ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 383/2020

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 16 iunie 2014 pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B., C. și D., a solicitat instanței ca prin hotărârea ce va pronunța să dispună obligarea pârâților în solidar la plata sumei de 112.500 euro în echivalent în RON la data plății, reprezentând suma investită din fondurile sale proprii pentru realizarea lucrărilor de construire și amenajare a imobilului tip duplex și garaje situat în Cluj-Napoca, str. x, înscris în CF nr. x nr. cad. x, Cluj-Napoca.

Prin Sentința civilă nr. 173 din 30 martie 2018, Tribunalul Cluj a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului D.

A admis în parte acțiunea civilă modificată formulată de către reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții B., C. și D. și în consecință:

S-a constatat că apartamentul nr. x situat în Cluj-Napoca str. x, înscris în CF nr. x Cluj-Napoca (provenit din conversia de pe hârtie a CF nr. x), cu nr. cadastral x și nr. top. x a reprezentat bunul propriu al reclamantei, dobândit în timpul căsătoriei.

S-a constatat că suma de 30.000 euro (echivalent RON) reprezentând dividende încasate de reclamantă în intervalul 2008 - 2009, este bunul propriu al reclamantei.

S-a constatat existența unui drept de creanță comun al reclamantei și pârâtului D. în sumă de 335.748,6 RON (271.665 RON + 64.083,6 RON) împotriva pârâților de rd. 1 și 2 pentru realizarea lucrărilor de construire și amenajare a imobilului tip duplex și garaje situat în Cluj-Napoca, str. x, înscris în CF nr. x nr. cad. x, Cluj-Napoca;

S-a dispus partajul asupra dreptului de creanță menționat prin atribuirea acestuia în limita sumei de 233.110,25 RON reclamantei și, pe cale de consecință, au fost obligați pârâții de rd. 1 și 2, în solidar în favoarea reclamantei la plata sumei, reținând o cotă de contribuție de 69,43% în favoarea reclamantei.

Au fost obligați pârâții la plata dobânzii legale aferente sumei menționate, calculată de la momentul rămânerii definitive a sentinței și până la plata efectivă a sumei datorate.

Au fost obligați pârâții să achite în solidar reclamantei suma de 18.915,7 RON cheltuieli de judecată parțiale.

S-a încuviințat onorariul propus de către expertul E. în sumă de 2.300 RON și a fost obligată reclamantă să achite acestuia diferența rămasă de 1.300 RON.

A fost obligată reclamanta să achite pârâților suma de 4.250 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale și suma de 3.000 RON, cu același titlu, pârâtului D.

3.1. Încheierea de dezbateri

Prin Încheierea din 5 decembrie 2018 a fost respinsă cererea de probațiune - suplimentarea raportului de expertiză - formulată de apelanta-reclamantă. A fost acordat cuvântul părților asupra apelurilor formulate. A fost amânată pronunțarea la 19 decembrie 2018.

3.2. Decizia pronunțată de Curtea de Apel Oradea

Prin Decizia nr. 1/A din 7 ianuarie 2019, Curtea de Apel Oradea a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâții B., C. și D.

A admis apelul declarat de reclamanta A. împotriva Sentinței civile nr. 173 din 30 martie 2018 pronunțată de Tribunalul Cluj, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a dispus partajul dreptului de creanță comun prin atribuirea acestuia, în limita sumei de 240.160,97 RON, reclamantei.

A obligat pârâții de rd. 1 și 2 în solidar în favoarea reclamantei la plata sumei, reținând o cotă de contribuție de 71,53% în favoarea acesteia.

A menținut restul dispozițiilor sentinței.

A obligat pe intimații B., C. și D. la 455 RON cheltuieli de judecată în apel în favoarea apelantei A.

4.1. Motive

Reclamanta A. a declarat recurs principal împotriva Deciziei civile nr. 1A din 7 ianuarie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția I și împotriva încheierii de ședință din 5 decembrie 2018.

Pârâții D., B. și C. au declarat recurs incident împotriva aceleiași decizii.

Printr-o primă critică, întemeiată în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. reclamanta a susținut că motivarea deciziei este contradictorie privitor la rezolvarea criticii ridicate în apel: pe de o parte, instanța de apel i-a respins ca inutilă și neconcludentă proba solicitată în apel prin care tindea să demonstreze că în mod obiectiv valoarea părții de duplex ce a revenit foștilor săi socri (pârâții-intimați de rd. 1 - 2) este echivalentă valorii resurselor acestora din intervalul litigios (2007 - 2011), astfel încât tot în mod obiectiv intimații nu puteau finanța și investițiile precizate de reclamantă în acțiune; pe de altă parte, instanța de apel îi reproșează că nu ar fi probat că veniturile realizate în perioada litigioasă ar fi fost direcționate spre investiția în discuție.

Or, prin această probă, reclamanta a tins să arate că doar resursele sale au fost investite în lucrările litigioase, în vreme ce resursele celorlalte părți au fost direcționate spre cealaltă unitate locativă a duplexului, proprietatea foștilor săi socri. Reclamanta a tins să demonstreze că veniturile cumulate ale celor 3 pârâți în perioada litigioasă (2008 - 2011) acopereau doar investițiile în unitatea din duplex destinată foștilor socri, investiții distincte de cele litigioase și realizate tot în perioada căsătoriei subsemnatei cu pârâtul de rd. 3.

Astfel, prin proba solicitată, reclamanta tindea să probeze exact ce a reținut instanța de apel că nu ar fi probat: faptul că în mod obiectiv pârâții nu puteau investi în lucrările ce fac obiectul prezentei cauze (investiții la partea de imobil aparținând ei și fostului soț, respectiv la părțile comune ale celor 2 imobile, investiții descrise punctual în Precizarea de acțiune), cât timp resursele acestora au acoperit partea de duplex destinată pârâților de rd. 1 și 2.

Recurenta a arătat că nu contestă că alte lucrări/investiții decât cele indicate în acțiune au fost finanțate de pârâții-intimați în intervalul relevant. Este vorba cu precădere de toate lucrările executate după august 2007 la unitatea locativă care a revenit foștilor socri, dar și altor lucrări la părțile comune decât cele enumerate în cererea de chemare în judecată, toate aceste lucrări fiind realizate de pârâții-intimați după căsătoria reclamantei cu pârâtul D., moment de la care aceasta a început să investească în imobil, finalizarea completă a unității deținute de pârâții-intimați de rd. 1 și 2 survenind în 2010 - 2011 (reclamanta părăsind imobilul în luna iunie 2011).

Astfel, veniturile analizate de instanțele de fond (realizate de părți în intervalul 2007 - 2011) nu au alimentat o singură investiție (cea în litigiu), ci două investiții, respectiv ambele unități din duplex, aflate la momentul căsătoriei la același stadiu de execuție (fapt statuat și de prima instanță și necriticat în apel).

Prin suplimentarea expertizei cu obiectivul indicat în apel, reclamanta a urmărit să demonstreze că resursele financiare ale pârâtului D. și ale părinților acestuia au fost direcționate preponderent înspre finalizarea părții de duplex a acestora și a altor funcțiuni comune decât cele indicate în acțiune. Astfel, valoarea stabilită prin expertiză privitor la investițiile la partea de duplex locuite de pârâții-intimați de rd. 1 și 2, de la stadiul existent la data căsătoriei (stadiu necontestat) până la finalizarea și dotarea completă a acestei unități, urma să fie echivalată cu resursele financiare ale celor 3 pârâți-intimați în intervalul realizării acestor lucrări (2007 - 2011). În cazul în care valoarea investiției la partea de duplex a foștilor socri ar fi echivalentă sau apropiată de resursele celor 3 pârâți-intimați în intervalul discutat, rezultă că în mod obiectiv aceștia nu aveau cum să aloce resurse pentru susținerea investițiilor litigioase, la partea de duplex locuită de reclamantă și fostul său soț.

Practic, după evaluarea solicitată se putea stabili dacă resursele financiare ale celor 3 pârâți-intimați le-ar fi permis acestora atât susținerea parțială a lucrărilor de amenajare, dotare și finisare a unității folosite de reclamanta împreună cu fostul soț (lucrări indicate în acțiune și în legătură cu care reclamanta a arătat constant că le-a suportat în totalitate), cât și pe cele similare realizate la unitatea foștilor socri.

A doua critică a reclamantei se întemeiază pe art. 488 pct. 7 C. proc. civ.

Reclamanta a arătat că decizia nu este motivată în privința criticii referitoare la omiterea de către instanță a răspunsurilor la interogatoriile pârâților, respectiv declarațiilor martorilor F., G. și H. Aceste probe nu au fost avute în vedere în decizia recurată, deși acestea au fost invocate în mod repetat în apel ca fiind relevante (alături de cea a martorei I.) tocmai cu privire la aspectul esențial avut în vedere, respectiv dacă veniturile reclamantei au fost efectiv investite în lucrările litigioase. Procedând astfel, instanța de apel a încălcat și formele de procedură prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Același raționament contradictoriu în esența sa și lacunar în motivare se regăsește și în motivarea dată de instanța de apel rezolvării celor de-a doua și a treia critici ridicate de reclamantă prin apel (caracterul veniturilor dobândite de reclamantă, respectiv omiterea sumei de 97.000 euro credit mama sa). Reclamantei i se reproșează că nu a probat, în contextul în care aceeași instanță de apel i-a respins proba prin care tindea să dovedească faptul că în mod obiectiv pârâții-intimați nu aveau resursele necesare pentru a susține ambele investiții.

A treia critică a reclamantei, întemeiată pe art. 488 pct. 5 C. proc. civ., s-a referit la greșita includere a sumei de 62.000 euro, apreciată ca sumă rezultată din vânzarea apartamentului de pe str. x, ca fiind contribuția exclusivă a pârâtului. Decizia instanței este nelegală pentru că nu se poate testa cu martori împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris, aceasta fiind o măsură prohibitivă de natură a proteja securitatea circuitului civil. Eronat a reținut instanța de apel - dând un înțeles greșit criticii de apel invocate - că "consemnarea în actul autentic a unui alt cuantum al prețului decât cel real (...) fac dovada până la proba contrară". Reclamanta nu a invocat în apel acest aspect, ci imposibilitatea de principiu a probării peste un înscris, cu atât mai mult cu cât este vorba despre un înscris autentic.

A patra critică, circumscrisă art. 488 pct. 6 C. proc. civ., privește reținerea de către instanța de apel a faptului că utilizarea prețului încasat de pârâții-intimați din vânzarea apartamentului din Mănăștur s-a făcut pentru stingerea creditului accesat de foștii socri ai reclamantei pentru achiziționarea unui apartament în Bistrița, în condițiile în care cererea de probatorii a reclamantei a fost respinsă, dar se reproșează acesteia că nu și-a probat susținerile.

Prin cea de-a cincea critică, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ., reclamanta a arătat că instanța de apel a încălcat art. 22 C. proc. civ. atunci când s-a raportat la sumele în RON, în loc de euro, așa cum aceasta a solicitat prin acțiune, întrucât evaluarea judiciară a bunurilor imobile și mobile s-a realizat numai în euro. Reclamanta a fost vătămată prin atribuirea unei creanțe în RON, stabilită la cel mai defavorabil curs pentru ea, respectiv cel de la data executării lucrărilor (2007 - 2008), mai dezavantajos și decât cel de la data introducerii acțiunii, și decât cel de la data pronunțării hotărârii.

Reclamanta a mai arătat că soluția instanței de apel încalcă normele materiale privind îmbogățirea fără justă cauză și valoarea obligației de restituire din sarcina îmbogățitului, fiind incident art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Astfel, normele de la art. 1347 alin. (2), raportat la art. 1630 - 1640 C. civ. - aplicabile chiar dacă îmbogățirea are la bază un fapt neculpabil, deci licit - prevăd că obligația de restituire se raportează la valoarea la care debitorul a primit ceea ce trebuie să restituie, iar această valoare a fost deja stabilită prin cele 2 expertize (bunuri imobile, respectiv mobile) administrate în cauză. Valoarea îmbogățirii a fost determinată de experții judiciari în moneda euro, fiind necontestat că resursele financiare angajate au fost preponderent din donații și credite obținute în moneda euro. Valoarea însărăcirii reclamantei este în realitate mai mare, întrucât restituirea creditărilor a impus, pe lângă restituirea sumelor investite în lucrările în cauză, diverse costuri, pe care reclamanta nu le poate solicita tocmai pentru că depășesc valoarea îmbogățirii intimaților-pârâți.

Reclamanta a mai criticat soluția dată în apel aspectului legat de neacordarea dobânzii legale calculate de la data introducerii cererii, respectiv de la 16 iunie 2014.

Astfel, în temeiul art. 488 pct. 8 C. proc. civ., din analiza art. 1088 C. civ. (1864) rezultă că dreptul la dobânda legală aferentă creanței cu care pârâții-intimați s-au îmbogățit fără justă cauză curge de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, pentru orice tip de obligații. Nici normele legale dedicate reglementării îmbogățirii fără justă cauză din noul C. civ. (art. 1345 - art. 1348) nu pun în discuție un alt moment de la care să poată fi percepute dobânzile legale. Din această perspectivă, art. 1088 alin. (2) C. civ. își găsește deplina aplicabilitate, întrucât această normă legală nu face distincția între izvorul obligațiilor (obligații derivate din acte/fapte juridice), dobânda legală curgând în toate situațiile de la data introducerii acțiunii.

Refuzul acordării dobânzii legale din 16 iunie 2014 l-a constituit un pretins "caracter mixt al raporturilor juridice în cauză. Această reținere este în contradicție cu cele deja reținute de instanța de fond și chiar de instanța de apel (art. 488 pct. 7 C. proc. civ.), respectiv că resursele învestite de reclamantă au provenit din venituri proprii situate mult peste valoarea creanței litigioase.

Ultima critică vizează raționamentul instanței cu privire la suportarea cheltuielilor de judecată. În opinia reclamantei, acest raționament este unul eronat, singura reținere a instanței de apel fiind că toate părțile ar fi în culpă procesuală.

Astfel, s-a făcut o greșită aplicare a normelor de la art. 1349 și urm. C. civ., aplicabile și în materia cheltuielilor de judecată. În mod eronat s-a omis admiterea primelor 2 capete principale de cerere față de care toți pârâții-intimați s-au opus, precum și capătul 3 de cerere, respectiv cel privind existența unei creanțe grefată pe îmbogățirea fără justă cauză în raport de pârâții-intimați 1 și 2. Cu privire la stabilirea dreptului de creanță grefat pe îmbogățirea fără justă cauză și capetele de cerere subsecvente acestuia, aceleași reguli de drept material în privința răspunderii civile delictuale ar fi permis și posibilitatea de a aplica cheltuielilor de judecată un regim unitar: suportarea de către pârâții-intimați a cheltuielilor proporțional cu cota-parte din creanță recunoscută reclamantei, urmând ca reclamanta să suporte numai diferența. Soluția este nelegală cu atât mai mult cu cât pârâții-intimați de rd. 1 și 2 (îmbogățiții fără justă cauză) nu sunt subiecți ai partajului, astfel încât stabilirea cheltuielilor între reclamantă și toți pârâții în proporție de 1/2 nu are temei juridic și a rămas nemotivată de către instanța de apel.

Printr-un prim motiv de recurs, pârâții au criticat decizia instanței de apel întrucât prezintă o motivare superficială, incompletă și neadecvată în raport cu criticile pe care le-au invocat în apel, deși instanța a reținut faptul că aspectele pe care le-au supus controlului judiciar sunt esențiale în soluționarea raporturilor dintre părți.

În opinia pârâților, un exemplu de motivare neadecvată este legat chiar de determinarea cuantumului dividendelor pentru care reclamanta a solicitat să se constate că sunt bunul ei propriu. Relevanța acestei chestiuni ține de aplicarea principiului îmbogățirii fără just temei, în logica mecanismului utilizat de instanță, acela al stabilirii în acest scop a veniturilor părților.

Pârâții au cerut instanței să verifice nemijlocit efectele tipurilor diferite de înscrisuri, inclusiv în raport de calculul propriu pe care reclamanta l-a prezentat. Dar, după ce a preluat exact alin. (7) și (8) de la pagina 22 din sentință, Curtea de Apel Oradea a considerat critica nelegală. A adăugat doar un argument de natură procesuală, acela că deși tipuri diferite de documente, înscrisurile ce privesc sumele în discuție sunt în ființă și fac dovada celor menționate în cuprinsul lor; cu toate că a considerat a fi lipsit de echivoc faptul că principiul îmbogățirii fără just temei înseamnă că îmbogățirea și însărăcirea trebuie stabilite pe date și elemente precis determinate, în aceeași aliniere la sentință, critica pârâților referitoare la faptul că exact aceste elemente esențiale nu au fost conturate în concordanță cu ceea ce s-a dovedit prin probele administrate a fost respinsă, și doar pentru motivul că instanța de fond ar fi stabilit judicios dreptul de creanță în discuție.

Motivarea deciziei din apel a preluat tale quale considerentele potrivit cărora dreptul de creanță a fost stabilit din perspectiva veniturilor obținute de fiecare dintre foștii soți, "incluzând în mod matematic în cuantumul veniturilor atât pe cele comune, cât și pe cele proprii, având în vedere imposibilitatea stabilirii în concret a destinației bunurilor proprii, date fiind multitudinea lucrărilor efectuate". S-a adăugat doar mențiunea că "probațiunea administrată prin care nu s-a reușit a se dovedi în concret contribuția efectivă a fiecăreia dintre cele două părți în efectuarea investițiilor", dar exact probele și conținutul concret al acestora, pe care pârâții l-au prezentat în apel, nu au fost în niciun fel analizate;

Deși subtextual s-a recunoscut necesitatea respectării exigențelor care rezultă din aplicarea art. 30 și 31 lit. a) și f) Codul familiei, critica din apelul pârâților nu a fost analizată deoarece pur și simplu s-a însușit ideea și considerentele sentinței pronunțate de instanța de fond conform cărora maniera de a proceda "incluzând în mod matematic în cuantumul veniturilor atât pe cele comune, cât și pe cele proprii raportat la natura mixta a acestora este justificata din considerente de echitate datorită dificultății de a stabili în concret destinația banilor proprii obținuți, raportat la multitudinea lucrărilor realizate la imobil".

Se regăsește exprimarea opiniei instanței de fond pentru mai multe dintre criticile pârâților.

Iese în evidență în motivarea deciziei evitarea analizei pe aspecte majore de fond și abordarea, pe larg, a altora, care, chiar dacă semnificative, nu aparțin raporturilor de drept material soluționate.

Astfel, s-a reținut ideea că în prezenta speță solicitarea fundamentată de reclamantă pe principiul îmbogățirii fără justă cauză este chestiunea cu caracter principal, iar clarificarea regimului juridic al dreptului de creanță reprezintă un aspect secundar. Este de reproșat instanței de fond faptul de a fi distorsionat modul de rezolvare a litigiului tocmai prin nerespectarea acestei relații dintre pretențiile pe care reclamanta le-a formulat în acțiunea sa.

Pentru a justifica modul în care instanța de fond a construit rezolvarea speței, instanța de apel s-a aplecat strict asupra aspectelor de ordin procesual ale cauzei. După ce a evocat pe larg conținutul pretențiilor, a considerat că intenția reclamantei a fost aceea de a-și valorifica dreptul de creanță împotriva pârâților B., iar desfășurarea lucrărilor sub durata căsătoriei a impus clarificarea regimului dreptului de creanță, ca aspect secundar al litigiului. Prin urmare, a respins ca nefondată critica pârâților deoarece "calificarea în speță ca fiind principal sau accesoriu a capătului de cerere având ca obiect pretenția de obligare la despăgubire, nefiind de natură a conduce ia concluzia susținută de apelanți...". Instanța de apel nu a mai abordat apoi deloc planul raporturilor de drept material. Despre acestea a menționat doar că nu s-a ajuns la concluzia pârâților, nu s-au nesocotit prevederile legale referitoare la subrogația reală cu titlu particular, în stabilirea întinderii obligației de restituire instanța de fond a avut în vedere corect regimul juridic ai dreptului de creanță litigios și a dispus judicios partajul acestuia. De asemenea, nu s-a ajuns la o veritabilă contopire a patrimoniului pârâților, critica sub acest aspect fiind nefondată. Există exprimarea unor aprecieri cu caracter final, dar nu și pe aceea a raționamentului care, pe baza datelor factuale concrete și a conținutului probelor administrate ar fi trebuit să ducă la conturarea lor.

Instanța de apel a trecut cu vederea criticile pârâților referitoare la puncte extrem de sensibile, pe seama cărora ar fi trebuit să explice și pretinsa însărăcire a recurentei-reclamante, și cum poate fi justificată cota de 71,53 % ce i-a fost acordată din cuantumul dreptului de creanță considerat bun comun al ei și al pârâtului D..

Sunt astfel: problema vânzării apartamentului din str. x, survenită ulterior finalizării lucrărilor, în 15 iulie 2010, cu privire la care a reținut doar faptul că s-ar fi probat utilizarea sumei astfel obținute pentru stingerea creditelor accesate la finanțarea acestora. Nici un cuvânt însă despre ceea ce, indiscutabil, s-a dovedit cu Adresa nr. x din 29 august 2015 și înscrisurile atașate, trimise de J., și anume faptul că exact în aceeași zi, din prețul primit, recurenta reclamantă a restituit mamei ei suma de 163.300 RON, sumă împrumutată și echivalentă practic cu 38,000 EUR; pretinsa donație primită de reclamantă de la mama sa, în sumă de 75,000 EUR, așa cum au declarat martorele H. și G.. S-a motivat că față de acest lucru nu s-ar putea contrapune argumentul că reclamanta deținea conturi, carduri și a utilizat instrumente bancare. Nu există nicio motivare despre faptul că niciuna din declarațiile martorelor în legătură cu acest aspect nu se coroborează cu vreo altă probă, că niciuna dintre martore nu a văzut direct predarea unei asemenea sume în numerar în condițiile în care niciun înscris de la dosar nu consemnează o operațiune bancară de acest fel. Nu s-a arătat că s-ar fi demonstrat în vreun fel faptul că această sumă, sau cât anume din ea, a fost folosită pentru finanțarea lucrărilor, fie și în forma restituirii creditelor.

Decizia instanței de apel nu cuprinde nicio motivare referitoare la ceea ce, așa cum s-a dovedit prin înscrisuri, au fost fapte real petrecute pe întreaga durată a căsătoriei dintre reclamantă și D., legate de veniturile și cheltuielile ei, care au avut legătură exclusiv cu afacerile ei și ale familiei ei și nicio legătură cu investițiile la imobilul din str. x.

În esență, motivarea deciziei ignoră cu totul faptul că deși recurenta reclamantă spune că a investit în imobilul de pe str. x și este singura persoană care a susținut bănește lucrările, prin probe certe, depuse în dosar chiar la cererea ei, ceea ce se dovedește nu arată în niciun fel folosirea efectivă a sumelor pentru achiziționare de material sau pentru plată.

Sunt cert dovedite în dosar cheltuielile pe care reclamanta le-a avut în timpul căsătoriei și, cu deosebire în perioada de executare a lucrărilor la imobilul din str. x, dar care nu au avut nicio legătură cu acest imobil și cu aceste lucrări.

Motivarea deciziei omite faptul că am demonstrat legătura dintre veniturile pârâtului D. și cheltuielile făcute pentru lucrări și că valoarea acestora era peste valoarea dreptului de creanță, cu consecința de a nu putea fi reținută o însărăcire a reclamantei, mai ales în cuantumul de 71,53 %.

Un alt motiv de recurs este întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., pârâții considerând că suntem în prezența a două încălcări majore ale normelor legale: cea dintâi, ține de aplicarea principiului îmbogățirii fără just temei, invocat în fundamentarea pretențiilor recurentei reclamante, iar cea de a doua, este încălcarea manifestă și aplicarea greșită a dispozițiilor legale ale regimului comunității de bunuri a soților, în privința stabilirii patrimoniului comun și a determinării bunurilor proprii, iar apoi a conturării cotelor de contribuție în dreptul de creanță pe care instanțele l-au privit ca un bun comun al pârâtului D. și al recurentei reclamante împotriva pârâților B.

Reclamanta și-a formulat pretențiile din cererea de chemare în judecată invocând în fundamentarea acestora principiul îmbogățirii fără just temei și, în concret, faptul că B. s-ar fi îmbogățit, iar ea s-a însărăcit cu o valoare egală cu cea a investițiilor pe care le-a indicat în cererea sa, efectuate la imobilul din str. x în perioada august 2007 - iulie 2008.

Pârâții au învederat constant în soluționarea cauzei faptul că reclamanta era ținută să demonstreze cert cheltuielile efectiv făcute de ea pentru una sau pentru toate lucrările aflate în discuție, iar, raportat la resursele despre care a afirmat că le-a utilizat pentru susținerea acestor lucrări, interesează în limite foarte precise cât exact din aceste resurse a folosit pentru aceste lucrări.

Instanța de apel a recunoscut că acesta este raționamentul obligatoriu ce trebuie respectat în aplicarea principiului îmbogățirii fără just temei, respectiv faptul că însărăcirea se conturează "pe dovada certa a cheltuielilor efectiv făcute" și "pe seama sursei concrete, adică a acelor venituri precis utilizate pentru cheltuielile făcute cu lucrările despre care este vorba ...". Cu toate acestea, a preferat să păstreze sentința pronunțată de instanța de fond. Acceptând întregul raționament al instanței de fond, la rândul ei instanța de apel a validat, cu referire la însărăcirea reclamantei și la îmbogățirea pretins înregistrata de B., faptul că au fost conturate pe baza unor prezumții simple referitoare la suportarea contravalorii cheltuielilor pentru lucrări, și acestea construite, la rândul lor, pe alte prezumții simple referitoare la veniturile utilizate în acest scop. Dar acest tip de raționament contravine rațiunii însăși a principiului în discuție.

Încălcarea principiului pe care reclamanta și-a fundamentat pretențiile este dat de faptul că s-au avut în vedere toate veniturile (cele ale reclamantei și pârâtului D.) obținute în timpul căsătoriei.

În acord cu ceea ce instanța de apel a menționat referitor la cheltuielile efectiv făcute și veniturile precis utilizate pentru acestea, ar fi trebuit să se respecte realitatea dovedită cert în dosar că perioada de timp ce poate fi reținută ca fiind cea în care s-ar fi produs însărăcirea nu este deloc egală cu întreaga durată a căsătoriei până la despărțirea în fapt, ci este egală numai cu acea perioadă în care au fost realizate lucrările și s-a acoperit integral valoarea acestora, prin acoperire integrală înțelegându-se și plata completă a creditelor efectiv utilizate pentru îmbunătățiri. Conform dovezilor de la dosar, aceasta este cuprinsă între septembrie 2007 - iulie 2010, nicidecum august 2007 - iunie 2011.

Orice alte venituri au obținut reclamanta ori pârâtul D., din orice alte surse și indiferent de cuantumul lor, dacă și în măsura în care acest lucru s-a întâmplat după ce s-a acoperit integral valoarea lucrărilor și a creditelor luate pentru realizarea lor nu mai au niciun fel de relevanță cu privire la dreptul de creanță (în sumă de 335.748,6 RON).

Aplicând corect principiul îmbogățirii fără justă cauză, instanța de apel nu era îndreptățită să valideze pentru recurenta reclamantă: ca venit de luat în calcul la totalul veniturilor suma de 75.000 EUR, pretins obținută prin donație de la mama ei (reală să fi fost, aceasta este în afara perioadei care poate fi reținută pentru însărăcire), nici cea considerată cu titlu de dividende (corect, aceasta fiind de 20.561,06 EUR și nu de 30.000 EUR), după cum nici sume primite din prestarea activității de avocatură anterior și, respectiv ulterior încheierii perioadei arătate, nici cota de 71,53 % din dreptul de creanță, cotă construită practic prin mecanismul strict aritmetic de proporționalitate ale veniturilor ei în raport cu cele ale pârâtului D. față de totalul veniturilor.

Instanța de apel a tratat superficial critica potrivit căreia nu ar fi trebuit să se omită ci, dimpotrivă, să se coreleze cuantumul veniturilor luate în calcul cu valoarea lucrărilor stabilită de experți.

Se leagă direct de interpretarea și aplicarea principiului îmbogățirii fără just temei necesitatea de a se observa faptul că în conturarea veniturilor precis utilizate pentru cheltuielile cu lucrările corelarea menționată trebuia făcută, în condițiile în care dreptul de creanță stabilit (335.748,6 RON) reprezintă doar 20% din totalul veniturilor așa cum au fost avute în vedere (1.620.435,54 RON), nediferențierea veniturilor dă erori însemnate deoarece stabilirea însărăcirii s-a făcut luându-se în considerare nu doar venituri încasate ulterior perioadei în care acestea, afirmative, au fost obținute, ci și a unor venituri nenecesare acestui scop. Iar acest din urmă aspect a fost generat prin aceea că s-au omis cheltuielile făcute.

Din întreaga decizie a instanței de apel rezultă încălcarea principiului îmbogățirii fără just temei prin omiterea componentei negative referitoare la veniturile calculate în favoarea reclamantei.

Pârâții au invocat în apel și există dovezi certe în dosar despre cheltuielile pe care recurenta reclamantă le-a făcut în timpul căsătoriei pentru orice altceva decât lucrările de amenajare la imobil.

Față de exigențele principiului îmbogățirii fără just temei nu poate fi primit raționamentul de conturare a pretinsei însărăciri a recurentei reclamante prin prezumția că ea a avut venituri, așa încât este justificat sa prezumăm ca toate acestea au fost canalizate spre susținerea lucrărilor la imobilul din str. x și este complet indiferent daca veniturile respective au fost grevate de cheltuieli sau pierderi fără legătură cu investițiile la acel imobil.

Cu atât mai puțin, în aplicarea acestui principiu, nu poate fi primită și prezumția pe care reclamanta a dorit să o adauge în legătură cu conturarea pretinsei sale însărăciri: faptul că după ce am presupus participarea ei exclusivă la efectuarea investițiilor, numai pentru că a avut venituri în perioada căsătoriei, mai mari decât ale pârâtului D. și care trebuie luate în considerare prin lăsarea deoparte a cheltuielilor consistente exterioare investițiilor, mai trebuie să prezumăm că pârâtul D. nu a contribuit în nici un fel la suportarea investițiilor deoarece în aceeași perioadă s-au realizat lucrări și în partea de duplex rămasă în folosința pârâților B.

Principiul îmbogățirii fără just temei a fost încălcat și prin încălcarea art. 30 și 31 C. familiei. Instanța de apel a admis că suntem în prezența nesocotirii acestor dispoziții, și că pentru aplicarea principiului îmbogățirii fără justă cauză acest lucru ar fi dictat de "considerente de echitate datorită dificultății de a stabili în concret destinația banilor proprii obținuți, raportat ia multitudinea lucrărilor realizate la imobil".

Cât privește numitele "considerente de echitate" conținutul probelor administrate demonstrează contrariul, adică faptul că există la dosar suficiente dovezi care permiteau a se analiza în concret despre ce investiții a fost vorba, care au fost costurile acestora și ce resurse bănești, din cele avute de recurenta reclamantă și de pârâtul D., au fost efectiv utilizate la susținerea lor.

Nerespectarea din acest punct de vedere a conținutului probelor se traduce, din partea instanței de apel, în contrazicerea a ceea ce ea însăși a admis ca fiind aspectul esențial al speței: necesitatea ca pentru stabilirea însărăcirii și a îmbogățirii să se evidențieze atât cheltuielile efectiv făcute, cât și veniturile precise din care au fost susținute.

La conturarea calității de bun comun a dreptului de creanță considerat de instanțe a fi în cuantum de 335.748,6 RON a fost încălcat art. 31 lit. a) și f) din C. familiei. Pe de o parte, acest lucru s-a petrecut prin procedeul greșit al formării din toate veniturile pârâtului D. și ale recurentei reclamante a unei mase comune, raportat la care, printr-o operațiune de proporționalitate s-au determinat doar niște cote ipotetice de contribuție (prin decizia instanței de apei, de 71,53 % pentru reclamantă și de 28,47% pentru D.). Pe de altă parte, prin omisiunea de a da eficiență subrogației reale cu titlu particular în ceea ce privește conturarea contribuției pârâtului intimat chiar la dobândirea dreptului de creanță aflat în discuție, concretizată în: sumele proprii, anterioare căsătoriei, și pe care le-a utilizat efectiv pentru lucrări - 75.950,7 RON din depozitul de la K. + 12.950 RON, echivalentul sumei de 3500 EUR ce i-a fost restituită de constructorul apartamentului din str. x, veniturile bunurilor proprii, folosite pentru acoperirea valorii lucrărilor (prin acoperirea creditelor accesate în comun cu reclamanta în acest scop) - 31.785,6 RON, reprezentând contravaloarea chiriilor de pe apartamentul din str. x, după scăderea impozitului, contravaloarea bunului propriu, valorificat tocmai cu scopul de a acoperi valoarea lucrărilor (din nou prin acoperirea creditelor accesate în comun cu reclamanta în acest scop) - 251.720 RON, contravaloarea prețului apartamentului din str. x, luat în considerare doar la 62.000 EUR.

4.2. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 21 noiembrie 2019 completul de filtru a respins excepția inadmisibilității recursului declarat de reclamantă, excepție invocată de pârâții B., C. și D.

A admis, în principiu, recursul formulat de reclamanta A. împotriva încheierii de ședință din 5 decembrie 2018 și a Deciziei nr. 1A din 7 ianuarie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția I civilă precum și recursul incident formulat de pârâții B., C. și D. împotriva aceleiași decizii.

În cuprinsul încheierii de admitere în principiu, cu referire la excepția inadmisibilității cererii de recurs incident, invocată în cuprinsul întâmpinării depuse de către recurenta-reclamantă A., s-a reținut că susținerile părții reprezintă simple apărări ce vor fi avute în vedere cu ocazia soluționării căii de atac.

4.3. Apărările formulate în cauză

Recurenta reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului incident, în principal ca inadmisibil, iar în subsidiar ca nefondat, cu obligarea intimaților pârâți la cheltuieli de judecată.

Recurenții pârâți au depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului formulat de reclamantă, atât împotriva deciziei, cât și a încheierii de ședință, precum și obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 7.000 RON, reprezentând onorariu de avocat. Recurenta reclamantă a depus răspuns la întâmpinarea pârâților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând încheierea și decizia recurate, prin prisma criticilor formulate prin cererile de recurs și prin raportare la actele și lucrările dosarului precum și la dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte a reținut următoarele:

Printr-o primă critică se deduce analizei instanței de recurs nelegalitatea hotărârii instanței de apel, care ar conține o motivare contradictorie de vreme ce, pe de o parte, i-a respins reclamantei ca neconcludentă administrarea probei cu expertiză mobiliară și imobiliară, prin care tindea să demonstreze că în mod obiectiv valoarea părții de duplex ce a revenit intimaților B. și C. este echivalentă valorii resurselor tuturor pârâților din intervalul litigios - cu consecința că pârâtul D. nu putea investi în partea de imobil ocupat de soți -, iar pe de altă parte, a reținut că reclamanta nu a probat că sumele de bani pe care le-a obținut în timpul căsătoriei cu D. au fost utilizate în legătură cu imobilul în litigiu.

Critica nu este întemeiată.

În primul rând, instanța de apel a apreciat în mod corect, în respectarea prevederilor art. 255 alin. (1) C. proc. civ., că administrarea probei cu expertiză care să aibă ca obiectiv evaluarea unor bunuri care nu fac obiectul litigiului, nu ar putea fi de natură să lămurească problema contribuției pârâtului D. la imobilul proprietatea părinților săi, astfel încât, pe cale de consecință și prin aplicarea unui raționament bazat pe prezumții, să se determine că imobilul ocupat de soți a fost edificat cu contribuția exclusivă a reclamantei. Împrejurarea că expertizele ar fi stabilit o anumită valoare a bunurilor nu ar fi fost suficientă pentru ca, numai comparând veniturile tuturor părților, prin raportare la această valoare, să conducă la concluzia urmărită de reclamantă. Aceasta ar fi trebuit să probeze cu alte mijloace de probă - ce i-au fost, de altfel, încuviințate - nu doar faptul că a obținut în timpul căsătoriei anumite venituri, cu titlu de bunuri proprii, ci și că a folosit acele venituri în scopul pretins.

Sub acest aspect, la filele x din hotărâre instanța de apel a analizat probele care au fundamentat soluția primei instanțe referitoare la cota de contribuție a soților la imobilul în litigiu, și a răspuns criticilor din apel prezentând propriul raționament - atât pentru înlăturarea, cât și pentru acceptarea criticilor vizând luarea în calcul a anumitor venituri ale reclamantei - fiind corect că nu se putea determina cota de contribuție mai mare a reclamantei decât în raport cu probele administrate, iar nu pe bază de prezumții simple. În consecință, critica formulată nu întrunește cerințele art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., motivarea hotărârii nefiind contradictorie.

În al doilea rând, proba cu expertiza a fost respinsă în mod legal și în respectarea limitelor devoluțiunii în apel, determinate de ceea ce s-a supus judecății în primă instanță, așa cum arată art. 478 C. proc. civ., câtă vreme reclamanta a cerut direct în apel expertizarea imobilului ocupat de B. și C. De altfel, cu ocazia dezbaterilor în recurs reprezentantul reclamantei a recunoscut că au fost expertizate "doar investițiile pe care reclamanta le-a menționat în cererea de chemare în judecată". Per a contrario, expertiza solicitată în apel nu avea ca obiect bunurile cu privire la care s-a pronunțat prima instanță. În aceste condiții, critica formulată prin motivele de recurs nu este întemeiată, instanța de apel făcând aplicarea corectă a dispozițiilor procedurale sus-menționate. Prin urmare, nici prin raportare la aprecierea că nu putea fi primită direct în apel expertizarea unor bunuri care nu au făcut obiect al judecății în primă instanță, motivarea deciziei din apel nu este contradictorie în partea în care s-a reținut că nu s-a probat că veniturile proprii ale reclamantei au fost utilizate în întregime pentru edificarea imobilului ocupat împreună cu soțul său.

În acest context a fost analizată și critica adusă de reclamantă instanței de apel care, în opinia sa, i-a reproșat că nu a probat că a avut o contribuție exclusivă la dobândirea bunului comun, omițând însă să analizeze faptul că mama sa i-a dat suma de 97.000 euro. Înalta Curte a observat că, la fila x din decizie, instanța de apel a motivat de ce nu a reținut faptul că suma de 97.000 euro ar fi intrat în patrimoniul reclamantei. Împrejurarea că motivarea instanței o nemulțumește pe reclamantă nu este de natură să conducă la concluzia că hotărârea conține o motivare contradictorie, așa cum susține aceasta.

În fine, cu argumentele dezvoltate în cele ce preced, Înalta Curte a apreciat că nu este contradictorie nici motivarea în legătură cu soluția dată criticii privitoare la utilizarea prețului încasat de pârâți din vânzarea apartamentului din Mănăștur pentru stingerea creditului accesat de B. și C. pentru achiziționarea unui apartament în Bistrița, în condițiile în care i s-a respins proba cerută în apel.

O altă critică dezvoltată de reclamantă constă în aceea că hotărârea recurată este total nemotivată în privința reproșului adus primei instanțe cu privire la omiterea de către aceasta a răspunsurilor la interogatoriile pârâților, respectiv declarațiilor martorilor. S-a susținut că instanța de apel nu a explicat care sunt rațiunile pentru care mărturiile martorelor F., G. și H. nu au fost avute în vedere în decizia recurată.

Critica nu este întemeiată. Pe de o parte, reclamanta nu arată prin cererea de recurs în ce măsură luarea în considerare a răspunsurilor la interogatoriu ar fi dus la o altă soluție decât cea pronunțată de instanța de fond, în așa fel încât să poată fi reținută vătămarea procesuală suferită de aceasta. Împrejurarea că pârâții nu au dat răspunsurile apreciate de reclamantă ca fiind cele corecte nu poate fi calificată drept o sursă de nelegalitate a hotărârii, decurgând din faptul că, în opinia reclamantei, "pârâtul de rd. 3 fie nu ia în serios prezentul proces, fie nu a avut nicio implicare în realizarea și finanțarea lucrărilor".

Pe de altă parte, la fila x din hotărâre instanța de apel a răspuns criticilor legate de aprecierea răspunsurilor la interogatoriu. Faptul că instanța a considerat că dacă pârâtul D. nu cunoaște în detaliu costurile investițiilor realizate, și nici sursa de finanțare, nu înseamnă că se impune concluzia susținută de reclamantă în sensul că aceasta a efectuat din resursele sale proprii toate investițiile, nu justifică temeinicia criticii privitoare la nemotivarea deciziei din apel.

Cât privește faptul că instanța de apel nu ar fi analizat depozițiile martorelor F., G. și H., astfel cum sunt descrise prin cererea de apel formulată de reclamantă, sunt de reținut următoarele aspecte:

- reclamanta arată că martora F. are cunoștință de faptul că suma rezultată din vânzarea imobilului de pe str. x a fost afectată realizării investițiilor la imobilul în care a locuit ulterior cu soțul său.

Înalta Curte apreciază că instanțele de fond au avut în vedere acest aspect, de vreme ce s-a și reținut că apartamentul menționat a fost bunul propriu al reclamantei, ceea ce a dus la stabilirea unei cote de contribuție mai mare la dobândirea bunurilor comune în favoarea reclamantei;

- reclamanta arată că martora F. are cunoștință "din discuțiile avute cu reclamanta" că mama acesteia o ajuta cu sume de bani pentru plata unor credite, că veniturile pârâtului erau date părinților săi și că numai reclamanta era cea care suporta ratele la imobil.

De asemenea, reclamanta arată că martora G. a aflat de la mama reclamantei despre suma de 70.000 euro pe care i-a dat-o acesteia în anul 2010 pentru achitarea unor credite.

Înalta Curte apreciază că omisiunea instanței de apel de a analiza punctual aceste mărturii nu este de natură să fi produs vreo vătămare procesuală reclamantei, pentru că asemenea depoziții, prin care martorii relatează situații pe care nu le-au perceput în mod direct, ci prin intermediar, nu ar fi putut duce la o altă soluție decât cea pronunțată de instanțele de fond. Câtă vreme depozițiile nu pot fi coroborate cu alte probe, faptul că instanța nu a răspuns acestor critici din cererea de apel nu este de natură să afecteze legalitatea soluției în privința reținerii caracterului de bun comun al dreptului de creanță, cu cota de contribuție mai mare în favoarea reclamantei;

- reclamanta arată că martora H. a susținut că a fost solicitată să redacteze un act privitor la cei câte 75.000 euro remiși de mama reclamantei celor două fiice ale sale "dar în cele din urmă nu s-a mai semnat, mama reclamantei temându-se să nu afecteze relațiile de familie ale fiicei sale".

Față de cele relatate de martoră, Înalta Curte apreciază că omisiunea instanței de apel de a analiza această depoziție nu este de natură să afecteze legalitatea hotărârii;

- reclamanta arată că martora H. a susținut că ea a redactat contractul de schimb având ca obiect apartamentul din str. x, confirmând susținerile reclamantei și infirmându-le pe cele ale pârâților.

Înalta Curte apreciază că neanalizarea acestei depoziții de către instanța de apel nu a fost de natură să producă nicio vătămare procesuală reclamantei, câtă vreme ambele instanțe de fond au reținut caracterul de bun propriu al reclamantei al acestui imobil.

Față de cele mai sus arătate, critica formulată nu întrunește cerințele 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nu este întemeiată nici critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 5 C. proc. civ. decurgând din nesocotirea prevederilor art. 309 alin. (5) C. proc. civ., în legătură cu dezlegarea dată motivului de apel privitor la considerarea sumei de 62.000 euro ca fiind contribuția proprie a pârâtului. Reclamanta susține că prin motivele de apel a criticat faptul că nu se poate testa cu martori împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris.

În condițiile art. 309 alin. (5) C. proc. civ., proba cu martori nu se admite niciodată împotriva sau peste ceea ce cuprinde un înscris și nici despre ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi zis înainte, în timpul sau în urma întocmirii lui, chiar dacă legea nu cere forma scrisă pentru dovedirea actului juridic respectiv, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (4).

Verificând motivele de apel formulate de reclamantă, Înalta Curte a observat că, în realitate, critica întemeiată pe încălcarea textului procedural menționat este făcută pentru prima oară în recurs. Ceea ce a criticat reclamanta în apel, în legătură cu luarea în considerare a depoziției martorului L., în dovedirea prețului real pe care l-ar fi plătit pârâtului D. pentru apartamentul cumpărat de la acesta, a fost faptul că "nu se poate testa prin martori cu privire la o sumă de bani înscrisă în actul autentic, decât în procedura înscrierii în fals". Or, la fila x din hotărâre instanța de apel a analizat această critică, arătând, în mod corect, faptul că mențiunea privitoare la consemnarea în actul autentic a unui alt preț decât cel real face dovada până la proba contrară, iar nu până la înscrierea în fals.

Un alt motiv de recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., privește greșita soluționare de către instanța de apel a criticii referitoare la raportarea primei instanțe la sumele în RON în loc de euro, așa cum a solicitat reclamanta prin acțiune. Susține reclamanta că instanțele au încălcat prevederile art. 22 C. proc. civ. care consacră principiul disponibilității.

Critica nu este întemeiată.

Într-adevăr, în condițiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților. Însă, împrejurarea că pretențiile reclamantei au fost formulate în euro, iar instanța a stabilit despăgubirile în RON, nu înseamnă încălcarea principiului disponibilității urmare a nesocotirii obiectului cererii de chemare în judecată, respectiv ale limitelor cadrului procesual fixat de aceasta.

Câtă vreme plățile pentru lucrările executate au fost făcute de reclamantă în RON, în considerarea faptului că în România moneda de plată este leul, aprecierea instanței de apel în sensul că resursele angajate pentru plata lucrărilor și restituirea creditărilor au fost preponderent în euro e lipsită de relevanță pentru determinarea monedei în care să se determine valoarea dreptului de creanță este corectă.

În aceste condiții, faptul că, la solicitarea reclamantei, evaluarea judiciară a bunurilor s-a făcut în euro, nu atrage în sarcina instanței obligația de a pronunța o soluție care să impună ca plata să se facă în această monedă.

Cum art. 137 alin. (2) din Constituția României stabilește că moneda națională este leul, iar în art. 3 alin. (1) din Regulamentul BNR nr. 4/2005 se arată că plățile, încasările, transferurile și orice alte asemenea operațiuni între rezidenți, care fac obiectul comerțului cu bunuri și servicii, se realizează numai în moneda națională (leu), cu excepția operațiunilor prevăzute în anexa nr. 2 "Categorii de rezidenți care pot efectua operațiuni în valută", care se pot efectua și în valută - plățile efectuate de reclamantă neîncadrându-se în niciuna dintre categoriile menționate în anexa nr. 2 -, instanțele de fond au pronunțat o soluție legală, în respectarea art. 22 alin. (1) C. proc. civ. care arată că judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care îi sunt aplicabile.

Printr-un alt motiv de recurs reclamanta a invocat faptul că instanța de apel a pronunțat o soluție care a încălcat prevederile art. 1347 alin. (2) C. civ., raportat la art. 1639 - 1640 C. civ. care prevăd că obligația de restituire se raportează la valoarea la care debitorul a primit ceea ce trebuie să restituie, iar această valoare a fost deja stabilită prin cele 2 expertize (bunuri imobile, respectiv mobile) administrate în cauză. În opinia recurentei este eronată reținerea instanței de apel în sensul că acordarea creanței în euro sau în RON la alt curs decât cel din anul 2008 ar obliga pârâții-intimați la o despăgubire peste valoarea îmbogățirii lor.

Critica nu este întemeiată, chiar în lumina prevederilor legale a căror incidență în cauză o invocă reclamanta.

Astfel, în condițiile art. 1347 alin. (2) C. civ., cel care s-a îmbogățit este obligat la restituire, în condițiile prevăzute la art. 1639 și următoarele, iar art. 1640 C. civ. prevede că dacă restituirea nu poate avea loc în natură din cauza imposibilității sau a unui impediment serios ori dacă restituirea privește prestarea unor servicii deja efectuate, restituirea se face prin echivalent. În acest caz, valoarea prestațiilor se apreciază la momentul în care debitorul a primit ceea ce trebuie să restituie.

În speță, cauza restituirii întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză a pârâților o constituie lucrările realizate la imobilul proprietatea acestora cu sume de bani provenind de la reclamantă. Prin urmare, momentul la care t