ÎCCJ, decizie (scj.ro #158793)

Răspundere civilă delictuală. Proces penal. Achitarea inculpatului. Acțiune în despăgubiri. Cazurile în care poate fi antrenată răspunderea statului

C.civ. din 1864, art. 998 - 999

C.proc. pen., art. 538, art. 539

Răspunderea statului în temeiul celor înscrise în Capitolul VI din Legea nr. 135/2010 poate interveni numai în cazurile și condițiile arătate la art. 538 și 539 din Codul de procedură penală: eroare judiciară și privare nelegală de libertate.

Sintagma „în alte cazuri”, înscrisă numai în titlul Capitolului VI din Codul de procedură penală

nu poate privi decât situațiile anume reglementate și care trebuie să existe doar în condițiile prevăzute de legiuitor în cuprinsul acestui capitol. Cu alte cuvinte, în măsura în care nu există un text care să reglementeze „un alt caz” de răspundere a statului potrivit dispozițiilor Codului de procedură penală, acesta nu poate fi dedus doar din denumirea unui capitol.

Înscrierea acestei sintagme doar în titlul capitolului care reglementează răspunderea statului pentru pagubele materiale sau morale produse în cursul procesului penal se explică prin intenția legiuitorului de a sublinia, în aplicarea Deciziei nr. 45/2008 a Curții Constituționale care a stabilit că textul art. 504 Cod procedură penală este constituțional numai în măsura în care nu limitează la ipotezele prevăzute de text cazurile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale, că răspunderea statului intervine indiferent de temeiul achitării.

Astfel, în situația în care nu există o hotărâre de achitare subsecventă condamnării – printr-o hotărâre care să fi fost anulată sau desființată de către o instanță penală, aceasta din urmă fiind cea care să constate eroarea judiciară săvârșită prin condamnare - și cum sintagma „ori în alte cazuri”, înscrisă în titlul Capitolului VI al Codului de procedură penală, nu are corespondent într-un text din capitolul respectiv, nu poate fi angajată răspunderea statului pentru prejudiciile materiale și morale suferite în cursul procesului penal.

Secția I civilă, decizia nr.  1811 din 17 octombrie 2019

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la 11.04.2016, reclamantul A. a solicitat obligarea  pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata a sumei de 58.323 lei cu titlu de daune materiale și a sumei de 100.000 euro cu titlu de daune morale pentru repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat de trimiterea în judecată și durata excesivă a procesului penal.

Prin sentința civilă nr. 862/PI din 04.06.2018, Tribunalul Timiș a respins acțiunea reclamantului.

Apelul declarat de reclamant a fost respins prin decizia civilă nr. 162 din 24.10.2018 a Curții de Apel Timișoara – Secția I civilă.

3.1. Motive

Reclamantul a declarat recurs, critica vizând următoarele aspecte:

Astfel, recurentul a arătat că prin rechizitoriul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - DNA - Secția de combatere a corupției, înregistrat la data de 29.03.2010 cu nr. x/P/2009, s-a

dispus trimiterea în judecată a recurentului pentru complicitate la infracțiunea de luare de mită în formă continuată,

prevăzuta de art. 26 C.pen. raportat la art. 254 alin. (2) C.pen. și la art.7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C.pen.

Prin sentința penală nr.617 din 02.08.2013 pronunțată de Tribunalul București - Secția Penală, s-a dispus achitarea recurentului în baza art. 11 pct.2 lit. a) raportat la art. 10 lit. d) C.pr.pen., soluție rămasă definitivă prin decizia penală nr. 1674 din 07.12.2015 pronunțată de Curtea de Apel București - Secția a II-a Penală.

Prejudiciile cauzate recurentului prin trimiterea în judecată nevinovat, pentru o faptă pe care nu a comis-o,

sunt atât de natură materială, cât și morală și au fost demonstrate prin probatoriul administrat în fata primei instanțe.

Prejudiciul material a fost dovedit, în concret, cu facturile și chitanțele depuse la dosarul cauzei. Astfel, pe parcursul celor 7 ani cât a durat soluționarea cauzei, atât în faza de urmărire penală, cât și la instanță, recurentul a efectuat cheltuieli în vederea asigurării apărării de specialitate în cuantum de 58.323 lei reprezentând onorariu avocațial.

Daunele morale solicitate au fost probate cu înscrisurile depuse la dosarul cauzei precum și cu probele testimoniale administrate. Acestea sunt justificate, raportat la stresul psihic la care recurentul a fost supus pe parcursul soluționării cauzei, viața fiindu-i afectată. Din cauza stresului provocat de acest proces, de durata acestuia precum și de acuzațiile ce i-au fost aduse recurentului, mama acestuia a decedat, iar tatăl a suferit un atac cerebral, fiind internat în cursul anului 2015 cu diagnosticul de  atac ischemic regresiv, hemipareză dreaptă agravată și afazie motorie, sechele hematom intracerebral, ateroscleroza cerebrală stadiul II.

De asemenea, a existat un impact major asupra vieții de familie, mariajul recurentului destrămându-se în acea perioadă, din cauza stresului și tensiunii existente, aspect ce rezultă în mod clar din depoziția martorilor audiați.

A existat și o expunere permanentă a recurentului în fața judecății publice, pe lângă deteriorarea situației materiale generată de costurile mari pe care le implica soluționarea unei cauzei penale desfășurată pe o perioadă de ani de zile.

Instanța de apel a interpretat și aplicat eronat dispozițiile Codului de procedura penală prin care se reglementează Procedura reparării pagubei materiale și a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri (Capitolul VI art. 538 -542), apreciind că nu sunt aplicabile în speță.

Așa cum rezultă din modalitatea de formulare, pe lângă cele două situații descrise atât în titlul capitolului menționat, cât și în cuprinsul art. 538 și 539, răspunderea statului poate fi antrenată și în alte cazuri. Astfel, chiar dacă situația recurentului nu se încadrează în cele două expres prevăzute de legiuitor, apreciază că acest articol îi este aplicabil, pe considerentul că cele doua situații descrise nu au fost prevăzute în mod limitativ.

Instanța de apel nu exclude posibilitatea ca răspunderea specială a statului să fie antrenată și în alte cazuri decât în cel al erorii judiciare sau al privării nelegale de libertate însă apreciază ca aceste „alte cazuri" presupun în mod obligatoriu preexistenta unei hotărâri de condamnare ori a unei masuri privative de libertate. In situația în care aceste considerente ale instanței de apel ar fi corecte, nu ar mai avea sens includerea sintagmei „ori în alte cazuri” în textul de lege menționat.

Vechea reglementare cuprinsă în Capitolul IV art. 504 C.pr.pen. nu conținea sintagma „ori în alte cazuri" și aceastǎ sintagmă a fost introdusă în noua reglementare tocmai datorita faptului că prin Decizia nr. 45/1998 a Curții Constituționale s-a decis că textul art. 504 C.pr.pen. este constituțional numai în măsura în care nu limitează la ipotezele prevăzute de text cazurile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale, potrivit art. 48 alin.(3) din Constituție. Această decizie a Curții Constituționale, deși este dată în aplicarea art. 504 C.pr.pen. vechi, este aplicabilă și spetei de fată, întrucât textul actual ce reglementează dreptul la repararea pagubei este identic cu cel vechi în ceea ce privește cele două situații principiale descrise.

În mod nelegal instanța de apel a reținut că, în speță, nu se impune nici atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtului.

Faptele ilicite săvârșite de către pârât constau atât în violarea art. 6 din CEDO, sub aspectul duratei nerezonabile a procedurii, precum și în generarea unui proces neechitabil, din finalitatea acestuia rezultând faptul

că recurentul a fost trimis în judecată în mod nelegal, în baza unor probe care în final au condus de fapt la achitarea sa.

În mod nelegal și cu aplicarea greșita a dispozițiilor art. 6 CEDO, instanța de apel, cât și prima instanță au apreciat că 7 ani reprezintă o durata rezonabilă pentru un proces în care recurentul a fost trimis în judecată în mod nelegal, în baza unor probe care în final au condus de fapt la achitarea acestuia. Perioada cuprinsă între 18.11.2009 (momentul prezentării învinuirii) și 07.12.2015 (pronunțarea deciziei penale prin care s-a menținut soluția de achitare) a reprezentat o perioada lungă de stres și presiune psihica, iar urmările acestei perioade în viața recurentului au fost probate cu înscrisuri și martori;  mama recurentului a decedat, iar tatăl a suferit un atac cerebral; mariajul recurentului s-a destrămat în acea perioadă.

În ceea ce privește aprecierea caracterului rezonabil al termenului, CEDO a statuat că durata rezonabilă a unei proceduri trebuie apreciată în funcție de circumstanțele cauzei și cu ajutorul următoarelor criterii: complexitatea afacerii, comportamentul reclamantului și al autorităților, precum și miza litigiului pentru reclamant (

Pelissier și Sassi împotriva Franței

, nr. 25444/94, pct. 67 și

Frydlender împotriva Franței

, nr. 30979/96, pct. 43). Or, indiferent de complexitatea cauzei reținută în motivare de Curtea de Apel Timișoara, față de recurent nu s-au efectuat probatorii complexe, nu s-au efectuat expertize sau vreo altă procedură care să justifice durata de 7 ani, astfel că, în mod nelegal s-a reținut că procesul a avut o durată rezonabilă fără a se avea în vedere cazul particular al recurentului.

A fost depășit termenul rezonabil de soluționare a cauzei, prevăzut de art. 6 alin. 1 CEDO și, potrivit jurisprudenței constante a CEDO, răspunderea pentru această încălcare revine pârâtei, ca stat semnatar al Convenției ce avea obligația de a-și organiza sistemul judiciar de așa manieră încât să permită respectarea tuturor exigențelor art. 6 par. 1 și în particular celor privitoare la „termenul rezonabil”.

3.2. Analiza recursului

Recursul nu este întemeiat și va fi respins pentru următoarele considerente:

Prin cererea de chemare în judecată reclamantul a solicitat obligarea pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata a sumei de 58.323 lei cu titlu de daune materiale precum și a sumei de 100.000 euro cu titlu de daune morale.

Temeiul juridic al cererii l-a constituit achitarea definitivă a reclamantului pentru complicitate la infracțiunea de luare de mită în formă continuată, în urma unui proces penal care s-a desfășurat pe parcursul a 7 ani, ceea ce fundamentează eroarea judiciară.

Temeiul de drept invocat: art. 998 - 999 C.civ., art. 538 - 542 C.pr.pen., art. 20 și art. 52 alin. (3) din Constituția României, art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Instanțele de fond au respins pretențiile reclamantului.

O primă critică formulată prin motivele de recurs este în legătură cu aprecierea instanței de apel în sensul că, sintagma „ori în alte cazuri”, înscrisă în Capitolul VI din Codul de procedură penală intitulat „Procedura reparării pagubei materiale și a daunei morale în caz de eroare judiciară sau în caz de privare nelegală de libertate ori în alte cazuri”, nu este aplicabilă în cauză.

Având în vedere temeiul juridic și de drept al cererii de chemare în judecată, astfel cum au fost stabilite de reclamant în baza principiului disponibilității, Înalta Curte a considerat că sintagma „în alte cazuri”, înscrisă în titlul Capitolului VI din Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, nu poate justifica admiterea cererii de chemare în judecată.

Astfel, după ce a făcut o prezentare a evoluției reglementării în materie – arătând:

faptul că

Decizia nr. 45/1998 a Curții Constituționale a statuat că dispozițiile art. 504 alin. (1) C.pr.pen. sunt constituționale numai în măsura în care nu limitează la ipotezele prevăzute în text cazurile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale, potrivit art. 48 alin. (3) din Constituție;

faptul că

instanța de contencios constituțional s-a raportat la prevederile art. 48 alin. (3) din Constituție pentru a statua astfel: „Circumstanțierea, „potrivit legii”, nu privește posibilitatea legiuitorului de a restrânge răspunderea statului doar la unele erori judiciare, ci stabilirea modalităților și condițiilor în care angajarea acestei răspunderi urmează a se face pentru plata despăgubirilor cuvenite. Cu alte cuvinte, potrivit normei constituționale menționate, organul legislativ nu ar putea stabili ca anumite erori judiciare, neimputabile victimei, să fie suportate de aceasta … Prevederile art. 504 … ce fac obiectul excepției, instituie două cauze care antrenează răspunderea statului pentru erorile judiciare săvârșite în procesele penale, și anume când persoana condamnată nu a săvârșit fapta ori fapta imputată nu există … această dispoziție legală exclude angajarea răspunderii statului pentru oricare altă eroare judiciară ce nu ar fi imputabilă victimei. Or, o asemenea limitare este neconstituțională, întrucât art. 48 alin. (3) din Constituție instituie numai competența legiuitorului de a reglementa despăgubirea și nu de a alege erorile judiciare pentru care statul trebuie să răspundă … Prin urmare, se constată că organul legislativ nu a pus de acord prevederile art. 504 din Codul de procedură penală cu cele ale art. 48 alin. (3) din Constituție …”;

faptul că

norma constituțională în raport cu care prevederile art. 504 alin. (1) C.pr.pen. au fost constatate ca nefiind conforme a primit o altă formă în noua Constituția din 2003;

faptul că

prin Legea nr. 281/2003 prevederile art. 504 C. pr. pen. au fost modificate în sensul celor statuate de Curtea Constituțională - instanța de apel a evidențiat că  sintagma „ori în alte cazuri” a fost introdusă în denumirea capitolului ce reglementează procedura angajării răspunderii statului prin Legea nr. 135/2010 privind noul Cod de procedură penală.

Înalta Curte observă că, de vreme ce sintagma „ori în alte cazuri” apare înscrisă numai în titlul unui capitol din Codul de procedură penală, ea nu poate privi decât situațiile anume reglementate în cuprinsul acelui capitol, situații care trebuie să existe doar în condițiile prevăzute de legiuitor în capitolul respectiv. Cu alte cuvinte, în măsura în care nu există un text care reglementeze „un alt caz” de răspundere a statului potrivit dispozițiilor Codului de procedură penală, acesta nu poate fi dedus doar din denumirea unui capitol.

Or, răspunderea statului în temeiul celor înscrise în Capitolul VI din Legea nr. 135/2010 poate interveni numai în cazurile și condițiile arătate la art. 538 și 539 C.pr.pen.: eroare judiciară și privare nelegală de libertate.

Instanța de apel a apreciat corect că angajarea răspunderii statului pentru eroare judiciară, în temeiul art. 538 C.pr.pen., presupune existența unei hotărâri de condamnare, anulată sau desființată ulterior, condiție care nu este îndeplinită în cauză.

Având în vedere alin. (1) și (2) ale art. 538 C.pr.pen., eroarea judiciară este indisolubil legată de pronunțarea unei hotărâri de achitare, urmare a desființării sau anulării soluției de condamnare. Ca atare, indiferent de temeiul de achitare reținut în rejudecare, desființarea sau anularea unei hotărâri de condamnare va constitui o eroare judiciară care va da naștere unui drept de reparație dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții ale art. 538 C.pr.pen. Constatarea unei erori judiciare naște în sarcina statului obligația de a repara paguba creată chiar în absența oricărei încălcări de către instanța de judecată a dreptului la un proces echitabil.

Pe de altă parte, argumentul recurentului în sensul că vechea reglementare nu conținea sintagma „ori în alte cazuri”, ceea ce înseamnă că aceasta a fost introdusă în noua reglementare tocmai datorită Deciziei nr. 45/2008 a Curții Constituționale, care a stabilit că textul art. 504 C.pr.pen. este constituțional numai în măsura în care nu limitează la ipotezele prevăzute de text cazurile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale, nu este de natură să fundamenteze admiterea acțiunii.

Înalta Curte apreciază că înscrierea acestei sintagme doar în titlul capitolului care reglementează răspunderea statului pentru pagubele materiale sau morale produse în cursul procesului penal se explică prin intenția legiuitorului de a sublinia, în aplicarea deciziei menționate a Curții Constituționale, că răspunderea statului

intervine indiferent de temeiul achitării.

Cum în speță, nu există o hotărâre de achitare subsecventă condamnării recurentului – printr-o hotărâre care să fi fost anulată sau desființată de către o instanță penală, aceasta din urmă fiind cea care să constate eroarea judiciară săvârșită prin condamnare - și cum, față de cele arătate anterior, sintagma „ori în alte cazuri”, înscrisă în titlul Capitolului VI al Codului de procedură penală, nu are corespondent într-un text din capitolul respectiv, instanțele de fond au apreciat în mod corect că, în cadrul procesual fixat de către reclamant, nu poate fi angajată răspunderea statului pentru prejudiciile materiale și morale suferite de acesta în cursul procesului penal.

Nu este întemeiată nici critica întemeiată pe nesocotirea art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, urmare a încălcării cerinței duratei rezonabile de soluționare a unei cauze.

Astfel, analizând legalitatea sentinței sub aspectul învederat, instanța superioară de fond a subliniat că prima instanță a ținut cont de criteriile stabilite în jurisprudența instanței europene a drepturilor omului pentru a se aprecia dacă durata procesului este rezonabilă sau excesivă,  respectiv complexitatea cauzei, comportamentul părților, comportamentul autorităților și importanța pentru părți a procesului.

Înalta Curte consideră că în mod corect au reținut instanțele de fond ca fiind ridicată complexitatea cauzei

penale care l-a vizat pe reclamant, câtă vreme acesta a fost trimis în judecată pentru infracțiunea de complicitate

la infracțiunea de luare de mită în formă continuată, alături de alți șase inculpați, în cauză au fost 152 părți vătămate, dintre care 138 s-au constituit părți civile, majoritatea având domiciliul la aproximativ 600 km distanță de locul unde s-a desfășurat procesul penal.

Cu privire la conduita reclamantului pe parcursul procedurii, s-a reținut că în fața instanței penale de fond, acesta a provocat patru amânări ale procesului și că nu a solicitat disjungerea cauzei penale în ceea ce îl privește, o asemenea cerere fiind formulată în fața instanței de apel, care a și admis-o.

În ceea ce privește conduita autorităților pe aceeași durată, s-a constatat că instanța penală a luat toate măsurile pentru asigurarea celerității procedurii (citarea cu mandat de aducere a părților vătămate și a părților civile, aplicarea amenzii martorilor legal citați) și a legalității acesteia (actele instanței de fond fiind menținute în apel, iar procesul finalizându-se în cursul unui singur ciclu procesual, fără trimiteri spre rejudecare sau trimiteri spre completare la organele de urmărire penală).

Având în vedere cele mai sus arătate, Înalta Curte a apreciat că aspectele învederate prin motivele de recurs nu pot fundamenta critica de nelegalitate prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 C.pr.civ., instanța de apel făcând aplicarea și interpretarea corectă a normelor de drept material incidente în cauză.

Pe cale de consecință, în temeiul art. 496 C.pr.civ. recursul a fost respins ca nefondat, cu consecința rămânerii definitive a hotărârii instanței de apel.