ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 04 februarie 2020

Deliberând asupra apelului declarat de apelanta inculpată A. împotriva sentinței penale nr. 130 din 17 octombrie 2019 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 130 din 17 octombrie 2019 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. x/2019 a fost condamnată inculpata A. la pedeapsa de 1 an și 6 luni pentru săvârșirea infracțiunii de părăsirea locului accidentului prevăzută de art. 338 alin. (1) C. pen. cu aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen. raportat la art. 375 alin. (1) C. proc. pen. și art. 374 alin. (4) C. proc. pen.

În baza art. 91 C. pen., s-a suspendat executarea pedepsei sub supraveghere.

În temeiul art. 92 C. pen., s-a stabilit termen de supraveghere de 2 ani.

S-a hotărât ca, în conformitate cu dispozițiile art. 93 alin. (1) C. pen., pe durata termenului de supraveghere, inculpata trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere:

a-să se prezinte la Serviciul de Probațiune de pe lângă Tribunalul Prahova la datele fixate de acesta;

b-să primească vizitele consilierului de probațiune desemnat cu supravegherea sa;

c-să anunțe în prealabil schimbarea locuinței și orice deplasare care depășește 5 zile;

d-să comunice schimbarea locului de muncă;

e-să comunice informații și documente de natura a permite controlul mijloacelor de existență.

În baza art. 93 alin. (2) lit. d) C. pen., s-a impus condamnatei să nu părăsească teritoriul României fără acordul instanței.

S-a hotărât ca, în temeiul art. 93 alin. (3) C. pen., pe parcursul termenului de supraveghere, inculpata să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității la Consiliul Local Bușteni sau Mănăstirea Bușteni pe o perioadă de 60 de zile.

În baza art. 96 alin. (1) C. pen., s-a atras atenția condamnatei că, dacă pe parcursul termenului de supraveghere, cu rea credință, nu respectă măsurile de supraveghere sau nu execută obligațiile impuse ori stabilite de lege, instanța va revoca suspendarea și va dispune executarea pedepsei.

A fost obligată condamnata la plata sumei de 300 RON cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a constatat că la data de 11.04.2019 a fost înregistrat dosarul nr. x/2019 privind pe inculpata A., în procedura de cameră preliminară.

La termenul din 18.06.2019 din camera de consiliu în dosarul nr. x/2019 judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curții de apel a dispus audierea inculpatei A. în prezența avocatului ales, B., la solicitarea acesteia, declarațiile date fiind consemnate și atașate la dosar. Pronunțarea soluției s-a amânat succesiv până la data de 03.07.2019.

La termenul de judecată din 03.07.2019, judecătorul de cameră preliminară din cadrul Curții de apel a constatat îndeplinite măsurile premergătoare prevăzute de art. 344 C. proc. pen.. A luat act că inculpata A. nu a formulat cereri sau excepții și că nu au fost ridicate din oficiu excepții. A constatat legalitatea sesizării Curții de Apel Ploiești, ca instanță competentă să soluționeze în fond cauza cu care a fost investită prin rechizitoriul nr. x/2019 din data de 02.04.2019 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală în această cauză față de inculpata A., cercetată în stare de libertate pentru săvârșirea unei infracțiuni de părăsirea locului accidentului, prevăzută de art. 338 alin. (1) C. pen.. A dispus începerea judecății cauzei.

La termenul de judecată din 17.09.2019, Curtea de apel a luat act că nu sunt cereri de formulat sau excepții de invocat și, față de actele și lucrările dosarului, a constatat cauza în stare de judecată și a acordat cuvântul pentru dezbaterea cauzei.

Reprezentantul Ministerului Public a arătat că inculpata A. a fost cercetată pentru săvârșirea infracțiunii de părăsirea locului accidentului prevăzută de art. 338 alin. (1) C. pen. și a solicitat condamnarea inculpatei cu reținerea procedurii simplificate, având în vedere recunoașterea faptei de către aceasta și aplicarea prevederilor art. 98 C. pen., suspendarea sub supraveghere. De asemenea, a solicitat aplicarea art. 93 alin. (1), alin. (2) lit. a) C. pen. și art. 94 C. pen. și obligarea inculpatei la plata cheltuielilor judiciare către stat.

Apărarea a solicitat a se avea în vedere că inculpata a recunoscut fapta, nu are antecedente penale, are familie, copii, nepoți și a solicitat aplicarea dispozițiilor art. 81 C. pen. privind renunțarea la aplicarea pedepsei sau art. 83 lit. a), b), c) și d) C. pen. privind amânarea aplicării pedepsei.

Curtea de apel a reținut că prin rechizitoriul nr. x/2019 emis la data de 02.04.2019 de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatei A. pentru săvârșirea infracțiunii de părăsirea locului accidentului prevăzute de art. 338 alin. (1) C. pen. și clasarea cauzei sub aspectul comiterii infracțiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 196 alin. (2), (3) C. pen., întrucât a lipsit plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

Cu privire la situația de fapt, s-a reținut că în dimineața zilei de 18.01.2019, inculpata A. a plecat de la domiciliul său din Bușteni la volanul autoturismului x, cu număr de înmatriculare x, cu intenția de a ajunge la Judecătoria Sinaia unde avea de rezolvat activități specifice profesiei de avocat. Ajungând pe raza stațiunii Sinaia, în timp ce rula pe Bd. x în direcția sud, în condiții de carosabil uscat dar cu lumina solară reflectată puternic și direct în parbriz, inculpata A. nu a acordat suficientă atenție la trecerea pentru pietoni din dreptul intersecției cu strada x, astfel încât l-a acroșat destul de puternic, cu partea din față a autoturismului pe pietonul C. din localitate, ce se angajase regulamentar în traversarea bulevardului menționat dinspre stânga spre dreapta direcției de deplasare a conducătoarei auto. Pietonul a fost proiectat în aer, iar apoi a căzut pe carosabil, spre marginea din dreapta drumului (în zona unui dâmb de zăpadă), în timp ce inculpata și-a continuat încet deplasarea spre înainte, oprind autoturismul aproape 50 de metri mai în față, într-o parcare special amenajată în dreapta drumului, din dreptul Casei D., printre mai multe autoturisme ce se aflau, de asemenea parcate. Imediat după manevra de parcare, avocata A. a ieșit din autoturism și a făcut câțiva pași înapoi pe partea carosabilă cu intenția de a ajunge sau a observa mai bine ce se întâmplase, după care a revenit la propriul autoturism, a luat ceva din habitaclu (cel mai probabil geanta), a mai staționat puțin în fața mașinii, probabil cercetând avariile, iar apoi s-a îndreptat spre locul accidentului deplasându-se pe trotuar. După circa 3 minute a revenit la autoturism, a mai staționat puțin în partea din față, s-a urcat la volan, a manevrat vehiculul cu spatele ieșind din parcare, iar apoi a părăsit zona deplasându-se pe același bulevard și în aceeași direcție - înainte ca organele de poliție să ajungă la fața locului. Inculpata a mai parcurs astfel cca 70 de metri pe Bd. x după care a efectuat viraj dreapta pe strada x (unde își are sediul la Judecătoria Sinaia), iar la intrarea pe această stradă a mai parcurs cam 10 metri și a oprit autoturismul pe partea dreaptă, într-o poziție ușor oblică față de axa drumului în dreptul unui indicator ce interzicea oprirea. Inculpata A. s-a deplasat în incinta Judecătoriei Sinaia, dar a revenit apoi ca pieton la locul producerii accidentului, fiind surprinsă în mai multe fotografii de organele de poliție care ajunseseră între timp în zonă și efectuau cercetarea la fața locului.

S-a constatat de către organele de poliție că pietonul C., în vârstă de 71 de ani, a suferit un traumatism cranio-cerebral fără pierderea cunoștinței, precum și o fractură incompletă de omoplat drept, fiind luat de la fața locului cu o ambulanță și transportat la Spitalul Orășenesc Sinaia iar apoi, în aceeași zi, la Spitalul Județean de Urgență Ploiești unde a stat internat cinci zile, precum și că autoturismul x implicat în eveniment era proprietatea fiului inculpatei, și prezenta la momentul identificării avarii la nivelul capotei motorului, barei de protecție, farului dreapta, aripii dreapta față și, fiind supus unei verificări de specialitate, s-a constatat că era corespunzător rulării pe drumurile publice.

S-a reținut că situația de fapt și comportamentul inculpatei a fost relevată de o înregistrare video făcută de o cameră de supraveghere amplasată pe clădirea Inspectoratului Județean de Construcții Prahova- Punctul de lucru Sinaia din Bd. x, imobil situat câteva zeci de metri mai jos de trecerea de pietoni pe care s-a produs accidentul, respectiv pe partea stângă a Bulevardului Republicii având ca reper sensul de deplasare către Ploiești. Aceste filmări au condus la concluzia clară că inculpata A. a admis că a părăsit locul accidentului fără încuviințarea organelor de poliție, dar și-a motivat atitudinea prin temerea subiectivă de a nu fi agresată de către persoanele strânse la fața locului. La acel moment martorul ocular E. a alertat autoritățile prin sistemul SNUAU 112. Organele de urmărire penală a audiat pe acest martor cât și pe persoana vătămată C. care a oferit detalii ample despre accident și despre propria spitalizare.

Așadar, instanța de fond a reținut că faptele inculpatei A. au fost probate prin mijloacele de probă administrate în cauză respectiv: proces-verbal de cercetare la fața locului însoțit de planșe foto; proces-verbal de verificări în teren al organelor de poliție; proces-verbal de vizionare înregistrare video; suport digital CD conținând înregistrarea video a camerei de supraveghere din zonă; acte medicale; rezultate teste respiratorii inculpată și martor C.; rezultatul în urma examinării clinice a inculpatei; declarație martor E. luată de organele de poliție în dimineața accidentului; proces-verbal în urma verificării tehnice a autoturismului implicat în accident; înscrisuri vizând situația juridică a autoturismului; copie document ce atestă calitatea de avocat a inculpatei; declarații martori E. și C.; declarații suspectă A.; proces-verbal de verificări suplimentare la fața locului și anexe; proces-verbal de analiză a înregistrării video și anexe; declarație inculpată A..

S-a constatat că în cauză victima C. nu a dorit să formuleze plângere prealabilă, sens în care a fost audiată în calitate de martor.

În drept, instanța de fond a constatat că fapta inculpatei A., care în dimineața zilei de 18.01.2019 în jurul orelor 9:21, în timp ce se deplasa la volanul autoturismului x cu nr. de înmatriculare x pe bulevardul x din Sinaia dinspre Brașov spre Ploiești, ajungând în intersecția cu str. x l-a accidentat pe pietonul C. din localitate, ce se angajase regulamentar în traversarea străzii, după care a părăsit locul accidentului fără încuviințarea organelor de poliție, a întrunit formele de tipicitate și implicit, elementele constitutive ale infracțiunii de părăsirea locului accidentului prevăzută de art. 338 alin. (1) C. pen., iar fapta astfel descrisă întrunește și celelalte trăsături esențiale prevăzute de art. 15 alin. (1) C. pen., în sensul că nu este justificată și îi este imputabilă inculpatei.

Totodată, Curtea de apel a constatat că, într-adevăr, inculpata A. a încercat să minimalizeze caracterul infracțional al conduitei sale prin evocarea fricii de a nu agresată de curioșii ce se strânseseră la locul accidentului fără să facă în vreun fel dovada acestei atitudini și în acest sens elocvente fiind atât înregistrarea video cât și declarația martorului E. din care rezultă că la fața locului se strânseseră câteva persoane, dar nu au fost voci care să vocifereze sau să se manifeste în alt fel de agresivitatea verbală în legătură cu dispariția de la fața locului a autoturismului și șoferului implicați în accident iar din întreg materialul probator administrat în cauză raportat și la experiența sa de aproape 40 de ani ca și conducător auto deținând permis de conducere categoria B din anul 1980, precum și cea derivând din statutul profesional inculpata nu a putut decât să valideze pe deplin constatarea de față, deși cunoștea obligația principală rezultată dintr-un astfel de eveniment de a apela personal la Sistemul Național Unic pentru Apeluri de Urgență 112 și să declare implicarea sa în producerea accidentului.

Victima C., după accidentul suferit, a avut urmări vătămătoare raportate la incriminarea de vătămare corporală din culpă, prevăzută de art. 186 C. pen., însă a declarat că nu are niciun fel de pretenție în legătură cu accidentul produs și nu dorește să formuleze plângere prealabilă împotriva conducătoarei auto A..

De asemenea, s-a reținut că inculpata A. nu are antecedente penale, a avut o atitudine relativ sinceră pe parcursul cercetărilor încercând să circumstanțieze plecarea de la locul accidentului prin invocarea unor motive lipsite de suport real, așa cum s-a arătat, iar proprietarul autoturismului implicat în accident, respectiv numitul F. este fiul acesteia.

Prima instanță, din întregul materialul probator administrat, a constatat că în cauză rezultă, într-adevăr, că inculpata A. nu a acordat suficientă atenție la trecerea pentru pietoni din dreptul intersecției cu strada x, astfel încât l-a acroșat destul de puternic, cu partea din față a autoturismului pe pietonul C. din localitate, ce se angajase regulamentar în traversarea bulevardului menționat dinspre stânga spre dreapta direcției de deplasare a conducătoarei auto. Victima a fost proiectată în aer, iar apoi a căzut pe carosabil, spre marginea din dreapta drumului (în zona unui dâmb de zăpadă), în timp ce inculpata și-a continuat încet deplasarea spre înainte, oprind autoturismul aproape 50 de metri mai în față, într-o parcare special amenajată în dreapta drumului, din dreptul Casei D., printre mai multe autoturisme ce se aflau, de asemenea, parcate. Imediat după manevra de parcare, avocata A. a ieșit din autoturism și a făcut câțiva pași înapoi pe partea carosabilă cu intenția de a ajunge sau a observa mai bine ce se întâmplase, după care a revenit la propriul autoturism, a luat ceva din habitaclu (cel mai probabil geanta), a mai staționat puțin în fața mașinii, probabil cercetând avariile, iar apoi s-a îndreptat spre locul accidentului deplasându-se pe trotuar. După circa 3 minute a revenit la autoturism, a mai staționat puțin în partea din față, s-a urcat la volan, a manevrat vehiculul cu spatele ieșind din parcare, iar apoi a părăsit zona deplasându-se pe același bulevard și în aceeași direcție - înainte ca organele de poliție să ajungă la fața locului. Inculpata a mai parcurs astfel cca. 70 de metri pe Bd. x după care a efectuat viraj dreapta pe strada x (unde își are sediul la Judecătoria Sinaia), iar la intrarea pe această stradă a mai parcurs cam 10 metri și a oprit autoturismul pe partea dreaptă, într-o poziție ușor oblică față de axa drumului în dreptul unui indicator ce interzicea oprirea. Inculpata A. s-a deplasat după aceea în incinta Judecătoriei Sinaia, dar a revenit apoi ca pieton la locul producerii accidentului, fiind surprinsă în mai multe fotografii de organele de poliție care ajunseseră între timp în zonă și efectuau cercetarea la fața locului.

Prima instanță a constatat că inculpata recunoaște săvârșirea infracțiunii așa cum a fost descrisă în actul de sesizare al instanței, nu solicită alte probe noi și dorește ca judecata cauzei să se facă în baza probelor din faza de urmărire penală, iar în cazul în care va primi o pedeapsă cu suspendare cu supraveghere este de acord să efectueze ore de muncă neremunerată în folosul comunității.

În final, față de întreg materialul probator administrat în cauză, Curtea de apel a constatat, dincolo de orice îndoială rezonabilă, că fapta există, constituie infracțiune și a fost săvârșită de către inculpată.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel inculpata A., în termen legal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală la data de 11 noiembrie 2019 și repartizată aleatoriu, la data de 03 decembrie 2019, când dosarul a fost amânat la cererea apelantei inculpate pentru angajarea unui avocat și pentru pregătirea apărării.

În motivele scrise, depuse la dosarul cauzei inculpata A. a arătat că în fața primei instanțe a recunoscut fapta și a solicitat să se aibă în vedere circumstanțele sale personale (fost magistrat, avocat până în prezent, vârsta de 80 ani, familie, copii, nepoți, lipsă antecedente penale). Inculpata a susținut, însă, că din motivarea hotărârii instanței de fond nu rezultă modalitatea de aplicare a dispozițiilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen., iar prima instanță nu a arătat dacă la individualizarea pedepsei s-au avut în vedere criteriile generale de individualizare, prevăzute la art. 74 C. pen.

Inculpata a solicitat admiterea apelului, aplicarea unei pedepse orientate spre minimul special, precum și reducerea cu 1/3 a pedepsei aplicate pentru fapta săvârșită, având în vedere faptul că a înțeles să fie judecată în baza procedurii simplificate.

Cu ocazia dezbaterilor, inculpata, beneficiind de asistența juridică a unui apărător ales, reiterând motivele scrise, a solicitat admiterea apelului, individualizarea pedepsei în raport de circumstanțele reale de săvârșire ale faptei și de cele personale și înlăturarea obligației de a nu părăsi teritoriul României, întrucât are o fiică în străinătate pe care dorește să o viziteze.

Cu privire la obligația de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității, apărătorul ales a precizat că inculpata împlinește vârsta de 80 de ani și are afecțiuni de sănătate care o împiedică să se deplaseze cu ușurință.

În apel, la cererea apelantei inculpate, Înalta Curte a admis proba cu înscrisuri constând în acte din care rezultă că fiica acesteia, G. are rezidență în străinătate .

Analizând hotărârea apelată din perspectiva criticilor ce au fost susținute în ședință publică și au făcut obiectul dezbaterii contradictorii, dar și sub toate aspectele de fapt și de drept ale cauzei, conform art. 417 alin. (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Inculpata A. a fost trimisă în judecată prin rechizitoriul nr. x/2019 emis la data de 02.04.2019 de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești pentru săvârșirea infracțiunii de părăsirea locului accidentului, prevăzută de art. 338 alin. (1) C. pen., reținându-se, în fapt, că în dimineața zilei de 18.01.2019 în jurul orelor 9:21, în timp ce se deplasa la volanul autoturismului x cu nr. de înmatriculare x pe bulevardul x din Sinaia dinspre Brașov spre Ploiești, ajungând în intersecția cu str. x l-a accidentat pe pietonul C. din localitate, ce se angajase regulamentar în traversarea străzii, după care a părăsit locul accidentului fără încuviințarea organelor de poliție.

Inculpata, fiind audiată în fața instanței de fond a recunoscut săvârșirea infracțiunii astfel cum a fost descrisă în rechizitoriu, solicitând judecarea cauzei potrivit art. 396 alin. (10) C. proc. pen. raportat la art. 374 C. proc. pen. (declarația aflată la dosar fond).

În urma propriului examen al materialului probator administrat în cauză, Înalta Curte constată că instanța de fond a stabilit o situație de fapt corectă, care, de altfel, nu a fost contestată de inculpată în calea de atac a apelului și a stabilit faptei o încadrare juridică legală, aceasta întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de părăsire a locului accidentului prevăzută de art. 338 alin. (1) C. pen.

Așa cum s-a arătat mai sus, inculpata și-a exprimat opțiunea de a fi judecată potrivit procedurii simplificate bazată pe recunoașterea învinuirii, motiv pentru care, prima instanță, făcând aplicarea art. 396 alin. (10) C. proc. pen. raportat la art. 375 alin. (1) C. proc. pen. și art. 374 alin. (4) C. proc. pen., a condamnat-o la pedeapsa de 1 an și 6 luni cu aplicarea dispozițiilor art. 91 C. pen.

Înalta Curte constată că sentința penală pronunțată de instanța de fond a fost apelată de inculpata A. doar în ceea ce privește individualizarea pedepsei, solicitând aplicarea unei pedepse orientate spre minimul special prevăzut de lege și înlăturarea obligației de a nu părăsi teritoriul României fără acordul instanței, prevăzută de art. 93 alin. (2) lit. d) C. pen.

Având în vedere prevederile din art. 80 alin. (2) lit. d) și 83 alin. (2) C. pen., limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea ce face obiectul acuzației prezente, nu permit o altă modalitate de individualizare a pedepsei, neprivativă de libertate, decât cea stabilită de instanța de fond.

Astfel, instanța de control judiciar, procedând la o nouă evaluare a criteriilor de individualizare judiciară, constată că pedeapsa aplicată inculpatei de 1 an și 6 luni pentru săvârșirea infracțiunii de părăsirea locului accidentului a fost stabilită în limitele prevăzute de art. 338 alin. (1) C. pen. (de la 2 la 7 ani), cu reducerea acestora de 1/3 prin aplicarea dispozițiilor art. 396 alin. (10) C. proc. pen. raportat la art. 375 alin. (1) C. proc. pen. și art. 374 alin. (4) C. proc. pen. (procedura în cazul recunoașterii învinuirii).

În ceea ce privește individualizarea judiciară a pedepsei, pedeapsa trebuie să corespundă sub aspectul naturii (privativă sau neprivativă de libertate) și duratei, atât gravității faptei și potențialului de pericol social pe care îl prezintă, în mod real persoana infractorului, cât și aptitudinii acestuia de a se îndrepta sub influența pedepsei. Funcțiile de constrângere și de reeducare, precum și scopul preventiv al pedepsei, pot fi realizate numai printr-o justă individualizare a sancțiunii, care să țină seama de persoana căreia îi este destinată, pentru a fi ajutată să se schimbe, în sensul adaptării la condițiile socio-etice impuse de societate.

Față de cele ce preced, Înalta Curte observă că pedeapsa a fost stabilită în mod just de prima instanță, într-un cuantum orientat spre minimul special, sancțiunea penală fiind echitabilă în raport de persoana inculpatei care regretă conduita infracțională și urmările acesteia, de gradul de pregătire profesională al acesteia (fost judecător și avocat) care conduce la concluzia că înțelege și conștientizează consecințele negative ale infracțiunii comise, dar și de vârsta sa înaintată (80 de ani) și starea de sănătate inerentă vârstei. În acest context, instanța de control judiciar, fără a minimaliza gravitatea infracțiunii și conduita manifestată de inculpată, care a părăsit locul accidentului, apreciază că pedeapsa de la 1 an și 6 luni, orientată spre minimul special prevăzut de lege (de 1 an și 4 luni), reflectă circumstanțele care au determinat săvârșirea faptei, respectiv, astfel cum declară inculpata în vârstă de 80 de ani, starea de temere de a nu a fi agresată de persoanele prezente la locul accidentului.

De asemenea, Înalta Curte, evaluând modalitatea de executare a pedepsei aplicate inculpatei, respectiv suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, constată că instanța de fond a avut în vedere faptul că infracțiunea de părăsire a locului accidentului este o infracțiune de pericol, având ca obiect juridic principal relațiile sociale privind siguranța circulației pe drumurile publice, care presupun prezența la fața locului a celui implicat în accidentul rutier, protejate fiind astfel și relațiile sociale privind înfăptuirea justiției, în contextul în care părăsirea locului accidentului poate avea repercusiuni asupra stabilirii modului în care s-a produs accidentul și asupra tragerii la răspundere a persoanelor vinovate (...) (Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept Hotărârea nr. 8/2019).

În continuare, Înalta Curte constată că prin sentința apelată s-au impus inculpatei măsurile de supraveghere prevăzute de art. 91 alin. (1) C. pen., iar în baza art. 93 C. pen., s-au stabilit obligațiile pe care inculpata trebuie să le îndeplinească pe perioada termenului de supraveghere a executării pedepsei. Se reține că măsurile de supraveghere și obligațiile impuse de textele de lege mai sus amintite au caracter obligatoriu.

În speța de față, potrivit art. 93 alin. (2) lit. d) C. pen., s-a impus condamnatei să nu părăsească teritoriul României fără acordul instanței, obligație pe care inculpata a criticat-o în cadrul apelului, solicitând să fie înlăturată, motivat de împrejurarea că are o fiică stabilită în străinătate, conform înscrisurilor depuse la dosarul cauzei .

Contrar celor susținute de apelantă, aceasta nu este lipsită de exercițiul dreptului la liberă circulație. Conform hotărârii instanței de fond, măsura dispusă față de inculpată este prevăzută de lege (art. 93 alin. (2) lit. d) C. pen.) și prevede să nu părăsească teritoriul României, fără acordul instanței. Pe parcursul procesului penal inculpata avut posibilitatea legală să părăsească teritoriul României, deoarece măsura nu era executorie, iar după rămânerea definitivă a hotărârii instanței de fond, are aceeași posibilitate, condiționată însă de acordul instanței. În consecință, nimic nu împiedică inculpata, odată ce hotărârea de condamnare este definitivă și devine astfel executorie cu privire la obligația de a nu părăsi teritoriul țării, să solicite instanței un asemenea acord, în considerarea motivelor familiale pe care le-a făcut cunoscute instanței de apel și cu administrarea unui probatoriu de natură să confirme realitatea celor invocate.

Înalta Curte apreciază că opțiunea instanței de fond de a stabili obligația prevăzută de art. 93 alin. (2) lit. d) C. pen. în sarcina inculpatei este corectă, o obligație alternativă (să urmeze un curs de pregătire școlara ori de calificare profesională, să frecventeze unul sau mai multe programe de reintegrare socială derulate de către serviciul de probațiune sau organizate în colaborare cu instituții din comunitate sau să se supună măsurilor de control, tratament sau îngrijire medicală) nefiind fundamentată raportat la circumstanțele personale ale acesteia și la celelalte obligații prevăzute de textul de lege.

De asemenea, astfel cum a explicat cele ce preced, se constată că această obligație nu este în măsură să afecteze dreptul la liberă circulație al inculpatei, aceasta având la dispoziție anumite mecanisme juridice care să îi permită deplasarea în afara teritoriului țării. Astfel, potrivit dispozițiilor art. 557 alin. (10) C. proc. pen., pe durata termenului de supraveghere, inculpata poate solicita motivat instanței de executare să încuviințeze părăsirea teritoriului României conform art. 85 alin. (2) lit. i) sau art. 93 alin. (2) lit. d) din C. pen.

În final, Înalta Curte constată că, potrivit art. 93 alin. (3) C. pen., prima instanță a hotărât ca pe parcursul termenului de supraveghere, inculpata A. să presteze o muncă neremunerată în folosul comunității la Consiliul Local Bușteni sau Mănăstirea Bușteni pe o perioadă de 60 de zile.

Instanța de control judiciar constată că obligația prevăzută de art. 93 alin. (3) C. pen. (respectiv, aceea de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității) nu are un caracter imperativ, fiind reglementată distinct și într-o manieră diferită de măsurile de supraveghere și obligațiile prevăzute în același articol. Astfel, în ceea ce privește măsurile de supraveghere C. pen. prevede că pe durata termenului de supraveghere, condamnatul trebuie să respecte următoarele măsuri de supraveghere, iar în ceea ce privește obligațiile codul prevede că instanța impune condamnatului să execute una sau mai multe dintre următoarele obligații. Distinct de maniera imperativă în care sunt redactate primele două alineate, art. 93 alin. (3) C. pen. prevede doar o posibilitate și nu o obligație pentru instanța de judecată. Atunci când, din cauza stării de sănătate, condamnatul nu poate presta o muncă neremunerată în folosul comunității, instanța de judecată nu va impune executarea acestei obligații. Astfel, există două situații distincte care trebuie avute în vedere: când starea de sănătate preexistă, astfel cum rezultă din prevederile art. 93 alin. (3) partea finală C. pen. (afară de cazul în care, din cauza stării de sănătate, nu poate presta această muncă) sau când starea de sănătate se deteriorează ulterior și este constată de consilierul de probațiune pe baza actelor medicale depuse de persoana în cauză (art. 51 din Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative și a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal).

În speța de față, chiar dacă inculpata și-a exprimat consimțământul de a presta o muncă în folosul comunității (conform declarației aflate la dosar fond), Înalta Curte apreciază că această obligație nu poate fi îndeplinită având în vedere vârsta înaintată a acesteia (80 de ani) și starea de sănătate inerentă vârstei, împrejurări care o pun în imposibilitate de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității sau de a-i cauza prejudicii grave cu privire la starea sa de sănătate.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va admite apelul declarat de inculpata A. împotriva sentinței penale nr. 130 din 17 octombrie 2019 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. x/2019.

Va desființa în parte sentința penală apelată în ceea ce privește aplicarea art. 93 alin. (3) C. pen., respectiv obligarea de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității, pe care o înlătură.

Va menține celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

În temeiul art. 275 alin. (3) C. proc. pen., cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Potrivit art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelanta inculpată, până la prezentarea avocatului ales, în cuantum de 217 RON, va rămâne în sarcina statului și se va suporta din fondurile Ministerului de Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite apelul declarat de inculpata A. împotriva sentinței penale nr. 130 din 17 octombrie 2019 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în dosarul nr. x/2019.

Desființează în parte sentința penală apelată în ceea ce privește aplicarea art. 93 alin. (3) C. pen., respectiv obligarea de a presta o muncă neremunerată în folosul comunității, pe care o înlătură.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței apelate.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru apelanta inculpată, până la prezentarea avocatului ales, în cuantum de 217 RON, rămâne în sarcina statului și se suportă din fondurile Ministerului de Justiție.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 04 februarie 2020.