, ca urmare a unei infracțiuni săvârșite de beneficiar, fără a fi menționate cele încasate de alte persoane după data decesului beneficiarului ori a sumelor plătite contrar disp. part. 114 din Legea nr. 263/2010.

Art. 181 alin. (2) prevede:

"la recuperarea debitelor, în conformitate cu alin. (1), se aplică prevederile Codului de procedură fiscală în materie".

Conform prevederilor art. 73

1

din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, recuperarea sumelor reprezentând prejudicii/plăți nelegale din fonduri publice, stabilite de organele de control competente, se face cu perceperea de dobânzi și penalități de întârziere sau majorări de întârziere, după caz, aplicabile pentru veniturile bugetare, calculate pentru perioada de când s-a produs prejudiciul/s-a efectuat plata și până s-au recuperat sumele.

Înaltă Curte constată că prevederile art. 73

1

invocat de către reclamantă nu fac niciun fel de trimitere la eventuale excepții în aplicarea acestei modificări legislative privind perceperea de dobânzi și penalități/majorări de întârziere pentru plățile nelegale din fonduri publice de la data efectuării acestor plăți și până la data recuperării efective a sumelor plătite nelegal.

Legiuitorul a precizat modalitatea de calcul a acestor dobânzi și penalități/majorări de întârziere, prin asimilare cu cele aferente veniturilor bugetare, dar această asimilare nu înseamnă exonerarea de răspundere a contestatarei privind modul de calcul și de recuperare a acestor acces