Decizia nr. 2472/2019 — ÎCCJ, Secția I civilă

Procedura în primă instanță Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara sub nr. x/2014, urmare a disjungerii din Dosarul nr. x/2013 al acestei instanțe, și precizată la data de 31.05.2016, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N. și Parohia Ortodoxă Brănișca au chemat în judecată pe pârâtul Statul Român reprezentat de Ministerul Transporturilor, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A., solicitând: 1) să se constate că prin H.G. nr. 844/2012 s-a declanșat procedura de expropriere a imobilelor proprietate privată pentru lucrarea de utilitate publică "Autostrada Lugoj - Deva", Coridorul de expropriere "Comuna Brănișca" 2) să se stabilească suprafața de teren expropriată în vederea efectuării lucrării de utilitate publică, pentru fiecare reclamant; 3) să se stabilească situațiile în care expropriatorul a propus exproprierea parțială, iar situația reală impune să se dispună exproprierea totală, conform art. 24 alin. (4) din Legea nr. 33/1994; 4) să se stabilească cuantumul despăgubirilor pentru fiecare reclamant, raportat la valoarea reală a terenurilor expropriate și la prejudiciile aduse proprietarilor; 5) să fie obligat pârâtul la plata despăgubirilor stabilite pentru fiecare reclamant, precum și la cheltuieli de judecată. Ulterior, reclamanții au cerut și anularea parțială a hotărârilor de stabilire a despăgubirilor emise pe numele acestora sau antecesorilor lor sub aspectul cuantumului despăgubirilor acordate și suprafețelor expropriate. Acțiunea a fost întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 33/1994 și ale Legii nr. 255/2010. Pe parcursul soluționării cauzei în fond a decedat reclamantul N. În raport de această împrejurare, tribunalul a disjuns cererea formulată de această parte și a dispus constituirea unui alt dosar.

Soluția primei instanțe Prin Sentința civilă nr. 384/3.05.2019, Tribunalul Hunedoara, secția I civilă, a admis în parte acțiunea precizată formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâtul Statul Român, reprezentat de Ministerul Transporturilor, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A., a constatat că reclamanții au calitatea de persoane expropriate cu privire la următoarele terenuri, astfel: A. și B. - 2.326 mp, C. - 2.925 mp, din care pentru suprafața de 2.217 mp se dispune exproprierea suplimentară, D. - 2.590 mp, din care pentru suprafața de 779 mp se dispune exproprierea suplimentară, E. - 638 mp, F. - 9.717 mp, G. și H. - 2.736 mp, I. - 6.373 mp, din care pentru suprafața de 908 mp se dispune exproprierea suplimentară, J. - 184 mp, M. - 1.359 mp, K. și I. - 675 mp, K. și L. - 2.147 mp și Parohia Ortodoxă Română Brănișca - 21.813 mp, din care pentru suprafața de 692 mp se dispune exproprierea suplimentară; a obligat pârâtul să plătească reclamanților următoarele sume cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea în RON la data plății a terenurilor expropriate acestora, astfel: A. și B. - 8.374 euro, C. - 10.530 euro, D. - 9.324 euro, E. - 2.297 euro, F. - 34.980 euro, G. și H. - 9.850 euro, I. - 22.942,8 euro, J. - 662,6 euro, M. - 4.892 euro, K. și I. - 2.430 euro, K. și L. - 7.729 euro, Parohia Ortodoxă Română Brănișca - 78.526,8 euro; a anulat în parte hotărârile de stabilire a cuantumului despăgubirilor emise de Comisia de verificare a dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 255/2010 pe raza comunei Brănișca pentru fiecare dintre reclamanți în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate acestora; a respins în rest acțiunea; a obligat pe pârât să plătească reclamanților 11.417 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. În considerentele acestei hotărâri, tribunalul a reținut că, în vederea construirii tronsonului de autostradă Lugoj - Deva, în temeiul dispozițiilor Legii nr. 255/2010, ale H.G. nr. 844/2012, H.G. nr. 680/2015 și H.G. nr. 631/2016, s-a dispus, în baza Deciziilor de expropriere nr. 1585/13.12.2012, nr. 51/26.01.2016 și nr. 900/17.10.2016, trecerea în proprietatea Statului Român a mai multor imobile, situate pe raza comunei Brănișca, județul Hunedoara, terenuri ce au aparținut reclamanților. Astfel, persoanelor expropriate li s-au emis hotărâri de către Comisia de verificare a dreptului de proprietate constituită pe raza comunei Brănișca, pe care aceștia au înțeles să le conteste atât sub aspectul întinderii suprafețelor de teren expropriate, cât mai ales pentru cuantumul despăgubirilor acordate. Hotărârile în cauză nu au fost comunicate persoanelor expropriate, pârâtul neproducând dovezi în acest sens pe parcursul procesului. În termenul legal de 3 ani, s-a contestat în instanță atât cuantumul despăgubirilor, cât și întinderea exproprierii stabilite prin aceste hotărâri, astfel că acțiunea este formulată în termen, fiind admisibilă. Tribunalul a constatat că, potrivit evaluării efectuate de expert O., terenurile expropriate reclamanților sau antecesorilor lor au o valoare de 3,6 euro/mp, astfel că valoarea despăgubirilor ce urmează a fi acordate este mai mare decât cea stabilită prin hotărârile emise de Comisia de verificare a dreptului de proprietate constituită pe raza comunei Brănișca. Instanța de fond nu a agreat varianta de evaluare propusă de expert P., întrucât, pe de o parte, aceasta este una globală și nu ține cont de criteriile de evaluare specifice fiecărui teren în parte (amplasament, valoare de circulație, categorie de folosință etc.), iar, pe de altă parte, expertul este specializat în domeniul agricultură, nu în materia evaluării imobiliare. În baza art. 274 C. proc. civ., tribunalul a obligat pârâtul să plătească reclamanților suma de 11.417 RON cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu experți și onorariu de avocat.

Procedura în apel Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâtul Statul Român, reprezentat de Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A., prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara, susținând că raportul de expertiză nu a fost întocmit cu respectarea prevederilor legale aplicabile în materie și că instanța de fond nu s-a pronunțat pe tardivitatea/inadmisibilitatea cererii de majorare a pretențiilor, formulată prin întâmpinare. Cu privire la prima critică, pârâtul a învederat că în mod greșit tribunalul a omologat un raport de expertiză care nu a ținut seama de criteriile cumulative stabilite în mod imperativ de lege, astfel cum rezultă din art. 4 alin. (8) din Legea nr. 198/2004 (care prevede cerința calității de membru ANEVAR a experților care evaluează proprietățile supuse exproprierii) și art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 (în sensul că, la calcularea cuantumului despăgubirilor, experții și instanța trebuia să țină cont de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ teritorială). Referitor la cel de-al doilea motiv de apel, a arătat că instanța de fond a omis a se pronunța cu privire la tardivitatea și inadmisibilitatea cererii formulate și depuse la termenul din 31.05.2016, intitulată "cerere de majorare". Această solicitare nu este o simplă cerere de majorare a obiectului acțiunii, deoarece reclamanții nu înțeleg să solicite despăgubiri mai mari pentru terenurile ce fac deja obiectul cererii introductive, ci să conteste alte despăgubiri pentru alte terenuri ce au fost cuprinse în anexa unei alte hotărâri de guvern, respectiv H.G. nr. 680/2015. Inițial s-a făcut trimitere la anexa la H.G. nr. 844/2012. Cum cererea nu se circumscrie art. 204 din noul C. proc. civ. (art. 132 vechiul C. proc. civ.), formularea acesteia este tardivă și trebuia respinsă. Reclamanții au depus întâmpinare, prin care au solicitat să se constate lipsa calității de reprezentant a Direcției Regionale de Drumuri și Poduri Timișoara (cu referire la Decizia nr. 9/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în aplicarea și interpretarea dispozițiilor art. 84 C. proc. civ.), cu consecința respingerii căii de atac ca inadmisibile. Conform încheierii de ședință din data de 12.09.2019, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a dispus introducerea în cauză a soției supraviețuitoare a intimatului-reclamant B., constatând că aceasta a înțeles să continue procesul început de autorul său.

Soluția instanței de apel Prin Decizia nr. 1174/19.09.2019, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A., reprezentată de Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara, împotriva Sentinței civile nr. 384/3.05.2019 pronunțate de Tribunalul Hunedoara, a schimbat, în parte, hotărârea atacată cu privire la suprafețele expropriate și despăgubirile cuvenite reclamanților și, rejudecând în aceste limite, a constatat că reclamanții au calitatea de persoane expropriate cu privire la terenurile următoare: A. și B. - 2.298 mp; C. - 2.694 mp, din care pentru suprafața de 2.217 mp se dispune exproprierea suplimentară; D. - 2.316 mp, din care pentru suprafața de 779 mp se dispune exproprierea suplimentară; E. - 367 mp; F. - 9.196 mp; G. și H. - 2.650 mp; I. - 6.211 mp, din care pentru suprafața de 908 mp se dispune exproprierea suplimentară; J. - 26 mp; M. - 1.033 mp; Parohia Ortodoxă Română Brănișca - 14.555 mp, din care pentru suprafața de 692 mp se dispune exproprierea suplimentară; a obligat pârâtul să plătească reclamanților următoarele sume cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea în RON la data plății a terenurilor expropriate acestora, astfel: A. și B. - 8.273 euro; C. - 9.699 euro; D. - 8.338 euro; E. - 1.322 euro; F. - 33.106 euro; G. și H. - 9.540 euro; I. - 22.360 euro; J. - 94 euro; M. - 3719 euro și Parohia Ortodoxă Română Brănișca 52.398 euro; a menținut în rest dispozițiile sentinței atacate. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Analizând cu prioritate excepția lipsei calității de reprezentant a Direcției Regionale de Drumuri și Poduri Timișoara prin societatea de avocați "Q.", de a declara apel în numele și pentru Statul Român prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A. și de a reprezenta pârâtul, curtea a apreciat că art. 84 din noul C. proc. civ., interpretat prin Decizia Curții Constituționale a României nr. 485/2015 și prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 9/2016, nu este incident în cauză. Pe de altă parte, a reținut că contractul de asistență juridică, menționat în notele de la dosar, datat în anul 2010, vizează autostrada Lugoj - Deva, teritoriul administrativ al județelor Timiș și Hunedoara, fiind cuprinse și imobilele în litigiu, astfel că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 67 alin. (2) C. proc. civ. (vechiul C. proc. civ.). De asemenea, este dovedit mandatul de reprezentare legală dat către Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara. Pe fond, instanța de apel a constatat că prevederile art. 4 alin. (8) din Legea nr. 198/2004 nu se aplică situației de față, deoarece se referă la evaluarea terenurilor în vederea emiterii hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, fără a fi incidente în materia evaluării despăgubirilor în caz de contestare în justiție a cuantumului astfel determinat; de altfel, în speță, sunt aplicabile prevederile art. 22 din Legea nr. 255/2010. Curtea a mai reținut că practica constată a instanței supreme este în sensul menționat de apelant, respectiv al evaluării despăgubirilor pe bază de contracte de vânzare-cumpărare efectiv încheiate. În cauză, experții au identificat astfel de tranzacții, chiar dacă nu sunt în număr foarte mare, și, în apel, apelantul nu a putut indica alte contracte de care aceștia să țină seama. În aceste condiții, experții au procedat la stabilirea prețului imobilelor prin aplicarea metodei prin comparație directă, iar, în cazul contractelor care nu se situează în timp aproape de momentul exproprierii, au aplicat corecții. Or, ceea ce prezintă relevanță este faptul că, deși prin motivul de apel pârâtul critică concluziile raportului de expertiză și susține că acesta nu este realizat cu respectarea dispozițiilor legale incidente în materie, în probațiune, în apel, partea în cauză nu a solicitat efectuarea unui nou raport de expertiză. Cât privește cea de-a doua critică formulată, instanța de apel a observat că, prin cererea înregistrată la 1.06.2016, reclamanții au majorat obiectul acțiunii, în sensul că au înțeles să conteste și despăgubirile cuprinse în anexa la H.G. nr. 680/2015. Prin notele scrise depuse la dosar, pârâtul a arătat că, raportat la prevederile art. 22 din Legea nr. 255/2010, procedura de expropriere suplimentară nu poate face obiectul prezentului dosar. Prin întâmpinarea formulată la cererea de majorare a obiectului acțiunii, a invocat tardivitatea acesteia, iar, în subsidiar, a solicitat fie disjungerea cererii, fie respingerea ca prematură ori inadmisibilă. La termenul următor, reclamanții au depus o nouă cerere de majorare a obiectului acțiunii, prin care au contestat și despăgubirile cuprinse în anexa la H.G. nr. 631/2016. Pârâtul a depus note scrise, prin care a solicitat să se rețină că procedura de expropriere suplimentară nu constituie obiectul acestui litigiu. Dintre reclamanți, doar K., L. și I. nu apar cu suprafețe expropriate suplimentar prin cele două hotărâri de guvern menționate în cererea de modificare. Ulterior, deși era sesizată cu soluționarea excepțiilor invocate prin întâmpinare, instanța de fond, prin încheierea din 7.02.2017, încuviințează cererea de majorare a obiectului acțiunii fără nicio motivare și fără să se pronunțe asupra acestora. Însă, procedând în acest fel, tribunalul a nesocotit dispozițiile art. 132 C. proc. civ., care prevăd că modificarea cererii se poate face numai până la prima zi de înfățișare, moment care în cauză era de mult depășit. În speță, nu se regăsesc nici situațiile de excepție, prin care cererea nu se consideră modificată, reglementate de alin. (2) al aceluiași text de lege. În raport de aceste considerente, curtea a observat că, prin cererile de modificare, reclamanții nu au mărit câtimea obiectului cererii, ci au adăugat la acesta, solicitând despăgubiri și pentru terenuri expropriate ulterior anului 2012, respectiv în 2015 și 2016. Chiar dacă aceste terenuri pentru care se solicită despăgubiri sunt limitrofe celor ce făceau obiectul prezentului dosar, reclamanții nu puteau sesiza instanța cu o cerere de majorare a obiectului în absența acordului pârâtului, deoarece vizează imobile expropriate în temeiul altor acte normative. Or, singura soluție ce se putea pronunța era constatarea decăderii reclamanților din dreptul de a-și modifica cererea în sensul solicitat de ei și judecarea separată a acesteia. Evident că exista posibilitatea de a se solicita ulterior reunirea cauzelor pentru o administrate unitară a probatoriului. Însă, cu atât mai mult cu cât pârâtul și-a manifestat opoziția la cererea de majorare, tribunalul trebuia să țină cont de dispozițiile menționate și să nu se considere legal sesizat cu cererile de majorare formulate de reclamanți. Sub acest aspect, nu au relevanță dispozițiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010, deoarece nu interesează în speță că reclamanții erau sau nu în termenul pentru contestarea despăgubirilor pentru că nu li se comunicase hotărârea, ci, sub aspect procedural, dacă instanța de fond se putea considera legal sesizată cu o cerere de majorare în sensul arătat, prematuritatea ori inadmisibilitatea putându-se discuta numai dacă cererea de majorare era formulată cu respectarea art. 132 C. proc. civ., ceea ce nu este cazul. Ca atare, instanța de apel a considerat că se impune admiterea apelului sub acest aspect și schimbată sentința atacată în sensul neluării în considerare a suprafețelor expropriate prin H.G. nr. 680/2015 și nr. 631/2016 și, implicit, a despăgubirilor cuvenite pentru aceste suprafețe. Curtea a respins și critica referitoare la cheltuielile de judecată, în condițiile în care, din totalul de 11.417 RON, 9.417 RON este onorariul de experți, iar suma de 4.000 RON onorariul avocatului. A constatat că onorariul experților nu poate fi cenzurat potrivit art. 274 alin. (2) C. proc. civ., iar suma de 4.000 RON nu poate fi considerată nepotrivit de mare în raport de valoarea pricinii și munca îndeplinită de avocat, fiind vorba de o cauză ce s-a judecat timp de aproape 6 ani și vizează 14 reclamanți. Prin Încheierea nr. 101/27.11.2019, Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, a respins cererea formulată de petenta Parohia Ortodoxă Română Brănișca de îndreptare a erorii materiale strecurate în Decizia civilă nr. 1174/19.09.2019 pronunțată în Dosarul nr. x/2014, reținând că nicio probă nu susține afirmația petentei, în sensul că a fost expropriată în baza H.G. nr. 844/2012 cu suprafața de 6.624 mp, această suprafață fiind expropriată însă în baza H.G. nr. 631/2016. Mențiunea din raportul de expertiză la care se face trimitere în susținerea cererii este o evidentă eroare materială, de fapt o inversare a suprafețelor din cele două poziții ale tabelului, calculele instanței de apel fiind corecte și având la bază o atentă și temeinică studiere a tuturor actelor și probelor administrate în cauză.

Procedura în recurs Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A., reprezentată de Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara, solicitând admiterea recursului, modificarea în totalitate a sentinței atacate, în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată. În motivarea recursului, prin raportare la dispozițiile art. 488 C. proc. civ. (art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ. de la 1865), recurentul-pârât a arătat că instanța de apel a încălcat prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, întrucât raportul de expertiză nu a fost întocmit cu respectarea dispozițiilor legale aplicabile în materie, precum și pe cele ale art. 476 C. proc. civ. coroborat cu art. 22 C. proc. civ. În speță, toate criticile referitoare la împrejurarea că raportul de expertiză este nelegal au fost înlăturate de către curte, cu motivarea că recurentul-pârât nu ar fi solicitat proba cu o nouă expertiză de specialitate și că nu ar fi depus alte contracte de vânzare-cumpărare, or, în realitate, partea în cauză a învederat instanței de apel că a solicitat și încuviințarea altor probe ce rezultă din dezbateri, inclusiv proba cu expertiză. În condițiile art. 476 C. proc. civ., întrucât apelul este devolutiv, instanța de apel putea să cerceteze cauza sub toate aspectele și în măsura în care recurentul-pârât nu ar fi solicitat cu exactitate această probă. Mai mult, în baza rolului activ, curtea putea să pună proba în discuție și să o încuviințeze din oficiu, cât timp s-au reclamat neregularității ale raportului de expertiză administrat la fond. Recurentul-pârât nu avea obligația de a depune contracte de vânzare-cumpărare, acesta fiind atributul experților care întocmeau raportul de expertiză, care au solicitat un onorariu de 9.417 RON. În acest context, împrejurarea că la baza raportului de expertiză au stat oferte de vânzare nu poate să fie omisă și orice hotărâre care validează un astfel de raport este nelegală. Recurentul-pârât a solicitat, totodată, instanței de control judiciar să observe că art. 4 alin. (8) din Legea nr. 198/2004 prevede cerința calității de membru ANEVAR a experților care evaluează proprietățile supuse exproprierii, or cei trei experți care au întocmit expertiza în cauză nu îndeplinesc această cerință. Potrivit art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, la calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, dar și instanța de judecată trebuie să țină seama de "prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, precum și de daunele aduse proprietarului sau, după caz, altor persoane îndreptățite, luând în considerare și dovezile prezentate de aceștia". În cauză, concluziile expertizei efectuate nu respectă prevederile legale imperative în materie în condițiile în care suma calculată de către expertul O. a fost raportată la ofertele de preț ale agențiilor imobiliare sau ale rubricilor de vânzări din anunțurile de mică publicitate sau de pe internet. Valoarea despăgubirilor a fost determinată în funcție de aceste oferte, după aplicarea unor coeficienți de corecție care reflectă deosebirile existente între terenurile expropriate și parcelele la care se referă anunțurile avute în vedere. Or, valorile de comparație pot fi reprezentate doar de prețurile de tranzacționare (cele declarate în fața notarului public) și nicidecum de cele de ofertare, publicate în presă sau postate pe net, al căror caracter instabil și de multe ori speculativ le fac improprii în utilizarea analizei comparative pentru stabilirea unei valori reale a imobilului respectiv. Nu există nicio probă și niciun indiciu din care să rezulte că prețurile menționate în aceste anunțuri ar corespunde cu prețurile de tranzacționare efectivă, neputându-se reține că cele dintâi ar avea un caracter cert în contextul în care ele pot forma obiectul unor negocieri între proprietar și potențialii cumpărători sau pot fi influențate de evoluția pieței imobiliare în perioada cuprinsă între data postării ofertei și data încheierii tranzacției efective. Ignorarea prețurilor indicate în contracte autentice de vânzare-cumpărare încheiate cu privire la imobile similare nu poate fi justificată prin prisma faptului că prețurile din aceste acte ar fi fictive, așa cum au insinuat experții, întrucât caracterul fictiv sau simulat în această situație nu poate fi prezumat; potrivit art. 1173 alin. (1) C. civ., actele autentice au deplină credință în privința oricărei persoane despre dispozițiile și convențiile ce constată. Așadar, pot fi luate în considerare doar prețurile de tranzacționare obișnuite, adică cele care se încadrează în plaja firească, curentă, de prețuri la care se vând și se cumpăra imobilele respective, și nu prețurile care se situează în afara intervalului firesc, curent de tranzacționare. Imobilele la care se face raportarea trebuie să fie din aceeași categorie de folosință cu terenul expropriat și cu suprafețe aproximativ egale cu suprafețele imobilelor expropriate. În plus, stabilirea despăgubirilor trebuie să se efectueze prin raportare la prețurile de tranzacționare obișnuite de la momentul exproprierii. La data de 18.11.2019, intimații-reclamanți au depus "întâmpinare și cerere recurs incident", prin care au solicitat admiterea recursului incident și modificarea deciziei Curții de Apel Alba Iulia, în sensul respingerii apelului formulat de către pârât, cu cheltuieli de judecată. Cu privire la recursul formulat de către recurentul-pârât, au arătat că singurul motiv dezvoltat de această parte se refera la evaluarea terenurilor prin expertiza efectuată în cauză. Or, o astfel de critică nu se încadrează în prevederile art. 304 C. proc. civ., întrucât stabilirea valorii de circulație a imobilelor, în măsura în care nu ar fi fost corectă, reprezintă un motiv de netemeinicie a hotărârii atacate și nicidecum de nelegalitate. Raportul de expertiză a fost întocmit de către experți care au calitatea de experți judiciari și figurează pe listele Biroului de Expertize de pe lângă Tribunalul Hunedoara. Nu exista nicio dispoziție legală care să prevadă cerința calității de membru ANEVAR pentru experții care efectuează expertizele judiciare. Prevederile art. 4 alin. (8) din Legea nr. 198/2004 se refera la expertizele extrajudiciare, neavând nicio relevanță pentru expertizele judiciare dispuse de instanțele de judecată. Prin urmare, au fost respectate în cauză condițiile prevăzute de O.G. nr. 2/2000. În ceea ce privește aplicabilitatea dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, intimații-reclamanți au învederat că experții au făcut numeroase demersuri pentru a identifica contracte de vânzare-cumpărare referitoare la terenuri din aceeași categorie cu cele expropriate, situate în aceeași unitate administrativ-teritorială, însă nu au găsit un număr apreciabil de astfel de înscrisuri care să releve o piață imobiliară consolidată și, în aceste condiții, s-au raportat la ofertele de preț ale agențiilor imobiliare. Așadar, în lipsa unor acte juridice de comparație, experții au stabilit valoarea de circulație a imobilelor raportându-se la alte criterii, acestea fiind uzitate în practica curentă a evaluatorilor imobiliari. În legătură cu recursul incident, intimații-reclamanți au susținut că, prin Decizia nr. 9/2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în aplicarea dispozițiilor art. 84 alin. (1) C. proc. civ., cererea de chemare în judecată și reprezentarea convențională a persoanei juridice în fața instanței de judecată nu se poate face prin mandatar persoană juridică și nici prin consilierul juridic sau avocatul acesteia din urma. În cauză, apelul Statului Român a fost formulat prin CNAIR S.A., iar aceasta din urma a fost reprezentată de către Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara, calea de atac fiind redactată de avocatul celei din urma entități. Cum CNAIR S.A. este reprezentantul legal al expropriatorului Statul Român, nu poate fi reprezentată în calea de atac nici de către o altă persoana juridică, respectiv Direcția Generală de Drumuri și Poduri Timișoara și nici de către avocatul acestei direcții. Au solicitat să se constate lipsa calității de reprezentant a Direcției Regionale de Drumuri și Poduri Timișoara. Intimații-reclamanți au mai arătat că, la data formulării acțiunii, terenurile erau preluate efectiv în totalitate, însă în hotărârea inițială de expropriere au apărut numai anumite suprafețe, iar, ulterior, prin următoarele două hotărâri de expropriere, s-a completat scriptic suprafața, astfel încât ea să corespundă cu suprafața reală preluată încă de la început de expropriator. Rezultă, deci, că prin cererile ulterioare intimații-reclamanți nu au solicitat despăgubiri pentru alte terenuri, ci pentru cele preluate în mod faptic înainte de introducerea cererii de chemare în judecată, dar care au apărut ulterior în cele doua hotărâri de expropriere suplimentare. În aceste condiții, în mod legal prima instanță a apreciat că sunt aplicabile prevederile art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., considerând că cererea precizată nu este nici tardivă și nici inadmisibilă. Pe de altă parte, dispozițiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010 invocate în apel stabilesc momentul comunicării hotărârilor de stabilire a cuantumului despăgubirii ca reper pentru curgerea termenului de prescripție de 3 ani, însă nu leagă acest termen de inadmisibilitatea unor acțiuni introduse înainte de comunicarea acestor hotărâri. A interpreta altfel ar însemna ca atunci când expropriatorul nu comunica hotărârile de stabilire a despăgubirilor, expropriatul să nu poată contesta niciodată cuantumul despăgubirilor cu toate că expropriatorul preia terenul de la data deciziei de expropriere, iar fostul proprietar rămâne și fără teren și fără posibilitatea de a contesta despăgubirea. Așa fiind, instanța de apel a încălcat art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., care permit majorarea obiectului acțiunii și după primul termen de judecată. Intimata-reclamantă Parohia Ortodoxă Română Brănișca a menționat că a formulat o cerere de îndreptare a erorii materiale, însă instanța de apel nu a dat curs acesteia. Ca atare, înțelege să solicite, pe această cale, în măsura în care nu vor fi admise celelalte motive din recursul incident, modificarea hotărârii recurate, în sensul de a se constata că suprafața expropriată este de 18.293 mp, iar suma de bani datorată de către recurentul-pârât este de 65.855 euro. A învederat că, în considerentele deciziei atacate s-a arătat ca parohia și-a majorat cuantumul cererii cu depășirea termenului prevăzut de lege și, ca atare, au fost scăzute din valoarea despăgubirilor contravaloarea terenurilor expropriate în temeiul H.G. nr. 680/2015 și nr. 631/2016, însă, analizându-se expertiza efectuată în cauză, rezultă că din proprietatea acestei părți a fost expropriată, în temeiul H.G. nr. 844/2012, suprafața totală de 18.293 mp, compusă din 4 parcele (4.341 mp + 2.398 mp + 6.624 mp + 4.930 mp). Astfel, raportat la valoarea terenurilor, reținută de instanța de fond, de 3,6 euro/mp, reiese că valoarea despăgubirii pentru suprafața expropriată de 18.293 mp este de 65.855 euro. Din eroare, în considerentele și dispozitivul hotărârii a fost trecută suprafața de 14.555 mp, în valoare de 52.398 euro. Prin întâmpinarea formulată la recursul incident declarat de intimații-reclamanți, recurentul-pârât a arătat că, în cauză, Compania Națională de Autostrăzi și Drumuri Naționale din România S.A. este reprezentată de SCA "Q.", astfel cum reiese și din împuternicirea avocațială depusă la dosar. Cu privire la excepția nulității recursului, invocată de partea adversă, a solicitat respingerea acesteia, învederând că prin hotărârea pronunțată în apel au fost încălcate dispozițiile legale indicate în cererea sa de recurs. În etapa procesuală a recursului, nu a fost administrată proba cu înscrisuri noi, în sensul art. 305 C. proc. civ.

Hotărârea instanței de recurs Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că, întrucât cererea de chemare în judecată, întemeiată în drept pe dispozițiile Legii nr. 33/1994 și ale Legii nr. 255/2010, a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Hunedoara la data de 31 ianuarie 2013, potrivit art. 24 din C. proc. civ. aprobat prin Legea nr. 134/2010 litigiul pendinte este guvernat de normele C. proc. civ. de la 1865, act normativ aflat în vigoare până la data de 15 februarie 2013. În acest context, în raport de prevederile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a analiza, cu prioritate, excepția nulității recursului declarat de pârât, invocată de către intimații-reclamanți, asupra căreia constată: Potrivit art. 302 1 lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor, iar, conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ., indicarea greșită a motivelor de recurs nu atrage nulitatea recursului, dacă dezvoltarea acestora face posibilă încadrarea lor într-unul din cazurile prevăzute de art. 304 C. proc. civ. per a contrario, dacă dezvoltarea motivelor expuse nu face posibilă încadrarea lor într-unul din cazurile de nelegalitate stipulate expres și limitativ de art. 304 C. proc. civ., sancțiunea care intervine este nulitatea recursului. Așadar, motivarea recursului înseamnă, pe de o parte, arătarea cazului de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 304 alin. (1) pct. 1 - 9 C. proc. civ., iar, pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea atacată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat. În cauză, prin cererea de recurs dedusă judecății, recurentul-pârât a susținut nelegalitatea deciziei atacate din perspectiva art. 488 C. proc. civ. (304 pct. 6 și 9 din vechiul C. proc. civ.) și a combătut soluția pronunțată în apel de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă, în sensul dezvoltării unor critici circumscrise motivelor de recurs prevăzute art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. (încadrare realizată de Înalta Curte în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ.), de natură a face posibilă exercitarea controlul de legalitate. Acesta a invocat faptul că, prin hotărârea recurată, instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 476 C. proc. civ. coroborat cu art. 22 C. proc. civ. (cu referire în acest caz la efectul devolutiv al apelului și la rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului, norme reglementate de art. 295 și, respectiv, art. 129 alin. (5) din C. proc. civ. de la 1865), ale art. 4 alin. (8) din Legea nr. 198/2004, precum și pe cele ale art. 26 din Legea nr. 33/1994. Ca atare, Înalta Curte constată că cererea de recurs dedusă judecății îndeplinește cerința prevăzută de art. 302 1 lit. c) C. proc. civ., astfel că nu se impune aplicarea sancțiunii nulității, reglementată prin dispozițiile art. 306 alin. (1) din același cod. În consecință, Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului declarat de pârâtul Statul Român, prin CNAIR S.A., prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara, invocată de intimații-reclamanți. Examinând recursul formulat în cauză de către recurentul-pârât, prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestuia, pentru considerentele ce vor succede: Printr-o primă critică formulată, recurentul-pârât a susținut că instanța de apel nu a respectat dispozițiile privind rolul activ al judecătorului cât privește refacerea probelor administrate în cauză - în situația de față, proba cu expertiza tehnică judiciară efectuată în vederea stabilirii cuantumului despăgubirilor cuvenite în urma exproprierii terenurilor intimaților-reclamanți, fapt permis de caracterul devolutiv al apelului. Înalta Curte reține că, potrivit art. 295 C. proc. civ., instanța de apel era obligată să se pronunțe doar în limitele în care a fost învestită de apelantul-pârât, devoluțiunea fiind limitată la două reguli, exprimate în adagiile "tantum devolutum quantum apellatum" și "tantum devolutum quantum indicatum". Astfel, pe de o parte, efectul devolutiv al apelului nu vizează toate problemele de fapt și de drept care s-au pus în fața instanței de fond, ci numai acelea care sunt criticate expres sau implicit de apelant, iar, pe de altă parte, acest efect devolutiv privește numai ceea ce s-a judecat de către prima instanță, astfel cum reiese din dispozițiile art. 294 C. proc. civ. În speță, în faza procesuală a apelului, apelantul-pârât a arătat, cu referire la proba cu expertiză, administrată la fond, că raportul de expertiză nu a fost întocmit cu respectarea prevederilor art. 4 alin. (8) din Legea nr. 198/2004 (niciunul dintre experții desemnați să efectueze expertiza nefiind membru ANEVAR) și ale art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 (întrucât au fost avute în vedere ofertele de preț ale agențiilor imobiliare sau anunțurile de mică publicitate sau de pe internet). Acesta a mai susținut că nu au fost verificate și identificate tranzacții concrete cu privire la imobile cu caracteristici similare celor expropriate, sens în care au fost încălcate prevederile legale în materie. În dovedirea celor invocate în apel, apelantul-pârât a solicitat, prin cererea de apel, încuviințarea probei cu înscrisuri și oricărei alte probe a cărei necesitate va rezulta din dezbateri, însă ulterior nu s-a prezentat în instanță pentru a susține cererea formulată și pentru a propune administrarea probelor în condițiile art. 167 și următoarele C. proc. civ. Ca atare, instanța de apel a reținut că, deși prin apel pârâtul a criticat concluziile raportului de expertiză în contextul în care nu au fost avute în vedere, la întocmirea acestuia, acte autentice de vânzare-cumpărare, în probațiune, în apel, partea apelantă nu a solicitat efectuarea unui nou raport de expertiză. Înalta Curte constată că, întrucât procesul civil este, ca regulă generală, un proces al intereselor private, rolul activ al judecătorului trebuie înțeles în contextul asigurării unui echilibru cu principiile disponibilității și contradictorialității. În cauză, apelantul-pârât a avut posibilitatea de a propune și administra probe în calea de atac exercitată, însă acesta nu a înțeles să uzeze de prevederile C. proc. civ. în acest sens. Câtă vreme partea în cauză a avut la dispoziție mijloace procesuale pentru a determina administrarea dovezilor pe care le dorea, dar nu a procedat astfel, în lipsa sa la dezbateri, aceasta nu poate invoca în recurs, prin prisma art. 129 C. proc. civ., faptul că instanța de apel nu a ordonat anumite probe. Așadar, obligația de a-și proba pretențiile revenea exclusiv apelantului-pârât, în temeiul art. 1169 C. civ., însă acesta, contrar celor afirmate prin cererea de recurs, nu a formulat, în condițiile legii, cererea vizând efectuarea unei noi expertize judiciare în cauză, care să țină seama de înscrisuri care să îndeplinească cerințele indicate de partea apelantă. În legătură cu administrarea probelor trebuie examinate trei aspecte, și anume: propunerea probelor, încuviințarea lor și administrarea propriu-zisă, nefiind suficient ca apelantul să înțeleagă să invoce, în cauză, respectarea unei singure cerințe în această materie. Rolul activ al judecătorului, prin raportare la efectul devolutiv al apelului, cu referire aici la critica privind nerespectarea dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, nu poate conduce la concluzia că întreaga sarcină a probei ar cădea asupra instanței de judecată sau că nerespectarea de către părți a dispozițiilor referitoare la propunerea probelor nu ar avea consecințe procedurale. În consecință, Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs nu se subsumează prevederilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., astfel încât să atragă casarea hotărârii recurate. Prin cea de-a doua critică formulată, recurentul-pârât a invocat încălcarea dispozițiilor art. 4 alin. (8) din Legea nr. 198/2004, care prevăd cerința calității de membru ANEVAR a experților care evaluează proprietățile supuse exproprierii. Înalta Curte observă că argumentele recurentului-pârât în acest sens vizează condițiile extrinseci ale raportului de expertiză dispus și administrat în cauză, argumentul de nelegalitate privind necompetența experților evaluatori. Totodată, constată că, în cauză, prevederile din Legea nr. 198/2004 nu sunt aplicabile, procedura exproprierii demarând după intrarea în vigoare a Legii nr. 255/2010. Dispozițiile art. 11 alin. (7) din acest ultim act normativ (corespunzătoare art. 4 alin. (8) din Legea nr. 198/2004) vizează întocmirea documentațiilor cadastrale de către expropriator în vederea exproprierii, respectiv pentru emiterea hotărârilor de stabilire a cuantumului despăgubirilor, nicidecum procedura derulată în condițiile în care expropriatul este nemulțumit de suma acordată de expropriator, cu referire la prevederile art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994. Astfel, conform art. 11 alin. (7) din Legea nr. 255/2010, "un expert evaluator specializat în evaluarea proprietăților imobiliare, membru al Asociației Naționale a Evaluatorilor din România - ANEVAR, va întocmi un raport de evaluare a imobilelor expropriate pentru fiecare unitate administrativ-teritorială, pe fiecare categorie de folosință". În schimb, art. 22 alin. (3) din Legea nr. 255/2010 (în vigoare la data exproprierii) prevede că, expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirilor propuse de expropriator, se poate adresa instanței de judecată, acțiunea formulată de acesta urmând a fi soluționată potrivit art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994, texte de lege care nu cuprind vreo mențiune privind cerința calității de membru ANEVAR pentru experții care efectuează expertizele judiciare. Având în vedere soluția pronunțată de instanța de apel sub acest aspect și față de cele dezvoltate anterior, Înalta Curte constată că în mod corect această critică din apel a fost înlăturată. Din această perspectivă reține că, în cauză, nu sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Cu privire la motivul de recurs prin care se critică încălcarea prevederilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, cu referire la absența "tranzacțiilor comparabile", instanța de recurs reține că, potrivit textului de lege invocat, "la calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză (...)". Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 12 din 15 ianuarie 2015, parag. 25, obligatorie conform art. 147 alin. (4) din Constituția României, a statuat că: "experții și instanța de judecată vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la momentul transferului dreptului de proprietate". Pentru determinarea prețului de piață raportarea se face, în conformitate cu norma citată, în primul rând, la tranzacțiile efective, realizate pentru imobile de același fel din unitatea administrativ-teritorială în care se află și imobilul expropriat, iar numai în cazul în care nu există astfel de tranzacții, aceasta se poate efectua și în funcție de ofertele de vânzare sau de cumpărare publicate în mass-media ori pe net, în acest sens fiind și jurisprudența instanței supreme, prin care s-a statuat că: "la stabilirea cuantumului despăgubirii, trebuie să se țină seama de criteriul prețului cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele", iar această sintagmă "are semnificația de preț plătit efectiv, respectiv prețul de tranzacționare a bunului, consemnat ca atare în contractele de vânzare-cumpărare, el neputând fi raportat la ofertele de vânzare ale agențiilor imobiliare sau ale rubricilor de vânzări din anunțurile de mică publicitate sau de pe internet. Numai în măsura în care informațiile culese în urma acestor verificări indicau neîncheierea de contracte de vânzare-cumpărare cu privire la terenurile din zonă, experții ar putea apela la alte elemente decât prețul de vânzare în determinarea despăgubirilor aferente exproprierii". În cauză, recurentul-pârât fracționează raționamentul judiciar de mai sus și ignoră jurisprudența prin care s-a stabilit că, atunci când nu există tranzacții efective suficiente cu terenuri libere comparabile sau când datele obținute din tranzacțiile efectuate nu sunt credibile și/sau nu pot fi verificate prin evaluare, se pot folosi și prețurile solicitate prin ofertele de vânzare sau prețurile oferite prin cererile de cumpărare de terenuri comparabile. În speță, astfel cum a reținut și instanța de fond și de apel, experții au făcut demersuri pentru a identifica contracte de vânzare-cumpărare referitoare la terenuri din aceeași categorie cu cele expropriate, situate în aceeași unitate administrativ-teritorială, însă nu au găsit un număr apreciabil de astfel de înscrisuri care să releve o piață imobiliară consolidată și, în aceste condiții, s-au raportat la ofertele de preț ale agențiilor imobiliare. Așadar, în lipsa unor acte juridice de comparație, experții au stabilit valoarea de circulație a imobilelor raportându-se la alte criterii, această operațiune nefiind, în acest context, de natură a atrage aplicarea art. 304 pct. 9 C. proc. civ. coroborat cu art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994. Concluzionând, Înalta Curte apreciază că expertiza ordonată de instanța de fond a respectat criteriile legale impuse de textul de lege criticat, cuantificând valoarea despăgubirilor produse prin expropriere prin raportare la elementele arătate, la o dată contemporană transferului dreptului de proprietate realizat pe calea exproprierii. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ., cu referire la art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin CNAIR S.A., prin Direcția Regională de Drumuri și Poduri Timișoara, împotriva Deciziei nr. 1174 din 19 septembrie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Alba Iulia, secția I civilă. Cât privește recursul incident declarat de către intimații-reclamanți, Înalta Curte consideră că art. 316 C. proc. civ., potrivit căruia "dispozițiile de procedură privind judecata în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în acest capitol" nu permite invocarea, în condițiile art. 293 C. proc. civ., a unui recurs incident. Așadar, această normă legală îngăduie ca în recurs să se aplice prevederile referitoare la judecata în apel. Dispozițiile art. 293 C. proc. civ. sunt însă înscrise în Capitolul I din Titlul IV "Apelul", intitulat "Termenul și formele apelului", iar normele care reglementează judecarea apelului se regăsesc în Capitolul II al Titlului IV al C. proc. civ. Înalta Curte constată, totodată, că, specific apelului este devoluțiunea, care, în limitele fixate de apelant prin cererea de apel, impune o analiză a hotărârii apelate atât sub aspectul nelegalității, cât și al netemeiniciei, putându-se stabili o altă situație de fapt decât cea reținută de prima instanță. În schimb, în recurs, sunt cercetate numai chestiunile legate de nelegalitatea hotărârii recurate. În această situație, date fiind deosebirile de natură și regim juridic dintre apel și recurs, dar și lipsa unei dispoziții exprese cu privire la recursul incident, Înalta Curte constată că nu se pot aplica prin asemănare, în temeiul art. 316 C. proc. civ., dispozițiile din apel pentru a fi admisibilă calea de atac exercitată de intimații-reclamanți. Întrucât intimații-reclamanți nu au declarat recurs împotriva deciziei instanței de apel cu respectarea dispozițiilor art. 301 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că excepția lipsei calității de reprezentant (invocată prin cererea intitulată "întâmpinare și cerere de recurs incident") nu mai poate fi analizată în acest cadru procesual, instanța de apel pronunțându-se asupra acestei chestiuni de drept, în mod irevocabil. În consecință, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul incident declarat de intimații-reclamanți împotriva aceleiași decizii.